NICHITA STANESCU

Nichita Stănescu, numele la naștere Nichita Hristea Stănescu, s-a născut la 31

martie 1933, în Ploiești, județul Prahova. Tatăl său a fost Nicolae Hristea
Stănescu, fost țăran prahovean care mai târziu a devenit meșteșugar și
comerciant ploieștean, iar mama sa era Tatiana Cereaciuchin, parte a unei
familii nobile din Rusia.

A urmat Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești în perioada 1944-1952, iar
între 1952 și 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din
București.

Nichita Stănescu s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu în 1952, cei doi erau și
colegi la Facultatea de Filologie. Însă, doar după un an, cei doi s-au despărțit.

În anul 1962, Nichita Stănescu s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, o
altă colegă de facultate, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului „O
viziune a sentimentelor” și cu care a trăit două decenii.

Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, relație în

care a stat până în 1970 fără să se căsătorească, cei doi s-au inspirat reciproc
în a scrie și a construi universuri abstracte.

În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță, cu 23 de ani mai tânără

decât el, care-i va inspira ultimele sale creații. Patru ani mai târziu, cei doi se
căsătoreau, iar apartamentul, marele „acasă” de nici 50 de metri pătraţi, a
rămas în proprietatea Dorei, care şi-a mutat viaţa, de vreun deceniu, spre
Franţa, devenind între timp soţia sculptorului Florin Codre. Nu multă lume
ştie însă că Nichita a înfiat- o, în ultimii ani ai vieţii, chiar pe Mirela, sora
Dorei. Adică i-a devenit părinte, cu acte în regulă, propriei cumnate, după ce
Dorei îi devenise soţ în iulie 1982, la fel, cu patalama de la Starea Civilă.
Nichita Stănescu devenise dependent de alcool, mai precis de vodcă, iar crizele
sale i s-au tot înrăutățit spre finalul anului 1981, atunci când s-a și internat la
Spitalul Fundeni. Nichita Stănescu a murit în data de 13 decembrie 1983, la
București.

Activitate literară
În anul 1957, în martie, Nichita Stănescu a debutat simultan în revistele
„Tribuna din Cluj” și „Gazeta literară” cu trei poezii. Între anii 1957 și 1958
este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a „Gazetei
literare”.

La sfârșitul anului 1960 debutează cu volumul „Sensul iubirii” și în1966

publică la Editura Tineretului volumul „11 elegii”. În 1969 tipărește
„Necuvintele”, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și
volumul de poezii „Un pământ numit România”. Este numit redactor-șef
adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. 1970-1973 –
Este redactor-șef adjunct la „România literară”. În 1978 publică volumul de
poezii „Epica Magna”, care primește în același an premiul „Mihai Eminescu”
al Academiei Române.

POEZII

Poezia “Cantec” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” (1964) si

este o poezie de dragoste care enunta starea de jubilatie a postului altfel de
pana acum. E o rostire aparte, un stil nou plin de prospetime si de parfumul
unui spirit original.
De fapt toate poeziile de inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul
mirarii, al iesirii din hibernare, al renasterii postului odata cu adolescenta. E o
trezire la nivelul senzatiilor, o explozie a fiintei ca prezenta, a sufletului in
cosmos, a intregii organizari plasmatice a trupului. Fericirea de a iubi e mai
puternica decat fiinta.

Intalnim in primele versuri ale poeziei “Cantec” un plus de energii afective

enuntate simplu dar rascolitor “E o intamplare a fiintei mele:/ si-arunci
fericirea dinlauntru! meu/ e mai puternica decat mine/ decat oasele mele.”
Intalnim aici alte mijloace de expresivitate, un alt stil, de fapt absenta unui
sul, care devine un stil nou. Imaginatia postului este ea insasi expresivitate.
Lucrurile sunt spuse simplu Fericirea dinlauntru depaseste fiinta, oasele,
durerea Dispar limitele, apar energiile fericirii unite care nu sunt altceva
decat energiile pasionale si energiile spirituale.

Imbratisarea indragostitilor este dureroasa prin scrasnetul oaselor si

minunata prin fiorul apropierii, al contopirii, al indumnezeirii prin iubire:
“mereu dureroasa, minunata mereu”.

Poezia se inchide cu un vers ce pune fiintarea fiintei la nivelul intamplarii: “a

minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt”.

Poezia "N-ai sa vii", din volumul "in dulcele stil clasic" (1970), se bazeaza pe
aceeasi "glisare" a formei cuvintelor catre unele inedite, catre negarea
sensurilor obisnuite, transformandu-le in "necuvinte", redandu-le functia
originara, de obiect, de actiune, de culoare, de eu, de sine, de loc, de timp.
Negatiile dominante in poezie se inscriu in aceasta tentativa de a patrunde in
miezul semantic originar:

"N-ai sa vii si n-ai sa morti

N-ai sa sapte intre sorti
N-ai sa iarna, primavara
N-ai sa doamna, domnisoara."

Imaginea poetica se construieste intr-un veritabil "mise en abime", al unei

semantici primare, pure, in care contrariile se retrag incestuos in ele insele,
intr-un adanc reflectat in ochiul poetului ca intr-o punte de legatura cu alta
dimensiune:

"Pe fundalul cel albastru

din al ochiului meu vast
meteor ai fost si astru
si incest ai fost, prea cast."

Golirea poeziei de cuvinte, transformarea lor antinomica in "necuvinte"

creeaza dificultati de receptare a universului poetic, prin amputarea
simturilor obisnuite, devenite inoperante in noile sisteme de reprezentare:
"Uite-asa ramanem orbi
surzi si ciungi de un cuvant.
Soarbe-ma de poti sa sorbi
«S» e rece azi din sunt."

Eul poetic, tnstrainat, "rece" in aceasta lume cu semne schimbate, isi doreste
absorbtia deplina, totala in noul spatiu, al "necuvintelor".