Prietenii lui Eminescu

Oprea Razvan
L.T.V.S
 <CUPRINS>
• O prietenie legendară: Mihai Eminescu și Ion Creanga.

• Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, prietenia trainică începută

în studenţie.

• Relația dintre Veronica Micle si Mihai Eminescu.

O prietenie legendară: Mihai Eminescu și Ion Creanga.
O prietenie rămasă în istoria literaturii. De ce? Pentru că doi oameni culţi
sunt mereu pe aceeași lungime de undă, au un drum comun şi, deşi diferiţi,
se completează perfect într-un întreg.
La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a
îndemnat să ia condeiul în mână. Astfel a ajuns să prezinte prima povestire Junimii,
fiind declarat „admirabil scriitor poporal”.
La fiecare poveste scrisă, cum a fost și Harap-Alb, îi cerea părerea lui Eminescu. Acesta
refuza să îl îndrepte, zicând: „Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fii
corectat de nimeni.” Dar totuși Eminescu îl încredința că de acum este un scriitor în toată
puterea cuvântului și îi prezenta obiceiurile scriitorilor iluştri.

După ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar s-a mutat pentru o
perioadă la bunul său prieten, Creangă pentru a-și găsi alinarea, care știa ce înseamnă
să fii dat jos din funcții. Deoarece lui Mihai nu i-a plăcut să zăbovească pe capul omului,
s-a decis să plece la București. Creangă a rămas fără prieten și totodată fără un om plin
de învățătură. Rămas singur îl îmbia mereu pe Eminescu să se întoarcă la Iași.
Au păstrat mereu legătura, dar Creangă a fost devastat la auzirea veştii că marele poet
a înnebunit. Durerea trăită a fost nemăsurată, un cutremur în adâncul sufletului.
După ce starea lui de sănătate s-a mai îmbunătățit, întâlnirile lor tot nu mai erau ca
This Photo by Unknown Author is licensed under CC BY-SA
odinioară, fiind conturate de o linişte covârsitoare. De la acea vreme și Creangă începu
să se simtă din ce în ce mai rău.
În 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă a pierdut un prieten
pe care nimeni nu-l poate înlocui ” Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu
văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.”
Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, prietenia trainică începută în studenţie.
Ioan Slavici şi Mihai Eminescu au fost pentru o bună perioadă de timp
prieteni nedespărţiţi. Deşi complet diferiţi, cei doi s-au înţeles atât de bine
încât au ajuns să locuiască sub acelaşi acoperiş. Slavici a fost unul dintre
cei mai mari admiratori ai poetului nepereche şi cel care a lăsat posterităţii
date preţioase în ”Amintiri” despre omul Eminescu, pe care l-a considerat
un bun prieten.
Uniţi de literatură
În ”Amintiri”, Ioan Slavici a lăsat posterităţii date importante despre felul de
a fi al marelui Eminescu. Scriitorul era fascinat de felul în care citea
prietenul său. Eminescu citea cu o repeziciune uimitoare, nu cuvânt cu
cuvânt, ci cuprinzând cu privirea fraze întregi deodată. Nu îi plăcea să
frecventeze bibiliotecile publice, ci să citească în tihna locuinţei sale
studenţeşti.
”Îndată ce primea banii de acasă îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva
zile nu îl mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gătite de dânsul la
maşina de spirt şi în mezeluri cumprate în pripă. Deşi ţinea foarte
mult la biblioteca lui, nevoia-l silea să înceapă a vinde dintre cărţile
citite la anticari şi ajungea în cele din urmă a nu mai avea nici cafea,
petrecea zile întregi fără să mănânce şi cerea câte o piţulă mai de la
unul, mai de la altul. Niciodată nu lua notiţe, dar când primea banii de
acasă primul gând era să-şi achite datoriile şi era peste putinţă să
uite pe cineva”, mai povesteşte Slavici.
Eminescu, care la vremea respectivă traducea din Kant, a fost
cel care l-a ghidat pe Slavici în lecturarea marilor filosofi.
This Photo by Unknown Author is licensed under CC BY-SA
 Relația dintre Veronica Micle si Mihai Eminescu
„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, l
vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de
piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în
următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări.
În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi
amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după
câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună
aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi
opoziţia de care s-au izbit, în societate, vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci.

În 1883 medicii de la sanatoriul doctorului Șuțu l-au diagnosticat pe Mihai Eminescu

cu „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis la Viena și în Italia pentru tratament.
Peste un an s-a întors în țară, unde a urmat o perioadă de recuperare și tratament.
Era din nou despărțit de Veronica, despre aceasta zvonindu-se că nu i-ar fi păsat de
boala lui, fiind ocupată cu un ofițer. Tot în acea vreme a avut o aventură cu
Ion Luca Caragiale. Ea continua să-i scrie, dar el răspundea tot mai rar. Din 1887,
Eminescu, tot mai bolnav, a ajuns în grija surorii sale. Episoadele depresive și
maniacale se intercalau, golindu-l sufletește și slăbindu-l.

This Photo by Unknown Author is licensed under CC BY-NC-ND

La data de 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului
Şuţu, aceasta scrie în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”.
Raze de lună

Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!”

„

Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe

Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare."
 <BIBLIOGRAFIE>
• https://booknation.ro
• https://www.revistaromaniamare.ro
• https://adevarul.ro
• https://www.qmagazine.ro
• https://www.fanatik.ro
• www.shtiu.ro