Ana Blandiana Este o personalitate de primă

mărime a culturii româneşti, cu o activitate

literară diversă ca funcţie şi formă artistică,
prodigioasă şi mereu inovativă, de la primele
proiecte din deceniul obsesiv până în prezent.
De-a lungul a aproape cinci decenii, s-a impus
ca poetă prin excelenţă, deşi este şi o talentată
prozatoare, eseistă, publicistă, traducătoare,
realizând o remarcabilă operă, o adevărată
sinteză de creaţie şi limbă românească. Ea a
fost privită la început ca o femeie superbă, ceva
între serie mică și unicat, apoi a intrat în galeria
de aur a poeziei românești, definitiv.
Ana Blandiana este pseudonimul literar, cu
rezonanţă de „simbol al purităţii şi al
intransigenţei morale” (Ştefănescu, 2005: 396),
al Valeriei-Otilia Coman, născută la Timişoara,
pe 25 martie 1942, de Buna-Vestire, sărbătoare
ce pare că i-a favorizat intrarea în viaţă şi în
literatură.
După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944
familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl
poetei, preotul ortodox Gheorghe Coman,
licenţiat în Drept şi Teologie, a slujit ca preot la
Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din
Oradea. După instaurarea regimului comunist în
România preotul Coman a fost arestat
ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut
politic, a trebuit să aștepte patru ani până când
autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la
Facultatea de Filologie din Cluj (1963 - 1967),
unde şi-a obţinut licenţa în filologie romanică.
"Blandiana" era satul mamei, fost castru roman
in judetul Alba, iar "Ana" e rima pentru
"Blandiana". Poeta si-a ales pseudonimul in
joaca, prin 1959, cand era in clasa a XI-a, folosit
ulterior pentru a ocoli șicanele regimului
comunist. Primele poezii trimise la revista
Tribuna din Cluj au fost semnate tot cu
pseudonim. "Cand le-am vazut publicate, m-am
speriat. Nu stiam atunci ce inseamna pseudonim
literar si mi s-a parut foarte ciudat. Le-am scris o
scrisoare si le-am zis ca pe mine ma cheama
Otilia Valeria Coman. Cei de la revista au venit
sa ma vada la Oradea. Au aflat ca tatal meu,
preot ortodox, era inchis. Ulterior, o persoana a
scris la toate revistele din tara, spunand ca "sub
pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica
unui un dusman al poporului". Astfel am devenit
cunoscuta drept poet interzis inainte sa fiu
cunoscuta ca poet. Interdictia a durat patru ani."
Apariţia volumului Persoana întâia plural (1964)
marchează p r i m a treaptă a devenirii
ontopoetice a Anei Blandiana, a tinereţii e x u b
e r a n t e , pusă sub semnul unui eu senzorial,
neproblematic, fascinat în faţa realului-miracol.
a colaborat o perioada cu revistele Viata
Studenteasca si Amfiteatru. Publica in anul 1969
volumul de poezie "A treia taina", pentru care
primeste Premiul pentru poezie al Uniunii
Scriitorilor, premiu obtinut si in anul 2000 pentru
volumul "Soarele de apoi". Ana Blandiana a mai
semnat si volumele de poezie: "Cincizeci de
poeme" (1970), "Somnul din somn" (1977), "Ora
de nisip" (1983), "Stea de prada" (1985), "La
cules de ingeri" (1998), "Refluxul sensurilor"
(2004).
Cartea "cu scandalul cel mai mare" a fost cea
care avea drept personaj principal un motan,
Arpagic, ce semana izbitor cu Ceausescu la
apucaturi.  In "Intamplari de pe strada mea"lui
Arpagic I se urcase la cap celebritatea.
"Recunosc: am facut bascalie de Ceausescu,
facand o parodie. In apucaturile motanului se
recunosteau cele ale lui Ceausescu. In cel mai
scurt timp, lumea-i spunea "Arpagic" lui
Ceausescu. Scandalul a fost enorm. Era o carte
si pentru copii, si pentru adulti. Copiii intelegeau
ceva, oamenii mari - altceva. Dar cartile astea
eu le-am scris in calitate de copil."
În condiţiile în care reacţia estetică la literatura
proletcultistă era implicit o
reacţie politică şi chiar una morală, pe diferitele
trepte ale devenirii şi prin diversele forme de
creativitate, începând cu poezia, continuând cu
eseistica şi împlinindu-se prin proză, Ana
Blandiana a impus criteriul moral, devenit
element definitoriu al viziunii sale, demonstând
că reprezintă c o n ş t i i n ţ a u n e i g e n e r
a ţ i i . Dacă Nicolae Manolescu va indica ca o
constantă a creaţiei blandiene „exigenţa etică”,
Marian Papahagi va recunoaşte că prin această
notă etică esenţială se racordează „liniei
ardelene a liricii româneşti”. Autoarea însăşi a
vorbit într-un intreviu, din 1991, de sentimentul
de culpabilitate pe care l-a încercat la
începuturile activităţii sale scriitoriceşti, când
componenta morală a vocaţiei sale era privită de
unii critici literari cu îngăduinţă, ca o încălcare a
purităţii legilor estetice, şi nu ca un substrat al
viziunilor sale, esenţă intensificată, de altfel, de
presiunea biografică (persecuţiile la care a fost
supus tatăl ei, preotul Gheorghe Coman,
dificultatea de a accede la facultate, interdicţiile
de publicare):

„Eu însămi ajunsesem să mă simt vinovată că

aşa mă făcuse Dumnezeu şi tradiţia rigorilor
morale ardeleneşti. Cu timpul însă, şi pe cât
timpul se dovedea împotriva noastră,
componenta morală a devenit încetul cu încetul
singura cale care mai conta, apoi când nici
cuvintele nu au mai avut importanţă, faptele au
fost obligate să le ia locul. Viaţa mea de astăzi,
îmi prelungeşte într-adevăr paginile într-un fel în
care numai ideea morală are de câştigat”
(Blandiana, 2001: 154).
Ana Blandiana spune ca nu s-a temut niciodata
de cenzura, desi a avut deseori probleme din
cauza oamenilor care lucrau in aceasta
institutie. "De scris, am scris mereu liber.
"Publicabil" era un cuvant folosit atunci de toata
lumea literara. Insemna "care poate trece de
cenzura"." Poeta isi aminteste ca a avut trei
interdictii de semnatura. Unul din aceste
momente a fost in decembrie 1984. Redactorilor
de la revista Amfiteatru nu li s-a parut ca cele
patru poezii prezentate de Ana Blandiana au
ceva subversiv. Ele au aparut si cenzura a luat
imediat masuri. Una dintre poezii era "Cruciada
copiilor" si avea drept subiect moartea femeilor
care faceau avorturi pe ascuns, ca urmare a
decretului "antiavort". O alta poezie era "Totul",
o insiruire de notiuni care, la un loc, dadeau o
imagine a vietii zilnice din Romania acelor ani.
Ana Blandiana isi aminteste ca ziarul englez The
Independent a publicat poezia in romana si
engleza, luand apoi fiecare cuvant si explicand
ce insemna acel lucru pentru romani. Era o
radiografie a Romaniei lui Ceausescu
Ana Blandiana este fondatorul si presedintele
Academiei Civice, membra a Academiei
europene de poezie si Academiei mondiale de
poezie. Scriitoarea este distinsa cu numeroase
premii, printre care Premiul pentru poezie al
Uniunii Scriitorilor din Romania, 1969; Premiul
International "Gottfried von Herder", Viena,
1982; Premiul National de Poezie, 1997; Premiul
"Opera Omnia", 2001; Premiul International
"Vilenica", 2002
Ana Blandiana n-ar fi reusit sa faca toate aceste
lucruri daca alaturi nu i-ar fi fost sotul, scriitorul
Romulus Rusan. Poeta isi aminteste, amuzata,
ca avea 18 ani cand l-a cunoscut pe Romulus
Rusan. "El ma ceruse de nevasta chiar in ziua in
care ne-am cunoscut, ceea ce mi s-a parut un
lucru neserios." Sefii din partid n-ar fi vrut sa-i
lase sa se casatoreasca. "Romulus Rusan lucra
la revista Tribuna. Cineva din conducerea
revistei m-a intrebat daca-l iubesc, iar eu am
raspuns: "Da".
Mi-a explicat atunci ca, daca-l iubesc, trebuie
sa-l parasesc fara sa-i spun de ce. Altfel ar fi
avut si el de suferit din cauza relatiei cu fiica
unui "dusman al poporului". Dar ne-am
casatorit." Intrebam daca nu si-au dorit copii.
"Am fost ca intr-un vartej. Nu m-am gandit
niciodata la asta. Cred ca a contribuit la asta
faptul ca sora mea avea copii, sora sotului meu
avea copii. Si mai e ceva. Cu copiii am avut
intotdeauna o relatie de egalitate. Cel mai
important rezultat al faptului ca n-am avut copii
este ca am o alta relatie cu timpul decat cei care
sunt parinti. Copiii cresc, anii trec. N-am avut
niciodata notiunea sau sentimentul trecerii
timpului. Pentru mine, timpul e ceva aproape
ireal."

Revenind la opera, Ana Blandiana a văzut în

poezie un limbaj esenţial, o posibilitate de a
gândi asupra lumii, un joc superior al spiritului,
transmis printr-o foarte clară trasare a desenului
ideatic, după cum ea însăşi mărturiseşte: „am
visat întotdeauna o poezie simplă, aproape
eliptică, schematică, având farmecul desenelor
făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată
sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa”

Receptarea critică a operei Anei Blandiana a

fost extrem de bogată, la fel de bogată ca și
opera.

Alexandru Piru, în «Istoria literaturii române de

la început până azi» (1981), apreciază că
«Poeta are o filozofie. În tentativa sa de a fi,
omul se izbește implacabil de un termen final,
ceea ce constituie, cum se intitulează cel de-al
doilea volum, Călcâiul său vulnerabil (1966).
Salvarea se află în aspirația spre puritate,
condiție etică, dar și în sublimarea vieții în artă,
condiție estetică. Altfel spus, nemurirea se
obține prin identificarea cu universul, nu prin
imitarea naturii, arta e un fel de
transsubstanțiere, o mutație ontologică (A treia
taină, 1969). Mai departe poeta caută hotarul
dintre bine și rău, dintre înnorat și senin, dintre
lumină și noapte, exterior și interior, paradis și
infern. Moartea e văzută ca un rit nupțial...»
(PIL, 502 sq.).

Nicolae Manolescu o caracteriza astfel:

„Blandiana se numără printre poeţii a căror
ascendenţă blagiană reprezintă unul din
elementele definitorii pentru lirica nouă de la
mijlocul deceniului şapte. […] Tonul e solemn,
fără rigiditate, iar confesia a deprins de la Blaga
acea impersonalitate concis reflexivă care lasă
să se vadă din om mai ales fiinţa gânditoare…”.

Criticul Marian Popa subliniază că «situația

dilematică este creată prin raportarea normelor
biologice la cele etic-sociale»; «conștiința
trupului păcătos și precar ajunge însă cu timpul
sursa unei voluptăți reci, sarcastice, revendicând
ultragiul», «mijloc de exteriorizare a vitalismului
intens».

In retrospectiva, Ana Blandiana reprezinta un

simbol al luptei pentru traditie, fictiune si istorie
adusa la nivelul poeziei, prozei si eseisticii
neomoderniste.