Draga Jurnal

25 decembrie 2010 Draga jurnal, stiu ca nu am mai vorbit cu tine de mult timp si imi pare rau. Am avut parte de o experienta destul de bizara, dar o sa ajungem si acolo imediat. Mai intai vreau sa-mi cer scuze pentru ca nu am mai vorbit cu tine. Stii, toata chestia asta cu scoala si cu examenele ma distruge incet. Frumoase erau vremurile cand inca aveam timp sa povestim. Sincer ma mir ca mama nu o fost destul de curioasa sa te citeasca. Ma rog, am zis ca am sa-ti povestesc ceva la inceputul conversatiei noastre, asa ca te rog lasa-ma sa incep Ieri, in 24, ma intorceam de la scoala (da, in caz ca te intrebi, tot timpul meu liber e petrecut la scoala) si m-am gandit sa merg pana la libraria de dupa colt sa-mi cumpar o radiera, deoarece colegul de banca are un obicei superb de a-mi rupe fiecare radiera in bucatele mici mici, dupa care le arunca dupa colegi, cu un zambet diabolic pe fata. Sa revenim la subiect...In drumul meu spre librarie m-am gandit sa iau o scurtatura printro alee nu tocmai strabatuta de oameni. Destul de proasta ideea mea acum ca ma gandesc ca am mers printr-o alee stramta in mijlocul gerului. Pe la mijlocul drumului am auzit niste urlete in spatele meu. Cand m-am intors, am vazut un om cu o sticla pe care o vantura in stanga si in dreapta. Evident, era beat. Nu m-am agitat foarte mult deoarece stiam ca daca ii trece ceva prin cap si se ia de mine, cel mai probabil o sa alunece pe gheata si o sa cada in nas. Dar din pacate i-a trecut prin cap. Omul m-a vazut si a inceput sa fuga spre mine (prin fuga intelege te rog mers in zig-zag si in patru labe). Nu stiu de ce m-am panicat asa tare, dar cand am vrut sa fug, am alunecat si am dat cu capul de pamant. Cred ca am lesinat, pentru ca urmatorul lucru pe care mi-l amintesc era o aroma de ceai de menta care parca se apropia de mine. Dupa ce mi-am revenit din ameteala, am constatat ca nu sunt afara. Eram intr-un fel de tub, doar ca nu era uniform si semana cu scoarta de copac. Nedumerit, m-am ridicat din patul de fan pe care stateam si am incercat sa caut o usa. Dar copacul acela nu avea nici o usa, nici macar un geam. Singura lumina care venea era de sus, care parea sa fie de afara. Am incercat sa-mi fac un plan de scapare, dar inainte sa-mi adun gandurile am auzit niste vorbe care imi rasunau in cap. Ridica...patul! Fara sa ma intreb ce si cum, am ridicat patul de fan. Spre fericirea mea, sub pat era un fel de trapa. Cand am deschis-o am ramas fara cuvinte. Jos era cerul. Se vedeau clar norii, pasarile si soarele. Dar nu intelegeam! Cerul era si daca ma uitam in sus, si daca ma uitam in jos. Curios, am pasit afara, dar cand am pus piciorul pe pamant, trapa disparuse. Nu a ramas nici-o urma din ea. Nu prea mi-am dat seama de acest lucru deoarece eram uimit de peisaj. Copaci uriasi, cu crengile pana la nori se intindeau pe suprafata noului taram pe care l-am descoperit. In copaci erau case cu o arhitectura foarte ciudata, avand acoperisul foarte arcuit la margini. Intre case erau podulete de lemn care de asemenea asigurau transportu dintr-un copac in altul. Inainteaza spre primul copac pe care il vezi la Rasarit. Vorbeste cu Methril, ea va sti ce sa faca cu tine.

Vocea aceea nu imi dadea pace. Dar avea un ton asa de bland si persuasiv ca trebuia sa ascult de ea. Distanta de la primul copac era destul de mare, asa ca m-am gandit sa ma opresc la umbra unei roci sa ma odihnesc un pic. Acolo te-am gasit pe tine, draga jurnalule. Maine voi porni din nou la drum. 26 decembrie 2011 Dupa un somn destul de placut m-am hotarat sa incep ziua cu dreptul si sa ma indrept spre Marele Copac, cum ii ziceam eu, deoarece era cel mai impunator copac din preajma. Dupa ce am umblat vreo doua ore, eram epuizat, dar parca ceva ma facea sa inaintez. Curiozitatea mea, vocea aceea care imi rasuna in minte, dorul de casa, toate ma faceau sa merg mai departe. Dupa inca vreo doua ore de mers am ajuns. Copacul arata total diferit de aproape. Daca ar fi sa-l compar, era cam de inaltimea unui bloc de 50 de etaje. In el se aflau constructii impunatoare si ele legate de podulete. In fata copacului era intrarea, o poarta uriasa facuta din aur, care stralucea in bataia soarelui de amiaz. Cand m-am apropiat ea, s-a deschis, si doua persoane au iesit de pe cealalta parte. Nu aratau ca oamenii, erau mai inalti si parca mai puri. Aveau parul blond, ochii verzi si urechile putin ascutite si lungi. Purtau niste costume de vanatoare verzi, cu gluga. Pe spate aveau un arc si aveau o curea cu doua sabii si mai multe cutitase. Nestiind ce sa fac, am ingenunchiat in fata garzilor. Ele m-au ridicat si mi-au spus: Oaspetii nu trebuie sa se aplece. Vino, Regina te asteapta. Nu stiam ce sa cred din asta. Ce regina? Unde am nimerit? Tot ce vroiam eu era o radiera! Am urcat destul de mult pana cand am ajuns intr-o cladire mare, care parea a fi un palat. Am vrut sa intreb garzile, dar inainte sa o pot face a aparut o domnita in fata mea. Avea si ea trasaturile poporului ei, par blond, ochi verzi, urechi lungi si ascutite. Cele doua garzi au ingenunchiat si au zis deodata, Majestatea Voastra, Regina Methril, v-am adus oaspetele! In clipa aceea am cazut si eu in genunchi si am salutat-o timid. Si ea, ca si garzile, mi-a spus Oaspetii nu trebuie sa se aplece., dupa care si-a cerut scuze pentru ca m-a lasat asa pe drumuri. Circumstantele nu mi-au permis sa trimit garzi dupa tine. Din pacate, toate au fost ocupate cu Ceremonia de Curatare a copacului. Crede-ma ca as vrea sa stai cu noi, dovah, dar trebuie sa te intorci pe lumea ta. Dupa aceea m-a luat de mana si m-a condus in palat. Dupa ce am trecut prin multe sali (in care erau o gramada de persoane care se holbau la mine) am ajuns intr-o biblioteca mare. Regina a tras o carte dintr-un raft si intreaga biblioteca s-a intors, formand un fel de drum care ducea intr-o camera imensa si goala. Acolo, Regina Methril si-a luat ramas bun. Mi-a spus ca magul Curtii sale va veni si ma va conduce pana la mine acasa, printr-un portal facut de el. Si exact asta s-a intamplat. Magul curtii, Nefarion, a venit si a facut un fel de ritual prin care a aparut un portal in fata mea. Prin el se vedea vag camera mea dezordonata, ca si cum as fi privit-o prin apa. Mi-a spus sa trec cu piciorul prin portal si se va ocupa el de restu. Asa a si fost. Cand am trecut cu piciorul, am simtit cum portalul ma trage de partea cealalta. Am inchis ochii, si urmatoarea clipa eram in patul meu, in pijamale. Se pare ca prietenii mei nu au uitat cum m-au gasit si mi-au lasat cadou o radiera pe masa, spre fericirea mea. Inca nu am aflat cum am ajuns acolo si daca o sa mai ajung acolo, dar cu siguranta nu o uit niciodata. Ma mai intorc acolo? Asta ramane de vazut!