Intamplare la bunici

  Într-o zi, mergeam pe poteca șerpuită ce ducea la casa bunicilor. Crengile goale ale copacilor se
loveau parcă tremurând de frig. Soarele abia își putea trimite razele printre norii cenușii și
posomorâți ce stăpâneau tot cerul. 

  Am ajuns! În fața mea, dincolo de poarta de lemn făcută de bunicul, se afla casa copilăriei mele,
casa celor mai frumoase amintiri. Bunica mă aștepta ca de obicei, în fața porții, cu zâmbetul larg
deschis. Inima-mi tresărea a bucurie. Am îmbrățișat-o pe bunica, apoi am intrat in casă. Un fior mi-a
străbătut tot corpul și dintr-odată mi-au venit în minte toate momentele frumoase petrecute acolo.
Casa bunicilor era locul în care mi-am petrecut copilăria, locul unde am descoperit ce e bine și ce e
rău. Era locul meu. M-am așezat pe un scaun, am luat o carte veche ce se afla pe o masă micuță și m-
am așezat s-o citesc. Ce-i drept, nu am apucat nici bine s-o deschid și câțiva copii mă strigau afară să
ies la joacă. I-am zis repede bunicii că voi pleca. Mi-am luat rucsacul și am plecat afară. Imediat cum
am ajuns la copii, mi-am făcut foarte mulți prieteni noi, ne-am împărtășit secrete și ne-am distrat de
minune împreună. Aproape de lăsarea întunericului, am auzit-o pe bunica strigându-mă și mi-am dat
seama că trebuie să plec acasă. Mi-am luat la revedere de la noii mei amici, ne-am salutat,
planificând să ne întalnim și ziua urmatoare în același loc.

    M-am îndreptat catre casă, fericit, datorită acestei zile minunate a copilariei mele la bunici. Ce zi
deosebită!