LEGENDA MESTEACĂNULUI

Povestea spune că Dumnezeu, venind pe Pământ, s- a oprit într- o poiană

minunată, ca să se odihnească. Prin copaci, păsărelele cântau fericite. Greierii
ţârâiau, iepuraşii făceau tumbe, iar lupii şi urşii- vrăjiţi de prezenţa lui
Dumnezeu- se îmblânziseră, vieţuind paşnic printre mieluşei şi căprioare.
Fermecaţi şi ei, arborii făcură roată în dumbravă. Fiecare copac se
îmbrăcase în hainele cele mai scumpe. Bradul era falnic, fagul- mândru,
stejarul- fudul.
Numai mesteacănul, care apăru mai târziu, avea ramurile stufoase, din care
se prelungeau lacrimi cât ouăle de vultur, peste coaja negricioasă a trunchiului
vânjos. Arăta mai urât ca ceilalţi arbori şi se jeluia astfel:
- Vai- vai, sărmanul de mine! Toţi v- aţi îmbrăcat cu straie strălucitoare, ca
să- l cinstiţi pe Dumnezeu, numai eu, priviţi, am haine ponosite, vai de capul meu.
Bunul Dumnezeu, care se prefăcea că doarme, auzi cum se plânge şi se jeleşte
mesteacănul şi- l cuprinse mila de bietul copac. Imediat deschise pleoapele şi- l
chemă pe mesteacăn, zicându- i:
- Adevărat că eu, când te- am plăsmuit, nu te- am împodobit cum se cuvine,
ca pe ceilalţi copaci. De aceea, hatărăsc acum ca, de azi înainte, să creşti înalt şi
falnic. Iar lacrimile tale să se prefacă în scoarţă albă, albă, care să strălucească
precum argintul în razele soarelui.
Cică de atunci, coaja mesteacănului nu mai este negricioasă şi urâtă. Aşa
cum a dorit Dumnezeu, scoarţa a devenit albă şi lucioasă, cum se vede şi în zilele
noastre pe trunchiul său falnic.