BORANGICUL

-REFERAT-

Borangicul este firul de mătase depănat de pe gogoșile opărite ale viermilor de dud.
66Documente cu vechime de peste 5.000 de ani atestă practicarea acestei îndeletniciri în
Extremul Orient, unde secretul borangicului a fost păstrat, de-a lungul vremurilor, cu cea mai
mare străşnicie. O legenda spune că prinţesa Leizu, pe când avea 14 ani a scăpat în ceaşca sa de
ceai un cocon de mătase. Ca să-l scoată din băutură, tânăra a început să desfacă firul de pe
gogoaşă. Aşa i-a venit ideea să-l ţeasă. Din acel moment, chinezii au descoperit ritmul de viaţă al
viermelui de mătase şi, pentru 3.000 de ani, au fost singurii păstrători ai acestui secret.  
Potrivit lui Confucius, istoria mătăsii începe în anul 2640 î.Hr. Prinţesa Leizu, după ce a
observat viaţa viermelui de mătase, la recomandarea soţui ei, Împăratul Galben (Huang Di), a
început să-şi instruiască doamnele de companie în arta creşterii acestor viermi speciali. Legenda
spune că, din acel moment, fata a devenit zeiţa mătăsii în mitologia Chinei, iar secretul creşterii
viermilor de mătase şi a obţinerii firelor a fost păzit cu străşnicie la Curtea imperială chineză.
O altă legendă spune însă că mătasea a părăsit China în părul unei prinţese logodită cu un nobil
din Khotan. Pentru că nu voia să plece de acasă fără ţesătura de care era îndrăgostită, prinţesa a
încălcat interdicţia imperială. Întâmplarea s-a petrecut probabil în secolul I d.Hr.

Deci borangicul a fost descoperit in China ea fiind una dintre principalele mărfuri aduse din Asia
Orientală. După ea a fost denumită și calea comercială Drumul Mătăsii care lega China, Japonia
și India de Europa.
Femela viermelui de mătase depune în jur de 500 de ouă, fiecare de mărimea unei gămălii.
După circa 20 de zile, micile larve ies din ouă. Zi şi noapte se ospătează cu frunze de dud. După
doar 18 zile, viermii de mătase au crescut deja de 70 de ori, timp în care şi-au lepădat de patru
ori pielea. Ajuns la maturitate, viermele de mătase cântăreşte de 10 000 de ori mai mult ca la
început şi e gata să se apuce de ţesut! Când este pe deplin dezvoltat, viermele devine
transparent, semn că e gata să se apuce de treabă. Nu mai are astâmpăr şi îşi caută un loc în
care să-şi ţeasă gogoaşa. Acum viermii pot fi puşi în micile compartimente pătrate ale unei cutii
speciale, unde vor toarce un fir foarte fin, de culoare albă ,ascunzându-se în mătase. Între timp,
corpul viermelui de mătase se schimbă radical. Frunzele de dud digerate s-au transformat în
fibroină, proteină stocată într-o pereche de glande ce străbat întregul corp al omizii. Pe măsură
ce este împinsă spre exterior prin aceste glande, fibroina se căptuşeşte cu o substanţă gumoasă
numită sericină. Înainte de a ieşi prin orificiul special al glandelor din zona gurii, sericina uneşte
două fire de fibroină. În contact cu aerul, această mătase lichidă se solidifică, formând un singur
filament. După ce începe să producă mătase, viermele nu se mai opreşte. El toarce cu o viteză
de 30–40 cm de fir pe minut, rotindu-şi mereu capul. Firul produs în două zile şi două nopţi are
cam 1 500 m lungime, de patru ori înălţimea unui zgârie-nori! După numai o săptămână,
fermierul strânge cele 120 000 de gogoşi şi le trimite la prelucrat. E nevoie de vreo 9 000 de
gogoşi pentru un kimono şi de vreo 140 pentru o cravată, pe când pentru o eşarfă de mătase e
nevoie de mai bine de 100.
Borangicul este utilizat la fabricarea vestimentatiei (esarfa,ie,cravata,bluze,rochii,fuste,etc.)
datorita caracteristicilor acestuia (rezistent la rupere,luciu ce nu va zgaria si irita pielea,nu
permita fixarea alergenilor sau a acarienilor in tesatura,ect.), pentru confectionarea perdelelor,
dar si pentru productia de fire industriale pentru obtinerea parasutelor sau au fost folosite
pentru imbracarea conductoarelor electrice.