STEAGUL CU CAP DE LUP de Dumitru Almas

Cel mai viteaz si mai intelept rege al dacilor, stramosii nostri, a fost Decebal. Inca de pe cand era baietas era
curajos, drept, cinstit, milos cu cei in suferinta
Si vreau sa va spun ca nu numai cu oamenii, ci si cu animalele se purta cu grija si mila. Intr-o zi, umbland cu
prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut intr-o prapastie. Era
mic, abia facea ochi si in cadere isi rupse un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara. Decebal l-a dus in
cetate, i-a legat piciorul rupt intre lopatele si l-a adapostit intr-o sura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare si mai
voinic decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni si aprig cu cei rai. Avea parul sur, aspru, gat
gros, picioare puternice si coltii ascutiti. Cand se infuria, scotea un scheunat subtire, ca un suier, de care toti cainii
si chiar oamenii se inspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Suier si l-a invatat sa adune vanatul sagetat
de el in padure.
Odata, pe vreme de iarna cu nameti mari, Decebal s-a razletit de ceata vanatorilor. Si iaca, intr-o poiana, s-a
napustit asupra lui o ceata de lupi flamanzi. In primele clipe Suier si-a sticlit ochii, parca bucuros ca-si vede fratii.
Decebal langa tulpina unui fag, si-a tras sabia cu varful curbat, sa se apere de fiare. L-a chemat pe Suier sa-i fie
de ajutor. Lupul imblanzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a inconjurat copacul.
Primul lup care a atacat a fost prins in curbura sabiei de tanarul print si crestat in ceafa. Ceilalti lupi se pregateau
sa sara... Deodata Suier s-a repezit intre lupi incepand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar
lupii erau numerosi si au prins sa-l sfasie cu coltii. Decebal urcat in fag ii strapungea cu sagetile si haita s-a retras
in padure urland a paguba.
Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau.
- Tata, Suier m-a salvat!...
Atunci toti l-au vazut pe Suier zacand intre cei patru lupi sagetati care inrosisera zapada.
Suier n-a mai trait. A murit privindu-si stapanul pe care l-a aparat cu credinta.
Tanarul i-a cerut unui mester fierar sa-i faureasca din arama un cap de lup, cu gura cascata, un cap ca al lui
Suier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coti, care prinsa de capul de lup de
arama pus intr-o prajina de fier suiera in bataia vantului.
Asa s-a facut steagul de lupta al dacilor.

Povestea preafrumoasei Dochia, de Dumitru Almas

 

Cică Decebal avea o soră numită Dochia. Era aşa de tînără, de vitează şi de frumoasă încât,
atunci când a văzut-o, împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis: „Te-am
văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit
pe fratele tău Decebal şi am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la
Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit
numai cu lucruri scumpe. „Mulţumesc, împărate" a zis Dochia. Admir vitejia şi bunătatea ta.
Dar eu la Roma nu pot merge". „De ce?" „Pentru că sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat
singur zileie ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricît de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o
biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu
romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui dârzenia şi vitejia
noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pămîntul sfânt
al Daciei".

Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a
făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a
vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie, ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi
credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A
găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă
deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre.

„Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!". „Nu, împărate! mai bine mor ca
fratele meu Decebal, decît s-ajung roabă." "Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în "'mare
bogăţie!" — „Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia".
Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc!" Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă.

Speriată, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stană de piatră mă fac şi răămân aici în
ţara mea!".

În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe
pajişte, s-au prefăcut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire.
Cînd şi-a venit în fire, a zis: „N-am_ce face; dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca
munţii şi stîncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi
romani.

Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma.

Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de
stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.

Din străbuni, românii zic acelor stânci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare".