Fata săracului cea isteaţă

de Petre Ispirescu

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă.
Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea
bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca
să dea şi ei în spor, ba.
Poveşti de Petre Ispirescu - Fata săracului cea isteaţă
Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice.
Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu
găseau. Căci cine era să-i primească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?!
Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei
mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele.
Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi
fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi
piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată,
mor de foame.
Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată
agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-
o măsea.
Bietul tat’ său şi biată mă-sa de multe ori se culcau nemâncaţi. Li se rupea inima de
milă dară n-aveau încotro. Şi ca să-şi liniştească copiii, el le făgăduia că a doua zi are să le
aducă mai mult. Astfel, mai cu şoşele, mai cu momele, adormeau şi bieţii copii, cu nădejde
că a doua zi are să fie mai bine.
Dintre toţi copiii, fata cea mai mare era mai tăcută şi mai cu judecată. Ea rămânea cu
surorile şi fraţii cei mai mici când se duceau părinţii la muncă, vedea de dânşii, îi
muştruluia şi îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască până
într-atât părinţii. Dară, bate toba la urechea surdului. Adecă, de! Ce să zici? Ar fi fost şi ei,
poate, mai îngăduitori, şi mai cu răbdare, dară burta le da ghies şi îi făcea de multe ori să
fie neînţelegători.

Într-acestea, boierului pe moşia căruia se afla aceşti oameni, caEşi urgisiţi de

Dumnezeu, i se făcu milă de ei şi, într-o zi, când veni să se roage pentru sălaş, el îi zise:
 – Omule, te văz harnic, munceşti de te speteşti, şi două în tei te văz că nu poţi lega.
Iată, eu mă îndur şi-ţi dau un petec de loc, să fie de veci al tău. Du-te de-ţi alege petecul
ce-ţi va plăcea şi apucă-te numaidecât să-ţi faci un bordei.
– Bogdaproste, cucoane, şi Dumnezeu să primească. De unde dai să izvorască,
răspunse bietul om.
Se duse de-şi alese un petec de loc şi până în seară groapa pentru bordei o şi dete
gata.
Nepartea lui. Cum se brodi ca locul ce-şi alesese să fie alături cu al unui ţăran bogat şi
mândru de nu-i ajungea cineva cu prăjina la nas.
Peste noapte, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că o vită d-ale bogatului căzu
în groapă şi muri.
A doua zi de dimineaţă, bogatul, văzându-şi vita moartă, sări cu gura mare asupra
săracului, îl luă de piept şi cu el târâş se duse la curtea boierului, să le facă judecată.
Boierul se miră când îl văzu şi-i întrebă ce caută?
Ţăranul cel bogat zise:
– Boierule, acest prăpădit de om, venetic în satul nostru, n-ar mai avea parte de el!
după ce ţi-ai făcut pomană de i-ai dat un petec de loc, el tocmai lângă mine şi-a ales să-şi
facă bordei! Una la mână. Bagă de seamă că, după ce e sărac, apoi e şi cu nasul pe sus. Al
doilea, groapa ce şi-a făcut pentru bordei, după ce că e mare foarte, apoi n-a avut grijă să o
acopere peste noapte cu ceva, numai ca să-mi facă mie pagubă, şi mi-a căzut o vită într-
însa de şi-a rupt junghietura. Judecă d-ta acum, nu e dator să mi-o plătească? El zice că n-
are cu ce. Şi ce-mi pasă mie de asta?
– Boierule, răspunse şi săracul umilit şi cu lacrămile în ochi cât pumnul. Boierule, n-
am ce zice, omoară-mă, spânzură-mă, n-am ce face dacă a dat păcatul peste mine. Aşa este
cum zice bogătaşul meu vecin. Şi fiindcă lui Dumnezeu îi place dreptul, drept să-ţi spui ce
e drept: am săpat groapă, şi o groapă mare, ca să încapă bordeiul pe toţi ai mei, dară nici că
m-am gândit ca să-i aduc pagubă. Şi nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mândrie, căci
n-aveam pe ce mă mândri, când mi-am ales loc lângă d-lui. Acum lumineze-vă Dumnezeu,
boierule, şi judecaţi după dreptate.

Boierul sta în cumpănă. Nu ştia cui să dea dreptate. Vedea el că săracul a căzut în
păcate, dară fără voie. După ce se gândi el niţel, zise:
 – Bre, oameni buni! Eu am să vă fac trei întrebări; cine le va dezlega mai bine, a
aceluia să fie dreptatea. Vă dau răgaz de trei zile, gândiţi-vă. După trei zile să veniţi şi să-
mi ghiciţi întrebările. Ţineţi minte bine. Întâia întrebare sună aşa:
Ce este mai gras în lume?
A doua:
Ce este mai bun?
Şi a treia:
Ce aleargă mai iute?
Aide, duceţi-vă acum. Dară să mai ştiţi una: dacă nici unul din voi nu va ghici vreuna
din întrebările mele, să ştiţi că unde vă stau picioarele o să vă stea şi capetele.
Amândoi împricinaţii se întoarseră la casele lor. Bogătaşul, lăudându-se că el are să
ghicească, fiincă ce lucru poate fi mai uşor decât a spune că porcul său din ogradă este mai
gras, deoarece stă slănina pe dânsul de o palmă; iară săracul plângea de potopea pământul,
gândindu-se ca ce o să spuie el.
Dacă ajunseră fiecare la ai săi, bogătaşul era vesel că are să-şi câştige pricina, iară
săracul se puse pe gânduri şi tot ofta. Copiii se adunară pe lângă dânsul, se uita, dară nu
cutezau să-l întrebe ceva. Începură şi ei a plânge; şi se făcu acolo la dânşii o plângere şi o
jelanie de te luau fiori de milă.
Numai fata cea mai mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă ce are de este aşa de trist?
– Ce să am, fata mea? Iacă păcate de la Dumnezeu. Boierul ne-a îndatorat să-i ghicim
nişte întrebări pe cari nici oamenii cei procopsiţi nu i le-ar putea spune, necum un sărman
prost ca mine.
– Ci spune-ne şi nouă, că doară d-om putea să-ţi dăm vrun ajutor.
– Ca ce ajutor aţi putea voi să-mi daţi, voi care nu ştiţi încă nici cum se mănâncă
mămăliga.

– Te miră, tată, la ce am putea fi buni şi noi. Şi apoi ce strică dacă ne vei spune şi
nouă?
Atunci săracul zise:
– Iacă, iacă, iacă ce ne-a zis boierul să ghicim; căci de unde nu, ne va sta capul unde
ne stau tălpile.
 Fata cea mare se puse pe gânduri şi, după ce mai cugetă ea ce mai cugetă, se apropie
de tată-său şi îi zise:
– Ia lasă, tată, nu mai fi aşa de mâhnit. Nu ne lasă Dumnezeu pe noi să pierim. Când
te vei duce la boierul să-i dai răspuns, ţi-oi spune şi eu ceva. Şi poate că va da Dumnezeu
să scapi cu faţă curată dinaintea lui.
Săracul păru a se mângâia oarecum; dară numai inima lui ştia. Nu voia, vezi, să-şi
mai mâhnească şi copiii.
În dimineaţa când fu a se înfăţişa la boierul ca să-i ghicească întrebările, fie-sa îi
spuse ca ce să răspundă. Săracul se arăta a fi mulţumit, dară se îndoia.
Se înfăţişă înaintea boierului. Bogătaşul, mândru şi cu pieptul deschis; săracul umilit
şi strâns la piept de sta să-i crape sumanul cel zdrenţuit de pe dânsul.
Boierul întrebă pe bogătaş:
– Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta?
Bogătaşul răspunse cu coraj:
– Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decât porcul meu din ogradă, care are grăsimea
pe el de o palmă de groasă.
– Minciuni spui, răspunse boierul.
Şi întrebând şi pe săracul, el răspunse cu sfială:
– Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proastă că pământul să fie mai gras pe
lumea asta, că el ne dă toate bunătăţile pe cari le avem.
– Aşa este, răspunse boierul.
Acum zise bogătaşului iară:
– Ce aleargă mai iute pe lumea asta?

– Armăsarul meu, cucoane, răspunse bogătaşul, că aleargă peste văi şi dealuri, când îi
dau drumul, de nu-i vezi copitele.

– Apoi de, cucoane, capul meu nu mă duce aşa departe, fără decât dau cu socoteală că
nimic nu aleargă aşa de iute ca gândul, răspunse şi săracul.

– Tu ai dreptate. Cela aiurează.

 În cele din urmă, mai întrebă o dată pe bogătaş:

– Ce este mai bun pe lumea asta?

– Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpâne, răspunse el, ca judecata
cea dreaptă a măriei tale.

– Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gândul să crez că nimic nu e mai bun pe
lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate răutăţile noastre.

– Adevărat, aşa este, zise boierul.

Şi, întorcându-se către bogătaş, adăogă:

– Ieşi afară, ţăran viclean şi mojic ce eşti, sau pui acum de-ţi trage la tălpi atâta cât nu
poţi duce.

Bogătaşul ieşi cu coada între picioare.

Şi chemând mai aproape pe sărac, îl întrebă cu un grai blajin:

– Spune-mi, bre, omule, cine te-a învăţat pe tine să răspunzi aşa de potrivit, căci din
capul tău ăla secu nu crez să fi ieşit aşa cuvinte înţelepte.

Bietul sărac se cam codea. Nu-i venea să spuie drept, de teamă să nu păţească ceva.
Dară dacă se văzu încolţit, spuse tot adevărul precum era.
 Atunci boierul, mirându-se în sine de iscusinţa fetei săracului, îi porunci ca a doua zi
să vie cu fata la curtea boierească. Ea să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici
pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum.

Cum auzi săracul unele ca acestea, începu a se boci şi a se văicăra, de nu-ţi venea să-l
mai auzi, şi se întoarse la ai săi.

Fata cea mare, când auzi cele ce îi spuse:

– Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac! Numai să-mi cauţi două mâţe.

Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dânsa un volog (plasă), luă mâţele la subţiori,
încălecă pe un ţap şi plecă la curtea boierească.

Mergând astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pământ când
un picior, când altul, ţapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lângă drum, căci ţapul nu
ţinea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard să apuce câte vrun lăstar de la vrun
pomişor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul
aruncat pe dânsa.

Şi aşa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boierească. Când o văzură boierul şi oamenii
curţii, venind aşa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, şi porunci să dea
drumul la doi zăvozi ce-i ţinea la curte în lanţ. Aceştia, cum văzură alaiul cu care venea
fata săracului, se repeziră la dânsa, dară ea dete drumul îndată mâţelor şi zăvozii se luară
după dânsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească aşa precum îi poruncise boierul.

Văzând şi această iscusinţă a fetei, boierul n-avu încotro şi fu nevoit s-o primească.
Atunci porunci să o fereduiască (să o îmbăieze), o îmbrăcă cu nişte haine ca de mireasă şi
hotărî să o dea după un fecior ce-l avea boierul pe lângă dânsul, care îl slujea cu credinţă.

După ce o văzu boierul curăţită şi ferchezuită ca o mireasă, şi cum avea şi ea pe vino-

încoace, i se păru mai frumoasă de cum era atunci; ce-i abătu lui, că pofti să o aibă el de
nevastă, mai cu seamă că era burlac, şi se cunună cu dânsa. Mai-nainte de a se cununa,
boierul zise dânsei:

– Eu te iau de soţie; dară să ştii că tu n-ai voie să judeci niciodată fără de mine.

Ea priimi.

După ce trecu cât trecu de la cununia lor, boierul se duse o dată în treaba lui pe moşie.
În lipsa lui veniră doi ţărani cu o prigonire la curte. Aflând că boierul nu este acasă, şi
văzând pe cuconiţa într-un cerdac, ei începură să se jeluiască la dânsa. Ea asculta şi tăcea.

Unul zise:

– Aveam să mă duc până în cutare loc, însă o roată de la căruţă mi se stricase. Nu-mi
puteam înhăma iapa la căruţa cu trei roate, mai cu seamă că era a făta. Atunci m-am rugat
de vecinul meu, ăsta care e de faţă, să-mi împrumute el o roată. El, ce e drept, aseară mi-a
împrumutat roata ce i-am cerut, cu gând ca azi până în ziuă să mă duc la treaba mea. Când,
ce să vedeţi, cinstiţi boieri? Astă-noapte mi-a fătat iapa un mânz.

Ţăranul cel cu roata îi tăie cuvântul şi zise şi el:

– Nu-l credeţi, cucoană, să vă ţie Dumnezeu! Roata mea a fătat mânzul.

Cucoana asculta din cerdac şi tăcea.

Ţăranii aşteptară ce mai aşteptară şi, dacă văzură că cucoana nu le face nici o
judecată, întrebară:

– Da’ unde-i dus boierul, cucoană?

 – Ia, s-a dus, răspunse ea, să vază un lac de mălai ce-l avem pe marginea unui iaz, că
în toate nopţile ies broaştele dintr-însul şi mănâncă mălaiul.

Ţăranii se uitară lung şi plecară. Ajungând la poarta ogrăzii boiereşti, ei începură a se

întreba unul pe altul:

– Ca ce fel de vorbă fu aia a cucoanei, mă, nea ăsta?

Cum se poate broaştele să mănânce mălaiul?

Ce se sfătuiră ei, ce vorbiră, că numai se întoarseră să întrebe pe cucoană ce vorbă fu

aia.

Dacă veniră dinaintea cerdacului iară, prinseră a întreba:

– Da’ bine, cucoană, ca ce să fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca broaştele să

mănânce mălaiul?

– Nu ştiu dacă broaştele poate să mănânce mălai, au ba, răspunse cucoana; dară ştiu
că roata nu poate să fete mânji.

Tocmai atuncea îşi veniră şi ţăranii de acasă. Acum înţeleseră şiritenia vorbei
cucoanei, se mirară de atâta înţelepciune şi se împăcară cum ştiură ei mai bine.

Viind şi boierul acasă, întrebă:

– Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? Ce s-a mai petrecut?

– Ce să fie? răspunse ea. Iaca, iaca cine a venit şi iacă ce s-a întâmplat cu ei, şi ce le-
am zis eu.
 Boierul, cum auzi, îi zise:

– Fiindcă ai călcat făgăduiala şi ai judecat fără mine, nu mai putem trăi amândoi. Ia-ţi
ce pofteşti de la mine şi ce-ţi este mai drag în casa mea, şi să te duci la tată-tău acasă.

Cucoana zise:

– Vorbele tale, bărbate, sunt sfinte pentru mine, pentru că de aceea bărbatul este
bărbat. Nu sunt vinovată întru nimic, căci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus
numai unde este stăpânul lor. Dar dacă d-ta găseşti cu cale să mă goneşti, eu mă supun fără
să cârtesc şi-ţi mulţumesc încă din adâncul sufletului pentru bunătatea ce ai de a mă lăsa
să-mi ales ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te mai rog: fiindcă mă goneşti,
lasă-mă să mă mai veselesc o dată şi eu în casa domnului meu şi bărbat. Dă o masă şi
cheamă pe prietenii noştri şi cunoscuţi să petrecem împreună şi să ne chefuim pentru cea
din urmă oară.
Boierul se înduplecă şi porunci de făcu o masă d-alea înfricoşatele, unde chemă
prietenii şi pe cei mai de aproape ai lor. Şezură, se înveseliră şi se chefuiră cât le cerură
inima. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului şi el tot bea. Şi(-i) mai dete unul, şi încă
unul, până îl făcu cuc. Se îmbătă boierul de se coclise turtă. Atunci şi cucoana îl ia
frumuşel la spinare, fără să mai simţă boierul ceva şi-l duse la tat-său acasă, unde îl puse
pe cuptor de dormi până se trezi.
A doua zi, când se deşteptă, boierul, văzându-se în astfel de hal, întrebă unde se află.
Cucoana îi răspunse:
– La tata acasă. Când m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie să iau din casa dumitale ce
mi-o fi mai drag. Aceea am şi făcut. Nimic nu mi-a fost mai drag decât bărbatul. Nu crez
să mă ţii de rău pentru că mi l-am luat.
Când auzi boierul asemenea vorbe cu noimă, se gândi ce se gândi, apoi răspunse:
– Aidem, nevastă, acasă, şi să trăim ca în sân de rai; acum pricep eu ce odor de femei
am dobândit.
Şi m-am suit pe o şea
Şi am spus-o aşa.
M-am suit pe o roată
Şi am spus-o toată.
 Oraselul tabletelor

La marginea Orăşelului Tabletelor, lângă pădure, într-o căsuţă galbenă cu buline roşii şi
acoperiş verde, locuia Amelia împreună cu părinţii ei. Era singura casuţă din orăşel care
arăta astfel. Tocmai de aceea, probabil, se afla la marginea orăşelului.
Amelia avea 5 ani, părul negru vâlvoi si ochii mari, mov. Îi plăcea să alerge, să sară şi să
cânte fel de fel de cântece vesele. Cea mai bună prietenă a ei era o pisică buclucaşă, pe
nume Roni. Iar fructele ei preferate erau… ce credeţi? Merele! Asta era destul de ciudat
pentru că în Orăşelul Tabletelor nu exista niciun copil căruia să-i placă merele. Şi, mai
mult decât atât, nu era niciun copil care să se joace cum se juca ea, adică să sară ori să
alerge ori să cânte. Toţi ceilalţi copii se jucau pe tablete ori pe computere sau, când se
plictiseau de acestea, se uitau la televizor.
Poate acum înţelegeţi de ce cea mai bună prietenă a Ameliei era o pisică şi nu un alt copil.
Pur şi simplu pentru că nu se întâlnea cu alţi copii. Toţi erau ocupaţi să se joace în casă pe
tablete aşa că nu prea mai aveau timp să se cunoască între ei.
A, şi am uitat să vă spun că Orăşelul Tabletelor avea doar case gri cu acoperiş maro, fără
curţi ori grădini. În afară, bineînţeles, de căsuţa galbenă cu buline roşii de la marginea
pădurii.
Într-o zi însorită de vară, Amelia a ieşit în curtea casei ca să se joace cu Roni. Ţineţi minte
că v-am spus că pisicuţa Roni era cam buclucaşă? Mereu făcea câte o năzbâtie.

În acea zi s-a urcat în mărul din curte ca să prindă un fluturaş.

– Coboară Roni! Hai să ne jucăm cu mingea! –i-a strigat Amelia.
Dar pisicuţa jucăuşă, nu şi nu. Stătea pe o creangă groasă şi nu se dădea nicicum dusă de
acolo. Atunci Ameliei i-a venit o idee: “Ia să scutur eu pomul…” şi-a spus ea ştiind prea
bine că Roni nu va păţi nimic chiar dacă va cădea din măr. Pisicile cad întotdeauna în
picioare. Ştia asta dintr-o carte de poveşti pe care i-o citise tatăl ei.
Aşa că a început să scuture mărul, cu toată puterea ei. Roni s-a speriat şi a zbughit-o în jos
repede. Însă, de la scuturat, zeci de mere au căzut şi ele pe jos!
– Uite ce ai facut Roni! – spuse supărată Amelia. – Din cauza ta, toate aceste mere au
căzut şi se vor strica! Chiar dacă imi plac mult, nu voi putea să mănânc atâtea mere! Ce ne
facem cu ele?!
Şi atunci i-a venit ideea.
– Ştiu! O sa le împărţim în oraş celorlalţi copii! Ei nu au gradini şi nici pomi fructiferi.
Sigur se vor bucura de nişte mere roşii proaspete.
Amelia însă habar nu avea că ceilalţi copii nu mâncau mere…
Dar zis şi făcut. A fugit în casă şi i-a povestit totul mamei. Mama ştia că niciun copil din
Oraşul Tabletelor nu mănâncă mere dar nu a dorit să o supere pe Amelia şi a fost de acord
cu planul ei. Aşa că mama şi fetiţa au luat un coş, l-au umplut cu mere şi au plecat spre
oraş să le împartă.
Însă la fiecare poartă la care băteau ieşea câte un copilaş palid care refuza mărul şi apoi
fugea să reia jocul pe tabletă.
Amelia era tare supărată. Era gata-gata să-i spună mamei să se întoarca acasă şi să facă din
toate merele o imensă şi zemoasă plăcintă. Mama însă apucase să bată la o altă poartă, pe
care a deschis-o un copilaş palid ce părea de vârsta Ameliei. Avea ochii roşii, semn clar că
tocmai se ridicase de la un joc pe calculator.
– Ţi-am adus un mic cadou! – i-a spus Amelia plină de speranţă. Dar băieţelul a dat din
cap că nu îl intersează şi a dat să intre înapoi în casă.
– Dar sunt atât de dulci şi de zemoase… – a mai apucat Amelia să îi spună cu lacrimi în
ochi. Nu putea nicicum să înţeleagă de ce niciunui copil nu îi plăceau merele!
– Dar ce sunt alea? – a întrebat băieţelul oarecum curios, uitându-se in coş…
-Cum adică ce sunt? – intrebă mirată Amelia. Păi sunt mere!
Băieţelul se uita la ea cu o privire goală. Şi atunci, Amelia a înţeles în sfârşit de ce nici un
copil din Orăşelul Tabletelor nu mânca mere.
Nu pentru că nu le plăceau merele, nu pentru că nu erau suficient de dulci şi de zemoase ci
pentru că… nu le gustaseră niciodată!
Amelia a lăsat coşul în poarta băieţelului şi a început să fugă către casă. Mama după ea:
-Amelia! Unde fugi? Aşteaptă-mă !
-Vino mami, vino repede! – strigă Amelia – am o idee! Ştiu cum vom salva toţi copiii din
Oraşul tabletelor!
Ajunsă la căsuţa galbenă cu buline roşii, năvăli pe uşă şi îşi scoase tableta. Da, puteţi să vă
miraţi dar să ştiţi că şi Amelia are tabletă şi se joacă pe ea din când în când. Dar nu atunci
când e frumos afară şi poate zburda în curte împreună cu Roni.
Deci cum spuneam, a scos tableta din sertar şi cu ajutorul tatălui ei a trimis un mesaj
tuturor copiilor din Orăşelul Tabletelor. În mesaj scria aşa:
ÎNTÂLNIRE IMPORTANTĂ PENTRU TOŢI COPIII DIN ORAŞUL TABLETELOR!
NE VEDEM MÂINE DIMINEAŢĂ LA CĂSUŢA GALBENĂ CU BULINE ROŞII, DE
LA MARGINEA PĂDURII!
VĂ AŞTEAPTĂ O SURPRIZĂ!
Toţi copiii au primit deodată mesajul. N-ar fi vrut să se despartă de jocurile de pe
computer sau tabletă, dar cuvantul SURPRIZĂ i-a făcut pe toţi să meargă la întâlnire. Erau
curioşi de ce vor găsi la căsuta cu buline, de a cărei existenţă nici nu ştiau până atunci.
Când au ajuns, mare le-a fost mirarea să vadă că Amelia avea o curte adevărată şi o
gradină în care erau copaci mai mari şi iarbă mai verde decât în jocurile lor! De mirosuri,
nici nu mai vorbim! Au simţit pentru prima dată mireasma florilor adevărate şi au pus
mâna tot pentru prima dată pe o frunză şi pe o … pisică.
Da, pe Roni, care în ziua aceea a devenit cea mai fericită pisică de pe pământ! Niciodată
nu se gândise că e atât de amuzant să te mângâie mai mulţi copii deodată.
După ce s-au jucat în voie şi i-a văzut îmbujoraţi şi veseli pe toţi copiii, Amelia i-a oferit
fiecăruia câte un măr. I-a rugat să guste, să nu o refuze, pentru că mărul e fructul ei
preferat.
Copiii au gustat şi nu mai trebuie să vă spun cât de mult le-au plăcut. După încă o oră de
joacă, mama Ameliei le-a împărţit o uriaşă placintă cu mere. Chiar şi Roni a primit o
porţie! Nu vă miraţi, există pisici care mănâncă plăcintă cu mere.
Din acea zi, viaţa s-a schimbat în Orăşelul Tabletelor. Copiii voiau mereu să iasă afară şi
să se joace cu prietenii, aşa că părinţii au fost toţi nevoiţi să îşi facă grădini şi curţi la case.
Tabletele au ajuns prin sertare şi mai erau scoase de acolo doar câteodată, în zilele
ploioase. În plus, copiii nici nu mai aveau nici timp de ele pentru ca mai mereu se gasea
câte un vecin mic să le bată la poartă şi să-i cheme la alergat, sărit ori cântat.

Câţiva ani mai târziu, toate casele din orăşel aveau curţi cu meri şi iarbă verde, acoperişuri
colorate şi buline pe pereţi. Numele oraşului s-a schimbat din orăşelul Tabletelor în
orăşelul Merelor, iar primar ştiti cine a ajuns?
Ei bine, vă las pe voi să ghiciţi!
Vă spun doar atat: Avea muuuulţi mulţi prieteni şi o pisică pe nume Roni!
 Lumea, prin ochii lui Andrei

Andrei desena minunat. Îi plăcea tare mult să contureze lumea așa cum o vedea el, apoi să
o coloreze cu galben roșu, roz, verde sau mov. Nu folosea niciodată maro, bej sau negru. I
se părea că desenele lui sunt mai frumoase așa.
Desena și colora încă de când învățase să țină creionul în mână. Își lipise desenele și
picturile pe toți pereții camerei lui, care era astfel inundată de culori frumoase. Acolo se
simțea el cel mai bine.
Între timp Andrei a crescut și a mers la grădiniță. A fost foarte fericit când a văzut că
educatoarea îi încuraja pe copii să deseneze. Se simțea bine că putea să facă ceea ce îi
plăcea cel mai mult.
În prima zi, educatoarea le-a spus copiilor :
-Copii, să desenam acum un copac!
Andrei a desenat copacul și apoi l-a colorat. Trunchiul cu mov iar frunzele cu roz.
Educatoarea l-a corectat imediat.
-Andrei, copacul are trunchiul maro, iar frunzele verzi!
A doua zi, ea le-a cerut copiilor să deseneze cerul. Andrei l-a facut galben, iar ea l-a
corectat, spunându-I că cerul este albastru. Toata lumea știa asta! Iar când Andrei a făcut
un cal verde, educatoarea a zâmbit și a întrebat cu voce tare cine a mai văzut vreodată un
cal verde. Toți copiii au râs.
Așa că încet încet, Andrei a început să deseneze cu maro, bej sau negru, așa cum I se
cerea. Dar era tot mai trist, chiar dacă nimeni nu mai râdea de desenele lui iar educatoarea
îl felicita mereu.
Doar acasă mai era fericit în timp ce desena pentru că își putea colora desenele cu ce culori
dorea. La grădiniță făcea doar cum îi spunea educatoarea.
Într-o zi însă, i-a căzut din caietul de grădiniță un desen pe care îl făcuse acasă. Îl uitase
acolo din greșeală. Mara, colega lui de bancă, s-a aplecat și l-a ridicat. Înainte să i-l dea s-a
uitat la el lung și apoi i-a șoptit:
-E minunat! E cel mai frumos desen pe care l-am văzut vreodată!
Era un desen cu un camp plin cu flori mov pe care doi iepurași verzi alergau spre un copac
galben. Cerul era, bineînțeles, roz.
În primul moment Andrei s-a rușinat că uitase în caietul de grădiniță desenul făcut acasă.
Știa că nu are voie. L-a luat și l-a ascuns repede. Dar apoi, în drum spre casă, și-a amintit
zâmbetul Marei și că îi spusese că îi place mult desenul făcut de el. O întrebare i-a încolțit
în minte… „Dacă și celorlalți copii le-ar plăcea mai mult să deseneze așa cum vor?! Dacă,
de fapt, singura care vrea ca frunzele să fie verzi și cerul albastru e educatoarea?! Poate cel
mai bine e să faci așa cum simți, nu cum îți spune altcineva… Andrei a adormit greu în
acea seară pentru că s-a tot gândit la aceste întrebări.
A doua zi a hotărât să afle adevărul. A luat din nou desenul cu el și s-a așezat lângă un alt
coleg, Tibi. A scăpat caietul pe jos, ca din greșeală iar când desenul a ieșit din caiet l-a
rugat pe Tibi să i-l ridice. Tibi i l-a ridicat și i-a spus:
-Îmi place mult desenul tau. Acasa și eu îmi imaginez uneori că cerul ori animalele au alte
culori.
În zilele care au urmat Andrei a repetat șmecheria și cu alți colegi. Se tot făcea că-i cade
caietul iar colegii îi vedeau desenul și-l lăudau. Și-a dat seama că tuturor le-a plăcut, nu a
râs nimeni de el, nici unul nu i-a atras atenția că a folosit alte culori.
Și a înțeles că educatoarea nu poate să vadă lumea așa cum o văd ei, copiii.
Asta i-a dat curaj. A doua zi, când educatoarea le-a cerut să deseneze o vacă, el a colorat
petele cu roz. Educatoarea i-a atras repede atenția că nu există vacă ce are pete roz. Și i-a
spus să le facă maro sau negre.
Andrei i-a spus că și-ar dori să le lase așa iar când educatoarea le-a cerut părerea celorlalți
copii, era sigur că îi vor da lui dreptate. Dar copiii nu au spus nimic iar Andrei a fost
nevoit să refacă petele văcuței cu maro.
Băiețelul știa acum că toți colegii gândeau la fel ca el dar nu își dădea seama de ce nu o și
spun cu voce tare, de ce nu l-au apărat.
Din acea zi, Andrei a încercat mereu să-și facă educatoarea să se răzgîndească, să îi
explice că, cel puțin în desene, lumea poate fi mai frumoasă dacă o faci în culorile care îți
plac. Degeaba, educatoarea nu putea fi convinsă. Insista în continuare ca Andrei să facă
trunchiurile copacilor cu maro, cerul albastru și soarele galben.
Aproape renunțase când, într-o zi, s-a întâmplat ceva.
În timpul unei pauze, Andrei se juca cu o masinuță care a intrat sub un raft plin cu jucării.
Băiețelul s-a pus în genunchi și a băgat mâna sub raft, dar nu ajungea până la mașină. Și-a
dat seama că o poate scoate de acolo doar dacă ridică raftul. Era însă mult prea greu pentru
un singur copil. Atunci doi colegi i-au venit în ajutor. Dar raftul tot nu se mișca. Toți
ceilalți copii din grupă au venit să îi ajute și împreună au ridicat raftul iar Andrei a putut să
își scoată mașinuța.
Acela a fost momentul în care a înțeles ce trebuie să facă. Și-a adunat toți colegii și le-s
spus planul secret. Toți au fost de acord cu el și a doua zi au făcut așa cum s-au înțeles.
Atunci când educatoarea le-a cerut să deseneze o fermă cu animale, fiecare copil a colorat
animalele cum a dorit. Planșele de desen s-au umplut cu porci roz, văcuțe albastre, cai mov
și iepuri galbeni. Erau tare încântați de ce le-a ieșit și râdeau fericiți pentru că făcuseră
ceea ce și-au dorit.
Văzând că se simt atât de bine, educatoarea i-a lăsat să deseneze cum vor. Și atunci dar și
în zilele următoare iar pereții clasei s-au umplut cu desene viu colorate. Educatoarele din
celelalte clase i-au urmat exemplul și, la rândul lor, le-au dat voie copiilor să deseneze și
să coloreze cum vor.
Uite așa, grădinița lui Andrei a devenit în scurt cea mai colorată părticică de lume. O lume
minunată, așa cum o văd copiii fericiți.
Și liberi.
 În căutarea lui Moș Nicolae

În Norvegia, o țară destul de îndepărtată de țara noastră, trăiau o fetiță și un băiețel ce se

numeau Natalia și Noah. Norvegia se află în Nordul planetei noastre care se numește…
Pământ, ați ghicit. I se mai spune și Terra sau Planeta Albastră pentru că așa arată văzută
din cer, albastră aproape toată.
Ce vă povestesc eu se întampla la sfârșitul lunii noiembrie. Copiii din Norvegia, din
România dar și din celelalte țări ale lumii se pregăteau de venirea primului Moș darnic,
Moș Nicolae. Toți aveau emoții, toți îl așteptau deși niciunul nu-l văzuse vreodată.
Bineînțeles că anii trecuți primiseră cadouri în ghetuțe, poate și câte o nuielușă, dar Moșul
venea și pleca întotdeauna fără ca nimeni să reușească să-l vadă. De aceea unii se întrebau
dacă el chiar există cu adevărat.
Natalia și Noah au hotărât să le dovedească tuturor că, da, acest Moș bun există. Cum
vroiau ei să dovedească asta? Ei bine, vroiau să-i facă o fotografie. Pentru asta trebuiau să-
l găsească, să afle unde locuiește. S-au gândit că trebuie să fie vecin și prieten cu Moș
Crăciun, care stă în Laponia, lângă Polul Nord. Da, pe acolo ar trebui să aibă și el casa cu
depozitul de jucării și dulciuri.
Dar pentru că Laponia e destul de mare, trebuiau să afle adresa exactă a Moșului.
– Cine ar putea știi oare adresa lui?! Oare cine știe tot ce se întâmplă pe Pământ?! s-a
întrebat Natalia cu voce tare.
– Știu eu cine știe!, a răspuns imediat Noah.
– Cine?
– Cei care pot să vadă Pământul de sus și tot ce ce întâmplă pe el!
– Doamne-Doamne?
– Și el, a răspun Noah, dar sunt și niște oameni.
– Care oameni pot să ajungă atât de sus?! Natalia era nedumerita.
– Cosmonauții!, i-a spus Noah zambind fericit că a găsit o soluție. Cosmonauții și cei
care au sateliți care zboară deasupra Pământului.
– Ce sunt ăia sateliți?
– Niște aparate zburătoare uriașe care sunt prinse de rachete. Rachetele sunt conduse
de cosmonauți în Cosmos, adică sus de tot în cer, și acolo dau drumul sateliților. Sateliții
zboară singuri în jurul Pământului și pot filma sau fotografia de la mare înălțime tot ce se
întâmplă.
– Bravo, Noah, e o idee foarte bună!, l-a lăudat Natalia. Să le scriem un email
cosmonauților.
Cei doi copii au găsit pe Internet o adresă a unor oameni din America de Nord, care
lucrează la NASA. Cei de acolo au multe rachete și sateliți. Le-au trimis un email și au
început să aștepte nerăbdători răspunsul. Au așteptat o zi, două, trei, degeaba. Abia după
zece zile au primit un email de la americani, care le-au transmis așa:
„Dragă Natalia și Noah, zece zile am urmărit din satelit tot ce se întâmplă la Polul Nord și
în Laponia. Din păcate nu am reușit să îl vedem pe Moș Nicolae, nu am reușit să aflăm
unde stă. Parcă e o nălucă. Dar nu vă descurajați, încercați în continuare să îl găsiți. Mult
succes în continuare!”
Copii, știți ce e aia o nălucă?
E ceva ce apare și dispare atât de repede încât nu apuci să vezi mai nimic. Doar ți se pare
că ai văzut.
Natalia si Noah nu s-au dat bătuti. S-au gândit că Moș Nicolae trebuie să lase ceva urme,
chiar dacă e rapid ca o nălucă. Oare unde mai poate fi el văzut…
– În pădure!, a zis Natalia.
– De ce în pădure?, a întrebat-o Noah.
– Păi Moș Nicolae are nevoie de nuielușe, nu?! Și nuielușele pot fi luate doar din
pădure pentru că acolo cresc, pe lângă copaci.
– Ai dreptate, hai să le cerem voie părinților să mergem până la marginea pădurii.
Poate îl prindem pe Moș Nicolae când taie nuielușe. Îi facem o fotografie!
Cei doi copii le-au cerut voie părinților să meargă până la marginea pădurii din apropiere
și au promis că se vor întoarce acasă înainte să se însereze.
Ajunși ia pădure s-au uitat cu mare atenție peste tot. Nimic, nicio mișcare, nicio umbră,
nicio nălucă. Au ciulit urechile, bine-bine, doar doar aud cum Moșul taie nuiele. Și, la un
moment dat, au auzit niște zgomote. Un pic speriați s-au prins de mână. Zgomotele se
apropiau de ei. Parcă erau niște pași făcuți pe frunze. Nu vedeau însă pe nimeni. Pașii s-au
oprit iar Natalia și Noah au răsuflat ușurați. Dar chiar atunci o voce le-a spus:
– Ce căutați singuri în pădure, copii?
Vocea venea chiar de la picioarele lor. De acolo îi privea cu ochișorii ei negri și sclipitori o
Nevăstuică. Nevăstuica e un animăluț mic, ca un șobolan însă mult mai drăguț. Trăiește în
pădurile din Norvegia, dar și în cele din România și are o blăniță tare frumoasă.
– Tu ai vorbit, nevăstuico? Tu poți vorbi?, a întrebat-o Natalia.
– Sigur că pot vorbi, ce întrebare e asta?, le-a raspuns nevăstuica. Ce căutați aici?
– Îl căutăm pe Moș Nicolae. Trebuie să fie pe aici sau prin altă pădure, pentru că are
nevoie de nuielușe. L-ai văzut cumva?
– Dragi copilași, nu l-am văzut. Și noi, animalele, am auzit de el și l-am căutat. Am
găsit chiar locul de unde a tăiat nuiele, dar pe el nu am reușit să îl găsim. Îmi pare rău, aș fi
vrut să îl văd și să vă ajut.

Dezamăgiți, Natalia și Noah au vrut să plece spre casă. Dar o altă voce, mai subțire,
venind de data asta de undeva de sus, le-a zis:
– Vă pot ajuta eu!
Copiii au văzut pe o creangă o pasăre mare cam cât un porumbel care avea pe cap un moț
făcut din pene. Un Nagâț, așa se numește.
– Cum ne poți ajuta tu?, a întrebat Noah
– Păi și noi, nagâții, vrem să aflăm dacă Moș Nicolae există. Toată lumea vorbește
despre el, oamenii, animalele, păsările dar nimeni nu l-a văzut pănă acum. Toți vrem să-l
vedem măcar o data. Am o propunere. Haideți să facem împreună o nacelă. Sțiți ce e o
nacelă? Un coș mare-mare făcut din nuiele, ca acelea de sub baloanele cu aer cald care
zboară până între nori. Când nacela e gata, voi urcați în ea iar noi, Nagâții, o vom trage în
zbor până deasupra pământului. Și poate împreună vom reuși să-l vedem pe Moș Nicolae
iar voi îi veți face o fotografie!
Așa au și făcut. Nagâții cu ciocurile și copiii cu mânuțele au împletit nuielușe până au
terminat nacela. Apoi nagâții s-au înhămat la ea, ca niște căluți, zburători cu hamuri
rezistente din pânză de păianjen. Natalia și Noah au urcat în nacelă și au plecat în zbor
deasupra pământului.
Au văzut avioane, elicoptere, stoluri de păsări călătoare ce au plecat cu întârziere spre
țările calde, râuri, orașe și sate. Au văzut soarele care pleca la culcare și luna care se ridica
pe cer.
Dar pe Moș Nicolae nu l-au vazut. Puțin triști că nu au reușit să-i facă o fotografie așa cum
și-au dorit, le-au mulțumit Nâgaților pentru ajutor și le-au spus că ei trebuie să se întoarcă
la părinți. Se înserase.
Au intrat fiecare in casa lui și au mers să-si lase pantofiorii la locul lor.
Ce credeți că au văzut atunci?! Celelalte ghetuțe, cele cu care mergeau la școală, erau pline
cu dulciuri, mici jucarioare, fructe, câte un bilețel dar și câte o nuielușă.
În bilețel scria așa:
„Dragi copii, v-am adus cadouri pentru că tot anul ați fost tare buni. Pentru că sunteți
curioși, puneți întrebări la școală, sunteți atenți la ce vă predau profesorii, participați cu
plăcere la activițăți și vă ascultați părinții.
Iar nuielușa nu v-am adus-o pentru că ați făcut ceva rău. Nuielușa e dovada că am trecut pe
la voi, chiar dacă nu m-ați văzut și nu mi-ați făcut o fotografie.
Semnat: Moș Nicolae.”
Deci, dragi copii, dacă în seara de 5 decembrie primiți în ghetuțe și o nuielușă, să stiti că
Moș Nicolae există cu adevărat! Doar el poate aduce nuielușe sclipitoare!
 Moș Crăciun cu barba albastră

Se știe că Moș Crăciun este un bunic cu barba albă, îmbrăcat în haine roșii strânse bine cu
o curea neagră. Doar l-am văzut de atâtea ori, cu toții, în preajma Crăciunului, cărând în
spate sacul plin cu jucării și dulciuri! De fapt, se prea poate să fie cel mai cunoscut om de
pe planetă.
Ei bine, aflați că Moș Crăciun nu a fost mereu așa. Pe vremuri era doar un bărbat simpatic
pe nume…Crăciun. Era mai slab și nu purta ochelari. Era însă la el ceva cu totul deosebit:
avea barba albastră! Da, albastră, chiar dacă vă vine greu să credeți. Vă întrebați probabil
de ce? Vă povestesc acum.
În tinerețe, Crăciun, împreună cu soția lui, Crăciunița, trăia într-o căsuță de la marginea
unei păduri din Laponia. Crăciun era foarte priceput la cioplit și sculptat lemnul. Din
copacii doborâți de viscol făcea tot felul de minunății: săniuțe, căluți de lemn, marionete și
creioane, cuburi sau mese și scăunele. Le vopsea în culori minunate iar apoi le așeza
frumos într-un hambar uriaș. Făcea toate aceste jucării cu gândul la copii. Pentru că cea
mai mare dorință a sotilor Craciun era să aibă un fiu sau o fiică. Însă, minunea nu se
întampla.
Anii au trecut, Crăciun și soția lui au îmbătrânit iar în hambarul uriaș se adunaseră mii și
mii de jucării, care insa nu le erau de nici un folos.
Crăciun era din ce in ce mai suparat și ii era tot mai greu să meargă în pădure după lemne.
Din cauza gerului îl dureau genunchii iar din cauza viscolulului și a supărării, barba lui se
facu de o culoare stranie, albastra. Pe Craciun îl deranja treaba asta, pentru că de câte ori
trecea prin sat, oamenii se uitau ciudat la el iar copiii râdeau în hohote:
-Uitaaați, Crăciun are barba albastră!, spuneau toți.
Crăciun mergea mai departe făcându-se că nu aude, însă era supărat mai tot timpul. Nu
doar din cauza bărbii lui albastre. Nu putea nici să se împace cu gândul că în casa lui și a
Crăciuniței nu vor răsuna niciodată râsete de copii.
Și ce rost avea să mai cioplească jucării dacă nu avea cui să le dea?! La un moment dat a
închis hambarul cu un lacăt și nu a mai făcut nicio jucărie. Mergea în pădure doar ca să
adune lemne de foc. Dar chiar și acestea i se păreau deja greu de cărat.
Pentru că își pierduse speranța, fericirea îl ocolea și totul i se părea un chin.
Într-o zi geroasă s-a intamplat ceva ce avea să îi schimbe viața. Lui Crăciun și tuturor
copiilor de pe Pămant.
Bătrânul a găsit un butuc mare în pădure și cu greu a început să-l tragă spre casă. Fața i se
făcuse roșie ca focul de la efort iar barba lui albastră părea de gheata. La marginea pădurii
l-au lasat puterile. Tocmai se gândea să lase butucul jos și să plece, când a simțit că cineva
îl ajută. Uimit, a văzut lângă el o fetiță și un băiețel ce prinseseră de crengile rupte ale
bușteanului și trăgeau cât puteau de tare cu mânuțele lor slăbuțe.
Erau doi copii care păreau a fi frate și sora. Fetița avea vreo șase ani iar băiețelul vreo opt.
Erau îmbrăcați prea subțire pentru un frig atât de cumplit. Copiii adunau din pădure lemne
de foc, dar când au văzut că Moș Crăciun pare a se prăbuși sub greutatea bușteanului, și-au
lăsat lemnele jos și au sărit să îl ajute. Nici gând să râdă sau să spună ceva de barba lui
albastră.
Împreună au reușit să ducă bușteanul până la căsuța de la marginea pădurii. Cum au intrat
în casă, Craciunita i-a dus pe copii lângă foc, le-a dat mâncare caldă și un ceai fierbinte.
Moșul le-a mulțumit pentru ajutor și le-a mângaiat cu drag părul pe care fulgii mari de
zăpadă se topeau la căldura focului.
S-a gândit să le mulțumească, dar nu știa cum. Atunci și-a amintit de hambarul plin cu
jucării și i-a dus acolo.
-Uite, alegeți-vă ce vreți de aici, spuse Crăciun deschizând larg ușa hambarului
Copiii au ramas cu gura căscată văzând miile de jucării colorate.
-Moșule, ce faci tu cu toate aceste jucarii?
-Păi nu am ce face… Le am facut pe toate sperând că într o zi voi avea cui să i le dau, dar
Crăciunița și cu mine nu avem copii. Așa că luați de aici ce doriți.
Copiii, care erau foarte săraci, nu văzuseră atâtea jucării în viața lor. Au început să caute
printre ele și și-au ales ce le-a plăcut mai mult. Chicoteau veseli, se jucau și erau atât de
fericiți încât lui Moș Crăciun au început să îi curgă pe obraji lacrimi de bucurie.
-Hambarul nostru răsună de râsetele fericite ale unor copilași!, îi spuse el mulțumit
Crăciuniței. – De când am așteptat asta…
Atunci, în acel moment, bătrânul și-a dat seama că și-a regăsit fericirea. „Chiar dacă nu am
copiii mei, bucuria acestor micuți poate fi fericirea mea!”, se gândi el.
Gândurile îi fură întrerupte de strigătul copiilor:
-Uau! Ce barbă lungă și albă ai, Moș Crăciun!
-Cum albă? întrebă el surprins, barba mea e albastră!
-Nu, este albă ca zăpada!, au spus copiii.
Mirat peste măsură, Crăciun fugi la oglindă și mare îi fu mirarea când a văzut că draga lui
barbă a fost din nou albă pentru câteva minute bune.
În seara aceea, Moș Crăciun nu i-a lăsat pe copii să plece până nu le-a dat fulare groase din
lână împletite de Crăciunița, mănuși și căciulițe. Le adus din hambar și două săniuțe
frumoase cu care să își ducă lemnele acasă. Mai mult, într-o tolbă i-a mai pus fetiței niște
creioane și o păpișică iar băiețelului câteva cuburi vopsite frumos și un căluț din lemn.
Crăciun și Crăciunița lui erau fericiți cum nu fuseseră de multă vreme.
În acea noapte, Moș Crăciun a scos lacătul de pe ușa hambarului și s-a apucat să
cioplească din nou jucării.
A doua zi, dis de dimineață, copiii s-au întors la casa Moșului. Crăciunița i-au primit cu
drag în casă, le-au oferit turtă dulce și biscuiți făcuți în cuptor. Moșul le-a spus apoi că ar
vrea să ofere jucării și altor copii, să-i facă fericiți pe cât mai mulți. Dar cum deja e bătrân,
nu ar putea să facă singur tot ce e nevoie. Jucăriile trebuie cioplite, vopsite frumos,
împachetate și duse la cât mai multe case. Cei doi copilași s-au oferit să-l ajute.
Moșul cioplea jucăriile, ei le vopseau în toate culorile, le ambalau frumos si Crăciunița
punea în fiecare pachet turtă dulce, biscuiți și o crenguță parfumată de brad. Apoi Moșul
punea pachetele într-o tolbă mare și, ajutat de fetiță și băiețel, le ducea cu o sanie în sat
unde le lăsa la porțile caselor. Repede, sătucul lor s-a umplut de copii fericiți.
Apoi Moș Crăciun și ajutoarele lui au plecat spre satul vecin cu sacul plin cu daruri. Și
apoi în alt sat și apoi în altul și tot așa. De câte ori ducea daruri, barba Moșului se făcea
albă. Semn că era fericit.
Într-o seară, pe când Moș Crăciun și copiii împachetau jucării în hambar, o creatură apăru
de sub o sanie prăfuită. Era mică, cu fața frumușică, ochi strălucitori și urechi mari.
-Buna seara, oameni buni! Eu sunt elful padurii.
Crăciun auzise de multe ori de elfi. Știa că sunt nemuritori și au puteri magice, dar nu
văzuse niciodată vreunul. Așa că acum, atât el cât și copiii priveau micuța creatură cu gura
căscată.
– Moș Crăciun, spuse elful, am văzut că ești fericit atunci când oferi daruri. De aceea îți
voi oferi nemurirea și puterea sa fasci asta ăn fiecare an, pentru toți copiii din lume!
Apoi le-a spus băiețelului și fetiței:
– Copii, atunci în pădure, deși vă era frig și foame nu ați intors spatele unui om bătrân care
avea nevoie de ajutor. Bunătatea voastră l-a făcut pe Moș Crăciun fericit. I-ați dat puterea
de a face mai departe și alți copii fericiți. Si voi veti fi nemuritori! De acum veți fi
spiridușii Moșului și-l veți ajuta să ducă daruri tuturor copiilor!
Mos Crăciun, Crăciunița și cei doi copilași au ramas muți de uimire. Stăteau ca împietriți
în fața micului elf ce avea puteri atât de mari. Înainte să plece, acesta le mai spuse:
– Moșule, ca să ajungi în toate casele într-o singură noapte iți ofer renii mei zburători. Și o
sanie frumoasă și mare în care să încapă toate cadourile! Iar ziua în care vei împărți
darurile îți va purta și numele. Va fi Crăciunul.
De atunci, Moș Crăciun vine la voi în fiecare an și vă aduce daruri ca să vă facă fericiti. Și
când vă vede fericiți, inima lui se umple de bucurie. Iar barba i se face din nou albă ca
zapada. Semn că și voi l-ați făcut pe el fericit!
 Cea mai mare bogăție

Se spune că undeva, într-un colț de lume era un regat mare, puternic și bogat. Regele și
regina, tineri și frumoși amândoi, se iubeau nespus de mult. Ar fi avut tot ce poate dori
cineva pe lumea asta dacă li s-a fi născut și un copil. Anii treceau însă unul după celălalt
iar copilul visat nu venea în viața lor.
Într-o zi se plimbau prin gradina palatului. Se gândeau amândoi la același lucru: că…
poate nu le va fi dat să aibă un urmaș. S-au așezat pe o bancă, lângă un mic lac plin cu
nuferi. Brusc, apa lacului a început să se învolbureze, apoi s-a liniștit și au putut vedea în
ea, ca într-o oglindă, chipul unei fete care le zâmbea. O fată frumoasă cu părul lung, șaten,
și ochi verzi ca frunzele copacilor primăvara. În jurul ei apa s-a colorat atât de frumos de
parcă era un curcubeu. Mirați peste măsură, regele și regina s-au apropiat de apă ca să
vadă mai bine ce se întâmplă. Chipul din apă le-a spus așa:
– Un copil e cea mai mare bogăție din lume.
După care apa s-a învolburat din nou iar frumoasa feta a disparut în adâncuri. Când lacul
s-a liniștit, regina și regele au auzit gânguritul unui bebeluș. Sunetele veneau dinspre o
floare mare de nufăr. S-au apropiat și floarea s-a deschis. În mijlocul ei era o fetiță cu ochi
verzi, care le zâmbea. Au știut îndată că e copilul pe care îl așteptau de atâta vreme, pe
care l-au dorit atât de mult. Au dus-o în castel și i-au dat numele Letiția. Adică Fericire.
Copila a crescut repede, s-a făcut frumoasă și deșteaptă. Râdea cât era ziua de lungă, cânta
și dansa. Părinți ei erau foarte mândri de ea. Era comoara lor cea mai mare și spuneau
tuturor că de când o au pe Letiția sunt cei mai bogați din lume. Prințesa voia să afle cât
mai mult lucruri, așa că le punea tot felul de întrebări :
– De ce sunt iarba și frunzele verzi și nu portocalii? De ce am doar cinci degete la
mână și nu șapte? De ce nu e soare noaptea? De ce merele din pom cad pe jos și nu merg
în sus, spre cer?
Regele îi răspundea fericit, râzând cu gura până la urechi. Apoi Letiția mergea la regină și
îi spunea:
– Mami, hai cu mine să ne jucăm cu păpușile! Sau să fugim după fluturi! Sau să
culegem flori!
Dar cel mai mult îi plăcea fetiței să deseneze și să picteze. Nu numai pe pânze și pe hârtii
ci si pe ziduri. După ce a colorat toți pereții din camera ei, a trecut la holurile castelului, ba
chiar a ajuns și în sala cea mare unde regele avea tronul. A pictat copaci, flori, fluturi,
păsări, inorogi, stele și nori. Iar deasupra tronului un soare uriaș, pe care i l-a dăruit tatălui
ei, regele.
Castelul era plin de culoare și de veselie.
Într-o dimineață însă Letiția nu a mai apărut cu vopselele și pensulele, ca de obicei.
Îngrijorați, regele și regina au mers în camera ei. Fata nu era acolo. Dar geamul era deschis
larg și toți pereții camerei, ce fuseseră atât de frumos colorați, se înegriseră. Pe patul fetei
erau un bilet în care scria așa:
„Dacă vreți să vă mai vedeți fetița, aduceți comoara la Muntele Negru.”
Regina și regele nu auziseră până atunci de Muntele Negru. I-au chemat pe cei mai
înțelepți oameni din regat să îi întrebe cine este cel ce o luase pe Letiția. Unul singur, tare
bătrân, știa despre cine e vorba.
– Mărite rege, preabună regina, în Muntele Negru trăiește Haros, un vrăjitor rău căruia
i se mai spune și Vrăjitorul Negru. Este îmbrăcat în negru, are sufletul negru și trăiește
într-o peșteră mare și întunecată. Haros este puternic și lacom. Iubește aurul mai mult
decât orice pe lumea asta. Când tu, mărite rege, ai spus tuturor că ești cel mai bogat din
lume, Haros a crezut că vorbești despre o comoară adevărată, nu despre fetița ta. De aceea
te așteaptă la Muntele Negru cu o comoara.
– Plec îndată spre Muntele Negru!, a spus regele. O să-i ofer lui Haros orice își
dorește în schimbul fetiței mele.
– Vin și eu!,a spus regina. Nu ne vom întoarce acasă fără Letiția.
Regina și regele au călărit zi și noapte fără oprire până au ajuns la Muntele Negru. Au
găsit intrarea în peșteră, iar regele a strigat:
– Haros, ieși din peșteră! Îți dau tot aurul și toate pietrele prețioase dacă ne-o dai
înapoi pe Letiția! Îți dau chiar coroana și regatul, doar dă-ne fetița!
N-a trecut mult și au auzit pași venind dinspre peșteră. Regele și regina așteptau cu inima
plină de teamă să-l vadă pe înfiorătorul vrăjitor îmbracat în negru. Dar din peșteră a ieșit
un bătrânel pictat din cap până în picioare în toate culorile. Ba chiar și părul îl avea vopsit
cu roz.Părea cam supărat. Regele și regina îl priveau cu gura căscată de uimire, neștiind ce
să creadă.
– Da, eu sunt, Haros, ce vă mirați așa?!, i-a întrebat nemulțumit bătrânelul.
– Noi auzisem că Haros e un vrăjitor rău și negru…, i-a răspuns regele. Tu negru nu
ești, ba chiar ești foarte colorat. Îți dăm tot ce avem, dar dă-ne-o pe Letiția.
– Sunteți siguri, rege și regină, că vreți să-mi dați chiar tot ce aveți? Veți rămane
săraci, le-a răspuns vrăjitorul.
– Cea mai mare comoară a unor părinți este copilul lor, i-a spus atunci regina lui
Haros. Fără Letiția suntem săraci oricât de mult aur am avea. Ea e totul pentru noi, e mai
importantă chiar decât viața noastră. Nu ne dorim altceva decât să fim din nou cu ea, chiar
dacă vom trăi într-o colibă.

Haros a stat un pic, s-a gândit, s-a scărpinat în părul vopsit roz și a zis:

– Eram negru și supărat pentru că nimic nu îmi lumina viața. Stăteam în peștera asta
întunecată și adunam comori peste comori crezând că sclipirea aurului îmi va încălzi
sufletul și mă va face să ma simt mai bine. Nu a fost așa. Am simțit că trăiesc cu adevărat
doar de când am adus-o aici, în peșteră, pe Letiția. Eram pentru ea un străin încruntat care
a luat-o de acasă, dar mi-a zâmbit. Nu știa că îi vreau răul și a fost bună cu mine. Acest
copil, chiar dacă nu e al meu, mi-a schimbat viața. M-a făcut să vreau să fiu bun, nu rău.

Nu îmi trebuie nicio comoară de la voi, v-o dau înapoi cu o singură condiție: să o mai
lăsați din când în când să vina la mine.

Regina și regele au acceptat cu draga inimă.

– Acum intrați în peșteră să vă luați fetița, le mai spus Haros.

Cei doi au intrat și au văzut că toți pereții negri fuseseră pictați de Letiția. Peștera nu mai
era întunecată ci veselă și plină de culoare. Mânjită de vopsea, ca de obicei, Letiția tocmai
termina de pictat o uriașă floare a soarelui pe care stătea un fluture.
– Mami, tati, mi-a fost dor de voi!, a spus ea aruncându-se în brațele părinților.
– Și nouă ne-a fost dor de tine, comoara noastră!, i-au spus regele și regina sărutându-i
ochii și strângând-o fericiți în brațe.

Și-au luat rămas bun de la Haros și au plecat spre castel, unde au trăit împreună ani mulți
și frumoși.
Poate vă întrebați ce s-a mai întâmplat cu vrăjitorul negru. Ei bine, Haros și-a păstrat
hainele colorate și de atunci nu a mai făcut rău ci doar bine. Chiar și comorile pe care le
adunase în peșteră le-a dat oamenilor săraci. Iar Letiția, prințesa ce i-a dat culoare vieții, a
rămas prietena lui cea mai bună.
 Ţara Leneşilor

Odată demult, undeva în lume, exista o ţară care se numea Ţara Leneşilor. În acel loc
nimeni nu trebuia să facă nimic. Niciodată. Oamenii nu munceau, copiii nu mergeau la
şcoală iar animalele stăteau toată ziua cu burta la soare.
Părinţilor nu le pasă deloc ce fac copiii lor. Aşa că cei mici mâncau când aveau chef,
făceau ce voiau toată ziua şi se culcau noaptea târziu. Nu făceau niciodată ordine în
camerele lor şi se spălau foarte rar. Pentru că le era lene.
Oamenii din Ţara Leneşilor nu erau nici foarte deştepţi. Le era prea lene să înveţe şi
oricum nu aveau cărţi pentru ca nu avea cine să le tipărească. Ce mai, nu-şi foloseau
mintea mai deloc.
Cel mai leneş şi cel mai prost din ţară era, cum altfel, Împăratul Mână Lungă. I se spunea
aşa pentru că de lene nu îşi mişca niciodată mâinile. Iar acestea se lungiseră până la
pământ. Când devenise impărat dăduse o singură lege: să nu existe nicio lege în ţara lui.
Oamenii s-au bucurat atunci, crezând că vor fi mai fericiţi nefăcând nimic. Dar nu a fost
deloc aşa. Să vă spun de ce:
Magazine nu existau, pentru că nu existau vânzători şi oricum nu ar fi avut ce vinde pentru
că nimeni nu muncea şi nu existau produse. Aşa că oamenii mâncau fructe de pădure ori
peşti din râu, beau apă din izvoare şi se îmbrăcau cu nişte cârpe ce ţineau loc de haine.
Trăiau în scorburi şi peşteri iar noaptea dormeau pe nişte grămăjoare de iarbă uscată.
Jucării nu existau şi nici vorbă de poveşti ori de desene animate. Cine să le facă dacă
nimeni nu muncea?!
Oamenii erau slabi, înfometaţi, plictisiţi şi murdari. Când unul dintre ei avea vreo
problemă mergea la împărat, să-l ajute. Împăratul îl privea plictisit, căsca, se scărpina şi
apoi ridica neputincios din umeri. Îi era prea lene ca să-i pese. Omul pleca înapoi în
scorbura lui mai supărat şi cu problema nerezolvată.
Oamenii erau atât de proşti încât nici nu îşi dădeau seama cât sunt de nefericiţi.
Într-o zi însă Împăratul Mână Lungă s-a îmbolnăvit. Pentru că nu existau doctori în ţară
nimeni nu ştia cum să îl ajute. Împăratul a dat ordin ca cineva să-I caute un doctor sau un
medicament. Pentru prima dată după multă vreme îi păsa de ceva…De el!
Dar acum era rândul supuşilor să nu le pese de el. În plus, nu plecaseră niciodată din Ţara
Leneşilor, de lene, de ce s-o facă tocmai acum?! Împaratul le-a poruncit atunci să tragă la
sorţi şi uite aşa s-a decis că cel ce trebuia să-I aducă leacul salvator era un baieţel de 10
ani. Nici el nu avea niciun chef s-o facă, dar nu avea de ales. Oftând nemulţumit, şi-a luat
nişte fructe pentru drum şi a plecat în căutarea unui leac.
Multe zile i-au trebuit băieţelului să iasă din Ţara Leneşilor. Drumul nu era lung, dar
copilul mai mult stătea decât mergea pentru că obosea foarte repede. Imediat ce a ieşit din
ţară a avut o mare surpriză: a dat de un drum făcut din pietre albe care l-a dus direct într-
un orăşel, aşa cum băieţelul nu credea că poate exista: erau acolo case colorate, aşezate
frumos una lângă alta. Iar fiecare casă avea o curte frumos ingrijită. Erau magazine de tot
felul, şcoli, spitale , restaurant şi locuri de joacă. Oamenii mergeau repede pe stradă, erau
imbrăcaţi în haine curate iar copiii se jucau veseli cu tot felul de jucării colorate.
În momentul în care a pus piciorul în orăşel, băieţelul a ştiut că acolo vrea să traiască. Nu
mai simţea nici oboseală, nici lene şi nici supărare. Doar dorinţa de a rămâne în acel loc
atât de minunat.
Nişte oameni buni l-au văzut pe stradă, slab şi îmbrăcat în cârpe. L-au dus repede la ei
acasă, l-au spălat, i-au dat o supă caldă şi apoi l-au culcat in cel mai moale pat din lume.
Ba, înainte de culcare i-au citit chiar şi o poveste. Prima pe care el o auzise vreodată.
În acea noapte băieţelul a dormit mai bine ca niciodată şi s-a trezit plin de putere. A fost
foarte fericit când a auzit că oamenii aceia drăguţi vor să îl trimită într-un loc numit
“şcoală”, unde poate învăţa lucruri multe. La şcoală nu numai că a învăţat fel de fel de
lucruri noi, ci şi-a făcut şi un prieten. După şcoală băieţelul s-a întors la casa familiei care
îl adăpostise cu atâta drag. Zilele au trecut repede una după cealaltă iar băieţelul era atât de
fericit încât uitase de medicamentul Împăratului. Îi era însă dor de părinţii lui.
Între timp, în Ţara Leneşilor, toată lumea îl aştepta. Împăratul Mână Lungă se simţea tot
mai rău. Dar cum copilul nu s-a mai întors, oamenii au început să îl uite. Nu şi părinţii lui
care îi duceau lipsa chiar dacă nu le păsa de nimic altceva. Până la urmă şi-au învins lenea
şi au plecat să îşi caute copilul. Împăratul a aflat că pleacă şi le-a poruncit şi lor să îi aducă
medicamentul.
Când şi-au reîntâlnit copilul, oamenii l-au recunoscut cu greu. Era curat şi frumuşel, vesel
şi sănătos, învăţase să scrie, să citească, să cânte şi să deseneze. L-au îmbrăţişat şi au decis
să nu se mai despartă de el niciodată, chiar dacă asta însemna să muncească. Şi uite aşa au
uitat şi ei de medicamentul împaratului Mână Lungă…
Iar Împăratul era tot mai bolnav. Supuşilor săi nu le prea păsa de boala lui dar erau tot mai
interesaţi de ce s-a întâmplat cu cei care au plecat şi nu s-au mai întors.
Parcă se treziseră din amorţeală. “Unde or fi? De ce nu mai vin?” – se întrebau ei.
Curiozitatea a început să învingă lenea şi rând pe rând au plecat să caute familia dispărută.
Pe măsură ce ajungeau în orăşelul vesel decideau să rămână acolo şi să înceapă o nouă
viaţă, mai bună.
Nu după multă vreme nu mai era nimeni în Ţara Leneşilor. Doar împăratul, care rămăsese
singur cuc. Mână Lungă nici măcar nu se gândise să plece în căutarea supuşilor săi sau a
unui doctor. Părea că lenea lui cea mare îi va aduce sfârşitul. Şi chiar aşa ar fi fost daca nu
şi-ar fi amintit de el… Ghiciţi cine! Da, chiar el, băieţelul de 10 ani care plecase primul în
căutarea medicamentului. Devenise unul dintre cei mai isteţi copii din orăşel, era
prietenos, atent cu cei din jur, îi ajuta tot timpul pe cei ce aveau nevoie de el. Băieţelul a
făcut rost de medicament şi s-a întors în Ţara Leneşilor. A intrat timid în palatul
Împăratului Mână Lungă. Era pustiu. Ajuns în sala tronului l-a văzut pe Împărat.
Nemişcat, îşi ţinea ochii plecaţi iar mâinile îi atârnau până pe podea. Abia mai respira.
Copilul i-a întins medicamentul, cu mâini tremurătoare.
Împăratul a ridicat cu greu ochii şi l-a privit nedumerit. Nu ştia ce se întamplă. Ce îmi
intinde oare, ce are acolo?! Împăratul nu putea să-şi dea seama, ba mai degrabă nu-i venea
să creadă că băieţelului îi pasă de el!
Dar bunătatea copilului l-a scos parcă din amorţeala în care stătuse ani de zile. Şi-a ridicat
cu greu o mână lungă, l-a mângâiat pe băieţel pe cap şi i-a zis.
– Mulţumesc.

Şi uite aşa bunătatea băieţelului a salvat viaţa împăratului. Ce s-a întâmplat apoi cu el, cu
împaratul? După ce s-a însănătoşit s-a mutat şi el în orăşel. Acolo nu a mai fost împărat ci
un om simplu dar fericit. Şi sănătos.
 Zânele din lumea noastră

Lumea zânelor si a Blajinilor incepuse să fie uitată. Apropo, știți cine erau Blajinii? Erau
vrăjitori buni, puternici, zâmbitori tot timpul, care îi ajutau pe oameni. Dar povesti despre
ei și despre zâne erau tot mai putine. Pe cele scrise demult-demult le cam uitase lumea. Iar
pe cele care nu fusesera incă uitate nu prea mai avea cine să le spună.

Iar când copiii uită de zâne și de Blajini, acestia iși pierd puterea.

Da, e adevarat. Aceste ființe fantastice pot face minuni doar atunci când cei mici se
gândesc la ei. De aceea au aparut pe Pamant, ca să ii ajute pe copii, la nevoie. Atunci când
sunt triști, când au o problemă la care nu-i cunosc solutia, atunci când sunt bolnaviori,
când se simt singuri, când le e frică de întuneric sau când visează urât.

Tot mai slăbiți de puteri, Zânele și Blajinii nu mai știau ce să facă. Un porumbel din aur le-
a dus însă la fiecare un mesaj prin care Zâna Zânelor îi cheama la castelul ei. Au mers pe
jos, ca orice om, pentru că nici măcar nu mai puteau să zboare. Castelul era făcut din flori
de toate culorile prinse între ele cu raze de soare ziua și de lună noaptea. Era acolo un
parfuuum…incredibil! Ordinea și curățenia în castel erau păstrate de păsări cu pene
vopsite în culorile curcubeului. Micuțele zburătoare schimbau florile ce se ofileau cu altele
proaspete și înlocuiau razele de Soare cu cele de Lună atunci când ziua se transforma în
noapte.

Zâna Zânelor îi aștepta în sala cea mare, care avea stele pe tavan. Așa cum auziți, stele,
desi în castel nu era întuneric niciodată. Zâna Zânelor nu doarme pentru că trebuie să aibă
mereu grijă ca binele să învingă răul. Obosiți și prăfuiți, au intrat în sală Zâna Măseluță,
Ursitoarele, Zâna cea Bună și Blajinii. Zâna Zânelor le zâmbea cu drag, deși era îngrijorată
de ce se întâmpla.

– Bine ați venit, dragi Zâne și buni Blajini. V-am chemat pentru că trebuie să facem
ceva ca să fim din nou în preajma copiilor. Noi avem nevoie de bunătatea lor, ei au nevoie
de putere noastră. Ursitoarelor, vă văd tare supărate. Spuneți ce aveti pe suflet…
– Zână a Zânelor, păi cum să nu fim supărate?! Locul nostru în lume a fost luat de
niște femei care merg la petrecerile copiilor foarte mici. Se îmbracă în tot felul rochii
ciudate, se rujează și se dau pe față cu multe farduri. Apoi, cu niște baghete din plastic
arată spre bebeluși, dansează, mănâncă tort, fac fotografii cu părinții și apoi pleacă. Copiii
sunt atât de mici încât nici nu le vor ține minte iar ele nu îi mai vizitează ca să aibă grija de
ei. Cum să nu fim supărate?!

– Zână Măseluță, nici tu nu ești foarte fericită…

– Nu sunt, Zână Bună, nu sunt. Copilașilor din ziua de astăzi li se strică dințișorii tot
mai repede. Au apărut pe pământ niște lucruri colorate care se numesc dulciuri. Să știi că
nu sunt foarte sănătoase chiar dacă sunt delicioase. Dacă cei mici mănâncă prea multe,
dințișorii și măseluțele se cariază iar copii plâng. Și atunci când copiii suferă, puterile mele
scad tot mai tare. Abia mai ajung noaptea la ei ca să le las un mic cadou pentru fiecare
măseluță ori dinte căzut. La unii nici nu am mai reușit să ajung pentru că nu am mai avut
putere. Sunt tare supărată, simt că pot face mult mai multe pentru copii. Nu mai vreau să
sufere!

– Zână Bună, Blajinule, pe voi ce vă supără? Vă văd atât de triști.

Atunci Zâna Bună și Blajinul au oftat și au spus:
– Zână a Zânelor, Lumea Oamenilor s-a schimbat. Se… distruge. În curând copiii nici
măcar nu vor mai avea o lume. Oamenii vor să mearga pe alte planete dar nu mai au grijă
de planeta lor. Îi taie pădurile, îi otrăvesc apele cu tot felul de gunoaie pe care le aruncă în
mări și oceane, îi otrăvesc pământul cu soluții chimice și aerul cu gaze periculoase. Îi
omoară animalele, păsările și îi prind peștii. Nu mai putem să stăm aici, departe de ei, în
lumea noastră fermecată. Trebuie să fim acolo, lângă copii, să-i ajutăm să-și salveze
lumea.

Zâna Zânelor s-a gândit un pic și le-a spus.

– Vă dau toată puterea ce mi-a mai rămas. Zburați în lumea oamenilor și vedeți ce
puteți face pentru ei și pentru copiii lor. Copiii de astăzi sunt cei care pot salva lumea de
mâine. Rămâneți cu ei.
– Și tu, Zână a Zânelor, ce vei face? Fără putere vei muri…
– Nu avem de ales. Lumea Zânelor nu poate exista fără cea a Oamenilor. Ori vor
supraviețui amândouă ori vor fi distruse pentru totdeauna.
Zânele și Blajinii au plecat. O vreme Zâna Zânelor nu a mai știut nimic despre ei. Se
temea că nu au reușit să-i ajute pe copii pentru că îi dispăruse și ultimul strop de putere.
Florile din care îi era făcut castelul se ofiliseră aproape toate, razele de Soare, cele de Lună
și stelele din tavanul sălii străluceau tot mai puțin iar păsările nu mai cântau.

Dar într-o dimineață a simțit că puterea îi revine. Castelul era din nou plin de parfumul
florilor proaspete iar păsările gălăgioase schimbau razele lunii ce pleca la culcare cu unele
noi, scânteietoare, de Soare. Stelele din tavan străluceau vesele de parcă toate erau
Luceferi. Ușa sălii s-a deschis iar înăuntru au intrat Zânele și Blajinii. Erau veseli și
puternici.

– Ați reușit!, le-a spus Zâna Zânelor. Ce ați făcut?

– Păi eu m-am tot gândit cum pot să-i ajut pe copii să fie mai sănătoși, să nu mai
sufere, să nu mai aibă dureri!, a zis Zâna Măseluță. Așa că am dat o parte din puterea mea
doctorițelor si doctorilor din spitale sau din cabinetele stomatologice. Acum în fiecare
dintre ei este o Zână Măseluță. Pot să-i învețe pe copii ce să mănânce ca să fie sănătoși, să
nu uite să bea apă, să se joace cât mai mult pe afară cu prietenii lor iar dacă se
îmbolnăvesc ori li se strică dințișorii pot să-i vindece. Iar eu am acum putere să ajung la
toți copilașii după ce le cad dințișorii și le las lângă pat un cadou sau o felicitare.
– Zână Măseluță, te-ai descurcat minunat! Voi, Ursitoarelor, ce ați făcut?, le-a întrebat
Zâna Zânelor.
– Noi ne-am gândit cum putem să îi învățăm cât mai multe lucruri folositoare pe copii.
Și să fim alaturi de ei cât mai mulți ani, nu doar atunci când se nasc. Am hotărât să dăm
puterea noastră educatorilor, învățătorilor și profesorilor. Așa putem să-i învățam pe copii
să scrie și să citească, le povestim despre lumea lor și despre spațiu, le spunem lucruri
interesante despre țări și orașe, despre invenții, cântăm cu ei și le arătam jocuri interesante
care le dezvoltă mintea și imaginația.
– Și voi ați făcut un lucru foarte înțelept!, spuse Zâna Zânelor.

Apoi privi spre Zâna ce Bună și Blajin. Fețele lor străluceau de fericire chiar mai tare
decât stelele de pe tavanul sălii.
– Zână Bună, Blajinule, voi cum îi ajutați pe copii? Vă văd atât de fericiți…
– Zână a Zânelor, noi nu vrem să îi mai părăsim pe copii niciodată. Vom fi lângă ei
atunci când se nasc, când râd ori plâng pentru prima dată. Vrem să-i ajutăm când fac
primii pași, când fac primele pozne. Vrem să le alinăm durerile și să le alungam visele
urâte. Îi vom ajuta să lupte cu răul și să răsplătească binele cu bine. Vrem să știe că atunci
când ceva îi rănește ori îi dezamăgește îi vom aștepta cu brațele deschise, le vom șterge
lacrimile și vom găsi împreună o cale să mergem mai departe și să zâmbim din nou. Îi vom
ajuta să devină oameni puternici. Oamenii de care lumea lor are nevoie ca să fie salvată.
– Dar cum veți putea să faceți toate aceste lucruri?

Atunci Zâna ce Bună și Blajinul s-au privit zâmbind, s-au prins de mână și au spus:

– Noi am devenit părinții lor.

Da, dragi copii. E adevărat. Să știți că în tăticul vostru, cel care vă strange un brațe, face
năzdrăvănii cu voi ori luptă cu toți balaurii lumii ca să vă ferească de rele, e un bun Blajin.

Iar în mămica voastră, cea care vă spune povești în fiecare seară la culcare, vă sărută ochii
în fiecare dimineață și vă iubește cum nimeni în lume nu mai poate să o facă, e o Zână
Bună!
 Alegerea bună

Pixi era un șoricel mic-mititel, destul de urâțel – ar fi spus unii, însă foarte deștept. Avea
niște mustăți deosebit de lungi, blănița gri-albăstrui și ochișori ca două mărgele, foarte
ageri. Locuia pe un câmp mare, într-o căsuță făcută dintr-un dovleac. Da, chiar el își
amenajaese căsuța după ce găsise dovleacul găurit de păsări. Pixi i-a ronțăit tot miezul, a
pus sâmburii deoparte, a tăiat cu dinții un geam, o ușa și casa a fost gata. Se simțea tare
bine acolo. Iarna era cald și bine în casa-dovleac iar vara oricum nu prea stătea prin ea
pentru că avea multă treabă pe câmp. Ajungea în dovleac doar seara, la culcare.
Pixi avea o viață liniștită. Ziua căuta mâncare pe care apoi o transporta la căsuța lui. Serile
și le petrecea citind pagini din ziare ori cărți aduse de vânt. Când se lăsa noaptea se
întindea pe pătuțul confortabil făcut din paie moi și se cuibărea sub o frunză mare de
porumb. Din când în când îl mai supărau păsările care tot încercau să-i ciugulească
dovleacul, desi se uscase și era tare ca lemnul. Atunci Pixi ieșea la ele cu o măturică și le
striga amenințător:
– Plecați de aici! Păi nu vă e un pic rușine?! Asta e o casă, nu e de mâncare!
Așa treceau zilele și nopțile lui Pixi, șoricelul de câmp singuratic. Spun singuratic pentru
că Pixi nu avea din păcate prieteni, prieteni adevărați. Cum era urâțel și morocănos mai tot
timpul, animăluțele îl ocoleau și nu voiau să îl viziteze. O cârtiță mai trecea din când în
când pe la el dar nu pentru că ar fi avut să-i spună ceva ori pentru că îi făcea plăcere să îl
vadă. Ci doar ca să se adăpostească până când stăpânii câmpului puneau capcane în
mușuroaie. Cum nimeni nu avea nimic de zis, Pixi își lua ziarul și citea. Iar musafirul
nepoftit se plictisea și pleca să facă mușuroaie noi, spre disperarea stăpânilor câmpului.
Într-o zi însă, în timp ce căuta hrană prin pădurea din apropiere, lui Pixi i s-a întâmplat
ceva ieșit din comun. Tocmai scosese cu greu o ghindă dintre două pietre, când a auzit
niște voci subțiri:
-Ajutor!!! Salvează-mă!
– Și pe mine, și pe mine! Aoleu, să mă salveze cineva!
Pixi se uită mirat în direcția de unde veneau vocile. Văzu o ciupercă mare, roșie cu buline
negre, desupra căreia abia se vedeau capetele a doi spiriduși. Unul avea scufie roșie,
celălalt scufie albastră, unul avea vocea mai puternică, celalalt mai blândă. Dar amândoi
erau tare speriați:
– Ajutor, ne mănâncă!
Pixi, care era deștept, și-a dat repede seama despre ce e vorba. Ciuperca otrăvitoare îi
prinsese pe spiridușii care nu mai putea scăpa. Avea să îi mănânce. Toate viețuitoarele
pădurii știau bine că o dată ce punea mâna pe tine nu mai puteai scăpa. Nicio putere din
lume nu o putea face să-și abandoneze prada dacă nu voia. Mânca tot ce reușea să prindă:
gâze, buburuze, șerpi mici, păsărele, șoricei, chiar și spiriduși după cum se vedea. Pixy se
uita la spiridușii speriați și nu știa ce să facă… Nu voia să pună mâna pe ciupercă, de
teamă să nu fie și el prins. Așa că s-a gândit că cel mai bine ar fi s-o convingă pe ciupercă
să-i elibereze pe spiriduși de buna-voie.

– Hei, ciupercă bătrână și flămândă! Eliberează imediat spiridușii! Nu sunt de mâncare!, i-

a strigat el ciupercii, de la distanță.
– Ce-mi dai în schimb?, îl întrebă ciuperca.
– Păi…nu-ți dau nimic. Ce să-ți dau?! Eliberează-i pur și simplu!
– Da-mi ghinda ta! Îmi dai ghinda, eliberez un spiriduș!
Pixi nu avea de gând să-i dea ghinda. Se chinuise destul de mult să o scoată dintre pietre și
îl durea spatele de la cât a tras de ea. Voia să se întoarcă la căsuța lui din dovleac și să se
odihnească, dar nu fără ghindă. Însă ciuperca otrăvitoare nu se lăsă.
– Biiiiine, spuse Pixi, dar îi eliberezi pe amândoi!
– Nici vorba! O ghindă pentru un spiriduș! Măcar știi că ai salvat unul, râse ciuperca
răutăcios.
În tot timpul ăsta, spiridușii speriați de moarte țipau unul mai tare decât celălalt. De fapt
unul chiar țipa mai tare decât celălalt. Cel care avea scufia roșie, gura mai mare și vocea
mai puternică:
– Șoricelule! Pe mine să mă salvezi! Te rog, te rog te rog! Dacă mă salvezi, te fac cel mai
fericit șoricel din țară!
-Cum vei face asta? întrebă Pixi curios.
– Păi am puteri magice! Și îți face lângă casa de dovleac un castel. Îți voi umple apoi o
camera din castel cu mancare, până la tavan. Nu va mai trebui să mergi niciodată în pădure
sau pe câmp să cauți de mâncare. Vei putea să citești toata ziua! Și îți dau și diamante, câte
vrei!
Lui Pixi îi suna bine această promisiune. Se uita însă curios spre spiridușul cu scufie
albastră, sperând că îi oferă și el ceva. Dar acesta își lăsă privirea în jos, trist, și spuse cu
voce stinsă:
-Eu nu am ce să îți ofer… Doar prietenia mea. Nu am puteri magice și nu te pot face
bogat. Însă îți promit că nu voi uita niciodată binele pe care mi-l faci.
Inima i se înmuie pe loc șoricelului când văzu lacrimile din ochii blânzi ai spiridușului.
Încercă să își imagineze cum ar fi să aibă și el un prieten. Inima îi spunea că prietenia e
altceva decât ce trăia el cu cârtița plictisită și că spiridușul ar merita să fie salvat. Dar apoi
Pixi își imagina cum era ca în loc de dovleac să locuiască într-un castel și să nu mai fie
nevoit să muncească niciodată.
Așa că a hotarat să il salveze pe spiridusul cu scufie rosie. Apoi a plecat de lângă ciupercă
fără să mai privească in spate. Nu voia să îl vadă pe celălalt spiriduș plângând.
Îndepărtându-se a auzit glasul răutăcios al ciupercii otrăvitoare, care spunea așa:
– Hahaha, spiridușule, nu mai ai scăpare!
O vreme, Pixi s-a îndoit de alegerea făcută și i-a fost tare milă de spiridușul cu scufie
albastră. Dar îi trecu repede, pentru că spiridușul salvat se ținu de cuvânt și îi construi un
palat strălucitor lângă casa dovleac. O camera i-a umplut-o cu mâncare iar alta cu
diamante. Pixi nu mai putea de fericire! Alerga prin toate camerele castelului său și țipa
cât îl ținea gura:
-Uraaaa! Sunt bogaaaaat!!
Da, era bogat iar viața i s-a schimbat repede. Nu a trecut mult timp și au apărut prietenii:
familia de șoricei din partea celaltă a câmpului, broscuța de peste lac, greierii și veverițele
din pădure. Toți începuseră să îl viziteze pe Pixi. Doar castelul era plin de bunătăți, așa că
mâncau până nu mai puteau iar apoi fugeau prin castel râzând și chiuind. Nici măcar nu îi
deranja dacă Pixi își lua ziarul și citea. La un momendat șoricelul a renunțat însă la citit și
a preferat să se distreze cu cei care îl vizitau. Stătea în pat toată ziua ori mânca alături de
musafiri care, la plecare, primeau și câte un diamant. Așa se face că nu peste multă vreme
castelul s-a golit. Și de mâncare, și de diamante. Iar apoi…și de prieteni.
Cum Pixi nu mai avea nimic, nimeni nu îi mai trecea pragul. A rămas singur în castelul
mare și gol, unde nu îi mai plăcea deloc. Era frig și prea liniște. În plus, nu mai avea ce să
mănânce și a trebuit să caute din nou ghindă, alune și semințe prin pădure. Dar nu asta îl
deranja cel mai tare. Ci faptul că așa-zișii prieteni care îl plăcuseră când era bogat acum nu
îl mai căutau.
– Am știut eu că prietenia este o pierdere de vreme!, și-a spus supărat.
Încet încet Pixi s-a împăcat cu gândul că este iar singur și sărac. Și-a reluat vechea viață de
șoricel de câmp singuratic. Toată ziua căuta mâncare iar seara citea paginile de ziar aduse
de vant.
Într-o zi șoricelul s-a îmbolnăvit atât de tare încât nu s-a mai putut ridica din pat. Nici
macar ca să-și caute ceva de mâncare. Cum nu mai era tânăr și nimeni nu îi mai trecea
pragul, a simțit că sfârșitul îi e aproape. Se temea că pur și simplu va muri de foame. Într-o
zi stătea posomorât în pat, când a auzit o voce firavă, pe care parcă o cunoștea de
undeva…
-Ia, șoricelule, ți-am adus alune proaspete și apa!
În fața patului său stătea zâmbindu-i cu bunătate spiridușul cu scufie albastră. Da, cel pe
care-l lăsase pradă ciupercii otrăvitoare.
-Nu se poate!, zise el. Cred că mi se pare… Nu poti fi tu aici!
-Ba chiar eu sunt, soricelule!, spuse spiridusul.
-Păi nu te a mâncat ciuperca otravită? întrebă Pixi cu mirare.
-Până la urmă am scapat. M-a salvat o veveriță care i-a dat nu una ci două ghinde
ciupercii.
– Vaaai, cât mă bucur că ai reușit să scapi! Dar… ai venit la mine ca să te răzbuni?
– Nu, am venit la tine ca să te ajut. Să îți aduc mâncare și apă. Am auzit că ești bolnav.
– Dar…, spuse șoricelul uimit, eu nu te-am ajutat…Tu de ce mă ajuți acum? Ce dorești în
schimb? Nu mai am nimic să îți dau.
Spiridușul se uită lung la șoricel, cu ochii lui blânzi și îi răspunse încetișor:
– Nu vreau nimic în schimb. Te ajut pentru că ai nevoie de ajutor și mie îmi face
plăcere să ți-l ofer.
Pixi a înțeles că atunci demult, în pădure, a făcut alegerea greșită. Și-a ascultat mintea și
nu inima.
Din acel moment viața lui Pixi s-a schimbat. După ce s-a însănătoșit cu ajutorul
spiridușului, s-a mutat din uriașul castel în vechea lui căsuță din dovleac. Și-a refăcut patul
comod din paie, a căutat mâncare în fiecare zi iar seara de seara și-a citit cu plăcere ziarul
adus de vânt. Îl invita des pe la el pe spriridușul cu ochi blânzi și avea mare grijă ca acesta
să nu se plictisească niciodată. Îi făcea câte un ceai bun și stătea cu el la povești până seara
târziu.
Deși Pixi se întorsese la viața lui veche, simplă și deloc bogată, râdea mult mai mult și era
…fericit.
Iar de atunci Pixi a ales întotdeauna cu inima.
 O girafă în spațiu

irafa Leia nu era o girafă ca toate celelalte. Avea gâtul mai lung și pete mai multe decât
suratele ei. În plus, lumea știa că dacă își pune ceva în cap, reușește.
Așa se face că atunci când animalele au auzit că girafa Leia vrea să meargă în spațiu, au
știut că acest lucru chiar se va întâmpla.
Leia a decis să meargă în spațiu după ce a văzut o fotografie cu stele și planete. Era
curioasă să le vadă de aproape, să pășească pe Lună, să se apropie de Soare, să se plimbe
pe Calea Lactee și să sară de pe un nor pe altul. Dar cel mai tare își dorea sa vadă dacă în
spațiu există girafe așa ca ea.
O vreme și-a tot căutat tovarăș de drum printre animale, dar cum nimeni nu avea curaj să
meargă în spațiu, a decis să plece singură în marea aventură. Mai avea însă o problemă de
rezolvat: Leia nu știa cu ce avea să plece… Auzise de rachete, dar nu știa unde să găsească
una.
După multe căutări și cercetări, Leia a aflat că girafele nu pot merge în spațiu așa, cu una
cu două. Trebuia neapărat să fie însoțită de un om care se numea astronaut. Așa că acum
trebuia să străbată lumea întreagă ca să găsească un asemenea om. A mai aflat faptul că
niciun astronaut nu plecase vreodată în spațiu cu o girafă.
Dar cum vă spuneam, Leia nu renunța ușor la visurile ei. Chiar dacă plecarea în spațiu
părea imposibilă, era hotărâtă să găsească o soluție. Așa că nimeni nu s-a mirat prea tare
când, după câteva zile, girafa a anunțat:
– Am găsit soluția, plec în spațiu! O să mă întorc și o să va spun ce am văzut acolo. La
revedere, prieteni!
Și a plecat.

Câteva zile nimeni nu a văzut-o pe Leia în pădure și toți vorbeau despre plecarea ei în
spațiu. Nimeni nu știa cum a reușit până la urma să plece, dar toți erau convinși că s-a
descurcat ea cumva.
Când a reapărut în pădure, Leia părea puțin schimbată. Avea ochii…strălucitori. Toți au
primit-o cu urale și așteptau cu nerăbdare să audă poveștile ei.
Leia s-a așezat și le-a povestit prietenilor despre Luna care are munți, despre cosmonauții
cu costumele lor ciudate, despre obiectele care plutesc în spațiu și despre planetele pe care
le-a văzut. Animalele o ascultau pe Leia cu gura căscată. Le plăcea atât de mult ce
povestea, încât multe dintre ele o rugară să le ia cu ea în spațiu când va mai merge.
– Desigur, a spus Leia, plec din nou chiar mâine dimineață. Cine dorește să mă însoțească,
să fie pregătit la marginea pădurii.
– Dar cu ce ai plecat? Cum ai ajuns acolo? E periculos? Întrebau curioase animalele.
-Ăăăăă…trebuie să vă mărturisesc ceva, a spus Leia. Nu am fost chiar în spațiu. Dar știu
bine cum e acolo. E ca și cum aș fi fost de fapt.
-Cum adică? Au întrebat animalele curioase.
– Veți vedea cu toții mâine dimineață! Vă pot spune că nu este un loc periculos, ba chiar
este foare amuzant. Vă aștept la marginea pădurii, a mai spus Leia după care a plecat la
culcare.

Cu toate că se temeau, animalele au venit a doua zi cu mic cu mare la marginea pădurii,

pregătite de incredibila aventură. Nu voiau să rateze o excursie în spațiu. Sau, mă rog,
aproape în spațiu…

Leia a apărut și ea, i-a încolonat pe toți și au pornit către oraș. Odată ajunse, mare le-a fost
mirarea animalelor când au văzut că girafa le-a dus în fața unei clădiri pe care scria mare
„BIBLIOTECĂ”.
-Ce e clădirea asta? De aici plecăm in spațiu? au întrebat ele.
– Da, le-a spus girafa. O să vedeți că odată intrate aici putem merge orunde vrem noi.
Au intrat cu emoție și au vazut camere mari, pline cu rafturi pe care erau frumos așezate
multe cărți. Leia i-a condus la o carte cu desene minunate, fotografii ce păreau desprinse
dintr-o altă lume și povești multe despre spațiu. Le-a spus apoi așa:
– Când citești poți să ajungi oriunde vrei tu, chiar și în locuri în care o girafă nu ar putea
ajunge vreodată!
Animalele au răsfoit curioase cartea despre spațiu și au văzut că Leia avea dreptate: au
aflat tot ce voiau să știe și au văzut cele mai interesante lucruri despre planete. Era, într-
adevăr, ca și cum ar fi fost acolo!
A doua zi au citit despre castele.
Apoi despre unicorni, regi viteji, prinți buni și curajoși, prințese frumoase și bune, au citit
despre dinozauri și lumea lor demult dispărută, despre pirați și comorile lor ori despre
sirene ce cântă frumos ca să atragă marinarii la ele, sub ape.
Iar seara, înainte de culcare, animăluțele închideau ochii și își aminteau ce citiseră la
bibliotecă. În vis plecau în călătorii spre lumi minunate, pline de farmec. Dimineața se
trezeau cu zâmbetul pe buze, amintindu-și ce au visat.
Încercați și voi, copii! Citiți cât mai mult! Cărțile vă pot duce în locuri fermecate, locuri în
care girafele și câteodată nici chiar oamenii nu pot ajunge!
 Happy

Dragi copii, știți acele cutii mari, transparente, din care poți lua o jucărie dacă bagi un
jeton și apoi reușești să ridici jucăria cu o mică macara? Sunt așezate de obicei prin parcuri
ori în locurile de joacă pentru copii. Cu siguranță le-ați văzut mulți dintre voi, cu siguranță
mulți dintre cei care le-ați văzut ați cerut părinților un jeton ca să încercați să ridicați cu
macaraua o jucărie. Și, cel mai probabil, părinții v-au spus că e o mare păcăleală pentru că
foaaaarte puțini copii au reușit să ridice jucării. Așa e, părinții voștri au dreptate, dar ei,
pentru că vă iubesc foarte mult, vă cumpără totuși jetoane din când în când.
Și, tot din când în când se întâmplă și minuni, puteți ridica o jucărie. Însă doar o jucărie
ridicată a fost cu adevărat magică și despre ea e povestea noastră. Despre jucărie și despre
copilul care a reușit să o ridice.  E un băiat, îl cheamă Tomas, pe scurt Tom.  Tom nu era
un băiețel ușor de mulțumit. Tot timpul își dorea câte ceva și de câte ori părinții îi
cumpărau ce își dorea, Tom își dorea imediat altceva. Părinții tot încercau să îl facă fericit,
dar el tot nemulțumit era. Probabil era vina părinților pentru că nu reușiseră să îl învețe
până atunci să se bucure de ceea ce are și să aprecieze cu adevărat lucrurile noi pe care le
primea.
Într-o frumoasă zi de vară, Tomas se plimba cu părinții printr-un parc. Era pe trotineta lui
nouă de care era, bineînțeles, cam nemulțumit.
 Nu mai îmi place trotineta asta, merge greu!
 Tomas, roțile se învârt foarte ușor, le-am verificat înainte de a veni în parc!, îi
răspunse tata.
 .. e prea mică!
 E exact trotineta pe care ți-ai dorit-o. Te-ai bucurat când ți-am adus-o acasă
iar noi am fost fericiți că te-am văzut atât de bucuros!, îi spuse mama.
 ..e roșie! Nu e frumoasă roșie!
 Tu ai ales culoarea!, interveni din nou tata.
Când să mai spună ceva, Tom văzu una dintre cutiile de care vă spuneam la începutul
poveștii. Era plină cu jucării de pluș. Se opri, împinse trotineta cât colo și fugi lângă cutie.
 Vreeeeeeeau!, le strigă el părinților, cu ochii la jucăriile de pluș. În cutie nu mai
erau prea multe, doar vreo 4-5. Erau animale din pluș. Un leu cu o uriașă
coamă, un tigru tare tigrat, o broască țestoasă ce părea cam obosită, o bufniță
tare cu siguranță înțeleaptă și un cățel. Părea un labrador. Doar că nu mai
 avea coadă. Și era gri. Nu se vedea prea bine pentru că era acoperit pe
jumătate de grozavul leu.
 Vreeeeeeeau un jeton ca să ridic cu macaraua un pluș!, strigă el încă o dată.
 Tom, am fost destul de atent, spuse tata, dar nu te-am auzit spunând „Vă
rog!”. În plus, tu nu te mai joci de multă vreme cu plușuri, ai zeci acasă plus
alte sute de jucării pe care le-ai dorit iar acum nici nu te mai uiți la ele.
 Vă roooog! Promit că dacă reușesc să ridic o jucărie o să mă joc mult cu ea și o
să o iubesc!
 Chiar dacă îți luăm un jeton, nu cred că vei putea să ridici io jucărie. Ți-am
spus că aceste cutii sunt niște păcăleli mari cât ele., înerca tata să reziste
rugăminților lui Tom.
 Tati, voi îmi spuneți tot timpul să nu mă dau bătut dacă îmi doresc ceva cu
adevărat. Acum îmi doresc cu adevărat un pluș și promit că mă voi juca mult
cu el.
 Orice pluș ai ridica?
 Vreau leul.
 Și dacă, din greșeală vei ridica altceva?
 ..
 ..ce?, întrebă tata. Mama zâmbea curioasă de ce se va întâmpla în continuare.
 ..o să mă joc și cu tigrul. E chiar în dreapta leului. Dacă macaraua alunecă pe
coama leului, va ridica tigrul.
 Promiți că te vei juca cu plușul oricare ar fi el?
 Promit!
 Bine, sperăm să te ții de promisiune. Altfel nu te vom mai crede data viitoare.
Astea fiind spuse, tata cumpără un jeton și i-l dădu lui Tom. Băiețelul îl băgă în fanta
aflată în partea de jos a cutiei transparente și macaraua aflată deasupra jucăriilor prinse
viață. Adică se puse în mișcare. Cu limba prinsă între dinți, foaaaarte concentrat, Tom
încerca cu ajutorul unei manete să o fixeze chiar deasupra leului.  După câteva secunde de
mișcări stânga-dreapta era convins că reușise. Apăsă hotărât butonul care făcea macaraua
să coboare și să prindă într-un mic clește jucăria. Macaraua coborî ușor și sigur dar…
…alunecă pe coama leului iar cleștele prinse jucăria aflată lângă Regele Junglei. Și nu, nu
prinse tigrul aflat în dreapta leului ci, culmea, cățelușul de pluș aflat în stânga lui, jumătate
sub el. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în istoria cutiilor transpartente pline cu
jucării. Macaraua prinsese zdravăn o jucărie ascunsă pe jumătate sub o altă jucărie.
Incredibil! Macaraua scăpa de obicei chiar și jucăriile ușor de prins, peste care nu era
nimic. Dar iată că de această dată macaraua condusă de Tom prinse bine o jumătate din
cățel, îl trase de sub leu, îl ridică frumușel și îl lăsa să cadă în sertarul din care putea fi luat
de copil.
Tom se înroșise la față. Vă dați seama cât de nemulțumit era. Nu numai că nu ridicase leul
dar nu reușise să ridice nici măcar tigrul. Ridicase un cățeluș de pluș fără coadă, care
semăna cu un labdrador dar nu avea coadă și nu era nici alb și nici negru, cum sunt
labradorii, ci gri. Un gri murdar. Parcă era plin de praf. Tom privea spre sertarul în care
căzuse câinele dar nu întindea mâna să îl ia. Se întoarse spre părinții lui. Părinții îl priveau
cu maaaaare atenție. Îi venea să strige că „NUUUU, NU VREAU CĂȚELUȘUL, VREAU
LEUL!” Dar promisese că va fi mulțumit cu orice jucărie ar fi prins. Fără un cuvânt întinse
mâna spre sertarul metalic iar de acolo scoase câinele. Nu numai că nu mai avea coadă, nu
numai că era gri dar era și…trist. Cusătura din pluș care îi desena gurița era în jos. Avea o
guriță tristă. Nici ochii nu păreau deloc veseli. Îi veni din nou să strige NU VREAU UN
CÂINE TRIST, GRI, FĂRĂ COADĂ!!!
Dar…promisese. Chiar dacă Tomas era un băiat nemulțumit mai tot timpul, știa prea bine
cât e de important pentru părinții lui să își țină promisiunile. Nu mai avea de ales. Prinse
câinele trist de o ureche și i-l întinse mamei.
 Să nu îmi spui că nu îl vrei.., spuse mama.
 Nu îl vreau foarte tare., răspunse Tom cu greutate. De fapt chiar nu l-aș fi vrut.
Dar dacă l-am câștigat mă voi juca cu el. Am promis. Te rog doar să-l ții până
acasă, am nevoie de ambele mâini ca să conduc trotineta. Mulțumesc.
Mama și tata au zâmbit. De ce au zâmbit? Pentru că Tom nu îi mințise. Ar fi putut să
spună că „Ba da, sigur că îl vreau!” doar ca să le facă pe plac. Dar nu o făcuse. Și apreciau
faptul că le spusese adevărul.
Ajunși acasă, Tom a dus câinele în camera lui. Știți cum era camera lui? Ca un magazin de
jucării. Plină cu jucării și jocuri de toate felurile, pentru toate vârstele. Erau așezate pe
multe rafturi și în cutii, care mai mari care mai mici. Nu mai avea loc de ele dar, chiar dacă
se juca din când în când cu unele, nu voia să se despartă de celelalte. Nu era mulțumit de
ele dar erau ale lui. Tom a pus cățelul de pluș într-o ladă în care avea multe alte plușuri cu
care nu se mai jucase de multă vreme.  Nici măcar nu avea chef să îi dea un nume. Ce
nume să-i dea? Gri? Cățelul-fără-coadă? Câinele-trist? Și oricum nu avea de gând să se
joace cu el pentru că nu îi plăcea. Dar în acea zi l-a mai luat în brațe de câteva ori ca să
vadă mama și tata că își respectă promisiunea. Seara l-a aruncat în aceeași ladă și s-a
culcat tot nemulțumit.
  Haaaaaaaapciu!, a auzit mai târziu, în somn. Fără să se întrebe cine a putut
strănuta în camera lui, Tom a răspuns cu ochii încă închiși.
 Sănătate!
 Mulțumesc!
Abia atunci și-a dat seama că ceva nu e tocmai în regulă. Cine putea strănuta noaptea, în
camera lui??? Părinții dormeau, mai mult ca sigur. A deschis ochii. A privit în cameră. Și
s-a speriat. Era camera lui dar parcă nu era camera lui. Adică era camera lui, cu siguranță,
dar îi dispăruseră toate jucăriile. Toate. Nu mai era nici măcar una. A strigat:
 Săriți, hoții!
O voce i-a răspuns:
 Nu am văzut niciun hoț pe aici. Aș fi lătrat, chiar dacă m-ai abandonat în cutia
asta.
Vocea venea dinspre lada lui cu plușuri care însă părea goală. A mers spre ea, s-a uitat
înauntru și a văzut de unde venea vocea. Pe fundul lăzii era cîinele de pluș. Cel trist, gri și
fără coadă. Singur.
 Tu ai vorbit?
 Da, eu, și te sfătuiesc să nu te sperii. Suntem într-un vis. În visul tău. În
realitate camera nu e goală, toate jucăriile sunt la locul lor. Chiar și plușurile
pe care m-ai aruncat. Dar în vis sunt plecate.
 Visez?
 Da, visezi. Eu nu pot vorbi în realitate dar în vis pot face orice. Oricine poate
face orice într-un vis.
 Unde sunt jucăriile mele?
 Au plecat.
 Tu de ce nu ai plecat?
 Păi…încă nu știu unde să plec. Abia m-ai adus aici.
 Și celelalte jucării de ce au plecat?
 Pentru că nu te joci cu ele. Se simt abandonate. Nu sunt foarte fericite în
camera ta. Au apucat să-mi spună că e înghesuială tot mai mare, transpiră, se
adună praful pe ele, unele chiar au devenit alergice la praf. Strănutau
îngrozitor înainte să plece. Nu le-ai auzit?
 Dar unde au plecat?
 La alți copii.
 Ce copii?
 Copii sărmani. Care nu au jucării ori au foarte puține. Copii care își doresc
jucării și visează la ele. Ei bine, jucăriile tale, cele pe care nu le dorești, plecă în
fiecare noapte la copiii care își doresc asemenea jucării dar în realitate nu au.
Măcar noaptea, în vis, sunt fericiți și copiii dar sunt fericite și jucăriile.
Jucăriile sunt făcute ca să aducă bucurie copiilor nu să fie uitate pe un raft ori
într-o cutie. Dacă li se întâmplă așa ceva se întristează. Li se lasă gura în jos.
Așa cum mi s-a întâmplat mie.
 Tu ești o jucărie uitată? De aceea te-ai întristat?
 Nu, nu sunt o jucărie uitată, sunt o jucărie care nu mai e dorită. E chiar mai
rău.
 Întotdeauna ai fost o jucărie nedorită?
 Eu?! O, nu. Eram șmecherul șmecherilor din cutia transparentă. Eram mai
tare decât leul și tigrul la un loc. De bufniță, boască țestoasă ori de celelalte zeci
de plușuri care erau în cutie nici nu mai vorbesc. Eram mai tare ca toate, toți
copiii mă doreau.
 Și ce s-a întâmplat?
 Am avut ghinion. Eram un labrador tare mândru, alb ca zăpada, cu o coadă de
toată frumusețea. Tocmai de aceea toți copiii încercau să mă prindă pe mine cu
macaraua. Și, ca un făcut, macaraua aceea cu clește în vârf mă prindea tot de
coadă. Mă ridica și apoi mă scăpa pe celelalte plușuri. Cum rămâneam mai tot
timpul deasupra, următorul copil tot pe mine încerca să mă ia și tot de coadă
mă prindea. Până nu a mai putut nici coada și, după vreo 200 de încercări, s-a
rupt. Ei bine acela a fost momentul în care viața a început să mi se schimbe. Și
nu în bine. Copiii nu au vrut un labrador cu coada ruptă. Au început să mă
evite, să încerce să prindă celelalte animale de pluș. Le-au scos unul câte unul.
Eu am devenit cea mai nedorită jucărie de pluș. Blana a început să mi se
prăfuiască și din albă mi-a devenit gri. Ochii mi s-au întristat iar gura mi s-a
lăsat în jos. Credeam că nu mai mi se poate întâmpla nimic bun și voi rămâne
până la urmă singur în cutie. Iar apoi…cine știe… Dar ieri m-ai prins tu. Am
crezut că viața mi se va schimba din nou în bine. Nu mă gândeam că nu mă
dorești, speram că s-a petrecut vreo minune și un copil mă vrea așa cum sunt.
Aș putea fi un bun prieten, faptul că nu am coadă nu m-ar împiedeca. Dar
acum mi-e clar, nu mă vrei nici tu. Dintr-o cutie transparentă cu plușuri am
ajuns într-o ladă cu alte plușuri. Ce să zic, mare schimbare.
Tom tăcea.  Se simțea vinovat. Voia să facă ceva pentru micul labrador fără coadă. Și i-a
venit o idee. L-a luat din cutie și a mers cu el spre baie.
 Tom, ce faci? Stai, sper că nu mă arunci! Nu mă arunca!
 Nu te neliniști, nu-ți fac niciun rău!, îi răspunse băiatul zâmbind.
Dar cățelul l-a privit cu ochi neîncrezători până când și-a dat seama ce urma să i se
întâmple. Tom l-a așezat cu grijă în cada de baie și a dat drumul la duș. A potrivit
temperatura apei în așa fel încât să nu fie nici prea caldă, nici prea rece. Apoi a început să
spele cu multă atenție blana labdradorului de pluș.
 Oooooo, daaaaaaa!, a spus câinele și…n-o să credeți, gurița lui cusută în jos s-a
ridicat în sus. Apoi a închis ochii și s-a relaxat în timp ce băiatul i-a săpunit
bine blănița. Când dușul a fost gata și copilul a început să-l frece cu un prosop,
labradorul a deschis larg ochii. Iar ochii nu îi mai erau triști. Străluceau.
 Asta da baie! Nu am mai făcut niciodată baie până acum, mă crezi?, îl întrebă
pe Tom.
 Te cred. Și sunt convins că nici cu foenul nu te-a mai uscat nimeni, nu-i așa?
 Ce-i ăla …foen?
 Vei afla acum!, răspunse Tom și îndreptă spre cățel jetul de aer cald.
 Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, vijelie caldăăăăăă, pfua pfua, extraorindar, e taaaare
plăcut!, a început să excalme cățelul de pluș.
Tom zâmbea. N-ar fi crezut că tristul cățel gri fără coadă poate fi amuzant. Că poate fi un
bun…prieten. Acum se simțea și mai vinovat că îl aruncase în ladă alături de celelalte
plușuri. De fapt se simțea vinovat față de toate jucăriile pe care le abandonase. Așa că
după ce a uscat bine bine blăniță câinelul l-a dus în patul lui.
 Ce faci? , l-a întrebat cățelul.
 Păi…mă gâdeam că poate ai vrea să dormi cu mine în noaptea asta. Măcar așa,
în vis. Dar poate nu vrei. Poate încă ești supărat pe mine.
 Nu sunt supărat, Tom. Aș fi bucuros să dormim împreună.
Tom s-a așezat în pat, a luat cățelul în brațe și a tras plăpumioara peste ei. Atunci
labradorul i-a spus:
 Tom, știu că în tine e multă bunătate. Tocmai mi-ai dovedit-o. În toți copiii
sunt munți uriași de bunătate chiar dacă uneori, unii dintre ei nu se comportă
chiar așa cum ar trebui. Știi, nu e vina lor. Ei fac ce văd la alții, se poartă așa
cum sunt învățați. Uneori fac ce simt, chiar dacă nu e foarte potrivit, pentru că
 cei mici încă nu știu bine diferența dintre bine și rău. Au nevoie de sprijin, de
îndrumare. Chiar…Dar să nu te superi pe mine că te întreb ceva. Promite că
nu te superi! Am văzut că te ții de promisiuni.


 De ce nu te joci cu jucăriile tale? Sau….dacă nu te mai joci cu ele, de ce nu le

oferi copiilor care nu au jucării? Pari un copil foarte bine crescut, bine educat
iar părinții tăi sunt minunați. De ce pari tot timpul nemulțumit?
Tom căzu pe gânduri.
 Știi… poate părea ciudat dar iubesc fiecare jucărie. Deși am sute și cu multe nu
mă joc, fiecare jucărie îmi amintește de ceva. De un anumit moment din viața
mea ori de cine mi-a dăruit-o. Sunt jucării primite de la părinții mei pe care îi
iubesc cel mai mult din lume. Sau de la bunici. Sunt jocuri pe care le-am primit
de la Moș Crăciun ori Moș Nicolae. Multe jucării sunt daruri de la foștii mei
colegi de grădiniță ori de la cei de la școală. De câte ori mă uit la aceste jucării
îmi aduc aminte de acele momente sau de oamenii ori de copiii care mi le-au
dat. Deși încă nu sunt mare, jucăriile îmi aduc aminte de trecutul meu. Le știu
pe fiecare și, chiar dacă nu le-am mai luat de pe rafturi, nu le-am uitat. De ce
par tot timpul nemulțumit? Asta e o întrebare mai grea. De fapt nu sunt
nemulțumit de ele. Dar mami și tati par foarte fericiți de fiecare dată când pot
să îmi dăruiască ceva nou. Se bucură alături de mine. Ne jucăm cu acea jucărie
ori cu acel joc toți, împreună. Iar eu mă simt atât de bine cu ei. Apoi ei se
întorc la treburile lor de părinți. De oameni mari. Uneori îi văd supărați sau
îngrijorați și atunci vreau să ne bucurăm din nou împreună. Vezi, poate de
aceea iubesc fiecare jucărie. Privindu-le îmi amintesc de toate clipele fericite
petrecute cu părinții mei ori cu cine mi le-a dăruit. Acum știu că am greșit. Ar
trebui să le arăt faptul că apreciez tot ce încearcă să facă pentru mine.
Labradorul îl privi cu drag pe băiețel.
 Tom, îți spun un secret. Știi ce îi face fericiți pe părinții tăi atunci când îți oferă
ceva? Nu numai faptul că te iubesc. Ci și faptul că e minunat să dăruiești.
Încearcă și tu. Uneori, atunci când faci un cadou cuiva, poți fi chiar mai fericit
decât atunci când primești unul.
Tom i-a zâmbit câinelui, l-a strans mai tare în brațe și a adormit.
Dimineața s-a trezit tare devreme, cu zâmbetul pe buze. A privit imediat spre cutia cu
jucării din pluș. Erau toate acolo iar cățelul gri, trist și fără coadă era deasupra lor. Și restul
jucăriilor erau la locul lor. A luat repede cățelul și i-a făcut un duș bun, așa ca în vis. Apoi
l-a uscat cu foenul iar blănița a redevenit albă și strălucitoare. Labradorul tot nu vorbea dar
ochii îi străluceau și parcă gurița începuse să i se ridice a veselie.
Tom mai avea însă ceva foarte important de făcut, ceva care parcă îi dădea fiori de emoție.
A luat repede din bucătărie vreo zece sacoșe și a început să pună în fiecare jocuri și jucării.
Toate cu care nu se jucase de multă vreme. Le-a sărutat ori le-a mângâiat pe fiecare, și-a
luat rămas bun de la ele și, fericit, le-a împărțit în mod egal în cele zece pungi. Chiar
atunci în camera lui au intrat mama și tata, ca să îl trezească. Au privit mirați prin cameră,
apoi sacoșele pline cu jucării și l-au întrebat:
 Tom, ce se întâmplă?
El le-a răspuns cu ochi strălucitori:
 Mami, tati, vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați dat. Dar cred că e timpul ca o
parte din jucării să ofere bucurie și altor copii care nu au atât de multe ca și
mine. Dacă sunteți de acord aș vrea să le ducem la centrele cu copii sărmani ori
fără părinți. Cred că lucrul ăsta m-ar face…fericit. Nu sunt sigur dar așa cred.
Mama și tata l-au strâns tare în brațe și i-au spus.
 Iubitul nostru, e un gest minunat. Bucuria pe care ți-au adus-o aceste jucării va
rămâne întotdeauna cu tine. Iar ceea ce faci tu astăzi ne aduce nouă o bucurie
uriașă iar acei copiii vor fi un pic mai fericiți. Ești un băiețel bun și generos.
L-au îmbrățișat din nou, mai tare. Tom s-a desprins însă de ei, i-a privit în ochi și le-a zis:
 Dar să știți că oe cățelul fără coadă nu-l dau! Precum vedeți, nu e gri ci alb. E
un cățel special și cred că a devenit deja jucăria mea preferată. Și chiar dacă
pare trist, cred că va fi fericit cu mine. De aceea o să îi pun numele Fericire.
Happy.