Vulpea si cocorul

O VULPE ŞI-UN COCOR legară mare prieteşug.

Într-o zi se gîndi vulpea să-l ospăteze pe cocor şi se duse să-l poftească la masă.
-Să vii, cumetre, îi spuse ea, să vezi ce te-oi ospăta!
Cocorul nu se lăsă poftit de două ori şi, cu pasu-i semeţ,
porni la ospăţ. Vulpea îi pregătise din ajun nişte griş cu lapte şi-l întinse subţire-subtire -aşa, ca să
fie! – pe-un fund de farfurie. Văzîndu-si musafirul, puse farfuria pe masă şi-l îmbie cu-o voce
mieroasă.

-Ia şi te ospătează, cumetrele drag, singură l-am gătit, cu mîna mea!

Şi prinse cocorul a ciocăni în farfurie: cioc şi cioc, da-n guşă deloc! Că prea avea ciocul lung…
Iar vulpea mai linge de ici, apoi de colea, pînă cînd în farfurie n-a rămas urmă de griş. Atunci îi
spune ea cocorului:
-Nu te supăra, cumetrele, astea-s bucatele mele! Altceva n-am…
Cocorul atunci îi răspunde asa:
-Mulţumescu-ţi, cumătrită, şi pentru atît, că m-am săturat până-n gât. Acum rogu-te să vii şi la
mine-n ospetie.
A doua zi vine vulpea la cocor. Iar cocorul pregătise o ciorbă de potroace, cum ştia că vulpii îi
place, o turnă într-un ulcior cu gîtul strîmt, puse ulciorul pe masă şi-şi îmbie musafira cu-o voce la
fel de mieroasă:
-Ia de mănîncă, cumătră, că atâta am pregătit şi eu, altceva n-am…
Şi începe vulpea a da tîrcoale ulciorului: îl tot măsoară ea, îl mai linge de colea, îl întoarce, îl
suceşte… mai mare necazul, că-şi făcu de ruşine obrazul! Ulciorul cel de pămînt avea gîtul prea
strîmt, iar botul vulpii îl cunoaşteti şi dumneavoastră…
Cocorul atunci, încercînd să-i dea ajutor, vîrî ciocu-n ulcior… Iar cînd isprăvi de mîncat, spuse-
ntristat:
-Nu te supăra, cumătriţă, astea-s bucatele toate, altele n-am, din păcate…
Tare se mai înciudă vulpea. Îşi făcuse ea socoteala c-o să mănînce pe săturate şî se-ntoarse acasă cu
burta lipită de spate… De, e-o zicală ce-o cunoaştem bine:
După faptă şi răsplata vine!
De-atunci, se spune, că s-a cam stricat prieteşugul dintre vulpe şi cocor.