Punguta cu doi bani – Ion Creanga

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş;

găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar
moşneagului nu­i da nici unul. Moşneagul într­o zi perdu răbdarea şi zise:
— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă­mi şi mie nişte ouă, ca
să­mi prind pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi
tu cucoşul tău, să facă ouă, şi­i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă­o cum se
ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi
degrabă cucoşul şi­i dă o bataie bună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du­te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea
degeaba.
Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de­acasă şi umbla pe
drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe­un drum, numai iată găseşte o punguţă cu
doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa
moşneagului. Pe drum se întâlneşte c­o trăsură c­un boier şi cu nişte cucoane. Boierul
se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu­i o punguţă şi zice vezeteului:
— Măi! ia dă­te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c­un feliu de meşteşug, prinde
cucoşul şi luându­i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune
în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia
după trăsură, spuind neîncetat:
Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi­l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi­l azvârle în fântână!
Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe­a înghiţi la apă; şi­nghite,
şi­nghite, până ce­nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de­acolo afară şi iarăşi se
ia în urma trăsurei, zicând:
Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !
Boierul, văzând aceasta, s­a mirat cumplit şi a zis:
— Mă! da' al dracului cucoş i­aista! Ei, las' că ţi­oiu da eu ţie de cheltuială, măi
crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să­l azvârle
într­un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la
inimă, de cuvânt; face cum i­a zis stăpânu­său. Cucoşul, cum vede şi astă mare
nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până
ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş­o apăraie prin casă, de
s­au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura
cuptiorului, iesă teafăr şi de­acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu
ciocul în geamuri şi a zice:
Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !
— Măi, că mi­am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins
de mierare. Vezeteu! Ia­l de pe capul meu şi­l zvârle în cireada boilor ş­a vacilor;
poate vreun buhaiu înfuriat i­a veni de hac; l­a lua în coarne, şi­om scăpa de supărare.
Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi­l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să­l
fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn­a înghiţit el toată cireada,
ş­a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde
aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!
Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !
Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai
facă, doar va scăpa de cucoş.
Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă­i vine iarăşi în cap una.
— Am să­l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i­a sta vreunul
în gât, s­a îneca şi­oiu scăpa de dânsul.
 Şi, cum zice, umflă cucoşul de­o aripă şi­l zvârle în zahnaua cu banii; căci
boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu­i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite
cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de­acolo, el ştie cum şi pe
unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:
Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n­are ce­i mai face, i­
azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier
în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s­au
luat după dânsul, de ţi se părea că­i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş
cum se duceau paserile şi zise oftând:
— Ducă­se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat
n­a fost aici!
Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge,
până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu !!!
cucurigu !!!"
Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi
aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se
părea purice pe lângă acest cucoş; ş­apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de
paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând
pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de­atâta amar de galiţe, i­a
deschis poarta. Atunci cucoşul i­a zis:
— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol,
scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă
paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la
soare de­ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de
bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându­l.
Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste,
numa­i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
— Moşnege, zise ea ruşinată, dă­mi şi mie nişte galbeni!
 — Ba pune­ţi pofta­n cuiu, măi babă! Când ţi­am cerut ouă, ştii ce mi­ai
răspuns? Bate acum şi tu găina, să­ţi aducă galbeni; c­aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu
din a cui pricină... şi iaca ce mi­a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la
bătaie, de­ţi venea să­i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge
pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş­o înghite. Apoi răpede
se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesă cu
bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe
cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci
se duce cu fuga, să vadă ce i­a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă?
Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş­a bătut găina joc de dânsa, o prinde
ş­o bate, ş­o bate, păn­o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas
de tot săracă, lipită pământului. De­acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă;
că bine şi­a făcut râs de găină şi­a ucis­o fără să­i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi­a făcut case mari şi grădini frumoase şi
trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus­o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate
părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni
la călcâie, de ţi se părea că­i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.
 Scufita rosie – Fratii Grimm

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o

vedea.
Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să­i mai facă.
Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că­i şedea tare bine fetiţei şi
nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într­o zi, maică­sa îi zise:
­ Scufiţă Roşie, ia bagă­n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta cu
vin şi du­le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să­i ajute să­şi mai
vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de­a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi
frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să
spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în casă,
nu uita să­i dai bunicii "bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a­ţi umbla ochii prin
toate ungherele!
­ Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie şi­şi luă rămas bun la plecare.
Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de
cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce­i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa
Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.
­ Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
­ Mulţumesc frumos, lupule.
­ Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?
­ Ia, până la bunicuţa!
­ Şi ce duci acolo, sub şorţ?
­ Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi­i duc niţeluş şi bunicii,
care­i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să­şi mai vină în puteri.
­ Da' unde şade bunică­ta, Scufiţă Roşie?
­ Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub
cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii! îi
răspunse Scufiţa Roşie.
 Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă­i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste
ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret şi
să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"...
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu
să­i spună cu glas mieros:
­ Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu
nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n­auzi nici ce dulce cântă
păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te­ai duce la şcoală. Şi e atât de
plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!
Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre
crengile copacilor, când privi mai cu luare­aminte la florile frumoase care creşteau
pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:
"Mare bucurie i­aş face bunicii dacă i­aş duce şi­un buchet de flori
proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi­e teamă c­am să întârzii!" Se abătu deci din
drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar
îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într­
acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul
codrului. În ăst timp însă, lupul porni de­a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:
­ Cine­i acolo?
­ Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi­ţi aduc cozonac şi­o sticlă cu vin. Dar deschide
uşa, bunicuţo!
­ Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă
pot da jos din pat.
Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să
scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se
culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea
duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă
spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete.
 De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de
ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce­o fi azi cu mine, de mi­e aşa de frică? Că
doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"
Şi fără să mai aştepte, strigă:
­ Bună dimineaţa!
Dar nu primi nici un răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte.
Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare atât de
ciudată, încât fetiţa întrebă:
­ Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?
­ Ca să te pot auzi mai bine.
­ Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?
­ Ca să te pot vedea mai bine.
­ Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?
­ Ca să te pot apuca mai bine.
­ Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?
­ Ca să te pot înghiţi mai bine.
N­apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi­o înghiţi pe biata
Scufiţa Roşie.
După ce­şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându­l
somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai
atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi­şi spuse:
"Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i­o fi rău?" Intră în casă şi,
când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
­ Ei drăcie, nu­mi închipuiam c­o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni
vânătorul. De când te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă
lupul a înghiţit­o pe bătrână? Poate c­aş mai putea s­o scap!" Aşa că nu mai trase, ci,
luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo
două­trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o
tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:
 ­ Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au
scos­o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună
în grabă nişte pietroaie şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s­o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de
greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortul popii.
Cei trei nu­şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul
şi bău vinul pe care­1 aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în
sinea ei, parcă mustrându­se: "De­aci înainte n­o să mă mai abat niciodată din drum
când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"
 Doi fraţi cuminţi
­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­
de Elena Farago [Elena_Farago ]

Noi suntem doi fraţi, în casă

Şi nu ne certăm deloc,
Şi suntem tăcuţi la masă,
Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,

Când pe­afară ne jucăm,
Iar când plouă, ori când ninge,
Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoase
Ne jucăm tot amândoi,
Pe când mama nostră coase,
Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte

Şi ne mângâie duios,
Iară seara ne citeşte
Ori ne spune­un basm frumos.

Şi ne­nvaţă lucruri multe,

Şi frumoase, stând cu noi,
Şi îi place să ne­asculte
Când vorbim noi amândoi...

Şi în gândul nostru­ntruna
Auzim povaţa ei:
­ Fiţi cuminţi întotdeauna
Şi fiţi buni, copiii mei!...
Octav Pancu Iaşi
IEDUL CU TREI CAPRE
Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii,
ci mult mai aproape, când puricii au devenit tare nesuferiţi – iar eu va doresc,
copii, sa n-aveţi de-a face cu ei.
Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei
capre. Era un ied ca toţi iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai frumos, nici
mai urât. Cum s-ar spune: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai ca el în loc de
o capra avea trei: o capra-mama, o matusa-capra şi o capra-bunica.
Grozav de bine o mai ducea iedul! Ce sa va spun, copii, pe mine daca m-ar
lăsa sa stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar trebui nimic. M-aş lipsi bucuros
chiar şi de guturai – şi voi doar ştiţi ce bine e sa ai guturai; stai în casa, bei ceai,
toată lumea te întreabă cum te mai simţi. In sfârşit, e straşnic. Ei bine, eu m-aş
lipsi fara pic de amărăciune pana şi de guturai, numai sa pot trai o zi aşa cum
trăia iedul cu trei capre.
Mama mămuliţa, ce mai trai!
Dimineaţa, nici nu apuca bine iedul sa deschidă ochii, ca şi începea sa
poruncească:
— Capra-mama!
— Spune, fiul meu iubit!
— Îmbracă-mă. Nu pot singur…
Capra-mama nu aştepta sa i se spună de doua ori. Se apleca să-i caute
opincile sub pat, se urca pe dulap să-i găsească nădragii şi se baga după cuptor
să-i afle cămăşuica.

(De, iedul nu obişnuia – ca voi – sa folosească spătarul scaunului ori

cuierul! Îşi arunca hainele unde nimerea.)
Capra-mama ii aduna straiele şi se căznea să-l îmbrace: ii lega opincile –
oh, ii trăgea nădragii şi camesuica – vai! Şi-i înfăşură brâul – uf! Când se vedea
îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea:
— Matusa-capra!
— Spune, nepoţelul meu drag!
— Dspateaza-mă. Nu pot singur…
Fara sa mai zăbovească, matusa-capra se repezea la bucătărie, turna. Într-
o ulcica lapte dulce şi aşeză într-o strachina mămăliguţa calda, apoi punea ulcica
şi strachina pe-un ştergar şi le aducea fuguţa la patul iedului; ii rupea matusa-
capra din mămăliguţa şi îndesă în gura iedului! şi ţine-i matusa-capra ulcica la
gura sa soarba iedul laptele! şi uite-aşa, pana isprăvea iedul toată mămăliguţa
din strachina şi tot laptele din ulcica, ba ii mai aducea matusa-capra şi câte-o
plăcintă, ca era mare meştera la copt, iar iedul mare meşter la înghiţit.
Zburda iedul toată ziulica pe afara, iar seara, când se întorcea acasă, se
întindea în pat şi poruncea:
— Capra-bunica!
— Spune, nepoţelul meu scump!
— Adoarme-mă! Nu pot singur…
Cit ai clipi, capra-bunica venea lângă ied şi se pornea să-i cânte şi să-l
legene;
 — Nani, nani, nani, coboară, somn, pe scara ta nevăzută, nani, nani, nani,
şi opreşte-te, somn, pe ochii nepoţelului meu, nani, nani, nani.
Hei, aşa trai ca al iedului mai zic şi eu!
— Capra-mama, îmbracă-mă!
— Matusa-capra, ospătează-mă!
— Capra-bunica, adoarme-mă! Nu pot singur.
Si capra-mama şi matusa-capra şi capra-bunica lăsau toate treburile”si
veneau fara zăbavă la porunca iedului. Lasă capra-mama rufele în albie, abia
avea ragă. Z să-şi usuce mâinile dar venea într-un suflet să-l îmbrace pe ied!
Lasă matusa-capra cămaşa necirpita, în graba se înţepa la un deget, dar alerga
să-l ospăteze pe ied! Lasă capra-bunica fusul, în fuga, scapa ochelarii şi le
spărgea sticlele, dar nu întârzia să-l adoarmă şi să-l legene pe ied;
— Capra-bunica, adoarme-mă!
— Matusa-capra, ospătează-mă!
— Capra-mama, îmbracă-mă! Nu pot singur…
Asa viaţa sa tot trăieşti o suta de ani şi inca ai zice ca n-ai trăit destul!
Dar „într-o seara capra bunica il adormi pe ied, când batu la poarta vecina,
capra cu trei iezi.
— Scumpele mele surate – le zise ea caprei-mama, matu-sei-capre şi
caprei-bunice, după ce trecu pragul – am intrat uu o mare rugăminte în casa
suratelor voastre. Mâine seara mi se însoară iedul cel mare. Ia de nevasta o iada
aşezată şi harnica, nu ca altele care. Dar ce sa mai lungim vorba! Tare as vrea sa
le pregătesc un ospăţ sa i se duca vestea. Ma rog, domniilor voastre, fiţi bune şi
poftiţi mâine la mine să-mi ajutaţi la învelitul sărmăluţelor, la împletitul colacilor
ori la ce-o mai fi trebuinţă. O sa va mulţumesc şi-o sa va răsplătesc, aşezându-vă
în capul mesei, ca pe cei mai de seama oaspeţi. Va învoiţi?
— Da se poate sa nu ne în voim? Mâine în zori suntem la dumneata,
surato. Te-ajutam cu draga inima, ii răspunse capra-mama. Cit priveşte răsplata,
de-o sa ne aşezi în capul mesei, cinstea”ne-o fi prea mare şi noi îţi cerem sa nu-ţi
mai bati capul cu ea.
A doua zi, dimineaţa, pe la ceasul când soarele inca se mai freca la ochi de
somn, plecară cele trei capre ale iedului la vecina capra cu trei iezi.
Mai târziu se trezi şi iedul. După cum ii era obiceiul, striga:
— Capra-mama! Îmbracă-mă!
Dar nimeni nu veni să-l îmbrace. Capra-mama, precum se ştie, era plecata.
Atunci începu iedul sa se tăvălească prin pat şi sa urle ca vai de lume:
— Îmbracă-mă! Îmbracă-mă! Îmbracă-mă! Nu pot singur.
Vulpea, care tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele iedului, curioasa din
fire, baga capul pe geam ca sa afle ce se întâmplă. Nu stiu cum sunt toate vulpile,
ca n-am avut prilejul sa fac cunoştinţă chiar cu toate, dar vulpea asta, pe linf ca
era curioasa, mai era pe deasupra şi tare hoaţă. Fura de stingea! Era atât de
hoaţă, incit prietenului meu, bursucul, nea-vind altceva să-i fure, i-a şterpelit
darul de a scrie povesti… Iar la judecata, ce credeţi c-a spus hoaţă? Cică nu i-a
furat nimic pentru ca, de fapt, darul asta nu l-a avut niciodată prietenul meu…
— Nu mai striga atâta, ieduţule, ii vorbi mieros vulpea, daca nu poţi sa te
îmbraci singur, te ajut eu. Aruncă-mi hainele şi numaidecât te îmbrac!
Bucuros, iedul azvârli opincile şi nădragii şi camesuica. Una cite una,
vulpea le prinse, le vârî într-un sac şi pe-aici ţi-e drumul! Fugi cu ele sa le vândă
în târg.
Mare amărăciune il cuprinse pe ied şi multe lacrimi grele varsă. Dar tot
plângând şi văicărindu-se il apuca foamea. Striga:
— Matusa-capra! Ospătează-mă!
 Dar nimeni nu veni să-l ospăteze. şi matusa-capra, precum se ştie, era
plecata.
Se porni iar iedul sa se tăvălească şi sa urle:
— Ospătează-mă! Ospătează-mă! Ospătează-mă! Nu pot singur.
Când tipa el asa, trecu pe acolo ursul. Eu, copii, am văzut multi ursi în
viaţa mea, unii mai mari, alţii mai mici, alţii. De ciocolata, dar mâncăcios ca
ursul asta n-am mai văzut. Min-ca de rupea! (Era atât de mâncăcios, incit, odată,
nemaiavând ce înfuleca, şi-a ronţăit propria lui coada. Se zice ca: de-aceea n-are
ursul coada”.)
— Nu mai striga atâta, ieduţule! Il potoli ursul cu vocea lui groasa. Mai
bine spune-mi unde e mâncarea ca sa te ajut eu. Te ospătez pe cinste!
De buna seama ca iedul ii spuse. şi intra ursul în bucătărie şi începu sa
înfulece cit şapte. Înfuleca toată mămăligă. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba, de
lacom ce era, înghiţi şi ceaunul şi făcăleţul! (Hm! Ati auzit, copii, de ursi care sa
înghită ceaune şi făcăleţe? Pe cuvântul meu de cinste ca eu n-am mai auzit!)
Apoi, bineînţeles, ursul pleca fara să-i mai dea iedului bună-ziua.
De-abia a. cum se puse iedul şi mai vârtos pe plâns. şi plângi şi plângi.
Răsună casa de zbierătele lui! (Vai, copii, ori cit ati încerca nu l-aţi putea întrece,
dar mai bine nu încercaţi!) Toată lumea insa ştie ca după plâns ti se face somn.
(Ori daca cineva, nu ştie, afla de la mine.) Striga iedul:
— Capra-bunica! Adoarme-mă!
Dar nimeni nu veni să-l adoarmă – caci şi capra bunica, precum am mai
spus, era plecata.
Si din nou începu iedul sa se tăvălească şi sa urle:
— Adoarrne-mă! Adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur…
Lupu tocmai ieşea la plimbare. Se afla nu departe şi-l auzi pe ied strigând.
(Trebuie sa va spun, copii, ca eu pana acum, spre fericirea mea, nu m-am întâlnit
cu nici un lup şi ca, tot spre fericirea mea, nici nu doresc sa ma întâlnesc…
Lupii, de obicei, nu prea stiu de gluma – iar eu, din păcate, sunt un om glumeţ.
Lupul din povestea asta era tare hain. Nu numai ca nu ştia de gluma, dar nici
măcar serios nu v-aş sfătui sa staţi de vorba cu el.)
— Nu mai striga atâta, ieduţule! Glăsui răguşit lupul. Lasă ca vin eu sa te
adorm.
Intra lupul în casa, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i:
— Nani, nani, nani, nu mai cobori, somn, ca nu-i nevoie Nani, nani, nani,
Am să-l mănânc Pe iedul cel răsfăţat Râzgâiat şi alintat, Nani, nani, nani.
Iedul se-nspaiminta – şi nici eu nu pot sa va spun de unde mai găsi putere
sa se smulgă de lângă lup şi s-o rupă la fuga încotro vedea cu ochii.
Se-napoie acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seara. şi cum intra pe usa,
zise:
— Capra-mama, matusa-capra, capra-bunica, am sa va povestesc tot ce s-a
întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca sa ma îmbrac şi apoi sa
mănânc ceva ca tare mi-e foame.
Se îmbraca iedul, manca ce mai găsi prin oale – dar înainte să-şi înceapă
povestea, adormi buştean. Dar vouă, copii, nu vi-e somn? Mie, de ce sa va mint,
îmi cam este. Noapte buna, dragii mei copii!
Nani, nani, nani, Coboară, somn, pe genele copiilor nani, nani, nani,
dormiţi, Alexandru şi Bogdan, dragii mei, băieţii mei, nani, nani, nani, Ca tata şi-
a sfârşit povestea.

SFÂRŞIT
George Topârceanu - Balada unui greier mic

Peste dealuri zgribulite,

Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,

Botezând natura udă
C­un mănunchi de ciumafai, ­
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte­n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,

Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...
http://Versuri.ro/w/mefdi

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe­aripi pudrat cu brumă:

­ Cri­cri­cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c­o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s­adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu­mi dă niciodată,
Şi­apoi umple lumea toată
Că m­am dus şi i­am cerut...

Dar de­acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de­acuş s­a isprăvit...
Cri­cri­cri,
Toamnă gri,
Tare­s mic şi necăjit!
 Povestea gâştelor
de George Coşbuc

Un gâscan cu pene lucii

Cum trecea pe pod prin sat
Şi­ntr­o mân­avea papucii,
Nu ştiu cum i s­a­ntâmplat
Că papucii lui căzură,
Ce păcat, o, ce păcat!
Căci erau cu­alesătură,
Fără leac de tivitură ­
Ce păcat!

Gâştele­auzind cum zbiară:

"Auleo! Păpucii mei!"
Într­un suflet alergară
Şi­ntrebau mirate ce­i?
"Am rămas, plângea gâscanul,
Păgubaş de patru lei!
Iată­mă desculţ, sărmanul!
Ce mă fac acum, golanul,
Fără ei!"

"Haideţi toţi, şi moşi şi babe

Să­i cătăm pe râu acu!"
Repede­notând din labe
Cârdul tot pe râu trecu.
"I­ai găsit?" ­ "Eu nu, surată,
Ce mă­ntrebi aşa şi tu!"
Toate­apoi strigau deodată:
"Bată­i pacostea să­i bată!
Nici eu nu!"
 Vara­ntreagă tot umblară,
Dar papucii duşi au fost!
Şi­au să umble şi la vară
Până ce le­or da de rost!
Iar gâscanul merge, vine,
Face cruci şi ţine post.
"Nu­i găsesc! Sărac de mine
Iar desculţe, vezi tu bine,
Lucru prost!"

Gâştele de­atunci, în cale

Când vad apa undeva,
Căutând pornesc agale
Tot crezând că­i vor afla.
Vin şi raţe să le­ajute:
Mac­mac­mac şi ga­ga­ga!
Mac­mac­mac! Haid', vino, du­te,
Zile­aşa pe râu pierdute!
Ga­ga­ga!

Iar când gâştele stau gloată

Şi prin dreptul lor te duci,
Sare tabăra lor roată
Să te­ntrebe: "Ce ne­aduci?
Ai găsit păpucii? Spune!"
Tu la fug­atunci s­apuci!
Şi te muşcă, doar le­ai spune
De păpuci!
 Creanga de alun de Lev Tolstoi

A fost odata un negustor bogat, care avea trei fete. Intr­un rand s­a pregatit el
sa plece dupa marfa si a intrebat pe fete ce vor sa le aduca. Cea mai mare l­a rugat sa­
i aduca margele, a doua a cerut un inel, iar cea mica a spus:
– Nu­mi trebuie nimica. De­ti vei aduce aminte de mine, adu­mi si mie o
creanga de alun.
A plecat negustorul. Si­a terminat treburile si a cumparat fetei celei mai mari
margele, iar celei de­a doua un inel.
Trece el la intoarcere printr­o padure mare si­si aduce aminte ca fata cea mica
n­a cerut altceva decat o creanga de alun. Coboara din caruta sa rupa una. Deodata
zareste intr­un tufis o creanga de alun, dar nu una obisnuita, ci cu alune de aur pe ea.
Isi spune atunci negustorul: “Iata un dar frumos si pentru fata mea cea mica si
cuminte”. A aplecat creanga si a rupt­o. Pe data a rasarit, ca din pamant, un urs, l­a
apucat pe negustor de mana si i­a spus:
– Cum ai indraznit sa rupi creanga mea? Acum am sa te mananc.
Negustorul s­a speriat si i­a raspuns:
– N­as fi luat creanga, daca nu m­ar fi rugat fata mea cea mai mica.
Se razgandi atunci ursul:
– Du­te acasa, dar tine minte: cine te va intampina intai, pe acela ai sa mi­l dai
mie.
Negustorul i­a fagaduit si ursul i­a dat drumul. Pe urma, negustorul a pornit
mai departe si a ajuns acasa.
Cum a intrat in curtea casei sale, i­a iesit fuga inainte fata lui cea mica si iubita.
Negustorul si­a adus aminte de fagaduiala data ursului si i s­au muiat picioarele. El a
povestit apoi tot ce s­a intamplat si toti au inceput sa planga.
– Nu plangeti – spuse atunci mama – stiu eu ce­i de facut. Cand o sa vie ursul
dupa fata noastra, noi o sa gatim pe fata ciobanului si i­o dam pe ea in loc.
Intr­o zi pe cand se aflau cu totii acasa, iata intra in curte o trasura. Si ce sa
vezi? Se coboara din ea un urs, se apropie de negustor si ii spune:
 – Da­mi fata.
Negustorul nu stia ce sa raspunda. Mama insa a priceput indata ce are de facut.
A gatit­o pe fata ciobanului si a dus­o ursului. Acesta a asezat­o in trasura si a plecat.
Cum au pornit, ursul a inceput sa mormaie si a vrut sa o manance. Atunci, ea a
marturisit ca­i fata ciobanului si nu a negustorului. Ursul s­a intors la negustor si i­a
spus:
– M­ai inselat, da­mi­o pe fata cea adevarata!
Din nou s­au pornit cu totii pe plans. Au gatit fata, si­au luat ramas bun de la ea
si au dat­o ursului. Ursul a asezat­o in trasura si au plecat. Au mers ei cat au mers, au
ajuns intr­o padure mare si s­au oprit. Ursul s­a dat jos din trasura si a spus:
– Aici e casa noastra, vino dupa mine!
Ursul a coborat intr­o groapa, iar fata s­a dus dupa el. Dupa aceea, ursul a
deschis o usa mare, a tras­o pe fata intr­un beci intunecos si a spus:
– Vino dupa mine!
Fata tremura de spaima si se gandea ca i­a sosit sfarsitul, dar tot s­a dus dupa
urs. Deodata se auzi un bubuit ca un tunet. Se facu lumina si fata vazu ca nu­i intr­un
beci, ci intr­un palat bogat. Peste tot lumini, muzica; oameni frumos imbracati o
intampina si i se inchina, iar langa ea – un print tanar. Printul s­a apropiat de fata si i­
a spus:
– Nu sunt urs, sunt print si vreau sa ma insor cu tine.
Pe urma au trimis dupa parintii fetei, au poftit oaspeti si au facut nunta.
Si au trait fericiti, iar creanga de alun au pastrat­o cu mare grija.
 Ciubotele ogarului de Calin Gruia
De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr­
o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i­ar sta
bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se
grabea el spre iarmaroc, ci ca sa­si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.

Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse

sa­l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi
strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum
mergea Iepurele uitindu­se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice
fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras,
voinic, imbracat intr­o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nou­
noute…

Dupa ce­si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin
desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare
mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari?
intreba sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa­mi cumpar ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor…

Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!

— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful
mustatilor ca si cum lui nu i­ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au
mers, pana s­a intunecat de­a binelea. Drumul nu­l mai vedeau bine. O ploaie rece si
deasa se abatu in calea lor, de­i dirdiiau bietului Iepure dintii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult… Si apoi e noapte si
frig… Mai ai si bani la dumneata… Bani am si eu … si cine stie cu cine ne putem
intilni, ca padurea e plina de tilhari… Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare
zabunul, ca sa simta banii ce­i avea intr­un buzunaras la piept.
 — Si ce­i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte, pentru adapost…
E pe aproape hanul Ursului… Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine
dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l
asculta pe Ogar. Scuturindu­si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare
bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te­ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!… Hei, si
dumneata. mai esti si descult… Treci colo langa foc, de­ti mai incalzeste picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in
han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de­a lungul drumului, sa va.da
daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi­e foame… Si apoi nu a,m nici un
maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!… Dar cine ti­a cerut, ma rog sa­ti schimbi
galbenii… Pentru plata am eu bani destui… Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca
tine… Si intorcindu­se Mos Martin in han, Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da­ne ceva de imbucat si de baut…
— Am niste placintele…
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da­ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin­gindu­si buzele. Mos
Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adeva­rat ce era, si prinse a aduce
bunatatile. Ogarul incepu sa in­ghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se
rusina si abia­abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n­ar fi gustat
deloc daca nu l­ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de
o luna, asa­i trosneau falcile si­i umbla limba in gura. pana sa­si fumeze Mos Martin
luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide,
pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.
 — Mai, mai, inca n­am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa­ti fie de
bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: „Frate, frate, dar brinza­i cu bani” . . . Ati
mancat si baut nu­mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari.
Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un
ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne­a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma
imprumut la un prieten negustor…
— Cum? … Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub
mustati. Mos Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu­mi umblati cu de­astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul
vostru …
— El m­a poftit .si la han, ei m­a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El
sa plateasca.
— Nu­i adevarat, Mos Martine. Eu n­am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca
platesc, ramin descult…
— Ei, ca doar n­oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut
Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu­i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de
musterii mai sunteti! V­ati sfatuit sa­mi faceti paguba… Si Mos Martin apuca un
ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar.
Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de
voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si
plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale
Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse musta­tile, se culca si adormi
fara grija.

Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se
intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara
bani… Si de­afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz,
Iepurele incepu sa planga pe infundate… Cum de se lasase pa­calit de Ogar. Ofta si
se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi­ mari… va fi mult mai
frig, iar el va umbla zgribulit si descult … Ogarul sforaia intr­o odaie, Mos Martin in
alta, numai pe bietul Iepure nu­l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la
miezul noptii. Si s­a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum
desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe
ginduri, uitindu­se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi
voit sa­i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi
sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se
usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han
si tine­o baiete tot intr­o fuga. „Mi­am facut singur dreptate”, se gindea iepurele,
afundindu­se tot mai mult in padure si­n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu­s!
Mos Martin, ivindu­se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han,
ci porni sa­si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a
fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de­abia se
misca, da­ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il
zari pe Iepure pe un deal. Tine­te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste
ogoare, peste dea­luri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten
se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu
mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l­a putut prinde. Dar, de
atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa­l prinda si sa­l
descalte.