CIRIPEL CEL LACOM

De LUIZA VLADESCU

Ciripel e un vrăbioi rotofei, zburlit si lacom. Cat e ziulica de mare, stolul de vrăbii in care trăieşte
Ciripel, se împrăştie pe drum, prin ogrăzi, după hrana. Cum una dintre vrăbii, alfa ceva de
mâncare, odată striga: „Cip, Cip. Veniţi fraţi si surori, c-am găsit de mâncare”. Vrăbiile vin, care si
de pe unde sunt, si ciugulesc cu plăcere.
Iarna e tare grea. De câteva zile s-a stârnit o viforniţa cumplita. Bietele vrăbiuţe nici grai nu mai au
sa ciripească, ţopăie pe zăpada întărita, se strâng una intr-alta, se înfoiază in pene, sa se mai
dezmorţească dar degeaba.
Of! greu e iarna pentru vrăbii, privind Ciripel nemulţumit ca-si simţea guşa goala. De ieri n-am mai
găsit nici un bob de mâncare. Nici tu musculiţe, nici tu ţânţari, nici tu omizi, vai de capul nostru!
-Ciripel, parca ia fi o curca plouata si nici decum un vrăbioi viteaz, ii spuse o vrabie mai bătrâna.
Iarna e mai greu de găsit mâncare, dar tot mai afli grăunţe, firmituri, mai sunt copii care pun pe
pervazul ferestrei resturi de mâncare. Copii aceştia ne iubesc si ne ajuta sa trecem iarna mai uşor.
-Cirii-ip!cirii-ip...ciripi vrabia cea bătrâna. Destul am stat la taifas si ne-am văicărit. Vrăbii suntem
sau nişte răţoi? Hai sa ne înălţam in zbor si sa căutam de mâncare! Hai sa veselim drumeţii si copii,
Vrăbiile se înălţară in stol, se rotiră sus, spre bolta ca o cupola de cleştar, deasupra caselor,
ogrăzilor acoperite toate in strat de zăpada. Ciripel s-a înălţat si el cu tot stolul, iar când s-a
împrăştiat in văzduh după hrana, si-a rotit ochişorii ca bobitele de ienupăr si-a rotit căpşorul cat o
corcoduşa si ce credeţi ca a văzut?
Intr-un balcon, pe o masa de lemn era aşternut un strat de mălai frământat. Ciripel cel lacom
zbura acolo. Din casa copii se uitau la fereastra.
-A venit o vrabie, şopti unul celuilat cu fereala ca sa nu-i sperie pe Ciripel. Acum vor veni mai
multe, sa vezi ca vrăbiuţa aceasta le da de ştire.
-Dar ti-ai găsit, Ciripel cel lacom se gândi ca-i mult mai bine sa-si umple doar el guşa si sa nu mai
cheme stolul. Cine ştie poate ca atunci când vor veni cu toate, nu mai apuca el sa se sature. Pe
când aşa...uite ce ospăţ! Vrăbiile la început se neliniştiră: „unde-i Ciripel? L-o fi mâncat vreo pisica,
o fi degerat?”
Dar Ciripel se întorcea rotofei.
-Cip, cip, Ciripel unde-ai fost?
El isi pleca încet capul si răspundea pocăit:
-Am fost după mâncare...dar n-am găsit!
Si aşa in fiecare zi pe la prânz Ciripel se desprindea din stol si zbura la căsuţa cu balcon. Ciugulea,
ciugulea, isi umplea guşa si apoi se întorcea. Vrăbiile il întrebau:
-Ciripel, ai găsit?
-N-am găsit.
Si isi făcuse Ciripel o burta cat un ghem de lâna.
Intr-o zi , ce sa vezi? Nici n-apuca Ciripel sa înghită un bulgăraş moale de mălai de pe măsuţa din
balcon, când hop! Top!o cioara mare si neagra cat o pisica. Lui Ciripel ii stătu inima in loc de frica.
Cioara ca cioara, clonţ...clonţ in plisc cat lua Ciripel de zece ori.
-Câr, câr, du-te mai încolo , obraznicule, ii croncani cioara. Nu vezi ca mă împiedic de tine? Ciripel
ţopăi speriat in laturi. De frica si de necaz nu mai putea ciuguli nimic. Parca-i sta firmitura in gat.
Pe când cioara clonţ, clonţ, clonţ, ciocănea cu pliscul ei tare ca un ciocan in tăblia mesei. Iar a
ajuns lângă Ciripel.
-Piei din calea mea, ca îndată te jumulesc.
Ciripel ce sa facă? S-a dat intr-un colt si si-a întins căpşorul sa prindă o firmitura. Dar cioara, clonţ
i-o trase de sub cioc.
„Of ce cioroi cumplit si nesuferit”, gândi Ciripel. Dar una e sa spui in gând si alta e sa spui tare.
Ciripel abia îndrăzni sa spună „cip”, ca cioara ii si plesni in cap cu pliscul.
-Şterge-o, n-auzi? Si Ciripel zbura, amarat ca vai de el la stolul lui.
A doua zi vrăbiuţele erau tare flamande. Dar ce se aude? Toate vrăbiuţele din vişin isi înălţară
capul. Din depărtare se auzea un ciripit jalnic „pip, pip, cip, cip”. Ce-i oare? Ciripel. Ce-i cu el? ce
sa fie? Intr-o clipa vrăbiile-s acolo la măsuţa din balcon. Si ce văzură? Un vrăbioi lacom si prostuţ
jumuli de o cioara mare si neagra ca o pisica. Si mi ti-l jumulea cioara, de-i scăpărau fulgii lui
Ciripel, si-l scărmăna cu ghearele de-ti venea sa-i plângi de mila.
Intr-o clipa toate vrăbiile, zvrrrrr! Deasupra ciorii si da-i, si ciufuleşte-o, si ciupeşte-o, si smulge-i
penele, pana când cioara a zburat. Ciripel ca vai de el , ameţit, jumulit si speriat stătea pe coltul
mesei, cu mălaiul lipit de cioc si pe piept, si aştepta judecata vrăbiilor.
-Aşa flamanzeai tu? Mergeai singur sa ciuguleşti? Eşti o ruşine in stolul nostru, ii spuse vrabia cea
bătrâna.
-Cirip...incuvinţară toate.

1
-Ramai si ospătează-te singur frăţioare, si de-o mai veni cioara, sa ne dai de ştire s-o izgonim.
Pofta buna!
Stolul se înălţa in văzduhul plumburiu.
Vrăbioiul cel lacom rămăsese singur, stăpân pe toata masa cu mălai. Dar ce folos, prietenii il
părăsiseră. A dat sa îmbuce o fărâmă, dar n-a mai fost chip. Parca era amar...parca-i pierise
foamea. Isi lăsa pe spate capul, isi roti ochişorii si cerceta zarea întunecata. Deodată, in depărtare,
un stol de vrăbii, ce se lăsa pe acoperiş. Ciripel bătu din aripi si se îndrepta in zbor grăbit intr-
acolo. ”Luaţi-mă cu voi!”. Nu ştiu daca l-au luat dar vrăbiuţele sunt bune si iertătoare.
Îngeraşul păzitor
Andrei se trezi ca în fiecare dimineaţă zâmbind. Apoi se întristă. Ieri îşi supărase îngeraşul.
Spusese o minciună mamei deşi îngeraşul îi făcea semne disperate să spună adevărul. Oricum
îi fusese tare ruşine imediat ce terminase să spună că nu el spărsese icoana (cu atât mai mult
cu cât fusese singur acasă când se petercuse "evenimentul") dar parcă l-a săgetat ceva prin
inimă când a văzut cum o lacrimă mare se repezise din ochiul drept al îngeraşului în jos pe
obraz. Până atunci îngeraşul nu plânsese niciodată. De fapt, era aşa de luminos şi zâmbitor că
nici nu şi-a putut închipui că îngeraşul lui poate plânge. Şi doar îl ştia de când se ştia pe el.
Stând încă în pat, cu ochii închişi, Andrei începu să îşi amintească. Va să zică avea cinci
ani ... daaa ... nu ţinea minte cum se născuse dar mama îi povestise că era dimineaţă şi că se
luminase totul în clipa în care a venit el pe lume. Partea asta a poveştii îi plăcea tare mult. Îşi
imagina cum cobora din braţe de la Doamne Doamne (aşa îi spunea el Bunului Dumnezeu)
drept în braţele mămicii pe o rază albă de lumină. Primele amintiri ale lui despre îngeraş erau
destul de vagi. La început nu ştia că aşa îl cheamă; pur şi simplu pe lângă mama şi tata mai
era cineva. La început nu prea l-a văzut dar îl simţea alături, cald şi protector, mai ales când
mămica nu era prin preajmă. Dar credea că pe la un an, un an şi jumătate deja vorbea cu el.
Era tot un băieţel ca el, numai că era blond cu ochi albaştri, şi parcă creştea o dată cu el.
Numai că băieţelul ăsta ştia o mulţime de lucruri şi îl învăţa o mulţime de jocuri. Au crescut
împreună şi s-au înţeles teribil de bine. Asta până ieri ...
Mama începuse pe la doi ani să îi povestească despre Doamne Doamne şi despre cum merg
lucrurile în cer şi pe pământ. Prietenul lui o mai corecta pe ici pe colo, şoptindu-i la ureche.
Abia atunci realizase că numai el îl vedea pe băieţel şi se bucurase într-un fel. Totuşi, ar fi
vrut ca mama lui să se joace cu amândoi. Dar îngeraşul nu se supăra. Spunea mereu că venise
numai pentru el, pentru Andrei. Apoi mama l-a învăţat trei rugăciuni: "Tatăl nostru",
"Împărate Ceresc" şi "Înger, îngeraşul meu " şi i-a explicat că Bunul Dumnezeu trimite
fiecăruia, încă de la naştere, câte un îngeraş păzitor cu care îşi va petrece toată viaţa şi care va
ajuta fiecăruia să meargă pe drumul cel drept până la Doamne Doamne. Va să zică băieţelui
era îngeraşul lui păzitor ...
Şi mami şi tati aveau câte unul ... Îi văzuse el, dar erau mari ca părinţii lui aşa că nu încercase
să îi invite la joacă.
Îngeraşul lui îl ferise de multe ... Atunci când sărise să-l muşte un câine se aşezase în faţa lui
şi parcă devenise dintr-o dată strălucitor şi câinele rămăsese pe loc o clipă şi luase drumul
înapoi cu coada între picioare! Şi apoi cînd fusese cutremur ?! Nu-i spusese îngeraşul să se
ducă să-şi trezească părinţii?
Va să zică de jucat s-au jucat, lucruri bune a învăţat, de apărat l-a apărat ... Şi el?
Totul pornise de la mingea cea nouă. Mami plecase la cumpărărturi, tati era încă la serviciu şi
el ardea de nerăbdare să se joace cu mingea cea nouă. Ar fi ieşit imediat afară, dar trebuia s-o
aştepte pe mami. Şi brusc s-a decis s-o încerce în casă. Degeaba I-a spus îngeraşul că o să facă
o boroboaţă şi că cel mai bine ar fi să aştepte, că este o virtute răbdarea şi că nu este frumos să
îşi supere părinţii. Andrei luă mingea şi îi trase un şut - pe jos, ca să nu dărâme nimic. Dar
mingea se lovi cu putere de uşa dulapului şi o icoană mică de sticlă a Maicii Domnului căzu şi
se sparse cu zgomot. Părerea de rău cu sperietura se amestecară şi pentru o clipă îi veni să
plângă. Se repezi la minge şi dădu să o ducă în camera lui, parcă pentru a o pedepsi pentru
fapta rea. Dar tocmai atunci intră mama pe uşă. Când l-a întrebat ce s-a întâmplat a spus

2
repede mai mult şoptit: "N-am spart-o eu!" Puţine cuvinte dar ce urmare! Mama s-a supărat,
iar îngeraşul a început să plângă şi a plecat!
Pentru prima oară îngeraşul a plecat de lângă el. L-a căutat o mulţime şi nu l-a găsit. Nu a
venit nici seara. De obicei, când spunea rugăciunile înainte de culcare, îngeraşul îngenunchia
lângă el, în dreapta lui şi umăr lângă umăr se rugau împreună. Şi de fiecare dată când spunea
"Înger, îngeraşul meu" acesta parcă se înconjura cu lumină şi mai creştea un pic. Dar acum le
spusese singur. Lacrimi calde îi umplură ochii. Oare de ce minţise? Oricum mama şi-ar fi dat
seama. Aşa se supărase şi ea; poate că nu-I părea atât de râu de icoană cât de faptul că fusese
prima minciună pe care o auzise de la Andrei.
Asta era ... fapta urâtă fusese făcută. Se dădu jos din pat şi pentru prima dată în viaţa lui, în
genunchi, nu mai spuse rugăciunile învăţate. Începu să plângă şi cu glas scăzut zise:
- "Doamne Doamne, te rog să mă ierţi că am minţit! Ştiu că nu este bine şi că nu trebuie să fac
asta! Te rog să îmi trimiţi îngeraşul înapoi şi promit să nu mai fac! Şi te mai rog să o împaci
pe mama!"
Nu putu să spună mai mult şi izbucni în lacrimi. Când plângea mai cu foc simţi lângă umărul
drept o căldură şi pentru o clipă crezu că mama sa se apropiase şi îl mângîia. Când ridică
capul, lacrimile uitară să mai curgă: îngeraşul lui era din nou lângă el. Parcă era un pic mai
mic, dar pe faţa lui nu se citea nici o urmă de supărare. Era tot numai zâmbet, blândeţe şi
iubire. Viaţa era frumoasă din nou! Cu siguranţă nu va mai minţi niciodată!
Din canatul uşii, mama îl privea cu dragoste pe copil şi se ruga la Bunul Dumnezeu să îl ajute
şi pe el şi pe îngeraş să meargă mereu pe calea cea dreaptă a mântuirii. Spera din toată inima
ca fiul ei să îl vadă toată viaţa pe îngeraş şi să îi dea ascultare în tot ce va înfăptui şi gândi.

Povesti educative pentru copii, povesti care ajuta in educatia spirituala a copiilor.

Omul, inger pazitor. Copii, voi stiti prea bine ca nu poti ajunge in clasa a 4-a daca nu treci mai
intai pe la gradinita, apoi prin clasele 1, a 2, a 3a.Tot asa este si in lumea ingerasilor.Ca un
inger sa fie puternic si intelept, are si el perioade de pregatiri, de examene…Chiar si el,
ingeasul, munceste ca sa invete cand si cum sa ne ajute.
Ingerul din sufletul nostru. Soarele apune. Printre geamurile ferestrei, bunicul si nepotica fac
cu mana, in semn de ramas bun, ultimelor raze de lumina.In aer se simtea gingasia gestului
lor... Fetita isi lipeste nasucul de geam:
- Bunicule, ce este soarele pentru pamant?
Privirea bunicului spunea multe...dar cum sa-i explice micutei?.
O chema langa el si-i mangaie coditele balaie. Copila ii zambi din priviri.
Batranul intelept. Sfantul Dimitrie, care a fost mitropolit al Rostovului in veacul al XVII-lea,
istoriseste, spre folosul nostru duhovnicesc, despre un invatator care s-a rugat lui Dumnezeu
mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre
Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran,
imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde.
Decebal si ursul. Ursul mormaia din ce in ce mai tare in marginea padurii. Niciodata nu iesea
dintre ultimii copaci. Statea acolo si mormaia pana cand acesta venea. Decebal se trezi brusc
din somn. Dupa cum arata cerul mai erau vreo trei ceasuri pana la rasarit. De pe fereastra
camerei putea vedea exact locul pe care si-l alesese ursul pentru a-i da de stire ca vrea sa-l
vada. Cetatea sa era inconjurata de padure, dar tocmai locul acela si-l alesese ursul chiar din
prima zi.
Floarea Iubirii. A fost o data ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o data o fata de
imparat frumoasa si gingasa ca o floare. Poate tocmai de aceasta parintii sai o numisera
Florentina. Si mai era ceva, in ziua in care o nascuse, moasa ii spusese imparatesei, au inflorit
toate florile din gradina.

3
Schitul de ceara. In albinele din prisaca Profirei intrase o razmerita necunoscuta,care le
rasturna toata firea si randuielile; nici mai mult, nici mai putin, albinele capiasera. Mai intai,
incepura sa-si fure intre ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca incaierari cu batalii
grozave. Vazduhul ograzii era numai bazait furios, iar jos, pe pamant, se zbateau cocoloase de
albine cu acele infipte unele in altele. E drept ca furtisagul il deprinsesera de la niste albine
streine, care, in lipsa bastinaselor, plecate la cules, patrunsesera dupa jaf prin uleiele chiabure.
Ingerul unui copil. Era odata un copil care urma sa se nasca. Intr-o zi el l-a intrebat pe
Dumnezeu:
- Doamne mi s-a spus ca ma vei trimite pe pamant maine,dar spune-mi te rog , cum voi
trai eu atat de mic si neajutorat?
Ingerasul pazitor. Andrei se trezi ca in fiecare dimineata zambind. Apoi se intrista. Ieri isi
suparase ingerasul. Spusese o minciuna mamei desi ingerasul ii facea semne disperate sa
spuna adevarul. Oricum ii fusese tare rusine imediat ce terminase sa spuna ca nu el sparsese
icoana (cu atat mai mult cu cat fusese singur acasa cand se petercuse "evenimentul") dar parca
l-a sagetat ceva prin inima cand a vazut cum o lacrima mare se repezise din ochiul drept al
ingerasului in jos pe obraz. Pana atunci ingerasul nu plansese niciodata. De fapt, era asa de
luminos si zambitor ca nici nu si-a putut inchipui ca ingerasul lui poate plange. Si doar il stia
de cand se stia pe el.
Acoperamantul Maicii Domnului. In fiecare seara Maicuta Domnului venea si o acoperea
cu marama ei. Cei mari, pana si mama, ii spuneau "acoperamant". Lasa ca stia ea! Ce? La
bunica la tara femeile purtau in zi de sarbatoare acoperamant sau marama? Maicuta Domnului
avea straie de sarbatoare - toate, si ia si fusta si fotele, chiar si braul - varstate cu aur si cu
argint. Alba ca laptele si luminoasa ca stelele ... Si cand venea, o mireasma suava si dulce de
trandafir venea inaintea ei.
Povestea unui magarus. A fost o data ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti ... A fost o
data, intr-un sat de langa Ierusalim, cum iesi pe drumul spre Betania, o familie de oieri.
Locuiau chiar la marginea satului. Tatal, oier destoinic, sperase ani de zile ca sotia sa, o fiinta
blanda, harnica si tacuta, ii va aduce pe lume un mostenitor, nu ca ar fi avut cine stie ce avere
(in afara de cele 100 de oi, 6 magari si doi caini nu stransesera multe lucruri; isi asigurau cele
necesare traiului si mai ajutau cum puteau familiile mai sarmane din sat), dar spera sa lase
"mestesugul" pe maini sigure.
Poveste cu steluta. A fost o data ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar mai povesti.... Si facand
Bunul Dumnezeu stelele, stergandu-se de resturile de praf stelar, zamisli o steluta mica, mica
de o puteai ascunde intr-un degetar si o arunca pe cer. Iar ea, draga de ea nimeri tocmai intre
planetele cele mari . Acestea tocmai se asezau pe orbitele lor si asa ocupate cum erau nici
macar nu-i dadura ziua buna, ca sa nu mai vorbim de o vorba buna de "bine ai venit".
Acestea sunt cateva din povestile pe care orice copil ar trebui sa le asculte sau sa le citeasca in
fiecare seara inainte de culcare.
CRAIASA ALBINELOR
Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii
astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa
calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la
ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor.
Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:
_ Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-
am prea facut isprava mare ! Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca
dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l
rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte.
Dar prostila ii opri, strigandu-le:
- Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea ! Pornira ei mai departe si,

4
dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi
frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se
impotrivi si de data asta:
- Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !
Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o
scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca
este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse
albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:
- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !
In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi
gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat
despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un
sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.
Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu
dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei
mese !... Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a
treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si fara sa spuna o
vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati.
Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se
odihneasca. A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn
sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei
incercari care, de-ar fi fost
dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului. Prima incercare
glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de
margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi.
Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se
va preface in stana de piatra !" Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua,
dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut
sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar. Si atunci se intampla asa cum sta scris
pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra !
In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si
oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar.
Si se prefacu si el in stana de piatra. Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca el sa caute
in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul
mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.
Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum
plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare
ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile
ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o
gramada bunicica.
A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul
domnitei. De indata ce Prostila ajunse la marginea acului, se ivi inotand un card de rate. Erau
tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia
care zacea pe fundul malos al lacului. Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre
cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai
frumoasa.
Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar
numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce -
cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica
luase o lingurita de miere. "Ei, acu sa te vedem pe unde scoti camasa !" se gandi Prostila in
sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina.
Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin
iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura
aceleia care gustase din miere. Si astfel putu prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai
tanara si mai fumoasa dintre domnite.
Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel
adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea
omeneasca. Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si,
dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici
celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

5
POVESTEA MICULUI SUFLET

Odata ca niciodata, a existat un Suflet Mic, care i-a declarat lui Dumnezeu:
- Stiu cine sunt!
Si Dumnezeu a raspuns:
- Ce-mi spui e minunat! Si cine esti tu?
Micul suflet a strigat :
- Eu sunt Lumina!
Dumnezeu a zambit cu drag:
- Ai dreptate! Esti, intr-adevar, Lumina.
Micul Suflet era extrem de fericit; tocmai deslusise misterul pe care intreg Regatul dorea sa-l
descopere.
- Uau !, spunea Micul Suflet, asta e grozav!
Dar curand, doar a sti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a inceput sa-si doreasca sa fie
ceea ce tocmai descoperise ca este. Si astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea
ce nu e deloc o idee rea pentru sufletelele care-si doresc sa fie Ceea ce Sunt cu Adevarat) si i-
a spus :
- Acum, ca stiu ce sunt, pot sa si fiu ceea ce sunt ?
- Adica vrei sa FII Ceea ce ESTI cu Adevarat?, il intreba Dumnezeu.
- Pai, raspunse el, una este sa stiu ce sunt, si cu totul alta e sa fiu ceea ce sunt. Vreau sa simt
cum e sa fiu Lumina.
- Dar tu chiar Esti Lumina!, ii raspunse Dumnezeu cu un zambet larg.
- Intr-adevar! Dar eu chiar vreau sa simt cum e sa fii lumina, se tot plangea Micul Suflet.
- Asa deci ?, raspunse Dumnezeu razand in barba-i, ar fi trebuit sa-mi dau seama de asta mai
devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.
Atunci privirea lui Dumnezeu se schimba :
- Ar fi totusi un lucru.
- Ce? intreba Sufletelul.
- Pai, nu exista decat Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce esti tu si, astfel, nu exista nici o
modalitate prin care tu sa traiesti experienta a Ceea ce Esti, atata vreme cat nu exista opusul a
ceea ce esti.
- Adica ?, intraba confuz, Micul Suflet.
- Hai sa ne gandim in felul urmator, ii spuse Dumnezeu: tu esti ca o lumanare in Soare. Esti
acolo impreuna cu alte milioane, miliarde de lumanari, pentru a crea Soarele. Si Soarele nu ar
fi el insusi fara de tine; el nu ar fi Soarele, fara una din lumanarile sale. Si fara tine, el nu ar
mai fi Soarele, pentru ca nu ar mai straluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea sa te cunosti
pe tine insuti ca fiind Lumina, cand tu esti in Lumina?
- Pai, ii raspunse Sufletelul, tu esti Dumnezeul, gandeste-te la o solutie.
Dumnezeu zambi din nou si-i spuse :
- Am gasit deja solutia. Pentru ca nu te poti vedea ca fiind Lumina, atata vreme cat tu esti in
Lumina, atunci te vom inconjura cu intuneric.
- Ce este intunericul ?, intreba Micul Suflet.
- Este ceea ce tu nu esti.
- Imi va fi frica de intuneric ?, intreba Micul Suflet.
- Doar daca alegi tu sa-ti fie frica. Nu are, de fapt, de ce sa-ti fie teama, decat daca tu decizi
asta. Vezi tu, noi ne jucam; doar ne prefacem ca e intuneric .
- Aaa ! exclama Micul Suflet, deja m-am linistit.
Apoi Dumnezeu ii explica faptul ca pentru a putea trai o experienta anume, va trebui sa apara
exact opusul starii respective :

6
- Si asta este un mare dar, pentru ca fara el, nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai
putea sa cunosti Caldura, fara ajutorul Frigului, Sus fara Jos, Rapid fara Incet, Stanga fara
Dreapta, Aici fara Acolo, Acum fara Atunci. Si astfel, incheie Dumnezeu, sa nu ridici pumnul
ori vocea impotriva intunericului, nici sa nu-l blestemi. In schimb, fii Lumina in Intuneric si
nu te intrista din cauza lui. Atunci vei sti Cine Esti cu Adevarat si toti ceilalti vor sti asta.
Lasa-ti Lumina sa straluceasca, pentru ca si ceilalti sa afle cat esti de special.
- Vrei sa spui ca e in regula sa-i las pe cei din jurul meu sa vada cat de special sunt?, intreba
Micul Suflet.
- Bine-nteles! raspunse Dumnezeu razand; este perfect in regula! Dar aminteste-ti ca "special"
nu inseamna "mai bun". Totii sunt speciali, fiecare in felul sau. Desi multi dintre ei au uitat
lucrul acesta. Isi vor da seama ca este in ordine sa se considere si ei speciali la randul lor, doar
atunci cand tu vei reusi sa accepti ca tu esti special.
- Minunat !, radea Micul Suflet sarind in sus de bucurie, pot sa fiu oricat de special imi
doresc!
- Si poti sa incepi lucrul acesta, chiar acum! ,ii mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie,
impreuna cu Micul Suflet. Apoi, il intreba :
- In ce mod iti doresti tu sa fii special ?
- Nu inteleg. raspunse Micul Suflet.
- Pai, a fi Lumina inseamna a fi special, si a fi special are multe aspecte. Este special sa fii
bun. Este special sa fii bland. Este special sa fii creativ. Este special sa fii rabdator. Poti sa-mi
spui in ce fel ai mai putea sa fii special?
Micul Suflet a ramas tacut pentru un moment :
- Ma pot gandi la multe feluri de a fi special!, exclama Micul Suflet. Este special sa fii de
ajutor. Este special sa fii darnic. Este special sa fii prietenos. Este special sa fii bun fata de
altii.
- Intr-adevar, ii raspunse Dumnezeu, iar tu poti sa fii toate acestea, sau orice parte iti doresti,
oricand! Asta inseamna sa fii Lumina.
- Stiu! Stiu! Stiu ce vreau sa fiu! striga Micul Suflet cu mult entuziasm, vreau sa fiu special,
fiind iertator. E ceva special sa ierti?
- O, da! e foarte special.
- Ce bine! Asta vreau sa fiu! Vreau sa fiu iertator! Vreau sa traiesc experienta a ce inseamna
sa fii iertator.
- Bun, spuse Dumnezeu, dar inainte ar trebui sa stii ceva.
Micul Suflet devenea putin nerabdator. Parea ca mereu apar unele complicatii.
- Ce anume ar trebui sa stiu ?, ofta Micul Suflet.
- Nu ai pe cine sa ierti.
- Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
- Nimeni! raspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu exista nici macar un suflet in
toata creatia care sa fie mai putin decat perfect. Uita-te in jurul tau!
Abia atunci observa Micul Suflet marea multime ce se adunase in jur. O multime de suflete
venisera din toata imparatia, pentru ca se raspandise vorba cum ca Micul Suflet purta aceasta
conversatie cu Dumnezeu si cu totii erau curiosi sa o auda. Privind in jurul lui, Micul Suflet a
trebuit sa-i dea dreptate: nu exista nimeni mai putin minunat, mai putin magnific, mai putin
perfect decat el insusi. Atat de minunata si stralucitoare era multimea din jur, incat Micul
Suflet abia o putea privi.
- Atunci pe cine ai putea ierta ?, intreba Dumnezeu.
- Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se imbufna Micul Suflet. Imi doream sa traiesc experienta
iertarii. Doream sa aflu cat e de special sa fii iertator.
Si astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e sa fii trist.
Dar chiar atunci, un Suflet Prietenos iesi din multime si se apropie.

7
- Nu te intrista Suflet Micut, ii spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
- Da ?!?, se lumina Micul Suflet, dar cum?
- Iti voi aduce pe cineva pe care sa ierti.
- Poti face tu acest lucru ?
- Cu siguranta! ciripi Sufletul cel Prietenos, pot sa apar in viata ta urmatoare si sa ma comport
in asa fel, incat tu sa ai pe cine ierta.
- Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta?, intreba Micul Suflet. Tu, care esti o fiinta atat de
perfecta! Tu, care vibrezi atat de putermic, incat abia te pot privi. Ce te-ar putea face sa vrei
sa-ti incetinesti vibratia atat de mult, incat Lumina pe care o radiezi acum sa se transforme
intr-un Intuneric dens ? Ce te-ar putea face, pe tine - care esti atat de usor, incat dansezi
deaspura stelelor si te misti prin imparatie cu viteza gandului - sa apari in viata mea si sa
comiti astfel de lucruri ?
Micul Suflet fu suprins de raspuns.
- Nu fi atat de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, si tu ai facut acelasi lucru pentru mine. Nu-ti
amintesti? Ohooo, am dansat de multe ori impreuna, noi doi. Am dansat impreuna de-a lungul
veacurilor. Ne-am jucat impreuna de multe ori si in multe locuri. Tu doar nu-ti amintesti. Am
fost amandoi un Tot.
Impreuna am fost Sus-ul si Jos-ul, Stanga si Dreapta, Aici si Acolo, Acum si Atunci. Am fost
Femeia si Barbatul, Bunul si Raul, am fost amandoi si Victima si Agresorul. Astfel ne-am
intalnit de nenumarate ori, noi doi, fiecare aducandu-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie
pentru a putea trai experienta a Ceea ce Suntem cu Adevarat.
Sufletul cel Prietenos explica mai departe : Voi veni in viata ta urmatoare si voi fi «cel rau»
de data asta. Iti voi face niste lucruri groaznice, si abia atunci tu vei putea trai experienta a
ceea ce inseamna sa fii Cel care Iarta.
- Dar ce anume imi vei face de va fi atat de inspaimantator?, intreba Micul Suflet, putin
speriat.
- Pai, ne vom gandi noi impreuna la ceva, raspunse Sufletul cel Prietenos, facandu-i un semn
cu ochiul.
Sufletul cel Prietenos devenise deodata serios si spuse cu o voce slaba :
- Ai avut dreptate inainte, sa stii.
- La ce te referi ?
- Va trebui sa-mi incetinesc vibratiile si sa devin violent, pentru a putea face toate aceste
lucruri nu prea placute. Va trebui sa ma prefac ca sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de
fapt. As avea o favoare sa-ti cer.
- Cere-mi orice!, striga Micul Suflet, incepand sa danseze si sa cante: Voi putea fi Iertator!
Voi putea fi Iertator!
Atunci Micul Suflet observa ca Sufletul cel Prietenos ramase foarte tacut.
- Ce anume doresti sa-mi ceri? Ce as putea sa fac pentru tine? Esti un inger ca faci toate
acestea pentru mine.
- Bine-nteles ca Sufletul cel Prietenos este un inger, interveni Dumnezeu. Toti sunt ingeri.
Aminteste-ti asta mereu: Eu va trimit numai ingeri.
Si atunci Micul Suflet nu-si dorui nimic mai mult decat sa indeplineasca dorinta prietenului
sau:
- Ce pot sa fac pentru tine ?
Sufletul cel Prietenos raspunse:
- Atunci cand te voi lovi si te voi izbi. in momentele in care iti voi face cele mai groaznice
lucruri pe care ai putea sa ti le imaginezi, in chiar acel moment, aminteste-ti te rog Cine Sunt
cu Adevarat.
- Oooo, imi voi aminti!, plangea Micul Suflet, iti promit! Mi te voi aminti exact asa cum esti
acum, aici.

8
- Bine, raspunse Prietenul sau, pentru ca, vezi tu, eu ma voi preface atat de bine, incat voi uita
si eu la randul meu. Si daca nu iti vei aminti tu cine Sunt cu Adevarat, s-ar putea sa nu mai fiu
in stare sa-mi reamintesc pentru o perioada lunga de timp. Si daca uit Cine Sunt, s-ar putea ca
si tu sa uiti Cine Esti. Si astfel vom fi amandoi pierduti. Va fi nevoie ca un alt suflet sa vina si
sa ne aminteasca amandurora Cine Suntem.
- Nu, nu vom uita, ii promise Micul Suflet, iti voi reaminti eu. Si iti voi multumi ca mi-ai adus
acest dar - sansa de a trai experienta a Cine Sunt cu Adevarat.
Si astfel, cei doi cazusera de acord. Micul Suflet isi incepuse noua viata, emotionat sa fie
Lumina, ceea ce era foarte special si entuziasmat sa faca parte din acel ceva foarte special,
numit Iertare.
Micul Suflet astepta cu nerabdare sa fie in stare sa traiasca experienta Iertarii si sa-i
multumeasca oricarui suflet care facea ca acest lucru sa fie posibil. Si, ori de cate ori un nou
suflet aparea in preajma lui - chiar daca acel nou suflet ii aducea bucurie ori tristete - dar mai
ales daca ii aducea tristete - Micul Suflet isi amintea ce-i spusese Dumnezeu:
- Adu-ti aminte: eu va trimit numai ingeri.
COMENTARIU
Povestea ne aduce uriasa intelepciune ca nimeni nu ne este dusman, ci doar un Suflet
Prietenos, care ne ajuta sa traim o anume experienta. Intelegand acest adevar, intreaga noastra
perspectiva asupra vietii se schimba. Nu mai avem dusmani, ci doar Suflete Prietenoase. Sa ne
gandim ce inseamna asta, daca privim relatia Iisus - Iuda. Oare s-ar fi putut intampla tot ce
cunoastem atat de bine din Noul Testament, daca Iuda n-ar fi acceptat sa fie Sufletul
Prietenos, care sa-I ofere lui Iisus posibilitatea de a actiona asa cum era planul Divin? Oare
cei care ni se pare ca ne fac rau, nu sunt cumva cele mai prietenoase suflete? Ce ne-am face
fara ei? Cum am mai putea trai experientele de care avem nevoie, pentru a evolua?