Arcul şi tolba cu săgeţi

Dumitru Almaş

Pe vremea când Ştefan cel Mare era copilandru se dusese vestea că undeva, într-o peşteră
din Munţii Neamţului, în mijlocul codrilor numiţi ai Strihanului, s-ar găsi ascuns din vremuri
străvechi un arc cu săgeţi vrăjite. Arcul acela - se spunea - fusese anume lăsat acolo de un viteaz
care-şi găsise adăpost în acea peşteră când fusese împresurat de o întreagă armie de tătari. Iar
viteazul nu fusese altul decât acela care întemeiase ţara Moldovei.
- Atâta se mai ştie, adăugau bătrânii, că numai flăcăul fără pereche-n lume, dacă ar putea
pune stăpânire pe arc, ar putea să domnească peste Moldova aşa fel încât nimeni n-ar mai izbuti
să-i calce hotarul fără a-şi primi pedeapsa. Numai că peştera din codrii Strihanului a ajuns, urmau
ei, în puterea unui urs de o sălbăticie neînchipuită, care i-a răpus pe toţi cei care s-au apropiat de
acele locuri şi de-atunci nimeni n-a mai avut curajul să-l înfrunte pe urs.
- Ba eu aş cuteza, a zis Ştefan aflând aceasta. M-oi duce să găsesc ursul. Să-l dobor şi să
dobândesc arcul.
Apoi, cu toate sfaturile dimpotrivă ale celor din preajmă, băiatul a început să se pregătească.
Apucă ghioaga cea mai tare, încălecă pe un cal, cel mai iute, puse câteva merinde într-o desagă şi
porni. Urcă spre Munţii Neamţului, spre pădurea Strihanului şi, după o cale lungă, ajunse la
peşteră şi legă calul de un trunchi.
În peşteră, agăţate de un stei, se vedeau tolba şi arcul.
Ştefan întinse mâna... Atunci, dintr-un cotlon, de nu ştiu unde, se auzi un mormăit cumplit.
O singură zvâcnire de spaimă îl străpunse pe Ştefan. Numai una... ca fulgerul se răsuci spre fiară.
Ridică ghioaga şi lovi... ca trăznetul lovi...
Orb de durere, ursul se prăvăli. În clipa aceea Ştefan prinse în mână arcul, întinse coarda şi
slobozi o săgeată în inima ursului.
După aceea ieşi pe pajiştea ruginită de frunzele cu licăr de aramă a toamnei. Răsuflă din
greu după fierbinţeala luptei şi, zâmbind cu mulţumire, încălecă şi plecă pe calea întoarsă.
Ducea tolba cu săgeţi şi arcul. Arcul despre care se ştie că Ştefan cel Mare al Moldovei nu
s-a mai despărţit de el pâna la moarte.

împresurat= încercuit
armie=armată, oaste
ghioagă=bâtă, ciomag
stei=colţ de stâncă
cotlon=loc ferit, ascunzătoare
 Bătrânica şi spiriduşul
Într-o bună zi, o bătrânică se plimba pe afară când a auzit un zgomot uşor.
Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!
- Mă-ntreb ce poate fi ? a zis bătrânica.
S-a furişat în spatele unui copac şi de acolo, spre marea ei surpriză, a văzut un
spiriduş îmbracat în haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micuţ, făcând pantofi
pentru alţi spiriduşi şi zâne mititele.
Bătrânica l-a apucat pe spiriduş de gulerul hainei.
- Te-am prins, Domnule Spiriduş! a strigat ea.
- Într-adevar m-ai prins, a spus calm spiriduşul. Dar îţi mulţumesc dacă îmi dai
drumul să mă pot întoarce la treaba mea.
- Ooo, nu! a spus bătrânica. Nu înainte să-mi spui unde-ţi este oala cu aur. Toata
lumea ştie că atunci când prinzi un spiriduş el trebuie să-ţi arate unde-i este îngropată
oala cu aur.
Spiriduşul a râs.
- Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i aşa? Foarte bine! Urmează-mă atunci şi-ţi voi
arăta unde se afla îngropată.
Spiriduşul a pornit-o înainte urmat de bătrânica care se ţinea strâns de haina lui.
Într-un final au ajuns într-un câmp unde creşteau sute de tufişuri. Spiriduşul a
arătat spre unul dintre ele şi a spus :
- Sapă sub acest tufiş şi vei găsi tot aurul pe care ţi-l doresti.
Bătrânica s-a uitat la pamântul tare.
- Trebuie să mă-ntorc acasă şi să iau o lopata, a spus ea. Dar mai întâi am să leg
de tufiş eşarfa mea cea roşie. Aşa voi şti unde să sap când mă-ntorc cu lopata.
- Bună idee, a spus spiriduşul cu o sclipre în ochi. Să te bucuri de aurul ce-l
gaseşti! Fâcand semn cu mâna, spiriduşul a dispărut.
Bătrânica a alergat spre casă şi a luat o lopata. Pe drumul înapoi s-a gândit cum
să cheltuiască aurul ce-l va găsi. Dar când a ajuns din nou în câmp, ochii i s-au mărit
de surpriză. În locul unei singure eşarfe roşii, a văzut sute la fel. Fiecare tufiş avea o
eşarfă roşie legată de el.
- Ooo, nu! a strigat bătrânica. Spiriduşul acela m-a păcălit! Nu pot săpa sub toate
aceste tufişuri. Acum trebuie să mă-ntorc acasă fără oala mea cu aur.
Şi asta a făcut.
 Bufniţa şi corbul
(poveste bulgară)

Cândva, în vreme îndepărtată, bufniţa se îndeletnicea cu vopsitul penelor. Toate

păsările veneau la ea să şi le vopsească, fiecare după cum i se năzărea. Toate, în afară de
corb, care avea penele de un alb impecabil.
Dar, într-o bună zi, plictisit şi obosit de albul propriilor lui aripi, se duse la bufniţă,
rugând-o să-i vopsească şi lui penele în ce culoare va crede ea de cuviinţă. Bufniţa, jignită
într-un fel că el fusese singura pasăre care nu venise la ea până atunci ca să-i vopsească
penele, se gândi la o mică răzbunare.
– Ce culoare crezi că ţi-ar veni mai bine? îl întrebă şireata bufniţă pe clientul ei,
corbul.
– Mă las în seama gustului tău, preaiscusită bufniţă. Ţi-au lăudat măiestria toate
păsările în cor, îi răspunse, încrezător în talentul ei, corbul.
Dar bufniţa, dă-i, dă-i, cu pămătuful ei de pene în vopseaua neagră. Şi, făcându-i penele
negre, îi spuse:
– Culoarea ta va fi unică în lume. Nicio pasăre nu va mai avea asemenea culoare.
După ce-ţi vopsesc şi ultima pană, o să arunc vopseaua ca să rămâi singurul colorat astfel, îl
linguşi bufniţa.
– Mă simt măgulit, îi răspunse corbul.
Şireata bufniţă era încântată de isprava ei. Corbul, în schimb, când se privi, rămase
uluit.
– De ce ai ales culoarea asta mohorâtă?
– N-ai spus tu că eşti plictisit de atâta alb?
– M-am gândit că negrul acesta nu-l are nicio pasăre şi că vei fi mândru de asemenea
culoare, care impune respect şi teamă, răspunse iute bufniţa.
– Respect… repetă trist corbul, înţelegând într-un fel, mica răzbunare a bufniţei.
Dar nici bufniţa n-a rămas veselă după asemenea ispravă, căci de-atunci e îmbufnată
şi zboară numai noaptea, când n-o vede nimeni şi, mai ales, când corbii dorm.

Vocabular:
se îndeletnicea = se ocupa
i se năzărea = îi venea o idee
preaiscusită = foarte pricepută
măiestrie =pricepere
pămătuf = pensulă
măgulit = satisfăcut, încântat
 Bunicul şi nepotul
de Fraţii Grimm

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se

tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă
să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi
scăpau chiar bucăturile din gură.
Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu neputinţa, fiul şi noră-sa se umplură de
scârbă. Nu-l mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă
vatră.
Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât
să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de
amărăciune.
Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi
se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese
în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat
adânc.
"Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară
din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de
aici înainte doar din strachina de lemn.
Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi
avut vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.
- Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
- Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama,
când n-or mai fi în putere, ca bunicul.
Amândoi se uitară mult timp unul la altul şi de amar şi de ruşine îi podidi
plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea,
mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să
verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost...
 Cele patru piersici

Un ţăran avea patru fii. Odată, el se gândi să-i încerce pe fiii săi. Aşa că, într-o
dimineaţă, i-a chemat la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică frumoasă. Omul a plecat
apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de
cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru şi l-a întrebat pe cel mai
mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Apoi m-am
gândit că ar fi tare bine să avem şi noi un astfel de pom, aşa că, am luat sâmburele,
l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic
frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul meu, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu,
îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Eu am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare
bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom
că „lăcomia strică omenia”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? l-a întrebat
ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea ?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de
vânzare în viaţă, mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o ?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav,
şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi
un om bun şi asta e tot ce contează.
 Corbul şi ulciorul
- poveste cu tâlc –

Într-o zi caniculară, un corb care murea de sete a văzut în calea lui un ulcior.
Însetat, a sperat că va găsi apă în ulciorul care se zărea şi a zburat grăbit şi încântat
spre el.
Când a ajuns a descoperit că era apă doar pe fundul vasului. Nivelul apei din
ulcior era prea jos şi îi era imposibil să ajungă la ea şi să bea. Gura ulciorului era prea
îngustă, iar corbul mult prea mare. Pasărea ştia că dacă dărâmă ulciorul, apa se va
împrăştia înainte să apuce să bea.
Corbul a stat şi s-a gândit şi în cele din urmă a găsit ideea salvatoare. Astfel, el a
început să adune pietre pe care putea să le care în cioc şi pe care le-a pus una câte una
în ulcior.
Cu fiecare piatră adusă în ulcior, nivelul apei creştea tot mai mult, până când a
ajuns la nivelul la care a putut să bea liniștit. Ingeniozitatea lui i-a salvat în cele din
urmă viaţa!

Nevoia te învaţă. Atunci când îţi doreşti ceva foarte mult, întotdeauna vei găsi o
cale pentru a obţine acel lucru. Nu uita că şi multe dintre cele mai importante invenţii
din lume au apărut tot dintr-o nevoie.

Vocabular:
poveste cu tâlc = poveste cu înţeles ascuns
caniculară = arzătoare, fierbinte; (zi caniculară = zi foarte călduroasă)
ulcior = vas de lut cu gâtul strâmt
ingeniozitate = inventivitate

Întrebări:
Cine este personajul textului?
Ce i s-a întâmplat corbului?
Ce a făcut corbul pentru a bea apă?
Ce învîţăm din această poveste?

Temă:
Alcătuiţi propoziţii cu cuvintele: corbul,
ulcior, caniculă, pietricele, tâlc.
 Corbul şi vulpea

de Bucur Milescu

Un corb flămând fură o bucată mare de caşcaval. O luă în plisc şi zbură. Se aşeză
pe ramura unui copac înalt. Se pregătea s-o mânânce.
Atunci trecu o vulpe pe acolo. Întâmplător îşi ridică botul către coroanele
copacilor şi îl văzu pe corb. Şi vulpea era flămândă. O ispiti bucata de caşcaval. Se
gândi puţin. Apoi spuse cu glas mieros către corb:
– Bună dimineaţa, domnule Corb! Ce frumos arătaţi astăzi! Ce pene
strălucitoare! Ce ochi vii şi pătrunzători! Sunt convinsă că şi vocea este pe măsură.
Ah! De v-aş auzi numai o clipă cântând! Un singur cântecel! Sunt convinsă că ai fi ca
un rege peste păsări!
Corbul era foarte îngâmfat.De aceea o crezu pe vulpe. Se umflă în pene şi
deschise pliscul. Chiar atunci căzu şi bucata de caşcaval. Vulpea o înşfăcă de îndată şi
nu mai aşteptă cârâitul corbului. Era prea flămândă şi prea încântată de fapta sa.
Aşa li se întâmplă întotdeauna celor ce se lasă amăgiţi de linguşitori!

Vocabulat:
plisc = cioc
a ispiti = a tenta
mieros = prefecut
pătrunzători = profunzi
îngâmfat = încrezut, fudul

Întrebări:
Care sunt personajele textului?
Ce avea corbul în plisc?
Cine a trecut pe sub copac?
Ce i-a spus vulpea corbului?
Cum era corbul?
Ce învăţătură desprindem din această
poveste?
 De ce are salcia mâţişori?

Se spune că demult, pe când iarna nu-şi făcuse apariţia, nici sania nu fusese
inventată, s-a întâmplat ca vremea să se răcească brusc, iar frunzele copacilor să cadă,
sub încărcătura zăpezii.
Când ninsoarea s-a oprit, Dumnezeu a chemat toţi copacii în cer, spunându-le:
- Veţi sta aici până ce zăpada se va topi.
Mare le-a fost bucuria îngerilor, care se bucurau de o mare nesfârşită de copaci
înfloriţi.
Un singur copac nu a ascultat porunca Domnului şi a deschis puţin uşa să vadă
ce se mai întâmplă pe pământ. Văzând câmpiile înverzite şi pe oameni că sunt în
căutarea copacilor, salcia a fugit pe furiş din cer şi s-a aşezat la locul ei, pe malul
râului. Atunci oamenii s-au adunat în jurul ei, să-i admire florile albe, iar ea le-a
povestit ce a trăit în cer.
Dumnezeu, mâhnit de ceea ce făcuse salcia, le spuse celorlalţi copaci:
- Ceea ce a făcut salcia nu este frumos. Ea nu merită darul cerului; de aceea am
să-i iau înapoi florile. Fiindcă a plecat ca o mâţă, am să-i schimb floricelele albe în
mâţişori pufoşi. Aşa va rămâne în vecii vecilor…
Când veni primăvara, toţi oamenii admirau florile celorlalţi copaci, numai la
salcie nu se uita nimeni. Acolo, pe malul paraului, cu crengile lasate în jos, încarcate
cu mâţişori, ea parcă plângea…
 Povestea stejarului bătrân
de Oltea Paraschiv

A fost odată ca niciodată un stejar bătrăn care trăia chiar în mijlocul unei păduri
întinse.
De bătrân ce era nici nu mai ştia câţi ani are ... Braţele-i erau noduroase iar coaja
în care era îmbrăcat era aspră şi pe ici, pe colo, cârpită pentru că vijeliile pe care le
înfruntase de-a lungul vremurilor au smuls câte o bucată din ea.
Stejarul cel bătrân o iubea tare mult pe Domna Toamna. Îi plăceau cel mai mult
culorile cu care ea îi vopsea frunzele: galben ruginiu, roşcat-portocaliu... Domniţa
Toamna îl mângâia cu vânturi reci, îi spăla ramurile cu ploi lungi şi uneori, dimineaţa
îl dădea peste tot cu o brumă argintie şi el se simţea atunci tare frumos..... Cum sosea
ea, stejarul o întreba:
- Domniţă, când vor fi coapte şi fructele mele? Sunt aşa de multe iar eu sunt
bătrân şi nu le mai pot ţine...
- Aşa e, Moş Stejar. Eşti plin de ghindă gustoasă. Mai aşteaptă puţin şi se va
coace. Atunci voi chema veveriţele şi pe Moş Martin să o culeagă.
- O, ce bine-mi pare! răspundea stejarul. Sprintenele veveriţe vor lua ghinda şi o
vor duce în cămară ca să aibe provizii la iarnă. Şi Martin, moşul, cu câtă plăcere o va
mânca.
Nu mai trecu mult timp şi chiar aşa se întâmplă. Ghinda stejarului se cocea, fu
culeasă de veveriţe, de Moş Martin, uneori cădea pe jos şi de acolo o adunau alte
vieţuitoare... Încet, încet, stejarului îi cadeau şi ultimele frunze, semn că, în curând,
toamna va pleca.
- Stejarule, eu trebuie să pornesc la drum, şopti Toamna. Acum greutatea
fructelor nu te mai apasă. Poţi să te odihneşti. Din frunze ţi-am făcut un covor moale
cu care am învelit rădăcinile tale ostenite. Poţi să dormi, să te odihneşti, până când
sora mea, Primavara, te va trezi...
- Mulţumesc, Toamnă frumoasă, îi răspunse stejarul şi apoi se cufundă într-un
somn adânc...
 Legenda Crivăţului

Crivăţul ieşi odată la plimbare, dar era nebunatic încât, pe unde trecea făcea o
mulţime de pagube.
Întâi intră într-o grădină, şi cum intră, se apucă să scuture toţi trandafirii cei
frumoşi, să ofilească florile, să frângă crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele,
prunele şi rupse în dreapta şi în stânga crengile pomilor încărcaţi cu frunze şi fructe.
La câmp făcu şi mai multe rele. Culcă la pământ grâul zdrobidu-i spicele şi
risipindu-i toate boabele, doborî clăile de fân şi le luă vârtej pe sus. Dar ce e şi mai
groaznic, dezrădăcină din pădure câţiva copaci bătrâni şi-i răsturnă cu rădăcinile în
sus. Apoi, dând peste o turmă de oi ce păştea în tihnă, le împrăştie în toate părţile şi le
ameţi, învârtindu-le. În câteva ceasuri strică totul pe unde trecuse. Oamenii începură
să se jăluiască:
- E un vânt pustiitor, strigară unii.
- Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci şi flămânzi! Ne-a stricat tot!
Îndată Împăratul Vânturilor chemă Crivăţul de faţă şi-i ceru să răspundă dacă e
adevărat zvonul ce se aude în lume despre năzdrăvăniile lui.
Crivăţul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el se apără, zicând
numai:
- Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimănui. Am vrut numai să mă
joc cu florile, holdele şi cu oile. Vina e a lor că nu ştiu de glumă!
- Aşa glumă întrece măsura, fătul meu! îi răspunse Împăratul Vânturilor. Să faci
rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deşi glumă, nu este bună! Ca să te înveţi
minte, eu nu ţi-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei ieşi din închisoare. Atunci ai să
te poţi juca cu gheaţa şi cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci.
De atunci, Crivăţul nu mai suflă decât iarna, pe pământul înţepenit de ger, bătut
de viscol şi înăbuşit sub troienele de zăpadă. După dânsul aleargă lupii urlând şi
zboară corbii flămânzi.
 Legenda ghiocelului
A fost odată o Rază de Soare. Era chiar fata cea mai mică şi răsfăţata a astrului
luminos. Şi tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lăsa să zburde pe
unde îi dorea inima. Şi iată că într-o bună zi, Rază de soare a hotărât să se plimbe într-o
grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate şi mai
parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus Rază de
Soare.
Şi, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou
în văzduh. Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:
- Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?
- Cu siguranţă că a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe
care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
- Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau
din capete încântate.
- Nici vorbă de aşa ceva! le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţi mei.
Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?
Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că Rază de Soare culesese
o violetă, şi nu altceva.
Numai într-un colţ cineva plângea. Era un ghiocel mic şi firav, a cărui codiţă fusese
ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei.
Cum Rază de Soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe
obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului,
vindecând-o pe dată.
Dar nu a fost numai atât. Prinţesa Rază de Soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:
-Biata floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi
îndeplinesc pentru a-mi repara greşeală?
- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul capuşor în jos.
- Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat
Rază de Soare.
- Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să
răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă
pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!
Şi chiar aşa a fost. Raza de Soare l-a sărutat pe Ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a
dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
 De atunci, Ghiocelul este prima floare care ne zâmbeşte dintre peticele de zăpadă în
fiecare primăvară, şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite.

Legenda mărţişorului

La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să
câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru
oamenii din sat. Dar tot ce câştiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare
bolnavă.
Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de
foc trecând cu iuţeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-
a oprit şi a întrebat-o de ce este aşa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:
- Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi
prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la
viaţă întreaga natură după trecerea mea.
Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu
neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele şi
aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei.
Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală dinspre sat spre pădure şi care, auzind
necazul femeii, zise:
- Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc.
Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu.
Femeia mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors. Torcea laolaltă fir roşu de foc
cu fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse la capăt
lucrul, legă o fundiţă de pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi culoare în
obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama.
De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb-roşii,
împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii.

doctorii = medicamente
iuţeală = grabă, viteză
caier = mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors
laolaltă = împreună
isprăvi = reuşi, izbuti
toarce = trage fire din caier pentru a forma fire prin răsucire

Legenda rândunicăi

A fost odată un mare împărat căruia împărăteasa îi născu o fată. La naştere, o

zână ursitoare îi meni să fie mlădioasă ca trestia, să aibă graiul dulce ca mierea şi
obrajii ca bujorii. Apoi  zâna îi dărui o rochiţă fermecată, pe care copila nu trebuia s-o
scoată niciodată de pe ea,  ca să fie ferită de rele şi spuse că trebuie să se ferească de
Zburătorul luncilor.
Crescu frumos copila, după cum menise zâna. Începu să se plimbe în luncă, pe
malul apei, pe sub arini, să urmărească rândunelele cum zburau, să stea în soare, pe
iarbă. Atunci auzi glasul ademenitor al Zburătorului care îi spunea cuvinte dulci
despre frumuseţea ei, despre părul ei negru şi chipul ei alb, despre buzele ca nişte
cireşe şi ochii ca nişte luceferi strălucitori.Fata de împărat fugi, dar într-o noapte caldă
de vară, când nici o adiere nu mişca frunzele şi toată natura dormea sub razele lunii,
copila se duse la malul pârâului să se scalde. Scoase rochiţa fermecată şi se scufundă
în apă. Toate păreau să îi admire frumuseţea: şi iarba de pe maluri, trestiile, valurile şi
nuferii, pădurea şi chiar luna argintie.
Copila auzi cântatul cocoşului, care vestea zorii. Se grăbi să iasă din apă, dar
rochiţa îi dispăruse. Pe mal se afla Zburătorul, cu ochii aprinşi. O cuprinse în braţe,
dar deodată se trezi cu braţele goale şi auzi un freamăt de aripă. Copila se
preschimbase în rândunică şi îşi luase zborul, iar rochiţa fu luată de vânt şi se topi în
raze ce căzură pe pământ. Din ele crescură până dimineaţă florile ce se cheamă şi azi
rochiţa rândunicii, după cum spune legenda rândunicii.
 Max, un căţel lacom

Max era un căţel veşnic flămând, dar nu pentru că nu ar fi primit hrană suficientă, ci
pentru că era foarte lacom.
Într-o zi, Jack, cel mai bun prieten căţel pe care îl avea Max, l-a invitat pe acesta la o
petrecere. Şi ce petrecere! Biscuiţi delicioși, prăjituri cu jeleu şi multe oase apetisante.
Toţi căţeii din sat care au fost invitaţi la petrecerea organizată de Jack s-au simţit
grozav şi au avut o cină pe cinste. A venit şi momentul plecării, dar lui Max nu-i venea să se
despartă de ultimul os care a rămas la finalul petrecerii şi l-a întrebat pe Jack, dacă poate să
îl ia cu el.
– Pot să iau osul acasă? întrebă Max.
– Sigur, eşti invitatul meu! îi răspunse prietenul său, căţelul Jack.
Şi astfel Max a pornit fericit spre casă, cu osul în gură.
Drumul spre casă era destul de lung, iar Max trebuia să treacă la un moment dat şi
peste un pod. În timp ce străbătea podul, căţelul lacom s-a uitat în apă şi şi-a văzut umbra,
dar a crezut că este de fapt un alt căţel cu un os în gură. Doar ce terminase o cină
îmbelşugată, mai avea un os în gură…şi şi-ar mai fi dorit încă un os. Max a început să latre
la blănosul cu os în gură, pe care îl vedea în apă. Când a deschis gura să latre, Max a scăpat
osul direct în apa râului. Odată cu osul pe care îl avea în gură a dispărut şi osul căţelului pe
care îl vedea în apă.
Max s-a întristat foarte tare în acel moment. Îşi pierduse osul pentru că a fost, din nou,
foarte lacom.

Nu fi niciodată lacom şi mulţumeşte-te cu ceea ce ai, altfel vei păți ca Max. Max
doar ce luase o cină copioasă, a plecat acasă cu încă un os, dar cu toate acestea şi-ar mai
fi dorit unul. Din cauza lăcomiei sale a pierdut şi osul pe care îl avea în gură.

Vocabular:
veşnic= întotdeauna, continuu
lacom=mâncăcios
apetisant=gustos
îmbelşugat=bogat
copios=bogat, abundent

Temă
 Alcătuieşte propoziţii cu cuvintele: Max,
Jack, lăcomie, apetisantă, îmbelşugat, copioasă.
Scrie cerinţa, subliniază cuvintele!

O faptă frumoasă
de Edmondo de Amicis

Chiar azi dimineaţă Garrone ne dădu o dovadă de inima lui cea bună. Ajunsesem cam târziu
la şcoală, fiindcă mă oprise profesoara de clasa I superioară, ca să mă întrebe la ce oră ar putea să
vină la noi, acasă.
Profesorul nu venise încă şi trei sau patru băieţi necăjeau pe bietul Crossi, băiatul cu părul
roşu şi cu mâna legată de gât, a cărui mamă e precupeaţă. Îl loveau cu liniile, îi azvârleau coji de
castane în ochi şi îi ziceau mereu:
— Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bătaie de joc, cum îşi ţinea mâna legată de gât.
Sărmanul băiat stătea singur în fundul clasei şi nu zicea nimic; însă se uita când la unul,
când la altul, parcă i-ar fi rugat, să-l lase în pace. Dimpotrivă ei se îndârjiră şi mai tare. Atunci
Crossi începu să se roşească şi să tremure de necaz, dar tot răbda. Deodată, răutăciosul Franti se
sui pe o bancă şi imită pe mama lui Crossi, cum îşi poartă coşurile cu zarzavaturi în mâini, când
vine la poarta scolii, ca să aştepte pe fiul său.
Mulţi băieţi începură să râdă cu hohote; Crossi îşi pierdu cumpătul; apucă o călimară şi o
azvârli din toate puterile în capul lui Franti.
Franti îşi plecă repede capul, iar călimara lovi în piept pe profesorul care tocmai intra în
clasă. Toţi şcolarii alergară speriaţi pe la locurile lor. Profesorul îngălbeni şi urcându-se la catedră
îi întrebă supărat:
— Cine a azvârlit? Nimeni nu răspunse. Profesorul întrebă iarăşi, ridicând glasul:
Răspundeţi, cine?
Atunci lui Garrone făcându-i-se milă de bietul Crossi, se sculă repede şi zise hotărât: "Eu!".
Profesorul se uită la el, se uită şi la ceilalţi şcolari, pe care îi văzu că stau minunaţi şi zise cu
glasul potolit:
— Nu este adevărat! adăugase, vinovatul n-o să fie pedepsit, să se ridice!
Crossi se sculă şi zise înecat de plâns:
— Mă băteau şi mă batjocoreau; de necaz mi-am ieşit din fire şi am azvârlit cu călimara!
— Şezi, zise profesorul. Să se scoale cei care l-au întărâtat. Patru elevi se sculară în
picioare, plecându-şi capul.
— Aţi necăjit, le zise profesorul, pe un coleg care nu vă făcea nimic; aţi batjocorit un coleg;
aţi bătut un neputincios, care nu este în stare să se apere. Aţi făcut una din faptele cele mai
mişeleşti, care pot mânji o fiinţă omenească! Sunteţi nişte nemernici!
 Apoi coborî printre bănci, luă de bărbie pe Garrone, care stătea cu capul în jos şi se uita
drept în ochii lui, zicându-i:
— Tu eşti un suflet bun!
Garrone, folosindu-se de împrejurare, şopti ceva la urechea profesorului care întorcându-se
către cei patru vinovaţi, le zise cu asprime: "Vă iert!"

Ocaua lui Cuza

Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod.
Dorea să afle el însuşi cum trăiesc cei mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a
luat două putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la Galaţi. Pasămite, aflase Măria-Sa că unii
negustori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi
spunea ocaua lui Cuza. A căutat, deci, ţăranul să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea
că n-ar fi tocmai cinstit şi că vinde cu ocaua mică, iar nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea.
- Jupâne negustor, nu-ţi iau bani, s-a tocmit ţăranul ci ne învoim ca la şase ocale de lapte să-
mi dai o oca de untdelemn.
- Bine, a primit negustorul, clipind şmecher din ochi.
A luat de pe tejghea ocaua mare, ocaua lui Cuza, şi-a măsurat laptele: douăzeci şi patru de
ocale. A socotit că trebuie să plătească,în schimb,patru ocale de untdelemn.
- Caută să-mi măsori drept, cu aceeaşi oca, a stăruit ţăranul.
- Nu se poate, că-i plină de lapte. Îţi măsor cu asta! Şi a scos de sub tejghea altă oca.
- Păi, ocaua asta-i mai mică, a zis ţăranul.
- Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata!
Atunci, ţăranul a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a arătat în tunica albastră, cu
epoleţi auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână.
- Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua mică?
- Nu mai zic, Măria-ta!... Iertare... milă prea bunule.
Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţi, să afle lumea că
a căutat să înşele cumpărătorii.
-Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are
să mai vândă de-aici încolo.
Străjuit de slujitori domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică şi striga cât îl
ţinea gura:
- Cu asta, nu!
Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare:
- Cu asta, da!
Şi aşa l-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: Cu asta, nu!... Cu asta, da!... Şi i-a
fost de ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.
 Orchestra animalelor

Măgarul morarului îmbătrânise şi nu mai putea să care nici măcar un sac, aşa că
stăpânul lui s-a hotărât să-l omoare, însă măgarul şi-a dat seama de intenţiile acestuia şi a
fugit. Pe drum a început să se plângă:
- Ce stăpân nerecunoscător! Dar voi deveni muzician şi voi forma o ochestră de
animale în oraş.
Nu merse mult măgarul şi întâlni un căţel care plângea. Măgarul îl întrebă ce i se
întamplase.
- Plâng pentru că sunt bătrân şi stăpânul meu nu mă mai vrea. Am fugit şi acum nu
ştiu ce sa fac.
- Poţi să faci parte din orchestra mea, îi spuse măgarul.
Câinele i s-a alăturat măgarului şi, după puţin timp, s-au întâlnit cu un motan care
tremura şi le spuse că este bătrân iar stăpâna l-a dat afară din casă pentru că nu mai e în
stare să prindă şoareci.
- Nu te îngrijora! îi spuse măgarul. Şi noi am păţit la fel. Hai cu noi şi vei deveni
muzician.
Motanul li s-a alăturat celor doi. Tocmai când treceau pe lângă o ogradă, au auzit un
cocoş care ţipa:
- Stăpâna mea mă va gati în seara asta!
Măgarul, câinele şi motanul l-au încurajat pe cocoş să cânte în orchestra lor şi acesta a
acceptat.
Când a venit noaptea, cele patru animale au văzut o lumină care venea de la o casă şi
au mers hotărâţi să înnopteze acolo.
Măgarul s-a uitat pe fereastră şi le-a spus celorlalţi:
- Cum vi s-ar părea dacă i-am goni pe toţti oamenii dinăuntru şi am mânca noi tot ce
este pe masă?
Cum tuturor le era foame, au acceptat, fără să ştie că în casă erau nişte hoţi. S-au
aşezat unul pe spatele celuilalt şi au început concertul haotic: miorlăituri, ţipete de măgar,
lătrături şi cotcodăceli. Hoţii, speriaţi de moarte, au fugit în pădure, crezând că locuinţa era
fermecată. Animalele au mâncat pe cinste şi au mers la culcare.
Şeful bandei de hoţi i-a spus unuia dintre ei:
- Du-te şi vezi ce se petrece în casă!
Când hoţul a intrat în casă, motanul s-a trezit, i-a sărit pe faţă şi l-a zgâriat. Omul a
fugit îngrozit spre uşă, însă câinele l-a muşcat de picior. Era deja în curte, când măgarul l-a
lovit cu copita, iar cocoşul l-a ciupit de urechi.
Într-un final, hoţul a reuşit să ajungă în pădure şi a strigat:
 - Casa este fermecată şi înauntru sunt nişte fiinţe înspăimântătoare! O vrăjitoare m-a
zgâriat pe faţă; un om mi-a băgat un cuţit în picior; în ogradă, un uriaş m-a bătut, în timp ce
altul mă trăgea de urechi.
Îngroziţi, hoţii au fugit departe, iar cele patru animale au rămas în casa din pădure şi
au trăit acolo foarte fericite.
Povestea cărţii de poveşti
după Emilia Căldăraru

Zilele trecute Gheorghiţă s-a bucurat că a primit în dar o carte. E o carte de poveşti.
Lui Gheorghiţă îi citeşte mama-mare în fiecare seară, la culcare. Numai că, de îndată ce
bunicuţa a isprăvit de citit, Gheorghiţă s-a şi plictisit de carte, ba chiar a rupt din ea o foaie să-şi
facă o jucărie.
- Ce nerozie! auzi el de îndată.
Se uită împrejur pe furiş... nimeni în odaie...
- Ce nerozie! repetă foaia de hârtie.
- A, tu erai?! întrebă mirat Gheorghiţă.
- Eu, foaia sau mai bine zis o rămăşiţă... din cartea ce o văd pe jos aruncată. Hei, dacă ai şti
povestea cărţii de poveşti...
-  Povestea... ei? se întoarse Gheorghiţă spre carte, cu o privire mirată. Vrei să mi-o
povesteşti?
- Este, de fapt, povestea tuturor cărţilor.
- Te ascult.
- A fost odată nu prea demult, când poveştile acestea din carte erau toate doar nişte gânduri
minunate în mintea şi inima scriitorului. Zile şi nopţi a trudit să le scrie, cu slove meşteşugite, care
să farmece orice cititor. Prietenul scriitorului, meşterul iscusit al penelului, a citit poveştile şi a zis:
"Ca să le placă şi mai mult copiilor, eu le voi zugrăvi în culori".
Povestea cărţii merge mai departe, căci fiecare carte se desenează şi se scrie pe hârtie.
Povestea trece şi prin păduri unde tăietorii doboară trunchiuri vechi şi le trimit spre fabricile în
care meşteri mari mânuiesc maşini iscusite care macină lemnul, îl amestecă bine până devine o
pastă. Iar pasta aceasta, albită, presată, uscată, frumos netezită, frumos taiată, ajunge să fie hârtie.
Vine apoi tipograful, cel care alege, culege litere mari, litere mici, rânduri, pagini întregi -
priveşte-mă şi ai să înţelegi. Iar tipograful împarte munca cu cel care adună şi leagă împreună,
foaie cu foaie, o carte întreagă, nimeni altul decât legătorul.
- Văd acum prea bine de ce ai ţinut să-mi povesteşti povestea cărţii de poveşti. Câţi oameni
au muncit pentru ea! spuse Gheorghiţă rămânând pe gânduri.
- Te vad bucuros că ai aflat aceste lucruri minunate şi sper să fie şi cu folos.
- Fără îndoială. La anul mă duc la şcoală şi când voi avea abecedar îl voi păstra ca pe cel
mai scump dar.
- Până atunci mai ai de crescut...
- Draga mea foaie de carte, am de îndreptat măcar în parte răul ce
ţi l-am făcut şi te voi lipi la locul tău în cartea cu poveşti.

Vocabular
nerozie = prostie, lucru lipsit de seriozitate
a trudit = a munci
slove = litere
meşteşugite = lucrate cu artă, cu îndemânare
iscusit = priceput, îndemânatic
penel = pensulă pentru pictură

Povestea lăcrămioarelor

Cu foarte mulţi ani în urmă fiecare floare era o mică zână. În timpul zilei răspândeau
parfumuri minunate, iar noaptea se transformau în zâne şi făceau fapte bune. Toate florile erau în
grija Primăverii.
Zâna Primăvară avea multă treabă iar zânele-flori au început să facă multe năzbâtii. Îi
vizitau pe oameni când dormeau, le parfumau camerele şi le intrau în vise. A doua zi oamenii se
întindeau pe câmpurile cu flori, stăteau la soare şi nu se duceau la muncă. Bătrânii dădeau vina pe
biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor tineri. Toate acestea au ajuns la urechile celui mai
puternic Duh de Pădure care a chemat-o pe Primăvară la el şi a întrebat-o:
- Ce se întâmplă cu oamenii? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?
- Vai, Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii... Am multă
treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele să topim zăpezile rămase la munte.
- Cum ai multă treabă? Eşti Zâna Primăvara, cu asta te ocupi.
Duhul tuna şi fulgera, Primăvara s-a înfuriat şi ea şi astfel începu o mare furtună.
Ghioceii speriaţi au început să se plângă:
- Noi nu am făcut nimic, doar i-am mângâiat pe oameni să le fie pielea mai fină şi
parfumată. Nu am ştiut că fetele vor deveni mândre şi nu se vor mai dezlipi de oglindă.
- Noi am folosit culoarea noastră pură pentru a înfrumuseţa ochii oamenilor, se plângeau
albăstrelele. Acum au ochii mai frumoşi chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat des din gene.
Toate florile plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Au plâns atât de
mult,  încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindină s-au format nişte boboci
ca mărgăritarele.
Când Zâna Primăvara a venit să le certe pentru năzbâtiile făcute, a dat de un câmp plin cu
flori albe cum nu mai văzuse. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească.
- De unde au apărut aceste flori frumoase şi parfumate? întrebă Primăvara.
- Florile-zâne au plâns mult că te-au supărat, iar din lacrimile lor au creascut florile acestea
minunate, îi răspunse bătrâna Iarbă.
- Sărăcuţele, s-au speriat şi s-au ofilit…O să numesc florile acestea “Lăcrămioare” şi de
acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii.
Primăvara a cules câteva lăcrămioare, le-a prins în părul lung şi blond şi a zburat către
Duhul de Pădure. Acesta a fost încântat de gingăşia şi parfumul lăcrămioarelor şi a decis să învie
toate florile de primăvară şi să le lase o putere specială: să poată vorbi între ele şi din când în când
oamenii cu sufletul curat să le poată auzi poveştile.
Şi-am încălecat pe-un coş cu flori
Şi v-am spus o poveste în culori.

Vocabular:
năzbâtie= glumă, poznă
mândru= îngânfat, încrezut
bat des din gene= clipesc des
a stârni=a provoca
mîrgăritare=perle
gingăşie=delicateţe, tandreţe

Povestea omului de zăpadă

Într-o iarnă friguroasă cu mult omăt, un copil a avut ideea să aşeze trei bulgări
mai mari unul peste celălalt ca să ridice un fel de turnuleţ în grădina din spatele casei.
În joacă, i-a pus apoi bulgărelui mai mic ochi din bucăţi de cărbune şi nas dintr-
un morcov. Pe cap, o căciulă de lână roasă de vreme şi în braţe, în chip de mână, un
rest dintr-o mătură veche. Aşa a apărut primul om de nea…
Pe înserat, copilul a intrat în casă lăsând omuleţul singur în grădina îngheţată.
Zâna Iarna, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit arătarea din
grădină şi, în glumă, s-a gândit să îi dea viaţă.
Când s-a aşternut liniştea, din pădurea din apropiere au început să sosească
musafirii nopţii.
Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească omătul, căutând frunze
de varză sau ştiuleţi uitaţi prin grădină de gospodari. Hrana era greu de găsit. Omul cel
alb le-a zărit şi s-a gândit să le ofere nasul său cel roşu:
– Eu nu am nevoie de el, iar pentru voi poate fi o cină gustoasă…”
Căprioarele au primit bucuroase darul.
În aceeaşi vreme, câteva păsărele s-au aşezat pe capul omului de nea. Ar fi avut
nevoie de câteva fire de lână ca să-şi mai căptuşească cuiburile reci.
– Cu mare drag! le-a răspuns omul de zăpadă şi s-a grăbit să împartă toată lâna
cu păsările cerului.
Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jur: firele de
paie din mătură le-a dat unor iepuraşi iar cărbunii unor pitici ai pădurii. Spre
dimineaţă, Zâna Iarna l-a observat stând cu totul despuiat. Pentru bunătatea lui, s-a
gândit să-i ofere ea un dar special: dragostea tuturor copiilor.
De atunci, omul de zăpadă este un simbol nelipsit al iernii. Când zăpada acoperă
în strat pufos pământul, toţi copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă, pe străzi, în
grădini sau în curţile caselor.
 Prietenii

Trăia odată, în vremuri îndepărtate, într-o pădure verde şi bogată, un iepuraş.

Avea mulţi prieteni şi se mândrea tare mult cu lucrul acesta.
Într-o zi, iepuraşul auzi lătratul puternic al unor câini sălbatici care îi luaseră
urma. Se înspăimântă foarte tare şi decise să le ceară ajutorul prietenilor săi. Fugi la
cerb şi îi spuse:
– Dragul meu prieten, câţiva câini sălbatici mă fugăresc. Îi poţi tu repezi cu
coarnele tale?
– Este adevărat că aş putea face asta, dar acum sunt ocupat, răspunse cerbul. De
ce nu îi ceri ajutor ursului?
Iepuraşul alergă şi mai înfricoşat la urs:
– Dragul şi puternicul meu prieten, te rog, ajută-mă! Pe urmele mele se află
câţiva câini fioroşi. Te rog, alungă-i!
– Îmi pare rău, dar sunt obosit şi flămând, îi zise ursul. Trebuie să găsesc
neapărat ceva de mâncare. Roag-o pe maimuţă să te ajute.
Bietul iepuraş alergă aşa de la un prieten la altul, dar nici maimuţa, nici
elefantul, nici zebra nu-l ajutară. În cele din urmă, el înţelese că trebuie să găsească
singur o cale de scăpare. Trase adânc aer în piept şi uitându-se în jur, văzu un tufiş. Se
ascunse în spatele lui, se lungi la pământ şi stătu fără suflare, cu inima bătându-i de
parcă-i sărea din piept. A stat acolo până trecură câinii.

Adevăraţii prieteni sunt cei care te ajută oricând ai nevoie, ei sunt întotdeauna
alături de tine. Atunci când nu este nimeni în preajma ta ca să te ajute, stă în puterea
ta să găseşti o soluţie pentru a ieşi din încurcătura şi a depăşi orice piedică.
Nu te da bătut niciodată!
 Vulpiţa şi tigrul
poveste chinezească

Într-o zi o vulpiţa se juca singură prin pădure când deodată un tigru a sărit de după un
copac.
– Mmmm! a spus tigrul. Am să te mănânc!"
Vulpiţa era speriată, dar şi-a păstrat calmul. Repede şi-a construit un plan în gând.
– Îmi pare rău, domnule Tigru, dar nu mă poţi mânca! i-a spus ea.
– Şi de ce nu? a întrebat surprins tigrul.
– Pentru că sunt foarte importantă, a spus vulpiţa. De fapt, sunt regina acestei păduri.
Toate animalele sunt aşa de înspăimântate de mine, încât fug din calea mea când mă plimb.
Tigrul era suspicios.
– Cum pot ştii că-mi spui adevărul? întrebă el.
– Foarte simplu, a răspuns vulpiţa. Mergi în spatele meu în timp ce mă plimb prin
pădure şi ai să vezi cu ochii tăi ce importantă sunt.
Şi vulpiţa a plecat cu tigrul mergând în urma ei.
Curând au ajuns aproape de un cerb ce se juca în jurul copacilor. Când cerbul a văzut
vulpiţa, nu i-a acordat nici o atenţie, dar când a văzut tigrul, a fugit în tufişuri exact cum
bănuia vulpiţa că va face.
– Ai vazut? a întrebat vulpiţa. Cerbul acela se teme rău de mine.
Mai apoi, vulpiţa şi tigrul au ajuns aproape de un lup aflat la gura vizuinii sale. Din
nou, lupul nu a acordat nici o atenţie vulpiţei, dar când a văzut tigrul ce mergea în spatele ei,
a sărit şi a alergat în vizuină să se ascundă.
– Ai văzut? a spus vulpiţa. Chiar şi acel lup se teme de mine.
Vulpea şi tigrul şi-au continuat drumul prin pădure. În scurt timp au ajuns la marginea
unui râu unde ursul pescuia. În mod obişnuit ursul nu se teme de nimeni. Abia dacă a zărit-o
pe vulpiţă, dar când l-a văzut pe tigru, a sărit în apă şi a înotat repede cât mai departe.
 – Acum mă crezi? a întrebat vulpiţa.
Tigrul era complet păcălit. A plecat capul şi a spus:
– Iartă-mă, Vulpiţo! Habar nu aveam că eşti aşa de importantă. De acum înainte nu
am să te mai supăr niciodată.
Aşa ca vulpiţa s-a întors să se joace în pădure, tare fericită ca i-a venit în minte o
asemenea păcăleală.
Vocabular
surprins = mirat, uimit, uluit
înspăimântat = îngrozit, înfricoşat, speriat

Răspunde la întrebări:
a)Care sunt personajele povestirii? d) Ce i-a spus vulpiţa tigrului?
b)Unde se juca vulpiţa? e) Ce animale s-au speriat la vederea tigrului?
c)Ce voia tigrul să facă? f) Cum l-a păcălit vulpea pe tigru?
Legenda Mureşului şi a Oltului

Trăia odată un împărat pe vârful unui munte, într-o cetate cu două turnuri. Şi odată,
într-o vară, a plecat împăratul acela la război şi nu s-a mai întors.
Împărăteasa a trimis soli în toate părţile, să dea de urma soţului ei, şi s-au dus solii
cercetând până la marginile împărăţiei, şi s-au întors după vreme îndelungată, fără bucurie.
Şi avea împărăteasa doi copii, care se jucau în ţărână când a plecat tatăl lor să se
războiască; iar acum erau mari şi flăcăi de însurătoare. Unul crescuse în turnul dinspre
miazănoapte, celălalt în turnul dinspre miazăzi, şi amîndoi erau feluriţi la fire şi la gânduri,
dar unul şi unul la chip şi la făptură.
Şi s-au înţeles ei să plece de-a lungul lumii şi să caute pe tatăl lor. Mama lor a plâns şi
de bucurie şi de durere, când a aflat de hotărârea lor; de bucurie că are flăcăi atât de
vrednici, şi de durere, că se temea să nu-i piardă. Dar i-a povăţuit să se ţie veşnic împreună,
cum ţin boii la jug, şi veşnic drumul unuia să fie drumul celuilalt. Şi i-a binecuvântat şi le-a
dat voie să plece, şi iarăşi i-a sfătuit să meargă în tovărăşie nedezlipită, şi au plecat flăcăii.
Dar abia părăsiră cetatea părinţilor şi au început să nu se înţeleagă la drum, căci erau
feluriţi la fire şi la gânduri. Cel crescut în turnul dinspre miazănoapte a apucat-o pe partea
unde fusese turnul în care a crescut.Pe unul îl chema Mureşul, pe celălalt Oltul.
 Şi de-acolo, din creştetul muntelui, li s-a despărţit cărarea, că Mureşul a pornit spre
miazănoapte, iar Oltul spre miazăzi. Şi era Oltul sfărâmicios şi iute din fire, şi a apucat
nebuneşte la vale, spre ziuă senină, iar Mureşul era întunecat cu inima şi liniştit ca noaptea
paşnică, şi a apucat încet, încet, spre miazănoapte. După câtăva vreme însă, pe Mureş 1-a
ajuns dorul de frate-său şi i s-a întristat sufletul şi de aceea s-a întors spre miazăzi să-şi afle
fratele. Şi nu 1-a mai aflat, ba şi-a pierdut şi calea şi a apucat în altă parte, tot liniştit şi cu
inimă de pace.
Dar mama lor, când a văzut că s-au despărţit chiar de la casa părintească, a alergat să
le curme drumul, dar nu era chip să-i ajungă, mai ales că ei fugeau în două părţi. Şi a plâns
împărăteasa, şi într-acel minut, amândoi băieţii s-au făcut râuri şi râuri au rămas.
http://www.anidescoala.ro/articole/sertarul-cu-povesti?page=19