Răţuşca cea urâtă, de H. C.

Anderson

Doamna raţă clocea din nou.

Când puii au spart coaja şi au ieşit la lumina soarelui, au primit numai laude :
- Oh, ce bobocei !
- Sunt tare frumoşi !
- Felicitări, doamnă raţă !
După un timp doamna raţă a descoperit ceva pe jumătate ascuns printre paiele cuibului.
- Vai! a exclamat supărată.
Dar mai e încă un ou ! Şi ce mare şi ciudat este! În fine, o să continui să-l clocesc.
Aşteptarea s-a dovedit lungă.
Dar în viaţă toate se întămplă. Până la urmă, puiul s-a hotărât să iasă din ou.
- Piu, piu, piu! s-a auzit un fel de măcăit.
Doamna raţă îl privea uimită.
- Groaznic! a strigat.
Este foarte urât, de-a dreptul hidos !
S-a gândit că poate fi puiul unui curcan, dintr-un ou lăsat din greşeală în cuibul său. În
schimb, când l-a văzut cum înota pe baltă cu frăţiorii săi, s-a convins ca era o raţă
adevărată, o raţă ca toate celelalte.
- Raţa urâtă! Raţă urâtă! îi spuneau fraţii săi tot timpul.
- Gât lung, pene scurte! râdeau de ea alţi pui din ograda.
- Monstruleţ mic! o strigau întruna cei mai mari.
- Vino să mănânci, o îndemna mama sa. Şi n-o mai jigniţi. Ce rău v-a făcut biata de ea ?
 Răţusca era tare nefericită şi îşi repeta întruna :
- Eu ce vină am că sunt urâtă ?
- Niciuna, i-a spus tatăl răţoi odată, când a auzit-o. Dar, copilă, când te privesc, parcă
îmi vine să te ciupesc cu ciocul.
Aşa de mult suferea răţuşca, încât, într-o zi, a profitat că părinţii săi nu erau atenţi şi a
fugit din ogradă.
- N-o să mă mai întorc niciodată, şi-a jurat plângând.
A mers multă vreme, gândindu-se cu tristeţe la steaua sa nenorocoasă.
Când s-a lăsat seara, i s-a făcut somn şi s-a întins să se odihnească pe iarbă, la
marginea unui lac, în aşteptarea unei noi zile. Dimineaţa, au trezit-o râsetele a doua raţe
sălbatice.
- Ai mai văzut vreodată o raţă aşa urâtă?
- Niciodată. Şi nici nu cred c-o să mai văd.
Raţele sălbatice şi-au luat zborul, râzând în continuare.
Dar nişte împuşcături le-au făcut să cadă imediat. Răţuşca noastră, speriată, s-a ascuns
printre firele de iarbă. După un timp, a auzit un gâfâit puternic în spatele său şi s-a
întors tremurând de frică. Un câine enorm, cu un aspect fioros, o privea fix, arătându-şi
colţii ascuţiţi.
„Câinele ăsta o să mă rupă în bucăţi!” şi-a spus răţuşca înspăimântată.
Dar, foarte ciudat, câinele de vânătoare a căscat, s-a întors încet şi a plecat dispreţuitor.
„Chiar atât de urâtă sunt?” s-a întrebat răţuşca, simtindu-se mai rău ca nicioadată.
După ce împuşcăturile au încetat, răţuşca şi-a continuat călătoria.
Când s-a făcut dupa-amiază, a zărit o casă printre copaci. Avea uşa deschisă şi a intrat,
s-a ascuns într-un colţ întunecat şi a adormit pe loc. Pe seară au găsit-o o pisică şi o
găină care locuiau în acea casă împreună cu stăpâna lor.
- Ştii să-ţi arcuieşti spinarea şi să torci? a întrebat-o pisica.
- Nu, a recunoscut răţuşca cea urâtă.
- Stii să faci ouă? a întrebat-o găina.
- Nici vorbă, i-a răspuns răţuşca ruşinată.
- Atunci stăpâna noastră n-o să te iubească, i-a spus găina. Aşa că mai bine pleacă de
aici imediat.
Răţuşca, umilită, şi-a plecat capul, părăsind casa cu mare tristeţe.
Au trecut câteva luni, s-a făcut iarnă, a nins, iar răţuşca cea urâtă a continuat să
hoinărească fără ţintă. Mânca din puţinul pe care îl găsea şi dormea prin tot felul de
locuri ferite. Iar nefericirea sa creştea. Într-o zi, pe când înota pe un lac, s-a lăsat prinsă
de gheaţă. Nu avea decât să moară îngheţată! Noroc că un ţăran care a trecut pe acolo
a scos-o dintre gheţuri şi a dus-o acasă.
Familia a primit-o pe răţuşcă cu mare bucurie. Dar copiii au început să se joace cu ea,
până când speriată, a vrut să zboare şi, din greşeala a lovit un vas care a căzut şi s-a
spart. Doamna casei, suparată, a fugărit-o cu mătura.
- Vino încoace, că-ţi arăt eu...!
De frică, răţuşca cea urâtă a fugit pe fereastră şi s-a ascuns în pădure.
În cele din urmă, a venit primăvara. Răţuşca noastră continua să-şi plângă ghinionul.
Într-o zi, a văzut nişte lebede frumoase pe apa unui lac. Aşa de mult au atras-o, încât s-
a dus în întâmpinarea lor, gândindu-se:
„Or să mă ciupească cu ciocurile ca să le las în pace, dar nu-mi pasă.”
Tot înotând, s-a privit deodata în oglinda apei şi ...
- Oh, dar nu e cu putinţă!
În apă se vedea reflectată o lebădă zveltă şi frumoasă. Iar această lebădă era ... chiar
ea!
- Nu sunt o răţuşcă urâtă! Sunt o lebădă!
Încă nu-i venea a crede. Dar nişte copii care stăteau pe mal au arătat-o cu degetul şi au
strigat:
- Ei, priviţi! A mai apărut o lebădă şi e cea mai frumoasă dintre toate!
În timp ce celelalte lebede se apropiau de ea ca s-o salute, şi-a ridicat mândră capul şi a
început să înoate, cuprinsă de fericire.