Dacă cărțile sunt scrise pentru a deștepta în oameni ceva profund, a le sugera un anumit

adevăr,  a-i încuraja în viață, atunci această carte este un tezaur. Începând cu titlul
grăitor, Viața pe un peron este o odă dedicată singurătății și fricii. Acest roman pot
spune, mi-a încununat prima jumătate a anului, timp în care lectura a jucat un rol decisiv
în căutările mele de idei și răspunsuri, de refugii și descoperiri.

O carte despre sensul vieţii şi despre „rolul” pe care-l „jucăm” în perioada existenţei
noastre pe lume. O carte plină de cugetări filozofice şi de metafore. Cel care aşteaptă,
aşteaptă, aşteaptă pe un peron să vină trenul, trenul vieţii. Și aceasta poate fi autorul,
dar poate fi la fel de bine oricare dintre noi, cititorii. În roman, fiecare dintre noi se poate
recunoaşte și se poate regăsi. Drept urmare, personajul principal n-are nume. De fapt, le
are pe toate…cititorul îl poate pune pe-al lui şi să se recunoască în paginile cărţii…
Viaţa pe un peron e un roman scris sub forma unui jurnal, adresat tuturor oamenilor care
sunt, şi în egală măsură, celor care vor fi: „În loc să mă adresez păianjenilor din sala de
aşteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni
pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut.”
Octavian Paler a debutat publicistic în anul 1958, cu versuri în „Luceafărul”, iar editorial
în 1970, cu volumul de poezii „Umbra cuvintelor”. După acest an scrie volumele care l-au
așezat definitiv în rândul marilor autori contemporani. În 2005 primește Premiul „Opera
Omnia” al Uniunii Scriitorilor. În urma sa a rămas bogata activitate în redacțiile ziarelor,
scrierile excepționale și imaginea unui introvertit iremediabil – un amestec de timiditate
și orgoliu. Meditând grav asupra destinului omului în lume, pe fondul unei lipse generale
de sens, romanul se înscrie perfect în tradiția literaturii existențialiste și absurde,
amintind de Procesul și Castelul lui Kafka, de Ciuma lui Camus și de Rinocerii lui Eugen
lonescu.
Publicat în 1981, situat la interferența dintre filosofie și literatură, Viața pe un peron se
înscrie în rândul marilor capodopere ale autorului, fiind un volum care provoacă și
favorizează meditația, în care linia narativă este frecvent suspendată pentru a face loc
unor fragmente de reflecție, descifrare a simbolurilor; aceste episoade de prețioase
revelații se bucură de oarecare independență în raport cu întregul, depășindu-se
continuitatea textului, consecuția logică a momentelor subiectului.
„Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.”
(Wilhelm von Humboldt) Cu acest citat își începe Octavian Paler istorisirea. Și, într-
adevăr, esența acestor rânduri se regăsește intens și adesea pe parcursul romanului.
Intensitatea acestuia fiind copleșitoare, parcă ar fi o înșiruire de citate, de lecții de viață,
de vorbe pline de înțelepciune, emoție, intensitate.
Încă din primele pagini descoperim mlaștina, pustiul, singurătatea, confesiunea,
decalogul; mai apoi ne instalăm în gara părăsită, cu numele ciudat ERO, fără personal,
ghișeu, cu becurile care nu pot fi stinse, borderourile de drum – fără direcții de sosire ori
plecare, ci numai cu ore de trecere „de nicăieri spre nicăieri” – în care am putea
considera strecurată o parte din esența cărții, anume că rostul vieții nu stă neaparat în
locuri de plecare/destinații, cât mai ales felul cum trăim între ele și participăm la ceea ce
ne înconjoară, fără a privi mereu în altă parte decât lângă noi.
În funcție de trăsături și personalitate, vârstă și moment al vieții, această carte o poți
găsi ambiguă, ciudată, negativistă sau dimpotrivă sclipitoare, izvor de inteligență,
imaginație, învățăminte și revelații; dacă te afli cumva într-acel zbucium sufletesc în care
îți faci bilanțul vieții vei descoperi poate liniștea în faptul că și alți oameni, geniali chiar,
s-au îndoit de propriile capacități, au avut perioade în care s-au simțit nesemnificativi,
ratați pentru ca ulterior timpul să scoată la iveală strălucirea lor: „Într-o lume în care
chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui și eu să fiu ratat”.
În continuare din spovedania autorului aflăm despre pasiunile sale: muzica, șahul,
bicicleta, marea, cărțile, dreptatea. Prin izolare, analiză, autoanaliză, autocritică scriitorul
construiește citate extraordinare, dovedind încă o dată inteligență, imaginație, talent
artistic, influențe ale studiilor de filozofie și drept în care a crezut cu tărie. Octavian Paler
scrie în carte propriul său decalog. Porunci pentru el şi sfaturi pentru noi:
„Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care
te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată
viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a
umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea
este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând
altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o
târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”
Suntem obişnuiţi să ni se poruncească: „Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească.
El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut
că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult
mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut
retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe
cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi
că, la nevoie, păcătoşii vor fi mânaţi cu biciul spre mântuire.”
Personajul central, un profesor trece prin mai multe experiențe, se ciocnește cu o
realitate insuportabilă în care oamenii poartă măști, sunt reci și indiferenți. Această
realitate îi condiționează existența. Decisiv pentru El este strigătul îndurerat al unei
femei, strigăt care i-a lăsat indiferenți pe cei din jur. Omul decide să fugă, trezindu-se
astfel într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni. Peronul este locul
simbolic al așteptărilor. Locul care ne oferă o alegere – să mergem înainte sau să
rămânem pe loc. Pe acest peron misterios profesorul întâlnește un alt personaj plin de
îndoieli și temeri, pe Eleonora. Femeia fugise și ea de o realitate denaturată în care
îmblânzitorii au instaurat dictatură asupra omului comun. De aici începe o lungă
așteptare, de fapt o mare singurătate. O singurătate în doi. În continuare asistăm la un
șir de confesiuni teribile și delicate. Fantezia se împletește cu realitate. Cobrele și
mangustele, îmblânzitorii și victimele, construiesc peisajul inedit al cărții Viața pe un
peron. Această carte este o replică dură la tot ce numim noi sensul vieții. Există sau nu
un alt început noi nu știm, ne rămâne doar să așteptăm. Să așteptăm dar, fiecare pe
peronul său.
Daniel Cristea-Enache spune: „În centrul cărților lui Octavian Paler nu se află nici sfântul,
nici bruta absolută, nici supraomul nietzschean, ci omul obișnuit, suma de calități și
defecte, patimi și slăbiciuni, îndoieli și angoase. Oricine se poate proiecta sau regăsi în
paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieșit din seria
biologică. Pe peron suntem noi. Oricine se poate recunoaște în omul care își caută, prin
smârcurile existenței și dincoace de linia deșertului morții, un drum salvator. Aceste
calități ale cărții sunt suficiente pentru a înscrie Viața pe un peron în rândul operelor
reprezentative ale literaturii noastre postbelice. ”
Citindu-l pe Paler am simțit nevoia unei cafele delicate sau a unui ceai aromat băut în
liniștea serii dintr-o ceașcă de porțelan, dantelată. Cuvintele sale se cereau însoțite
astfel, disecate astfel, sorbite picătură cu picătură. Și nu doar atât. O nevoie acută de a
pune mâna pe un creion, spre a sublinia atâtea și atâtea fraze și-a făcut simțită prezența
încă de la început și m-a însoțit pe întreg parcursul lecturii. M-am lăsat fermecată de
stilul lui Octavian Paler – mai ales pentru faptul că, prin narațiunea la persoana I, acesta
reușește să facă o conexiune foarte puternică între sine, text și cititor – plăcerea cu care
am dat paginile nu a fost una superficială, ci am fost cuprinsă de un sentiment sincer:
sincer și poate trist, înțelegând puternicul caracter subiectiv/interiorizat al textului.

Viața pe un peron este cartea pe care cu siguranță nu poți fi mulțumit dacă ai citit-o

numai o dată; firește, dacă aspiri să o și înțelegi; cartea la care vei reveni și vei tot
reveni, ca să meditezi, să-ți pui întrebări, să analizezi. Este o carte care îți poate trezi
sentimente din cele mai diverse și cu siguranță nu este pe placul tuturor; aș spune că
este nevoie de o anume maturitate, psihologic vorbind, ca să poți spera la a-i descifra
mesajele și înțelege esența.
Finalul călătoriei sau al aşteptării e, într-adevăr, acelaşi …Ce cuvinte mai potrivite aş
putea găsi pentru final? Poate un alt citat din această carte memorabilă: „N-am ştiut ce
caut în viaţă, dar viaţa nu mi-a fost indiferentă”.

Din pacate nu am reusit sa ajung la cea de-a doua intalnire a Societatii cititorilor urbani. In
schimb mi-am facut tema, una foarte placuta de altfel, am citi Viata pe un peron.

„Modul în care un om îsi accepta

destinul este mai important decît
însusi destinul sau.” (Wilhelm von Humboldt)
Cu acest citat isi incepe Octavian Paler istorisirea. Si, intr-adevar, esenta acestor randuri se
regaseste intens si adesea pe parcursul romanului.
Intensitatea romanului e coplesitoare, parca ar fi o insiruire de citate, de lectii de viata, de
vorbe pline de intelepciune, emotie, intensitate.

E un roman incarcat de intrebari, metafore, simboluri. E un discurs despre singuratate, dar nu
acea singuratate pe care, probabil, la un moment dat am cunoscut-o cu totii sau majoritatea
dintre noi, ci acea singuratate la care nici nu ne gandim, fiindca pare atat de departe, atat de
improbabila, incat a ne consuma din cauza fricii de acea singuratate absoluta, de pustiu de
fapt, nu ar avea niciun sens.

Octavian Paler ne vorbeste de pe un peron, de pe un peron pustiu, undeva intre o mlastina si o

padure, simboluri ale ingradirii, ale mortii ale neantului. Singurele ce fac pustiul mai putin
cutremurator sunt speranta si discursul. Si, la un moment dat, Eleonora.

Peronul este, evident, un simbol al asteptarii. Locul care ne ofera o alegere – sa mergem
inainte sau sa ramanem pe loc, sa asteptam/sa speram sau sa murim. Autorul asteapta si spera,
povesteste, agatandu-se astfel de viata, de conditia sa umana.

Autorul astepta mai intai un tren. In schimb, vine Eleonora. Pustiul nu devine mai putin pustiu,
dar poate devine mai suportabil, o singuratate in doi, o asteptare in doi nu e mai putin
chinuitoare, dar e mai umana.

Eleonora dispare insa, iar Octavian Paler isi reia asteptarea de unul singur. Numai ca de
aceasta data nu mai astepta un tren, ci o astepta pe Eleonora, caci, asa cum spune si acesta, e
mai important sa astepti pe cineva decat sa astepti ceva.

Umanitatea, asteptarea cuiva, tot ceea ce este legat de noi, oamenii, chiar si tangential, este
esential in acest roman. Si chiar mai frumos este ca in centrul acestui roman sta un om ca
oricare dintre noi, un om si bun si rau, cu defecte si calitati, un om in care ne regasim fiecare
macar putin.

„In centrul cartilor lui Octavian Paler nu se afla nici sfintul, nici bruta absoluta, nici supraomul
nietzschean, ci omul obisnuit, suma de calitati si defecte, patimi si slabiciuni, indoieli si
angoase. Oricine se poate asadar proiecta sau regasi in paginile acestui roman. Fiindca pe
peron nu este El, eroul exemplar iesit din seria biologica. Pe peron suntem noi. Oricine se
poate recunoaste in omul care isi cauta, prin smircurile existentei si dincoace de linia
desertului mortii, un drum salvator. Aceste calitati ale cartii sint suficiente pentru a inscrie
Viata pe un peron in rindul operelor reprezentative ale literaturii noastre postbelice. ” (Daniel
Cristea-Enache)

Privit dintr-o alta perspectiva, romanul mi s-a parut a fi o replica aspra la viata noastra, la cum
alegem sa o traim, la tot ceea ce numim destin si sensul vietii si, in special, la societatea si la
perioada comunista in care a fost scris.

O replica aspra la batalia pe care o dam sa prindem loc intr-un vagon de clasa 1, fara sa ne
pese de cei lasat in urma, fara sa ne dam seama, cel putin initial, ca avem aceeasi destinatie.

Si acum, daca tot am prezentat acest roman ca un sir continuu de posibile citate, iata nmai
cateva dintre ele, care sper ca va vor convinge sa il cititi, in cazul in care eu nu am reusit pana
acum.

„Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre
început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi
încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci
să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică
între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec
are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
Când tăcerea e mai puternică decât muzica.”

„A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.”
(a cincea porunca din decalogul pe care Octavian Paler l-a scris, pe peron)

„În gara asta am aflat ca frica de pustiu e si mai rea decît frica de oameni. Cu oamenii te mai
întelegi, te feresti, te explici, profiti de o licarire de compasiune. Uneori frica atipeste sau
oboseste. Deh, oamenii au slabiciunile lor. Nu sînt absoluti ca pustiul. Pustiul nu iarta, nu uita
si n-are momente de slabiciune. El e orb si implacabil. Un calau somnolent si necrutator care n-
are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spala pe mîini ca Pilat sau de a se arata uneori
marinimos. Te ucide ca pe o gînganie fara sa-ti dea nici o importanta. În pustiu nu exista
martiri. Nu exista decît gînganii. Va dati seama ca Golgota nu era cu putinta decît între
oameni? Pustiul nu bate cuie. El te omoara fara sa, te atinga, fara sa te vada si fara sa te
urasca. Îmblînzitorii ramîn uneori imobili si viseaza parca, adulmecînd vîntul. Pustiul nici nu
viseaza, nici nu se trezeste. Da, domnilor, nu exista un calau mai curat si mai înfricosator.”

„Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.”

Viaţa pe un peron de Octavian Paler

18 OCTOMBRIE 2016
„Viaţa pe un peron„ este a doua carte care mi-a dat destul de mult mindfuck anul
acesta. Credeam ca după „Apartamentul” de Hakan Biçakçi mi-am revenit şi voi
reuşi să identific acele cărţi în care ficţiunea este utilizată din plin. Cumva, de
această dată, Octavian Paler mi s-a părut că se joacă cu ficţiunea şi realitatea într-o
balantă fragilă şi aflată, în permanenţă, într-un echilibru precar. Cartea
de beletristica romaneasca este o operă valoroasă, destul de cunoscută.

Octavian Paler, din câte am observat în ultimii ani, este un autor citat, în special în
lumea Facebookului şi această carte este, cel mai probabil, cea mai cunoscută
cartea a sa. În afară de „Caminante„ nu mai citisem nimic de Paler dar ştiam despre
stilul său de scriere, de tip jurnal, în care acesta evoca amintiri şi întâmplări presărate
cu multe filosofii dar şi cu întâmplări care par desprinse din o cu totul ăla lume.

„Îmi rămâneau doar cărțile. De când mă ştiu, mi-a plăcut să cumpăr cărți şi
sufeream că niciodată n-aveam destui bani pentru asta. Cumpăram chiar mai
multe decât reuşeam să citesc, îmi ziceam că într-o zi voi găsi timp pentru
fiecare. În felul acesta, îmi umplusem camera.
Cartea, ca mai toată opera lui Paler de altfel, studiază viaţa, esenţa acesteia şi
propune întrebări şi scenarii pentru care e nevoie de cugetare, timp de înţelegere şi
reprezintă o lectură grea pentru cititorii noi. Faptul că întregul volum are la bază un
decalog iar autorul îşi atribuie sieşi rolul de zeu sau ceva asemănător cu o divinitate
duce această carte mai mult spre idealul de carte sfântă, plină de înţelesuri ascunse
şi pilde menite să-ţi uşureze şi înfrumuseţeze viaţa. Chiar titlul ne duce cu gândul la
un tren pe care cu toţii îl aşteptam dar despre care nu ştim nimic. Viaţa pe un peron
reprezentând, pentru fiecare dintre noi, viaţa în aşteptarea a ceva, a unui tren care
reprezintă întruchiparea fericirii, liniştii, reuşitei, iubirii, s.a. în funcţie de fiecare dintre
noi.

Suntem faţă în faţă cu omul care se considera un oropsit al sorţii, un nenorocit fără
calităţi remarcabile care îşi strigă frustrarea asupra unei societăţi bolnave, ignorante
şi ipocrite care, deşi conştientă de imensele erori pe care le face, nu îşi asuma
responsabilitatea greşelilor preferând montarea unor măşti din sticlă ce le ţine în frâu
emoţiile şi mimică, dorinţa de a se revolta, lacrimile sau zâmbetele.

„Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă

care nu te învinuieşte că eşti egoist.”
Frica şi modul în care acest sentiment pune stăpânire pe oameni până la punctul în
care le influenţează viaţa, alegerile şi comportamentul dar şi cum cei din jurul nostru
se folosesc de fobiile noastre pentru a ne controla cu mai multă uşurinţă sunt mai
mult decât evidente în carte şi conturate sub formă de cobre/câini, controlaţi de
îmblânzitorii lor. Manipularea fobiilor, angoaselor, tenebrelor spiritului uman este aflat
în prim plan pe tot parcursul romanului, teama constantă şi nesiguranţa veşnic
prezentă succedându-se fila cu filă.

Cele două personaje principale, Eleonora şi naratorul fără nume, se lasă pradă
uitării, aşteptării efemere a unui ideal ce nu revine şi minţindu-se că încă exista cale
de evadare. Aparenta relaţie pe care femeia încă o are cu realitatea din care provine,
este estompată de faptul că aceasta interacţionează telefonic cu persoanele din viaţa
sa de dinaintea ajungerii în gara părăsită, telefon care ne mărturiseşte naratorul este
tăiat şi nu există nicio altă sursă de legătură cu lumea exterioară, toate căile de
plecare fiind blocate. Rămâne doar aşteptarea şi speranţa garării unui tren pe acel
peron. În definitiv, fuga de trecut nu te ajută cu nimic. Temerile te bântuie oriunde ai
alege să te ascunzi.
„Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te
zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la
fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să
se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare
uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a
ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe
culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor
întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip… în
loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau
ghionturi…”

Zicem despre o carte că e bună, în măsura în care ne regăsim în ea și iată

astfel ne convingem până unde merge subiectivismul calificativului
„bine”. Două zile - cel mult atât îți ia să faci cunoștință cu peronul gării
lui Octavian Paler. Aici poți rămâne sau poți pleca cu primul tren.
Scriitor, jurnalist, editorialist și om politic român, Octavian Paler s-a evidențiat pe parcursul
vieții prin pozițiile sale anti-comuniste. Le putem deduce și din prezenta operă recenzată, dar
doar atât. Într-o Românie comunistă, cartea cunoștea lumina în 1981 și era modul prin care
Paler „vorbea”. Vorbea despre un bărbat și o femeie care se întâlnesc pe peronul unei gări
pustii. El este profesor și a fugit din orașul în care locuia, terorizat de îmblânzitorii de cobre,
iar ea se numește Eleonora și și-a părăsit la rândul ei orașul de teama dresorilor de câini. Cine
sunt îmblânzitorii de cobre și dresorii de câini? Sunt comuniștii care controlau sistemul,
controlau vieți, hotărau destine.
Nu-l vom înțelege în totalitate pentru că noi nu am trăit ceea ce el a trăit și nici el nu ar putea
înțelege ceea ce noi am înțeles pentru că nici el nu a trăit ce trăim noi. Dar de asta cărțile se
citesc de mai multe ori și de fiecare dată e ca și prima oară. Am să-i urmez sfatul. Am să revin
pe peronul profesorului și al Eleonorei atunci când trenul meu mă va aduce din nou la această
stație.
„Viața pe un peron” – Ce este o viață și ce este un peron? Se măsoară viața în ani, în oameni
sau în gânduri și-n trăiri? Despre asta a încercat Octavian Paler să ne spună. Despre refugiile
pe care ni le creăm singuri atunci când realitatea nu mai corespunde cu ceea ce visăm să
avem. Refugii în care așteptăm să treacă furtuni și să revenim într-un prezent mai frumos. Dar
ce este frumosul și binele și idealul când te refugiezi în pustiu? Iar pustiul nu e decât un gol
neumplut, zicea el.
De la început spre sfârșit
Începeți să citiți cartea lui Paler de la început spre sfârșit. El așa spunea că noi ascultăm un
cântec și exact așa ne trăim viața. Trebuie să recunoaștem fără rezerve că suntem entuziasmați
mai mult de sfârșit. Așteptăm deznodământul și credem că al nostru va fi special, că viața a
pregătit pentru noi „un ceva măreț”. Iată așa noi începem să așteptăm și în această așteptare
vin să ne bântuie rând pe rând sau toate odată: speranța, tristețea, dezamăgirea, exaltarea și, în
final, resemnarea.
Am așteptat ca tot confesionalul său să fie o irealitate, ca la final să descopăr că această
irealitate este, de fapt, compusă din mici realități. Am așteptat să-l înțeleg, dar mai apoi tot el
a venit cu ideea că „ori trăiești viața, ori o înțelegi”, ori… aștepți un tren într-o gară.
Așteptarea era în sine călătoria lui
Așteptarea în „Viața pe un Peron” se îmbină cu căutarea. Profesorul, personajul principal,
aștepta o călătorie, până când și-a dat seama că așteptarea în sine era călătoria lui. Pentru că
inevitabil fiecare dintre noi are o destinație la care vrea să ajungă. Câteodată, până ajunge să o
conștientizeze pot trece zeci de ani, iar în cazurile cele mai triste, oamenii mor fără să ajungă
să-și cunoască destinația. Doar că modul în care călătorim diferă pentru fiecare. Unii schimbă
trenuri după trenuri, diferite clase cu diferite tipuri de confort, alții stau în picioare lângă ușa
de la intrare, alții merg într-o singură direcție fără bilet de întoarcere, iar alții pur și simplu
așteaptă în gară. Așteaptă, pentru că asta e modul lor de a căuta ceea ce le lipsește. „Crezi în
Dumnezeu atunci când îl cauți. Dacă crezi că l-ai găsit, acela e și momentul în care l-ai
pierdut”.
Mai ești om atâta cât ți-e frică
Despre ce ne vorbește Paler? Despre doi oameni sau poate unul, sau poate o mie ca ei. Despre
oameni care se tem, care se simt vinovați și care vorbesc despre asta, or astea trei au fost
numite de autor ca fiind principalele elemente care definesc un om. Mai ești om atâta cât ți-e
frică, mai trăiești atâta cât te simți vinovat și mai exiști atâta cât vorbești. „Vorbesc, deci
exist”, zicea el.
Un bărbat și o femeie într-o societate pustie, uniformă și trasă la indigo, o societate mută, din
care personajele centrale ale operei aleg să evadeze pe peronul unei gări. „Dar gara, este ea
reală?”, ne întrebăm. Da, e reală. Noi toți am fost pe acolo sau vrem să ne ducem. Unii din noi
sunt în tren, iar alții trebuie să coboare deja.
„În centrul cărților lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici
supraomul nietzschean, ci omul obișnuit, sumă de calități și defecte, patimi și slăbiciuni,
îndoieli și angoase. Oricine se poate, așadar, proiecta sau regăsi în paginile acestui roman.
Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieșit din seria biologică. Pe peron suntem noi”,
zicea Daniel Cristea-Enache cu referire la roman.
S-a temut Paler și în această carte, și în altele, de singurătate și de pustiu și a ajuns să găsească
tot acolo salvarea. În „Drumuri prin memorie” spune că: „În deşert, se zice, nu se duc decât
îndrăgostiţii şi nebunii. Eu mai cunosc o categorie, în care mă includ. Cei care nu se descurcă
prea bine în vacarm şi tânjesc după un loc de unde, speriindu-se de izolare, să se întoarcă
pocăiţi în societate”.
Problema existenței este aceea care-l frământă. Se teme de moarte, dar nu de cea fizică.
„Începem să murim când nu mai avem puterea de a alege”, spune în Scrisori imaginare, iar în
Viața pe un peron spune că: „Încetăm să existăm atunci când nu mai vorbim”, or și vorbirea în
sine e o alegere.
Oamenii greșesc că nu se uită lângă ei și cred că fericirea e undeva departe de orizontul
lor, inaccesibilă sau măcar greu de atins
Printre idei întrerupte de amintiri, reluate și continuate, Octavian Paler ne spune despre
adevăr, dar nu este sigur nici de realitatea pe care o trăiește, ne spune despre fericire, dar nu l-
am simțit să fie fericit nici cât de puțin. Poate nici el nu căuta aproape de el așa cum ne
sfătuia, poate și el greșea la fel ca toți oamenii, care au impresia că fericirea e undeva departe
de orizontul lor, mereu inaccesibilă sau măcar greu de atins.
Autorul nu a făcut din personajul său un erou. L-a adus în pustiu, l-a închis acolo de teamă, în
moment ce îi condamna pe cei care supravețuiesc confortabil, pe cei nefericiți și pe cei care îi
lasă pe alții să le hotărască moartea. Dar nu l-a lăsat niciodată să renunțe la luptă, l-a lăsat să
fie om printre puținii de acest fel pe pământ.
Nici o concluzie nu ar fi la fel de potrivită ca un îndemn: Trăiți alături de Paler o viață pe un
peron chiar și pentru câteva ore, pentru că apoi în jurul vostru vi se va contura mai clar
peronul personal, banca de așteptare, calea ferată și pustiul – golul gol, care așteaptă și el să
fie umplut.

Viaţa pe un peron – Octavian Paler

By scorillo

Citind Viaţa pe un peron mi-am dat seama de ce îmi e atât

de greu să scriu despre unele dintre cărţile care îmi plac. Pentru că scriind despre ele înseamnă să
scriu despre mine. Oricum în „recenziile” mele vorbesc despre mine, despre reflexia mea în cărţile
citite, despre felul în care mă poziţionez în raport cu ele. Nu ştiu să scriu despre teme, motive,
figuri de stil, etc… dar despre asta am mai scris mai demult în altă recenzie. Iată însă că sunt
diferite grade de implicare în cărţi şi cu unele dintre ele e mult mai greu pentru că asta ar însemna
să mă destăinui, să mă dau în vileag. Şi aşa nu mai scriu despre carte, ci scriu despre mine. Şi asta
e greu. Iată că Viaţa pe un peron este una din acele cărţi.

Sunt bucuros că l-am descoperit şi eu, în sfârşit, pe Octavian Paler. Sinceritatea stilului lui m-
a impresionat plăcut încă de la primele pagini. E curat, direct, fără artificii, chiar dacă ceea ce
tratează este complicat şi subtil. Citeşti şi totul îţi intră uşor în sistem şi doar abia apoi îţi dai
seama cu o oarecare surprindere că ceea ce ai citit ar fi putut fi foarte greu de înţeles, de absorbit.
Ai mai citit şi la alţii, şi parcă nu era aşa de uşor. La Paler totul curge lin, insinuant

Au fost părţi care nu m-au captivat, dar puţine. Cele care mi-au plăcut, m-au cucerit în
totalitate. Viaţa pe un peron m-a dus de multe ori cu gândul la Căderea de Albert Camus şi
pentru asta primeşte încă o bilă albă din partea mea. La fel ca în Căderea, Viaţa pe un peron te
obligă să te priveşti pe tine însuţi. Şi asta cu o forţă căreia nu are niciun sens să i te împotriveşti.
Citeşti povestea cuiva şi dintr-o dată te trezeşti cu mâna întoarsă la spate, în faţa unei oglinzi şi
vocea şoptită, dar fermă a povestitorului, fără urmă de dispreţ, te obligă să te descoperi, să te
confesezi.

De o savoare deosebită au fost epitetele care crează imagini intrigante pe care apoi Paler le explică
în stilul lui cuceritor. Câteva exemple ar fi „omul este o mangustă imperfectă”, „eu sunt un solitar
diletant”. Sunt multe ca astea, dar astea mi-au venit în minte acum când scriu. Mă bucuram
teribil când le întâlneam de-a lungul cărţii. Le găseam, trăgeam aer în piept, mă cufundam mai
bine în fotoliu sau pe scaunul de la metrou şi mă lăsam plimbat de argumentarul lui Paler. Să le
pescuieşti şi tu atunci când îţi va pica această carte în mână. O sa-ţi placă!
Viata pe un peron - roman de Octavian Paler - rezumat
referat

VIATA PE UN PERON - Roman de Octavian Paler, publicat la Cartea Romaneasca in .

Cu acest roman alegoric, Octavian Paler a intrerupt sirul scrierilor sale non-fictionale. Drumuri prin
memorie, Apararea lui Galilei, Scrisori imaginare, Caminante, Polemici cordiale, grefandu-si de asta
data meditatiile existentiale si morale nu pe genurile eseului, jurnalului sau relatarii de calatorie, ci
pe acela, complex, al prozei de fictiune. Aparui la inceputul celui mai atroce deceniu al dictaturii lui
N. Ceauscscu, romanul constituie un document important al "rezistentei prin cultura" la regimul
comunist.

Ca gen literar, Viata pe un peron are o bogata ascendenta.

Meditand grav asupra destinului omului in lume, pe fondul unei lipse generale de sens, romanul se
inscrie in traditia literaturii existentialiste si absurde, amintind de Procesul si Castelul lui Kafka, de
Ciuma lui Camus si Greata lui Sartrc, de Desertul tatarilor si povestirile lui Dino Buzatii, de Rinocerii
lui Eugen lonescu si Asteptandu-I pe Godot al lui Beckett. Pe de alta parte, faptul ca referinta
alegorica din fundal trimite la societatea totalitara de tip comunist il incadreaza si in descendenta
anliutopiilor, gen reprezentat la noi de Biserica neagra a lui A. E. Baconsky, Al doilea mesager al lui
Bujor Nedclcovici, Perimetrul zero al Oanei Orlea, Gulliver in tara minciunilor al lui Ion Eremia si
Adio, Europa! a lui Ion D. Sirbu (texte publicate tic in exil, fie abia dupa 1989).

Precum majoritatea prozelor parabolice de aceasta factura, Viata pe un peron nu este un roman cu
cheie, in care sa poata fi identificate figuri si situatii reale, ci un roman in care stari si concepte
existentiale sunt imbracate in substanta fictiunii epice. Din cauza aceasta, linii narativ este extrem
de firav, facand loc meditatiilor filosofice si autoexplo-rarii interioare, iar carnatia povestirii este de-
a dreptul transparenta, invitand continuu cititorul sa priveasca prin ea la ideile sugerate aluziv.
Doua personaje, naratorul si Elconora, se regasesc Ia un moment dat al vietii lor intr-o gara
parasita, unde, izolati de oameni, traiesc intr-o asteptare perpetua si tot mai lipsita de inteles.

Fiecare ajunge aici alungat din orasul sau de catre un eveniment social care ii ameninta integritatea
morala si fiintiala: luarea orasului in stapanire de catre o invazie de cobre si apoi de catre
imblanzitorii de cobre, respectiv de catre caini si de catre dresorii de caini. Amandoua aceste
intamplari sunt metafore pentru instaurarea unei societati totalitare, pe care Octavian Paler le
dezvolta si le ramifica in toate sugestiile lor, imblanzitorii si dresorii avand aceeasi functie simbolica
cu secta cersetorilor din Biserica neagra a lui A. H. Baconsky. Astfel, imblanzitorii de cobre sunt
oameni care traiesc in mlastini (adica in smarcurile societatii) si care, exasperati de conditia lor,
condusi de puternice resentimente, infesteaza orasul cu serpi, pentru a fi chemati in ajutor si a
prelua pe nesimtite puterea. Cobrele sunt un simbol al fricii si al disponibilitatii de a ne lasa
terorizati, sentimente ce dorm in fiecare dintre noi si care, o dala eliberate, ne otravesc
comportamentul si viata.

Sugestiva in acest sens este o scena in care naratorul, explorand mlastina, este prins de
imblanzitori si inchis inlr-o pestera cu stalactite si stalagmite semanand cu niste serpi de piatra,
inundata de o lumina orbitoare. Pestera aceasta este un simbol al compartimentului celui mai
ascuns din inconstientul nostru, de care nu te poti apropia decat ca de un mysterium Iremendum^
unde salasluieste nucleul iradiant si paralizant al spaimei.

In mod similar, dresorii de caini din orasul Bleonorei sunt si ei provocatorii acoperiti ai unor situatii
de panica pe care le exploateaza pentru a lua in stapanire cetatea. Totul incepe cu spargerea
repetata si insistenta a tuturor surselor de iluminatie publica (actiune numita simbolic "uciderea
luminii"), pentru ca, infricosati de intuneric si jafuri, cetatenii sa se inconjoare de tot mai multi caini
de paza, care devin in cele din urma de necontrolat. Dresorii apar in aceste conditii drept niste
salvatori, singurii care stiu sa tina in frau flagelul canin.

Prin simbolul cobrelor si al cainilor, Octavian Paler sugereaza faptul ca tiranii care se instapanesc
peste polis se folosesc de si manipuleaza propriile noastre angoase, fobii, resentimente si lasitati.

In fata acestei invazii a terorii, mediteaza naratorul, suni posibile doua atitudini. Pe de o parte, esle
cedarea in fata spaimei, acccplarea si adaptarea la situatie. Personajul lui Octavian Paler vestejeste
si ridiculizeaza in mai multe randuri atitudinea "inteleptilor", cei care, lipsiti de demnitate si
rectitudine, nu doar aproba cu lasitate oroarea din jurul lor, dar sunt gata sa ii gaseasca o
justificare filosofica, in contextul comunismului romanesc in care era publicat romanul, indemnul
moral la iesirea din pasivitate civica esle evident. Cealalta atitudine in fata terorii istoriei este
retragerea din societate si claustrarea in propriul sine. intreg romanul este construit pe mai multe
izotopii incrucisate ale aceluiasi simbol central, cel al spatiului inchis. Cele doua personaje seamana
cu doua monade leibniziene, care si-au amputat disponibilitatea de a se deschide spre ceilalti, de a
iubi, de a compatimi, de a fraterniza. Nici macar intre narator si Bleonora, pe care similitudinea de
situatie si locul izolat in care s-au retras ar trebui sa-i apropie, nu se mai poate inchega o relatie
senzuala ori macar prieteneasca, intr-atat spaima i-a dezumanizat. Conditia profund autista a
acestor oameni (aulo)expulzati din istorie este cel mai expresiv sugerata de relatia Bleonorei cu
telefonul. inca de pe vremea cand locuia in oras, inainte de venirea dresorilor de caini, ea isi traia
viata mai mull prin telefon decat prin contacte umane directe.

In lungi convorbiri zilnice, ea intretinuse o legatura aproape amoroasa cu un judecator care

investiga anomaliile pe cale de a se produce in cetate, pana in momentul in care, urmarit de
dresori, judecatorul, sau mai bine spus vocea lui, dispare. Refugiata in gara parasita, Bleonora
continua sa pastreze legaturile cu lumea, cu prietenii si cunoscutii, vorbind zilnic cu ei la un telefon
al carui cablu, in mod emblematic, este rupt. Mimarea contactului cu exteriorul este probabil
ultimul fir care ii mai leaga de lume pe acesti oameni baricadati in "fortareata goala" a autismului
impus de istorie. Gara parasita este cronotopul obsedant al romanului, inchis ca o alveola asupra
celor doi reclusi.

Pentru ei, timpul a fost suspendat, ceasul stricat de pe peron nu are decat acul minutar, masurand
o cronologie fara sir. O vara de cenusa si lesie pare a se fi instapanii definitiv asupra lumii,
secatuind resursele naturii si ale protagonistilor. Gara este flancata, in spate, de o mlastina
labirintica, prin care naratorul incearca in zadar sa gaseasca o iesire, iar in fata de o padure dincolo
de care, descopera deprimati cei doi, se intinde un desert de nisip. Punct mort, prin care nu trece
nici un tren, gara simbolizeaza o fundatura a istoriei, marasmul comunist ridicat la o semnificatie
metafizica.

In mod normal, gara ar trebui sa sugereze cursul destinelor, cum se intampla intr-o povestire a lui
Dino Buzzatti, dar aici trecerea a fost suspendata, eventualele trenuri s-ar scufunda in mlastina sau
in nisip. "Viata pe un peron", metafora ce da titlul romanului, trimite nu atal la viata ca tranzit, cat
la viata ca asteptare.

Optiunea existentiala a acestor personaje este de a astepta, intr-o stare de letargie autoindusa, ca
sensul istoriei sa se schimbe. imbinand simbolismul existentialist al lui Sartrc din Greata cu
absurdul beckettian din Asteptandu-l pe Godot, Octavian Paler construieste epic conceptul
asteptarii fara speranta. Suspendati in intermundii, protagonistii sai au, de altfel, tot timpul pentru
a-si analiza pozitia in fata destinului. Profesor de istorie, naratorul pune in scena si interpreteaza
imaginar mari procese ale trecutului, in care joaca atat rolul acuzatorului, cat si pe cel al
aparatorului. Dezbaterea cea mai acuta, in care o atrage si pe Eleonora, i-o prilejuieste procesul lui
Robespierre, Revolutia franceza fiind o ocazie de a medita in subtext asupra Revolutiei bolsevice.
Tema dominanta a pledoariilor pro si contra este aceea ca vinovati de instaurarea terorii sunt nu
doar agentii raului, ci si publicul care ii accepta fara sa li se impotriveasca, din oportunism sau
lasitate. Octavian Paler este obsedat de limitele cedarii, de momentul in care victima, din spaima,
pactizeaza cu tortionarii. Aflat intre Dumnezeu si fiara, omul modem, care a pierdut contactul cu
transcendenta, este permanent amenintat de a lasa sa iasa la suprafata bestia. Romanul se vrea
un jurnal, prin care naratorul lupta cu sine insusi pentru a ramane om, pentru a nu se "rinoceriza"
(in termeni ionescieni), pentru a nu deveni si el un imblanzitor de cobre. Viata pe un peron este un
roman-eseu care exploreaza anatomia fricii si a absurdului, ipostazieri raclafizice ale unei societati
criminale, aluzia la comunism, inclusa in orizontul de asteptare al cititorului, fiind absolut stravezie.