LECTURA EXPLICATIVĂ

- metodă specifică în familiarizarea elevilor cu tehnici ale muncii cu cartea -

Orice act de învăţare se desfăşoară cu rezultate bune prin angajarea efortului personal
al celui ce învaţă. Învăţarea instrumentelor muncii cu cartea se realizează, de asemenea, prin
punerea elevilor în situaţia de a opera în mod independent cu elemente ale lecturii
explicative. Toate componentele de bază ale lecturii explicative pot constitui forme de muncă
independente sau semiindependentă la lecţiile de citire, în general, în toate împrejurările în
care elevii sunt puşi în situaţia să folosească manuale sau alte cărţi. Numai operând cu aceste
instrumente ale muncii cu cartea, elevii şi le vor putea însuşi, ca bunuri personale pe care să
le utilizeze în munca lor independentă: numai astfel vor învăţa cum să înveţe, prin mijlocirea
cărţii.
Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziţii în legătură cu
textul literar: a-l înţelege şi a-l aprecia. După ce elevii au reuşit să-şi însuşească tehnica
cititului, ei trebuie să atingă un nou nivel, adică o nouă performanţă cerută elevului şi
învăţătorului: ...să facem pe fiecare elev să înţeleagă şi să simtă ceea ce a citit, să fie în stare
să-şi reprezinte imaginile, ideile, sentimentele pe care le conţin cuvintele şi propoziţiile, să
asimileze pe deplin ceea ce a citit, aşa cum ochiul fotografiază un personaj, o scenă, un peisaj
pe care îl priveşte cu atenţie. Conţinutul ei reiese cu claritate în evidenţă dacă analizăm
componentele numelui său: cititul şi explicaţia. Din realitatea desfăşurării ei se constată că
sunt implicate mai multe metode: povestire, demonstraţie, conversaţie, explicaţie.
Noţiunea de citire explicativă are un sens larg. Citirea explicativă înseamnă citirea
însoţită de explicarea conţinutului citit, în vederea înţelegerii acelui conţinut. Expicaţiile
trebuie să urmărească înţelegerea de către copii a ideilor care sunt expuse într-un anumit text
de citire, pe care să poată să le exprime clar în vorbirea lor.
În manualele de citire şi în listele de lecturi pentru clasele ciclului primar sunt
reprezentate texte literare care aparţin genului liric (în care autorul comunică propriile
sentimente) şi genului epic (autorul transmite sentimentele şi atitudinile sale prin
intermediului personajelor). Lipsesc textele din genul dramatic (scrise pentru a fi reprezentate
pe scenă). Textele cu caracter epic, datorită prezenţei întâmplărilor şi personajelor, repere
concrete în orientarea copiilor în problematica textului, plac mai mult.
Caracteristicile textului epic se pot determina fără a recurge la noţiuni de teoria
literaturii, prin întrebări: cine povesteşte?/autorul; ce povesteşte?/o întâmplare, întâmplări, o
acţiune; cine săvârşeşte acţiunea?/oameni, animale cărora li se atribuie însuşiri omeneşti. Se
comunică elevilor că oamenii şi animalele care săvârşesc acţiuni într-o operă literară se
numesc personaje.
În orice operă literară, fie lirică sau epică, există o evidentă organizare interioară a
materialului de viaţă prezentat de autor, fapt concretizat într-o anumită succesiune a
întâmplărilor sau a tablourilor, a stărilor sufleteşti. Învăţătorul va îndruma elevii în a înţelege
şi a descoperi această organizare internă.
Elevul sesizează – chiar de la această vârstă – că în unele opere epice studiate/citite
acasă are loc o luptă de interese între personaje sau grupuri de personaje, reprezentând
principii diametral opuse: binele şi răul. În timpul lecţiilor de interpretare a textului literar,
elevii vor fi ajutaţi să înţeleagă că această ciocnire de interese determină acţiunea din textul
respectiv. În mod firesc, ei se simt atraşi de spiritul binelui şi participă afectiv la ceea ce se
prezintă în operă, trăind momente de satisfacţie în momentul victoriei binelui.
Pentru a putea conduce şi ajuta elevii în analiza textelor narative, învăţătorul trebui să
aibă clare cunoştinţe de teorie literară. Nu pentru a le comunica elevilor, ci pentru a-şi clădi
pe ele demersul de interpretare a textului, în mod riguros. Ele îl vor ajuta să îşi clarifice sieşi
problemele de organizare internă a textului literar.
a. Totalitatea întâmplărilor/evenimentelor care se desfăşoară într-o operă literară (text epic
sau dramatic) constituie subiectul operei literare. Acesta cunoaşte mai multe momente:
b. Expoziţiunea – în cadrul acestui moment se prezintă locul, timpul şi personajele
principale. În anumite cazuri, pot absenta determinările de timp sau de loc, când acestea
sunt nesemnificative pentru mesajul textului.
c. Intriga – reprezintă motivul care reprezintă acţiunea din operă. Urmează imediat după
expoziţiune şi constă dintr-o acţiune, o atitudine, o afirmaţie etc.
d. Desfăşurarea acţiunii – cuprinde întâmplările determinate de intrigă. În general, în
lecturile destinate ciclului primar, desfăşurarea acţiunii cuprinde câteva momente.
e. Punctul culminant – este momentul în care ciocnirea/lupta dintre personaje atinge gradul
cel mai înalt. În analiza acestei etape se pot face referiri la valorile morale ale
personajelor.
f. Deznodământul – stabileşte încheierea luptei între personaje/grupuri de personaje prin
triumful unuia. Pentru a-i face pe elevi să înţeleagă şi mai bine semnificaţia
deznodământului, învăţătorul poate să comunice el sau să le ceară elevilor să găsească o
maximă, un proverb care se potriveşte situaţiei prezentate.
 În manualele de limba română există texte cu conţinut practic – ştiinţific şi texte cu
conţinut literar. Din prima categorie fac parte textele din domeniul ştiinţelor naturii,
geografiei şi istoriei. Predarea textelor cu conţinut practic – ştiinţific au următoarea structură:
I. Citirea explicativă e textelor cu conţinut practic – ştiinţific
1. Activitatea pregătitoare în vederea citirii
Această pregătire se realizează pe diferite căi:
a. Pe baza observaţiilor directe de către copii a: fenomenelor naturii, obiectelor, prin
experienţele sau experimentele făcute, prin vizite şi excursii. În felul acesta, copii vor
putea înţelege mai bine textul.
b. Prin recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor din lecţiile anterioare de citire, ce au
legătură cu noua lecţie.
c. Prin intuirea de tablouri, mulaje etc.
2. Citirea şi analiza textului
Când textul e scurt se citeşte în întregime, iar când e lung, citirea explicativă se face
pe fragmente logice închegate. Citirea textelor cu conţinut practic – ştiinţific, se face de către
elevi, fără citirea model a învăţătorului. În felul acesta elevii îşi formează deprinderea citirii
unui material nou. Unele texte cu conţinut practic – ştiinţific care sunt prezentate într-o formă
literară, de exemplu legendele istorice, e bine să fie citite de învăţător. Acesta trezeşte emoţii
artistice, sentimente patriotice. Se procedează astfel:
a. Lectura se împarte pe fragmente de către învăţător. Fragmentele trebuie să aibă un înţeles
relativ deplin ce permite desprinderea ideii principale.
b. Se numeşte un elev care urmează să citească. El citeşte primul fragment.
c. Se explică apoi cuvintele neînţelese, cuvintele care n-au fost explicate înainte de citire, în
cadrul discuţiilor pregătitoare.
d. Elevii expun pe scurt cele citite în fragment.
e. Elevii desprind şi formulează ideea principală din fragmentul citit, iar învăţătorul o scrie
pe tablă. În felul acesta, elevii se deprind să generalizeze cele citite. Ideea se formează
concis şi corect.
f. După ce s-a scos ideea principală, se trece la citirea fragmentelor următoare, procedându-
se ca la primul fragment.
3. Alcătuirea planului de idei al textului citit. Totalitatea ideilor scrise pe tablă formează
planul de idei al textului citit. Planul se poate alcătui în mai multe feluri:
 Sub formă de întrebări
  Sub formă de titluri
 Sub forma unor propoziţii enunţiative
Pentru fragmentele narative se pot folosi cu succes titluri, iar pentru fragmentele
descriptive se folosesc propoziţii enunţiative. Cea mai uşoară formă de plan o constituie
planul făcut sub formă de întrebări.
4. Recitirea textului. Recitirea trebuie să se facă în clasă. Scopul urmărit prin această
citire constă în consolidarea cunoştinţelor şi în dezvoltarea deprinderilor de citire. A doua
lectură se face pe unităţi didactice mai mici dând posibilitatea mai multor elevi să citească. În
citirea istorioarelor, povestirilor se insistă şi asupra unei citiri expresive pentru formarea unei
vorbiri plastice, colorate. Urmează apoi o citire selectivă, doar a pasajelor mai semnificative.
5. Reproducerea celor citite. Elevii sunt puşi să reproducă conţinutul textului citit, fie pe
bază de plan, fie pe bază de întrebări puse de învăţător. Reproducerea se face pe rând de către
mai mulţi elevi. Ei îşi vor fixa conţinutul textului citit prin alte mijloace: alegerea unor
ilustraţii, desene adecvate, care se fac în clasă sau ca temă pentru acasă.
6. Tema pentru acasă. Li se dă elevilor să citească lectura, să răspundă în scris la
întrebările de la sfârşitul textului, să găsească ilustraţii corespunzătoare sau să întocmească ei
desene potrivite. Textele cu conţinut istoric sunt menite a da elevilor cunoştinţe despre
trecutul şi prezentul patriei noastre. Ele contribuie la educarea elevilor în spiritul respectului
şi al preţuirii tradiţiilor de luptă. Se prezintă sub formă de scrieri de popularizare sau de
povestiri literare.
În etapa activităţii pregătitoare în vederea citirii textului e necesar să se determine
momentul istoric când a avut loc evenimentul înfăţişat în text (acum 1000 de ani, acum 500
de ani). Predarea bucăţii poate începe prin povestirea conţinutului ei de către învăţător în loc
de lectura integrală model a bucăţii. Ca material ajutător se poate folosi harta istorică, ori cea
geografică. Pot fi puse chiar steguleţe pe hartă, care marchează desfăşurarea evenimentului.
Întocmirea hărţii istorice a evenimentului respectiv dă acestuia un caracter dinamic. O atenţie
deosebită trebuie acordată discuţiilor cu caracter generalizator.
II. Citirea explicativă a textelor cu conţinut literar
Din categoria textelor cu conţinut literar fac parte diverse genuri şi specii: povestirea,
poezia, fabula, proverbele, ghicitorile etc.
1. Activitatea pregătitoare. O pregătire judicios făcută creează atmosfera necesară şi
starea sufletească corespunzătoare, stimulează atenţia şi interesul elevilor.
 2. Citirea integrală a textului. Se face o citire expresivă de către cadrul didactic. Apoi se
adresează întrebări în legătură cu conţinutul textului: ce v-a plăcut mai mult? / Pe care
personaj îl simpatizaţi? / Care nu vă place?/ De ce?
3. Citirea textului literar pe fragmente şi analiza acestora. Acum se asigură înţelegerea
clară şi precisă a fiecărui fragment, pe baza analizei lui. Analiza fragmentelor se face pe bază
de întrebări, după ce s-au explicat toate cuvintele noi.
4. Alcătuirea planului. Se cere copiilor să scoată ideea principală, să intituleze
fragmentele, alcătuind astfel planul textului citit. Fragmentele se pot delimita după:
 succesiunea în timp a acţiunilor şi evenimentelor.
 locul acţiunii.
 apariţia personajelor.
 legătura dintre cauză şi efect a acţiunilor
Activitatea de întocmire a planului e strâns legată de munca de analiză a
vocabularului, a limbii poetice a operei. Ideile se pot formula ca titlu, ca propoziţii scurte, ca
citate.
5. Conversaţia generalizatoare.
Are scopul să atragă atenţia elevilor asupra ideii principale din povestire, să facă o
caracterizare elementară a personajelor şi să sublinieze atitudinea autorului faţă de
personajele imaginate de el. În clasa I li se cere copiilor să aprecieze dacă un personaj a
procedat bine sau rău, în clasa a II –a li se cere să facă comparaţie între faptele diferitelor
personaje, iar în clasa a III-a şi a IV-a, caracterizarea personajelor se poate realiza prin
descrierea înfăţişării, a portretului fizic, a trăsăturilor morale ale personajelor, prin analiza şi
aprecierea conduitei şi a faptelor lor. E necesar să se stabilească o legătură între cele citite în
clasă şi lectura elevilor în afară de clasă, cu privire la operele similare ale scriitorului
respectiv.
6. Povestirea sau reproducerea textului
Formează la elevi deprinderea unei exprimări corecte, coerente şi frumoase.
Reproducerea este o activitate de bază în lecţiile de citire a operelor beletristice. Se face după
conversaţia generalizatoare ori după recitirea textului. Cerinţele unei povestiri corecte:
 să reliefeze în mod clar ideea principală a textului;
 să evite digresiunile şi amănuntele inutile;
 să fie construite din propoziţii corecte, concise;
  să folosească just şi exact expresiile şi să nu întrebuinţeze cuvinte care sunt de prisos
(iată, pe urmă), cuvinte parazitare care diminuează cursivitatea şi frumuseţea vorbirii.
 să folosească intonaţia corespunzătoare, adică o expunere vie, colorată.
Calitatea povestirii depinde de munca învăţătorului: dacă acesta a făcut în aşa fel ca
citirea explicativă să fie reuşită, atunci elevul va putea folosi cuvinte proprii frumoase şi
adecvate în povestirea textului. În modul acesta se activează vocabularul pasiv al elevilor.
Întâi se povesteşte primul fragment, apoi se povesteşte al doilea fragment, urmând ca apoi să
se povestească cele două fragmente. La fel se continuă şi cu restul textului. Învăţătorul va
analiza caracterul expresiv al povestirii şi-i va ajuta pe elevi să înţeleagă nepotrivirea
expresiilor sau a intonaţiei (dacă va fi cazul). Povestirea amănunţită poate fi ajutată dacă se
trec pe tablă cuvintele şi expresiile mai greoaie cu scopul de a putea fi folosite de elevi şi de a
intra în vocabularul lor. Povestirea pe scurt se numeşte rezumat. E greu de realizat deoarece
necesită generalizări din partea elevilor, aceştia având nevoie de priceperea de a scoate în
evidenţă numai ceea ce e esenţial. La rezumat nu se adaugă niciun cuvânt în plus faţă de text.
7. Citirea de încheiere
Are ca obiective fixarea cât mai temeinică a conţinutului şi formarea deprinderii unei
citiri expresive. Acesteia i se alătură citirea selectivă şi citirea pe roluri.
8. Activităţi creatoare în legătură cu citirea textelor literare
Amintim aici povestirea cu schimbarea formei, povestirea prin analogie, continuarea
povestirilor, intercalarea unor noi episoade, ilustrarea textelor literare, modelajul,
dramatizarea povestirilor.
III. Particularităţile citirii diferitelor genuri de opere literare
1. Interpretarea poeziilor
Copiilor le plac poeziile. Ei sunt atraşi de ritmul şi muzicalitatea versurilor. Alteori, le
place vreun cuvânt sau o expresie figurată neînţeleasă ca sens şi tocmai în aceasta ei găsesc o
deosebită frumuseţe. Citirea lor expresivă contribuie la educarea estetică a copiilor.
Caracteristicile poeziei ca operă literară, impun însă luarea lor în considerare în mod specific,
în diversele etape ale predării.
După prima lectură a poeziei (cea model) e util ca elevii să fie întrebaţi ce impresie le-
a făcut poezia. Urmează analiza poeziei în ceea ce priveşte conţinutul de idei şi forma. Unele
poezii sunt astfel alcătuite încât fiecare strofă reprezintă un fragment logic închegat, în altele,
fragmentul poate cuprinde două strofe. Sunt poezii neîmpărţite în strofe, ca atare, trebuie
delimitate versurile care formează unităţile logice respective. Alteori fragmentul cuprinde o
strofă şi unu – două versuri din strofa următoare. Cadrele didactice trebuie să împartă în
prealabil poezia în fragmente logice ca să poată alcătui ulterior un plan al poeziei.
O importanţă deosebită o prezintă explicarea expresiilor plastice, a figurilor de stil.
Elevii trebuie să înţeleagă pe deplin imaginile artistice, să-şi formeze reprezentări concrete în
legătură cu fiecare descriere poetică. Elevii trebuie ajutaţi în formularea ideilor principale.
După analiza poeziei are loc munca minuţioasă asupra citirii expresive a poeziei. Întâi
se citeşte poezia în gând, apoi cu voce tare. În discuţiile cu caracter generalizator se scot în
evidenţă ideile principale ale poeziei, se caracterizează personajele, se traduce vorbirea
plastică în limba prozei obişnuite. Se trece la învăţarea pe de rost, parţial sau în întregime a
poeziei. Metodic, se citeşte o strofă, se repetă, se memorează. Se trece la strofa a doua. Când
elevii o ştiu pe cea de-a doua, le recită împreună. Se procedează tot aşa până la sfârşit.
2. Interpretarea fabulei
Fabula este o naraţiune alegorică (simbolică) cu conţinut satiric educativ, de proporţii
reduse şi de obicei scrisă în versuri. Personajele din fabulă sunt animale, plante, lucruri,
oameni, iar toate aceste personaje trebuie înţelese în sens alegoric, figurat.
În fabule se ridiculizează parvenitismul, ignoranţa, egoismul, lăudăroşenia, vorbăria
goală, superficialitatea, indiferenţa faţă de soarta semenilor. Fabula este alcătuită de obicei
din două părţi distincte: povestirea întâmplării (alegoria) şi învăţătura (morala).
Citirea şi studierea fabulei se fac după următorul plan:
 Conversaţia pregătitoare, explicându-se cuvintele care ar îngreuna înţelegerea fabulei la
prima ei lectură.
 Citirea fabulei de către învăţător şi apoi de către elevi.
 Intuirea ilustraţiilor în legătură cu fabula.
 O conversaţie de generalizare (caracterizări elementare, scoaterea ideii principale), cu
citirea diferitelor pasaje ale fabulei (citire selectivă)
 Povestirea fabulei de către elevi.
 Găsirea analogiei din viaţă şi descoperirea sensului alegoriei.
 Citire expresivă a fabulei (tonul general al citirii, particularităţile expresive ale citirii
diferitelor pasaje)
 Citirea pe roluri. Citirea pe roluri, dramatizarea fabulei uşurează învăţarea ei pe de rost.
3. Interpretarea proverbelor, zicătorilor şi ghicitorilor
Proverbele sunt expresii populare scurte, uneori versificate, care cuprind o învăţătură
folositoare în viaţă. Ele exprimă într-o formă concisă un adevăr extras din viaţa de toate
zilele. Sunt folosite cu prilejul predării unor bucăţi de citire cu conţinut literar sau practic –
ştiinţific cu funcţia de fixare a cunoştinţelor. Se poate elevilor să facă o comparaţie între un
proverb şi morala unei fabule: de exemplu, proverbul Prietenul la nevoie se cunoaşte se
potriveşte foarte bine cu morala fabulei Doi prieteni şi ursul.
Zicătorile se aseamănă foarte mult cu proverbele. Deosebirea constă în aceea că
proverbul are forma unei propoziţii dezvoltate complet, iar zicătoarea se reduce la o expresie
eliptică, la un grup de cuvinte pe care îl putem introduce într-o propoziţie a noastră. Vorba
multă – sărăcia omului este o zicătoare. Dacă o dezvoltăm spunând: Nu-ţi pierde vremea
flecărind când vrei să faci treabă cu spor, obţinem un proverb.
Ghicitorile sunt un mijloc foarte bun pentru dezvoltarea gândirii şi a vorbirii elevilor.
Ele cuprind o descriere poetică a unor lucruri, fiinţe sau fenomene din natură, pe care trebuie
să le depistăm după câteva însuşiri caracteristice. Ghicitorile pot fi folosite cu funcţia de a
pregăti copii pentru o compunere. Pentru a uşura dezlegarea ghicitorilor de către elevi, se
poate împleti dezlegarea ghicitorii cu analiza imaginilor ei. De exemplu: li se cere copiilor să
găsească exemple potrivite pentru dezlegare, indicând domeniul din care a fost luată
ghicitoarea sau se dă dezlegarea şi se întreabă elevii de ce este potrivită textului ghicitorii.
Elevii fac această comparaţie. Ghicitorile pot fi scrise pe caiete.