Realizat de elevul Borzin Victor

Mihai Eminescu
Viata si activitatea literară

Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescuînsusi și-a

trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie1849, iar în
documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu
este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu,
în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în
acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia
privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie
1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse,
printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii
Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii
este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21
în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare
a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii
trebuie considerat satul Ipotești.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în

casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de
mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată
cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…
sau O, rămâi). Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe
școala primară National Hauptschule (Școala primară
ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a
IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face
primele două clase primare, probabil într-un pension
particular. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“
 Realizat de elevul Borzin Victor

din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A

terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după
care a făcut două clase de gimnaziu.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu
german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de
învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de
Imperiul habsburgic în1775. Tot aici a predat Aron Pumnul ,
caruia marele poet îi dedică “La mormântul lui Aron Pumnul”,
poezie de debut semnată M. Eminovici, privatist în broșura
votiva “Lacramioarele invataceilor gimnaziști.” Aron Pumnul
(1818-1866) “Te plange Bucovina, te plange-n voce tare,/Te
plange-n tanguire si locul tau natal;/Caci umbra ta mareata si
falnica-i zburare/O urma-ncet cu ochiul în trista lacrimare/Ce-
i simt național!”(“La mormantul lui Aron Pumnul”)
Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit
o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista
Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea.
Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și
mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același
an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii. Iosif Vulcan
(1841-1907)
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj
– Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de
cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a
obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj
transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. În
1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu
Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la
recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național,
unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face
turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să
publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de
roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri
 Realizat de elevul Borzin Victor

din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th.

Rötscher). I.L.Caragiale (1852-1912)

Viața de student

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly,

care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny
Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale.
Mihail Pascaly (1830-1882) În timpul verii, aceasta trupă a
jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe
bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și
a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei
marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19
septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia,
căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său,
rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut
cunoștință cu I. L. Caragiale.
Student la Viena și Berlin Între 1869 și 1872 este student la
Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).
Activează în rândul societății studențești (printre altele,
participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres
studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la
zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare). “Era o
frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari,
negre; o frunte inalta si senina; niste ochi mari- la aceste
ferstre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un
zambet bland si adanc melancolic.Avea aerul unui sfant
tanar coborat dintr-o icoana veche, un copil predestinat
durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri
viitoare.” (“In Nirvana”, I. L. Caragiale)
Se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe
Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare;
 Realizat de elevul Borzin Victor

debutează ca publicist în ziarulAlbina, din Pesta . “Ca nu mai

vrei sa te aratiLumina de-ndeparte, Cu ochii tai
întunecatiRenascatori din moarte!Si cu acel smerit surâs, Cu
acea blânda fata, Sa faci din viata mea un vis, Din visul meu
o viata.” (“S-a dus amorul…”) (1848-1925) Muza poetului,
cea care il numeste “Dumnezeul poeziei romanesti”.(1850-
1889)
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la
Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare
către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se
află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile
triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că
„anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a
lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se
înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui
pardesiu.
In 1873, urmeaza cursuri de filozofie, istorie si
economie politica. Lucreaza la “Imparat si Proletar”, “Calin
nebunul”, “Fata in gradina de aur”, fragmente de proza
precum “Mos Iosif”, “Intaia sarutare”, . In “Convorbiri literare”
apar “Inger si Demon” si “Floare albastra.” Mihai Eminescu
în prima jumătate a anilor 1870 Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -Floare-albastra ! floare-
albastra !...Totusi este trist în lume ! (“Floare albastra.”)
In 1874, la sfatul lui T. Maiorescu, Eminescu se
pregateste pentru doctorat. Studiaza filozofia lui Kant din
care incepe sa traduca. Abandonand proiectul de a trece
examenul de doctorat, Eminescu vine la Iasi si e numit
director al Bibliotecii Centrale. Incepe romanul “Aur, marire si
amor.” Publica in “Convorbiri literare” , in decembrie “Imparat
si Proletar.” Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,Nu-i
ordinea firească ce ei a fi susţin;Averea să le aperi, mărirea
ş-a lor bine,Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,Şi pe voi
contra voastră la luptă ei vă mân. (“Imparat si Proletar”)
 Realizat de elevul Borzin Victor

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a

propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi
românești. Tot în acest an a început traducerea din germană
a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în
societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit
postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local
Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au
fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate
ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în
bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin
Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle
a rămas, însă, idolul său. (1837-1889, cel mai bun prieten al
lui badia Mihai)
In 1876, traieste drama iubirii pentru
Veronica Micle.Termina poemul “Calin(file din poveste)”, pe
care-l citeste intr-o sedinta a “Junimii” la Bucuresti(unde o
cunoaste pe Mite Kremnitz), “Strigoii” si “Pierduta pentru
mine, zambind prin lume treci!” Este numit redactor pentru
partea neoficiala si corector la “Curierul de iasi”, unde piblica
“La aniversara”, “Cezara” si “Morella” de E.A.Poe. Tot acum,
scrie “Visul unei nopti de iarna”. Publica in revista “Convorbiri
literare” poeziile “Melancolie”, “Lacul”, “Craiasa din povesti”,
“Strigoii”, “Dorinta”, “Calin”. Reia poemul “MURESANU” si
compune numeroase alte poezii:”Icoana si Privaz”, “Cartile.”
O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele,Priveşte-
amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele?Nici astăzi al tău suflet
de mine nu se-ndură?Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce
gură,De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă Să te
iubesc atâta, nu e păcat, copilă? (“Pierduta pentru mine,
zambind prin lume treci!)

Internarea în spital
 Realizat de elevul Borzin Victor

Nimeni nu lãmureste însã opinia publicã asupra bolii lui

Eminescu, despre care se afirmã numai cã este o boalã
gravã. În luna iulie, Titu Maiorescu initiazã o listã de
subscriptie pentru a strânge banii necesari internãrii lui
Eminescu la Viena, listã pe care o publicã în facsimil.
Maiorescu reuseste sã dea lovitura de gratie lui Eminescu la
sfârsitul anului 1883, când publicã un volum de 64 de poezii
eminesciene, între care Mai am un singur dor, Se bate
miezul noptii etc. Abilitatea sa a fost extremã, aceste poezii
erau menite sã distrugã imaginea unui Eminescu nationalist,
adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor
societãtii românesti. Astfel, Maiorescu reuseste sã scindeze
opera eminescianã, limitând-o la poezie. (T. Maiorescu-
1840-1917) Din acel moment si pânã în zilele noastre
Eminescu este cunoscut de toatã lumea drept “marele poet”,
“poetul national al României”, stergându-se aproape complet
opera sa ziaristico-politicã, operã cu mult mai valoroasã si
mai bogatã decât opera sa poeticã.
Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din tarã si
strãinãtate, însã starea sãnãtãtii sale era foarte bunã, dupã
cum mãrturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos
sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din
Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus în tarã
sãnãtos”. Eminescu însusi, viu si dornic sã reintre în presã,
îsi va asculta “prohodul” în aceastã parantezã a anilor
interzisi, 1884-1888. Câteodatã se va revolta, va sparge
vitrinele librãriilor, îsi va lua volumul de poezii din raft si-l va
arunca în noroi, cãlcându-si-l în picioare: atunci fortele de
ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la
politie.
Asa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua
Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la lasi: poetul a fost
“împachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul
rudimentar de la Mânãstirea Neamt. Pe lângã aruncarea în
 Realizat de elevul Borzin Victor

noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i

s-a mai adus acuzatia cã “se lua de femei pe strãzile Iasilor”,
le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea în mers etc. Ajuns
la Neamt, Eminescu îsi gãseste linistea. Continuã sã scrie în
ciuda tuturor. “Tirzie toamna e acum,Se scutur frunzele pe
drum,Si lanurile sunt pustii ...De ce nu-mi vii, de ce nu-mi
vii ?” (“De ce nu-mi vii…” , poezie pe care M. Eminescu o
definitiveaza in perioada sederii la Neamt.)
In toata ceasta perioada controversata, Eminescu a
fost supus multor investigatii medicale. În urma unei
cercetãri minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii
au ajuns la concluzia cã sãnãtatea lui nu e deloc alteratã si
cã trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce
priveste boala lui cea neglijatã, care se manifestase la
picioare. Eminescu era deci sãnãtos psihic si perfect capabil
de a crea. În 1888, Veronica Micle reuseste sã îl scoatã pe
Eminescu din casa surorii sale si îl va duce de mânã pe poet
la Bucuresti, unde el îsi va regãsi pana de ziarist. Urmeazã o
colaborare anonimã la câteva ziare si reviste, iar apoi, la 13
ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o
polemicã ce va zgudui guvernul fãcându-l, pentru o clipã, pe
Gunã Vernescu sã demisioneze rupând o coalitie destul de
fragilã de altfel a conservatorilor (care luaserã, în fine,
puterea) cu liberalii. Repede se aflã, însã, cã autorul
articolului în chestiune este “bietul Eminescu” – si repede
acesta este cãutat, gãsit, internat la sanatoriul doctorului
Sutu, în martie 1889.
Trei zile mai tarziu, Eminescu decedeaza in urma
unei sincope. Lasa in urma o opera de o valoare care nu se
poate masura in simple cuvinte. Este inmormantat la cimtirul
Bellu. Pe 17 iunie 1889, moartea sa ridicand si azi multe
semne de intrebare.
 Realizat de elevul Borzin Victor

Sfârșit, mulțumesc de atenție.

Surse: nu țin minte că ieram beat când îl
făceam 

PS.
Puneți și Dumneavoastră un 10 la copil, fiți
mai bună în ziua de azi.

Adenozit trifosfat
 Realizat de elevul Borzin Victor

Faza de întuneric atp ul este folosit în

ficsarea CO2(substanțe simple)
Reproducerea