MONOGRAFIE

Apariţia lui Mihai Eminescu în peisajul culturii române, la mijlocul veacului al

nouăsprezecelea, a schimbat radical liniile de forţă ale lirismului românesc şi a reorientat
destinal întreaga evoluţie ulterioară a literaturii române, cum profetic prevedea Maiorescu în
momentul morţii poetului.
Reperele bio-bibliografice legate de viaţa şi activitatea literară a lui Mihai Eminescu
sunt multiple iar datele oferite de documentele de epocă sunt uneori contradictorii. Locul
naşterii poetului se dispută, de regulă, între Ipoteşti şi Botoşani, iar data aproape unanim
acceptată este cea de 15 ianuarie 1850, cu toate că nu lipsesc, nici în acest caz, controversele,
o altă dată credibilă fiind cea de 14 decembrie 1849.
Părinţii, Gheorghe Eminovici şi Raluca, născută Iuraşcu, deveniseră cu puţin timp
înainte de naşterea lui Mihai, cel de-al şaptelea dintre unsprezece copii, boieri căminari, în
urma cumpărării unei frumoase moşii răzăşeşti la Ipoteşti, la 8 km. de Botoşani. Este teritoriul
mirific al hoinărelilor copilăriei, astfel că plecarea la şcoală este resimţită ca o ruptură
dureroasă, pe care doar curiozităţile intelectuale, trezite timpuriu în mintea sa, o vor putea
compensa.
De altfel, odată plecat din acest unic loc pe care îl putea numi acasă, Eminescu va fi
toată viaţa chiriaş sau invitat la prieteni, nu va avea niciodată o locuinţă stabilă aflată în
proprietate personală, ci doar un cufăr cu cărţi, manuscrise şi obiecte personale, care va
călători împreună cu poetul toată viaţa, pentru a sfârşi în final la Biblioteca Academiei, după o
stagnare greu de explicat prin podul lui Maiorescu.
Mihai Eminovici învaţă la Cernăuţi, unde, începând cu 1858 face primele clase
(repetând-o pe a doua), pentru ca apoi, din aprilie 1863, să nu mai figureze în cataloagele
şcolare. Dintre dascălii primilor ani de şcoală alege ca mentor pe Aron Pumnul, autor al
Lepturariului, pe care îl studiază conştiincios, fără a fi deranjat de ceea ce, mai târziu,
generaţia sa va cataloga drept „exagerări latiniste”. La moartea acestuia compune primele
versuri – La mormântul lui Aron Pumnul – pe care le publică în broşura ”Lăcrămioarele
învăţăceilor”. Era debutul absolut al celui care avea să devină „poetul naţional” .
Atras de timpuriu de magia teatrului, ca şi Caragiale, Eminescu fuge din Cernăuţi
împreună cu trupa Tardini-Vlădicescu, în primăvara lui 1865. Actorii erau oameni interesanţi,
de la care putea împrumuta cărţi, care se jucau fascinant de-a viaţa adevărată şi caravanele lor
ofereau şansa perfectă de a călători şi a cunoaşte lumea, de-a asculta doinele şi horele
diferitelor ţinuturi prin care trecea, pe care le nota cu conştiinciozitate.
In 1866, redactorul Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu,
procedând după moda vremii de românizare a numelor prin schimbarea sufixelor considerate
nespecifice cu „-escu”. În acelaşi an, revista ”Familia” îi publica: O călărire în zori, Din
străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii .
În 1867, Familia îi mai publică ” Ce-ţi doresc eu ţie” şi ” La Heliade”, texte ce nu se
abat cu nimic de la codul poetic în uz, pentru care elogiul patriotic şi cinstirea înaintaşilor
literari erau printre temele predilecte. Era acum actor şi sufleur în trupa fraţilor Caragiale,
unde îl cunoştea pe Ion Luca Caragiale, nepotul lor, cu doi ani mai tânăr decât el, cu care va fi
bun prieten pentru o lungă perioadă de timp şi doar frecventarea alternativă a Veronicăi Micle
îi va despărţi.
În toamna lui 1869, tatăl îl regăseşte pe fugar şi, dându-i o nouă şansă la educaţie, îl
trimite să studieze la Viena, unde poetul se grăbeşte să intre în societatea studenţească
România, condusă de Ioan Slavici, care îi devine prieten devotat pe întreaga durată a vieţii.
Neavând bacalaureatul încheiat în ţară, se înscrie doar ca auditor la filozofie, dar va urma
cursuri diverse.
 În 1870, apărând memoria lui Aron Pumnul împotriva lui Petrino, publică, în Albina,
două foiletoane, în care atacă, tangenţial, pe Maiorescu, aflat, acum, de cealaltă parte a
baricadei ideologice. Era deci la curent cu tot ce scriau jurnalele româneşti, pe care studenţii
români din Viena la colecţional sârguincios în cabinetul lor de lectură.
1870 marchează debutul în ”Convorbiri literare” (15 aprilie, cu Venere şi Madonă).
Urmează o interesantă corespondenţă cu Iacob Negruzzi, pe care îl cunoaşte, în vara aceluiaşi
an, la Viena, apoi alte colaborări cu Convorbirile literare: Epigonii (15 august, pe prima
pagină), Mortua est, Înger de pază, Noaptea. La 1 septembrie 1872 citeşte în cenaclul
Junimea, nuvela fantastică Sărmanul Dionis şi Egipetul, ambele publicate ulterior în revista
societăţii. Tot acum, în 1872, Maiorescu îl plasează alături de Alecsandri în fruntea direcţiei
noi, prin care poezia română depăşea etapa post-paşoptismului, ceea ce avea să atragă asupra
tânărului poet atenţia tuturor cercurilor literare.
Toamna, după prima întâlnire faţă în faţă cu cenaclul ieşean elitist, pleacă să-şi
continue studiile la Berlin, cu un stipendiu de la Junimea. Maiorescu spera ca poetul să se
întoarcă cu un doctorat în filozofie, care să-i permită ocuparea unei catedre la universitate, dar
nu finalizează doctoratul aşteptat de Maiorescu.
Putem nota în proiectul său de carieră literară o evoluţie în plan fenomenologic:
conştiinţa de poet cu relevanţă naţională lasă loc încet dar ferm unei conştiiţe de poet
european, perfect contemporan generaţiei sale.
La Viena o cunoaște pe Veronica Micle, de care se va lega cu un ataşament profund
pentru tot restul vieţii. Depărtarea de ea va fi doar unul dintre motivele nefericirii berlineze.
Lecturile începute în străinătate sunt continuate, în măsura posibilităţilor, la
întoarcerea în ţară, în 1874, începând cu vasta bibliotecă a lui Vasile Pogor, care îl găzduieşte
cu generozitate la Iaşi.
Totuşi, poetul atinsese maturitatea creatoare, devenind evident că după 1873-1874 se
definitivase o viziune fundamental romantică, oglindită fidel în paginile Convorbirilor
literare, care vor continua să publice texte eminesciene: Înger şi Demon, Floare albastră
(1873), apoi Împărat şi proletar (1874) şi, în aceeaşi perioadă, chiar din 1873 după restituirile
lui Caracostea, avea deja scrisă o primă versificare a basmului Fata în grădina de aur, care va
deveni suportul prim al Luceafărului.
Maiorescu îl numeşte, la 1 septembrie 1874, director al Bibliotecii Centrale din Iaşi,
un post cum nu se putea mai potrivit pentru un cititor devorator de cultură ca Eminescu.
Plănuia acum să se întoarcă în Germania pentru a-şi finaliza teza de doctorat, dar vitregiile
vieţii îl vor împiedica să-şi ducă planul la bun sfârşit. Moartea fratelui Şerban la Berlin,
surorile bolnave de tifos ce se tratau la Praga şi nevoia de a-şi consola mama îi răpesc timpul
şi energia creatoare. Mai vechiul adversar Petrino îl îndepărtează repede de la conducerea
bibliotecii, înscenându-i lipsa unor cărţi, ceea ce aducea noi insecurităţi financiare.
Apoi, la 1 iulie 1875, primeşte, tot prin mijlocirea lui Maiorescu, un post de revizor
şcolar, de Iaşi şi Vaslui, pe care îl îndeplineşte cu sârg şi devotament. Organizează
evenimente pentru învăţători, scrie rapoarte minuţioase pline de sugestii fertile pentru
dezvoltarea educaţiei naţionale, într-un cuvânt, ia foarte în serios noua sa misiune. În această
calitate de inspector îl întâlneşte pe dascălul Creangă, de care va rămâne legat sufleteşte până
la moarte, spre care vor pleaca uniţi, unul după altul, în 1889. Prietenia lor e sinceră şi
reciproc benefică în plan creativ.
Mai publică, tot în Convorbiri, Făt-Frumos din tei şi lucrează intens la traducerea
Criticii raţiunii pure.
În 1877 este angajat la ziarul Timpul, în Bucureşti, unde va lucra mai mulţi ani. Scrie
în această gazetă a conservatorilor junimişti celebrele articole polemice, pigmentate uneori de
stările patologice, care se manifestau deja fulgurant. Tot acum, în 1877, se cristaliza şi ce-a
de-a doua fază în plăsmuirea Luceafărului, sub impulsul a ceea ce Caracostea numea „o
adâncă nevoie de exprimare a unei experienţe fundamentale.” (D. Caracostea, op.cit., p.161.) .
1879 aduce publicarea unor noi poeme: Pajul Cupidon, De câte ori iubito, Sonetele,
Revedere, Despărţire. Devenit redactor şef al Timpului (1880) se ocupă intens de gazetărie,
fugind de problemele lumeşti (mai cu seamă de cele sentimentale, căci, după moartea lui
Micle în 1879, planul de a se căsători cu Veronica Micle eşuase) şi tot acum desăvârşeşte
ciclul Scrisorilor.
După 1881, se conturează o nouă etapă a creaţiei eminesciene, cea a marilor poeme, a
marilor sinteze lirice, dar şi a marilor căutări. 1881 este anul publicării Scrisorilor: Scrisoarea
I în februarie, Scrisoarea II în aprilie, Scrisoarea III în mai şi Scrisoarea IV în septembrie,
Scrisoarea V rămânând, după cum se ştie, postumă. Este unul dintre ciclurile cele mai
importante ale creaţiei sale poetice.
În 1883 demisionează de la Timpul şi încredinţează lui Iosif Vulcan pentru Familia o
serie de texte în care se vede lesne amprenta nostalgică: S-a dus amorul, Când amintirile,
Adio, Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soţ, Şi dacă. În aprilie tipăreşte Luceafărul, iar
Convorbirile publică Doina şi reproduc Luceafărul. Acest text unic poate constitui el însuşi
etapa concluzivă a creaţiei poetice eminesciene.
După 1881, imaginea femeii din poezia eminesciană se schimbă radical, ea se
transformă din icoană în păpuşă, formă goală de orice sens, manevrată de instincte, care nu-i
sunt proprii, ci aparţin „voinţei oarbe de-a fi a speciei”.
Spectaculoasă din perspectiva depăşirii romantismului este Oda în metru antic,
identificată de unii ca primă piesă lirică a existenţialismului, în plan mondial. Ea rămâne, un
text emblematic, supus unei îndelungate gestaţii, drumul Odei se confundă cu drumul
întregului lirism eminescian.
Prima criză majoră se face simţită la 28 iunie 1883 (când se credea călugăr) şi
Maiorescu îl internează la sanatoriul doctorului Şuţu, apoi la Viena. Însănătoşit parţial, în
1884, vizitează Italia. Între timp, în ţară, Maiorescu îi editează volumul Poesii, la editura
Socec, cuprinzând 64 de texte antume, alese de critic şi reproduse, cu tot cu greşeli, după
Convorbiri. Deşi apărut în decembrie 1883, volumul este datat 1884 iar prefaţa lui Maiorescu
deplânge absenţa poetului din ţară, pentru corecturi.
În ciuda rezervelor poetului, cel mai exigent critic al propriei creaţii, ediţia princeps a
poemelor eminesciene are un succes fără precedent în cultura română, fiind primul bestseller
în absolut. Se pare că intuiţia lui Socec de a scoate volumul la sfârşitul lui decembrie 1883,
ceea ce-l făcea cadoul perfect de Crăciun, a fost una fericită şi a dus la vânzarea rapidă. .
În 1886 este din nou internat la ospiciul de lângă Mănăstirea Neamţului, pe care îl
părăseşte, în 1887. Oraşul Botoşani îi oferă o pensie de 120 de lei, iar Parlamentul 250 de lei
lunar, pentru întreţinerea poetului. În 1888, Veronica îl ia la Bucureşti, unde va scrie câteva
editoriale în Fântâna Blanduziei, ce par să ilustreze o ameliorare, dar, în februarie 1889, se
îmbolnăveşte iar şi este internat la Şuţu, iar la 15 iunie moare şi este îngropat la cimitirul
Bellu.
După ani grei de tăcere, Caragiale scrie „In Nirvana”, iar Maiorescu „Eminescu şi
poeziile lui”, ce va deveni prefaţa următoarelor ediţii, pe care Socec le scoate succesiv (16
ediţii până în 1936) şi ediţii anastatice continuă să se tipărească şi astăzi.
Concluzionând, putem observa că în etapele poeziei eminesciene, se sintetizează, în
fond, momente decisive ale evoluţiei poeziei româneşti. De la o primă fază, paşoptistă în
motive, teme, limbaj, dar îmbogăţită cu viziunea platoniciană, la cea de-a doua,
schopenhaueriană, expresie a vizionarismului romantic, se evoluează către ultima etapă,
sintetică, post-romantică în viziune, simplificată în stil şi de o uimitoare supleţe a formei.
Expresie a „luptei drepte” cu limbajul, poezia eminesciană concentrează în sine devenirea
întregii poezii româneşti de până la el.