Ileana Mălăncioiu

„bacovianismul anti-bacovian” (Al. Cistelecan)

„articialitatea foarte pronunțată” (N. Manolescu),

E. Simion vorbeste despre o rescriere a "poeziei
macabrului si a nevrozei simboliste“

Poezia scriitoarei se apropie de cea bacoviană nu

printr-o recuzită simbolistă, ci printr-o manieră
similară de a percepe și de a se raporta la
realitate.

Ilustrează viziunea unui expresionism tragic și

obsesional de sorginte bacoviană, ce divulgă
carcacteerul sumbru al realului, suferința și
singurătatea metafizică, senzația stingerii și
moartea ca rău suprem.

Încadrare în curent litrar

 Debutul Ilenei Mălăncioiu are loc într-un context
literar reticent. Odată cu diminuarea presiunii
ideologice oficiale, generaţia ’60 își stabilise liderii,
opera autoarei fiind întâmpinată cu un scepticism
scrutător și respinsă în cele din urmă. Nicolae
Manolescu notează în legătură cu nefirescul poeziei
Ilenei Mălăncioiu pe fundalul de uniformitate
specific timpului: „Cenzura ar fi trebuit să închidă
amândoi ochii spre a nu vedea cât de „neortodoxă”
era poezia sumbră a Ilenei Mălăncioiu”[32, p.
1063].
Primul volum – Pasărea tăiată-proiectează un univers al copilăriei și al lumii țărănești. În care domină amintirile din copilăria petrecută la
țară, ci așa cum remarcă Gheorghe Grigurcu, îi e specific demonismul rustic.
Nicolae Manolescufixează coordonatele poeziei Ilenei Mălăncioiu între realitatea cotidianului şi irealitatea mitului. Astfel, potrivit criticului, amintirile
copilăriei sunt „scufundate în apa tulbure şi misterioasă a unor credinţe folclorice” și „chiar şi îndeletnicirile uzuale în lumea satului (moara, aratul)
sunt privite din acest unghi ritualic, transformate în experienţe subiective peste care apasă marile neînţelesuri ale fiinţei”[32. p. 1065].
 „M-au ascuns bătrânii după obicei /
Sa nu uit de frica păsării tăiate / Si
 Un tablou ascult prin ușa încuiată / Cum se
expresionist este cel tăvălește și se zbate. / Strâmb
ilustrat în poemul zăvorul șubrezit de vreme / Ca să uit
Pasărea tăiată. ce-am auzit, să scap / De această
zbatere în care / Trupul mai aleargă
dupa cap. / Și tresar când ochii,
 Poemul descrie o împietrind de groaza / I se-ntorc pe
experiență inițiatică dos ca sa albească / Și parând că-s
esențială: aceea a boabe de porumb / Alte păsări vin
intrării copilului, cu o să-i ciugulească. / Iau c-o mâna
capul, cu cealaltă restul / Și le
conștiință încă
schimb când mi se pare greu. / Pâna
nealterată de nu sunt moarte, sa mai stea legate /
tragismul existenței, Cel puțin așa, prin trupul meu. /
în contact cu Însa capul moare mai devreme/ Ca
experiența morții. și cum n-a fost tăiat bine / Și sa nu
se zbată trupul singur / Stau să
treacă moartea-n el prin mine”
 Universul liric al poetei ptrefigurează un fond arhetipal
care scoate în lumină întâmplări, figuri din lumea satului,
obiceiuri precum potcovirea sau jupuirea boilor, tăiere mieilor
sau a păsărilor, dusul cu căruța la moară, căutarea puilor de
păsări prin scorburi, vindecarea prin mijloace empirice, cu
frunze de salcie sau pământ când te rănești. Apar în poezia
acesteia și chipuri de oameni precum nebunul satului jucându-
se cu roata sau bunica făcând dulceață de trandafir. Toate
aceste elemente ale unui fond rustic ancestral nu-și au însă
menirea de a contura un univers sătesc în coordonate edenice,
ci de a dezvălui experiențe umane fondatoare. Fără trimiteri
filosofice sau instrumente de limbaj ezoteric, Ileana
Mălăncioiu conturează tablouri rurale greu de uitat, care
conțin întotdeauna un substrat existențial.
 „Stăm speriați, vine
Gheorghe cu roata, / O-
nvârte pe mână și saltă din
cot, / Se uită la fierul pornit
și se miră / Și râde și geme
și tremură tot. / Gheorghe
cu roata, strigă copiii, / Și-l
întărâtă dându-i ocol / Ca
să-i ia cercul care se-nalță /
Și să-i opreascã mâna în gol.
/ Și nu e nimeni care să-l
prindă,/ Căci el își trage
brațu-napoi, / Dar golul încă
se răsucește / Și-mpinge
roata mai către noi. / O luăm
la fugă care-ncotro / Până ne
iese spaima din sânge / Și
numai Gheorghe merge încet
/ Și învârtește roata și
plânge.”
(Gheorghe cu roata)
:„Boul jupuit atârnă cu picioarele
în sus,/ Pielea nu mai înveleşte
carnea lui cea muritoare/ O
lumină dinăuntru şi-o lumină
dinafară/ Lasă coastele să facă
cercuri albe de răcoare.// Locul
inimii aşteaptă însemnat cu
cheag de sânge/ Capul cel cu
stea în frunte se mai vede
numai unde/ Ochii umezi daţi
pe spate vine cineva să-i
scoată/ Şi desparte carnea rece
de luminile rotunde.// Eu
rămân tăcută-n preajma
trupului ce se lungeşte/ Şi se
leagănă în aer parcă-anume ca
să ştiu/ Că din el se vede doar
o umbră şi-o lumină/ Dată de
acea putere de-a fi fost odată
viu”. ( Boul jupuit)
 Poemul La moarăîncepe tot printr-o descriere
„cuminte” a unui episod din copilărie, urmată de
transgresarea într-un plan simbolic:„Stăm la rând la
moara dintre munţi, / Unii sus pe boabe, alţii pe proţap /
Şi din când în când ne schimbăm locul / Să nu amorţim
cu noaptea-n cap. / Mulţi suntem câţi saci avem în
sănii, / Am trecut prin miezul nopţii plaiul, / Fiecare
după sacul lui /Să nu-i schimbe cineva mălaiul. // Roata
morii stă înţepenită, / Râul îngheţat trosneşte-n vânt, /
Boii i-am legat la stâlpul porţii / Şi aştept să-i scoată din
pământ. / Gerul se aspreşte şi le-gheaţă botul, /
Întunericul e neclintit, / Parc-a mers şi timpul după roata
morii / Şi la miezul nopţii s-a oprit. / Mă agăţ de spiţele-
ngheţate / Să pornească roata, să se facă zi, / Şi se
subţiază şi mă tem că lemnul / Măcinat de ape va pieri.”
 Poemul La moarăîncepe tot printr-o descriere „cuminte” a
unui episod din copilărie, urmată de transgresarea într-un plan
simbolic:„Stăm la rând la moara dintre munţi, / Unii sus pe
boabe, alţii pe proţap / Şi din când în când ne schimbăm locul /
Să nu amorţim cu noaptea-n cap. / Mulţi suntem câţi saci avem în
sănii, / Am trecut prin miezul nopţii plaiul, / Fiecare după sacul
lui /Să nu-i schimbe cineva mălaiul. // Roata morii stă
înţepenită, / Râul îngheţat trosneşte-n vânt, / Boii i-am legat la
stâlpul porţii / Şi aştept să-i scoată din pământ. / Gerul se aspreşte
şi le-gheaţă botul, / Întunericul e neclintit, / Parc-a mers şi timpul
după roata morii / Şi la miezul nopţii s-a oprit. / Mă agăţ de
spiţele-ngheţate / Să pornească roata, să se facă zi, / Şi se subţiază
şi mă tem că lemnul / Măcinat de ape va pieri.”
Un spectacol grotesc, desprins parcă din filme
horror apare în poezia Coșmar

Are loc o anulare a granițelor dintre două lumi

care în lirica Ilenei Mălăncioiu se întrepătrund
deseori într-un plan al irealității: „Întreg orașul
era plin de morți/ Ieșiseră pe strada principală /
Așa-mbrăcați în hainele de gală / Pe care cât ești
viu nu prea le porți. / Treceau râzând și nu-i
puteam opri / Păreau că nu mai înțeleg deloc / Că
sunt prea mulți și nu mai este loc / Și pentru cei
care mai suntem vii. / Ne-nfricoșa grozav
fantasticul delir / Dar stam și ne uitam uimiți ca la
paradă, / Căci fiecare-aveam pe cineva pe
stradă / Și n-am fi vrut să fie inchis în cimitir.”
Moartea devine astfel hotarul care unește două lumi,
ceea ce ilustrează afirmația lui Adrian Popescu, potrivit
căruia Ileana Mălăncioiu este o „Antigonă
contemporană”, care percepe thanaticul ca pe o
„familiarizare treptată cu un dincolo, de unde nu
lipsește lumea de aici” [74, p. 37
 Așa cum putem observa, predilecţia autoarei
pentru aspecte sumbre ale existenței îi traversează
creația de la un volum la altul, iar spaima de viața,
de moarte, de realitatea ostilă nu e numai asumată
cu luciditate, ci şi râvnită cu o ardoare devastatoare,
ceea ce configurează în lirica autoarei o tentaţie a
suferinţei şi a autodistrugerii. Astfel, oricâte
schimbări tematice ori de tonalitate a traversat lirica
Ilenei Mălăncioiu, uneisingure teme i-a rămas fidelă
poeta: celei thanatice.