Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, de

Tudor Vianu
Conceput ca o justificare teoretică a metodologiei aplicate în Arta prozatorilor
români, studiul introductiv Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului abordează
importanţa surprinderii particularităţilor limbajului pentru caracterizarea stilului unei opere
şi a unui autor.
Premisa metodologică se dovedeşte extrem de interesantă prin modul în care autorul
abordează existenţa unei dihotomii a câmpului lingvistic, a unei „duble intenţionalităţi” a
faptului verbal: „reflexiv” şi „tranzitiv”, aflate într-un raport de „cooperare”. „Cine vorbeşte
„comunică” şi „se comunică”. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se
eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social”.
Ideea cea mai originală este aceea a raportului de inversă proporţionalitate în care se
află cele două funcţii: „Cu cât o manifestare lingvistică este menită să atingă un cerc
omenesc mai larg, cu cât creşte valoarea ei „tranzitivă”, cu atât scade valoarea ei
„reflexivă”, cu atât se împuţinează şi păleşte reflexul vieţii interioare care a produs-o”. Din
acest raport, Tudor Vianu deduce caracterul limbajului poetic: tranzitivitate limitată şi
reflexivitate infinită.
Realizând distincţia dintre limbaj şi mesajul artistic (semnificat şi semnificant), Tudor
Vianu stabileşte deosebirea dintre limbajul teoretic de cel artistic (opoziţia dintre
conotativ - denotativ), opera prezentându-se printr-o constituire originală, dominată de
inefabil şi de afectivitate. Dacă pentru cei ce scriu în mod obişnuit cuvântul este un mijloc
pentru realizarea unui scop şi limbajul apare doar ca un simplu instrument de
comunicaţie, fără nici o nuanţă de ambiguitate, pentru scriitor cuvântul este intranzitiv,
limbajul devenind propriul său scop, inaugurând o ambiguitate care se oferă spre
descifrare.
Astfel, limbajul artistic este dominat de inefabil, iar cel matematic de explicabil, actul liric
este reflexiv, cel matematic este tranzitiv. În limbajul poetic semnificaţia lirică este
continuă, în cel matematic ea este discretă. Tudor Vianu descifrează, descompune,
recompune fenomenul artistic individual şi caută în procedeele prozodice şi în
componentele frazei epice modul particular de a comunica al scriitorului. „Dubla
funcţiune” a limbajului, în vorbirea curentă şi în artă e o recunoaştere a facultăţii
obiective a graiului de a păstra şi transmite fără echivocuri gândurile.
Stilul şi forma depind de conţinutul de idei, de fondul operei literare, de personalitatea
creatoare a artistului: „Ceea ce vom numi „stilul” unui scriitor va fi ansamblul notaţiilor pe
care el le adaugă expresiilor sale tranzitive şi prin care comunicarea sa dobândeşte un
fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis artistic.
Îmbogăţite cu aceste adaosuri, expresiile limbii ne introduc în intimitatea unei
individualităţi, într-o sferă proprie de a resimţi lumea şi viaţa”. Studiul lui Tudor Vianu
urmăreşte felul cum forma poetică plasticizează ideea şi cum ideea poetică bogată în
semnificaţii cere o formă poetică pe măsură. În definirea particulară a operelor de artă,
limbajul câştigă un rol fundamental.
Frumosul artistic nu este o categorie imanentă, el se materializează şi există din
momentul în care, după un proces de prelucrare, e turnat pe tiparele formei. „Forma
operei literare, notează autorul, este însuşi conţinutul ei, sesizat în ceea ce el cuprinde
mai original”. Sunt surprinse prin acest tip de studiu personalitatea şi originalitatea,
spiritul creator al artistului, capabil de a-şi înfrumuseţa limbajul şi comunicarea cu
semenul sau pentru a da o expresie cât mai elevată gândurilor şi sentimentelor care îl
caracterizează.
Tudor Vianu distinge intenţia tranzitivă a limbajului, prin care emiţătorul comunică un
mesaj, de intenţia reflexivă, prin care acelaşi emiţător se comunică, adică exprimă
atitudinea sa faţă de cele comunicate tranzitiv. Stilul devine „ansamblul notaţiilor pe care
(scriitorul) le adaugă expresiilor sale tranzitive şi prin care comunicarea sa dobândeşte
un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis artistic”.
Preluând câteva idei din eseul Paradoxul poeziei, Tudor Vianu dovedeşte interes şi în
acest studiu faţă de dubla primejdie care ameninţă expresia poetică:
- obscuritatea (ca efect al concentrării exclusive a discursului poetic în reflexivitatea sa,
mergând până la o încifrare sau închidere totală);
- banalitatea (cu pierderea într-o tranzitivitate totală, în limbajul prozaic); în acest sens,
limbajul artistic este recunoscut, în genere, după străduinţa artistului de a-l supune nu
atât realităţii, cât propriului său sistem de semne.
În cercetarea sa stilistică, Tudor Vianu se raportează la contextul larg social şi cultural în
care se afirmă o anume personalitate. Cadrul şi conţinutul social al artei imprimă stilului
individual un caracter corespunzător. Acţiunea directă şi specifică a artistului asupra
limbii poartă amprenta „agentului” şi a o studia înseamnă „raportarea la agent”.
Comentariul independent al conţinutului este, în viziunea esteticianului, o observaţie
critică, fără o valoare în sine. Stilurile se leagă într-o ordine ascendentă printr-o
interacţiune reciprocă, în funcţie de fiecare moment istoric. „Astăzi, ştim mai bine că aşa-
numitele individualităţi omeneşti sunt produsele de interferenţă a mai multor influenţe
sociale”. Se conturează astfel o stilistică a „autorilor” şi una a „curentelor” pe baza
asemănărilor constatate la scriitorii înrudiţi.
Prin ideile moderne asupra limbajului artistic, Arta prozatorilor români se constituie într-o
lucrare fundamentală de stilistică a lui Tudor Vianu şi una dintre cele mai originale opere
ale sale, o istorie a artei literare a prozei româneşti, ce va consolida o nouă viziune de
cercetare a fenomenului artistic literar.