DUBLA INTENȚIE A LIMBAJULUI SAU PROBLEMA STILULUI de Tudor Vianu

(studiu care apare în cartea lui Tudor Vianu ARTA PROZATORILOR ROMÂNI)

ECUAȚIA COMUNICĂRII
Pentru a face mai inteligibilă concepția stilistică pe care se sprijină „Arta naratorilor români de
Tudor Vianu, autorul așază înaintea paginilor propriu-zise de comentariu și analiză un studiu întitulat
„Dubla intenție a limbajului și problema stilului”. Pornind de la constantele limbii comune, pentru a
ajunge la condițiile de existență ale expresiei individuale, teoria „dublei intenții” își extrage argumentele
și exemplele atât din spațiul prozei, cât și ale poeziei, însă cu predilecție din ultimul. Faptul nu trebuie să
ne surprindă. Ca să înțelegem specificul poeziei, trebuie să deținem o viziune închegată și nuanțată
asupra limbajului poeziei, asupra raportului dintre ideea de subiectivitate și imperativele comunicării.
Studiul debutează cu constatarea că limbajul uman e câmpul de manifestare a două
intenționalități verbale contradictorii, deși aflate în relație de solidaritate. Limbajul, fiind mijlocul cel
mai obișnuit și cel mai sigur de comunicare socială, implică transmiterea de mesaje conotative atât de
prezența emițătorului, cît și de cea a destinatarului. Fiecare dintre cele două instanțe acordă enunțului,
prin simpla lor prezență în ecuația comunicării, valorii proprii, distincte. Iată cum descrie Tudor Vianu
această situație:
„Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el. În
limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social.
Considerat în dubla sa intenție, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeași vreme,
„reflexiv„ și „tranzitiv”. Se reflectă în el omul care îl produce și sunt atinși, prin el, toți
oamenii care îl cunosc. În manifestările limbii radiază un focar interior de viață și
primește căldură o comunitate omenească oarecare.”
Cele două categorii: reflexiv și tranzitiv intră într-o relație de sinonimie parțială cu altele –
conotație/denotație, emoțional/rațional. Ceea ce-l interesează în primul rând pe Tudor Vianu sunt
efectele în planul limbajului ale arientării spre individualitate sau generalitate.
Valoarea tranzitivă sau reflexivă a limbajului crește sau scade în funcție de conținutul a ceea ce
se comunică. Cu cât mesajul transmis este mai general, cu atât e sacrificată intimitatea celui care
vorbește. Limbajul științific și cel matematic tind astfel spre reflexivitate zero, în timp ce limba
versificată a poeziei determină caracterul mult redus al funcției tranzitive.
Tudor Vianu se oprește asupra versului eminescian: „Apele plâng clar izvorând în fântâne”,
pentru a constata „abisul fără fund” al implicațiilor lui afective: „Căci nu știrea despre felul cum
izvorăsc apele interesează în acest vers, ci acel înțeles emotiv și muzical al lucrurilor, precipitat în
intimitatea subiectivă a poetului.”
O întrebare care se pune aici este: dacă reflexivitatea este o valoare psihologică sau
semantică?
Răspuns: Lirismul este forma de manifestare a unui conținut interior ireductibil.
Prin urmare, nu este sufucient ca intenția reflexivă să se concentreze într-un enunț, ea trebuie să
fie sesizată. Astfel, trăsăturile unei comunicări sunt determinate nu doar de scopul pe care-l urmărește
emițătorul, dar și de capacitatea destinatarului de a descifra ceea ce i se transmite.
Cu exepția faptelor lingvistice de natură matematică și științifică, orice tip de comunicare, fie ea
artistică sau uzuală, presupunea colaborarea a celor două intenții fundamentale ale limbajului. Cu
precizarea că una din ele va fi întotdeaun aprepondrentă.
Tudor Vianu constată: în limba instrumentală, comună „scade valoarea limbii ca document
interior.” Conștiința umană se compune din „straturi mai socializate și mai impersonale”, dar și din
„pături mai intime și mai subiectiv”.
(după Aisbergul poeziei moderne, de Gheorghe Crăciun)
1