Opera literara ca act de comunicare

Integrarea problematicii situaţiei de comunicare şi a funcţiilor limbajului în

programele de limbă română are semnificaţii didactice majore; ele depăşesc cu
mult valoarea unor teme de studiu, abordate punctual, în lecţii autonome.
Parametrii comunicării ar trebui să se constituie drept cadru al tuturor
activităţilor de comunicare, fie ea orală sau scrisă. Şi asta, nu totdeauna
explicit şi în termeni specifici, ci prin întrebări simple, orientate înspre
factorii care determină comunicarea şi înspre modul de funcţionare a limbajului.
În acest sens, întrebările formulate de profesor în contextul analizei iniţiale a
textului apar extrem de utile, iar reluarea şi diversificarea lor poate duce, cu
timpul, la înţelegerea şi integrarea aspectelor atât de diverse ale comunicării:
Cine comunică? Cui i se adresează? Ce comunică? Despre ce comunică? Cu ce
scop? În prezenţa cui? Unde? Când? Cum? Care sunt relaţiile între cei care
comunică şi ceea ce este comunicat?

1
• Emiţătorul sau transmiţătorul este cel care transmite un mesaj generat de un
anumit impuls volitiv; în cazul literaturii se poate vorbi despre intenţionalitate
artistică. Geneza interioară o operei (studiul genetic) lămureşte, prin cercetarea
autobiografiilor, a crezurilor artistice, a artelor poetice, impulsul de natură
afectivă care a generat opera (ex..Mărturisirile lui L.Rebreanu revelează geneza
romanului Pădurea Spânzuraţilor din tragedia fratelui său, Emil ; Ion Creangă
scrie sub impulsul dorului de Humuleşti (Mircea Tomuş, Postfaţă la Ion
Creangă . Amintiri din copilărie, Ed.Minerva, 1978 ) şi de copilărie etc.Teoria lui
Jaap Lindtvelt face distincţie între instanţele comunicării literare de tip narativ,
autorul concret (creatorul real al unei opere literare, o personalitate independentă
de operă, cu o biografie proprie, trăind într-o anumită epocă istorică), şi autorul
abstract (versiune a autorului concret, proiectată în operă, creator al lumii operei,
care îşi revelează prezenţa – mai mult sau mai puţin discretă – în urma lecturii şi
exprimă în mod indirect o anumită viziune asupra lumii, care se poate deduce din
universul reprezentat). Distincţia dintre autorul concret şi autorul abstract se poate
evidenţia la nivelul opţiunilor filozofice, ideologice, politice exprimate în opera
literară, opţiuni care, nu o dată, se dovedesc diferite;
• Receptorul este destinatarul mesajului respectiv. Spre deosebire de comunicarea
verbală orală care este directă, comunicarea literară este mediată de text . Jaap
Lindtvelt distinge şi la acest nivel cititorul concret de cititorul abstract. Cititorul
concret este o persoană reală, cu o existenţă independentă de cea a autorului,
trăind într-o anumită epocă istorică – aceeaşi sau diferită de cea a autorului
concret. Distanţa temporală dintre cele două instanţe poate genera dificultăţi în
receptarea operei, date fiind modificările lingvistice şi de viziune care despart
generaţiile. Este unul dintre motivele pentru care rămân în umbră romane ca
Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir şi chiar Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din
pisică şoareci manâncă de N. Filimon, pe care foarte puţini elevi mai încearcă să
le citească, mai ales în condiţiile epocii informatizate pe care o parcurgem.
Cititorul abstract este destinatarul pe care opera literară îl presupune, îl
proiectează, îl conţine implicit. El este imaginea cititorului ideal pe care îl
reclamă o operă literară, prezentat de Umberto Eco astfel: „Cititorul Model al
unei povestiri nu este Cititorul empiric. Cititorul empiric suntem noi, aceştia, eu,
dumneavoastră, oricine altcineva, atunci când citim un text. Cititorul empiric
poate citi în multe feluri şi nu există nici o lege care să-i impună cum anume să
citească, pentru că adesea foloseşte textul ca pe un ambalaj pentru propriile sale
pasiuni, care pot veni din interiorul textului sau pe care textul i le poate stârni în
mod întâmplător...Acest tip de cititor al unei cărţi îl numesc eu cititor model –un
cititor-tip pe care textul nu numai că îl prevedeca pe un colaborator, dar pe care
şi caută să-l creeze. Dacă un text începe cu „A fost odată”, el lansează un semnal
ce imediat îşi selecţionează propriu-i cititor model, care ar trebui să fie un copil
sau cineva dispus să accepte o poveste ce trece dincolo de înţelesul obişnuit” .
(Opera aperta,1997). Umberto Eco poate fi considerat, în acest context, drept un
cititor avizat, având o altă perspectivă asupra fenomenului literar, teoretizând din

2
 punctul de vedere al specialistului problema receptării operei literare, ceea ce îl
distinge de consumatorii de literatură obişnuiţi..
Naratologia modernă vorbeşte şi despre o altă instanţă narativă, naratarul,
cititorul fictiv căruia i se adresează naratorul pe parcursul discursului său narativ.
• Mesajul este secvenţa de semnale (verbale şi/sau non-verbale) pe care emiţătorul
o transmite către receptor. Pentru a fi înţeles, mesajul trebuie construit din unităţi
sau elemente cunoscute deopotrivă de emiţător şi de receptor. Mesajul artistic
presupune o pluralitate de semnificaţii, dată fiind complexitatea relaţiilor dintre
semnificant şi semnificat în regimul artisticului. Arta, în special literatura, posedă
o calitate unică, aceea a exprimării unui mesaj cu larg unghi de „deschidere” pe
planul semnificaţiilor prin procedee formale organizate într-un sistem de relaţii,
într-o structură, care prin definiţie este „închisă”. „O operă de artă, chiar dacă
este produsă conform unei poetici explicite sau implicite a necesităţii, este în mod
substanţial deschisă unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare dintre ele
făcând opera să retrăiască potrivit unei perspective, unui gust, unei execuţii
personale” (Umberto Eco, Opera deschisă, Humanitas, 2000). Conceptul de
„operă deschisă” devine astfel o provocare a competenţelor lecturale ale oricărui
individ, „presupunând o mai mare iniţiativă personală, o participare mai activă a
cititorului la receptarea şi la completarea mesajului”. Relaţia dintre deschidere şi
structură ( lingvistică, textuală, discursivă), ca vehicul al mesajului este mediată
de matricea tematică. Înţeleasă ca o „ chintesenţă a ideaţiei ” ( Analize de texte
poetice, antologie coord. de Ion Coteanu, Ed. Academiei, 1986), matricea
tematică revelează multitudinea semnificaţiilor posibile ale unei creaţii artistice în
funcţie de modul de selectare a procedeelor stilistice. Considerat în orizontul
didacticii generale şi al predării literaturii, conceptul de matrice tematică este
deosebit de important, în sensul că deschide o multitudine de posibilităţi
interpretative la nivel tropologic(al semnificaţiilor filozofice) în cadrul unei
creaţii, la abordarea comparativă a unor opere în cadrul literaturii române (de ex.
Morgenstimmung de T. Arghezi, Luceafărul lui Eminescu şi Riga Crypto şi
lapona Enigel de Ion Barbu) şi la raportarea unor opere ale literaturii române la
opere din literatura universală. Se poate atinge astfel un obiectiv fundamental al
didacticii moderne, respectiv deschiderea către universal. De asemenea, se va
putea explica mai uşor relaţia dintre „mesajul poetic şi mijloacele de expresie”,
subiect inclus în cele propuse pentru tipul II la bacalaureat şi care încă nu îşi
găseşte o modalitate de rezolvare pertinentă.
• Codul reprezintă ansamblul elementelor prin care se realizează comunicarea şi
care pot aparţine unei limbi, gestici, pot fi o suită de semnale sonore sau vizuale
de diverse feluri. În domeniul literaturii (artistice sau non-artistice), codul îl
reprezintă limba în care se transcrie mesajul. Ideea de cod provine din modul în
care cuvintele şi unităţile lingvistice cristalizează în structuri bine-definite, cu
particularităţi vizând sfera literarului sau a ştiinţificului. Condiţia fundamentală a
actului de decodare o constituie cunoaşterea limbii respective, pe de-o parte, şi
cunoştinţele de receptare a creaţiei artistice, pe de altă parte.

3
• Canalul reprezintă mediul de transmitere a mesajului (aerul pentru comunicarea
orală, scrisoarea, biletul, telegrama, telefonul, faxul, poşta electronică). În cazul
literaturii vorbim despre două tipuri de canale, în funcţie de apartenenţa unei
creaţii la literatura populară (folclor) - prin viu grai, şi prin intermediul cărţii, al
revistelor, în cazul operelor literaturii culte.
• Contextul este ansamblul factorilor care, dincolo de sensurile determinate de
structura lingvistică a enunţurilor, afectează semnificaţia acestora. Noţiunea de
context, prezentă în orice discuţie privind procesul comunicării, este şi ea definită
din diverse puncte de vedere. Din perspectivă strict lingvistică, prin context se
înţelege atât situaţia de comunicare, cât şi interlocutorul (ca statut şi rol),
cunoştinţele factuale, varianta stilistică. Contextul lingvistic implică mai multe
tipuri: contextul verbal al unei expresii (altfel spus, contextul enunţului); contextul
extra-verbal al expresiei verbale (ceea ce se mai numeşte şi contextul enunţării) şi
contextul extralingvistic al limbii naturale (cu alte cuvinte, contextul global al
limbii). Din punct de vedere extralingvistic, noţiunea de context semnifică
„sistemul de referinţe, implicite (nedezvăluite ori neconştientizate) sau explicite
(manifestate prin aserţiuni ori indicaţii specifice), de care cititorul se serveşte spre a
construi sens ori/şi a evalua opera (textul)”. Poate fi imaginat ca un câmp
intermediar, aflat între cititor şi text, care modulează orientarea şi stilul receptării
individuale (Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Polirom, 1998).
Teoreticienii fac distincţie între contextul primar (totalitatea convenţiilor,
conotaţiilor, cunoştinţelor care conturează raporturile cititorilor cu literatura, la un
anumit moment) şi contextul secundar (care constă în sistemul de referinţe voluntar
adoptat de cititori şi care stă la baza strategiilor interpretative). La rândul lor,
contextele secundare sunt de mai multe feluri: contextul originar (e spaţiul genezei
textului, al circumstanţelor elaborării: tradiţie literară, biografie etc.); contextul
subiectiv (e spaţiul instituirii subiectului (cititorului) ca instanţă receptoare,
valorizatoare); contextul transtextual (sau intertextual), care însumează punerea în
relaţie a unui text (operă) cu cele din care derivă (prin imitaţie, influenţă, parodie
etc.) sau cu care prezintă afinităţi; contextul analitic, cel care constă în
circumscrierea lecturii într-o perspectivă de interpretare (lingvistică, mitică,
psihanalitică, sociologică etc.).
• Relaţia dintre emiţător şi receptor, actul decodării, receptarea pertinentă a
mesajului, cu totul specială în cazul comunicării literare, se realizează prin
intermediul lecturii