Lit.

13 PIPP_2018
GENUL LIRIC. POEZIA PENTRU COPII

PLAN ŞI SUPORT DE CURS DEZVOLTAT

0. Obiectivele unităţii de învăţare (ale cursului)

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
 să definească conceptul de poezie pentru copii (accepţiuni);
 să indice funcţii (valori, roluri, efecte) generale şi particulare ale poeziei pentru copii;
 să operaţionalizeze noţiunile de teorie literară specifice poeziei pentru copii;
 să selecteze şi să prelucreze conţinuturile în vederea accesibilizării informaţiilor specifice poeziei pentru copii;
 să indice funcţii (valori sau roluri) generale şi particulare ale poeziei pentru copii, între care:
o funcţia comunicativă;
o funcţia formativă (educativă, modelatoare);
o funcţia cognitivă (informativă);
o funcţia afectivă (emoţională, expresivă, subiectivă);
o funcţia ludică;
o funcţia etică (morală);
o funcţia estetică (artistică, creativă, culturală);
o funcţia interculturală;
o funcţia identitară (construcţia de sine);
o funcţia profilactică (terapeutică);
o funcţia axiologică ş.a.

1. GENUL LIRIC. POEZIA PENTRU COPII

Planul de curs:
1. Introducere: Despre poezie – Fișa pentru discuția introductivă
2. Literatura pentru copii, un generic primar de funcţionare a literaturii ca literatură
3. Criteriul estetic, un criteriu obligatoriu în poezia pentru copii
4. Poezia pentru copii: univers tematic şi formule artistice
5. Curriculum aprofundat (sinteză) – Medalion literar: Constanţa Buzea şi „cărticelele vârstelor fragede” (2011)
(Constanţa Buzea, Cărticică de doi ani, Cărticică de trei ani, Cărticică de patru ani, Cărticică de cinci ani,
Cărticică de şase ani)

FIŞA PENTRU DISCUŢIA INTRODUCTIVĂ

Nicolae Manolescu, Despre poezie
România Literară, Anul XLIV, Nr:1, 6 ianuarie 2012 (06/01/2012 - 12/01/2012)
„În Despre poezie susţineam ideea că, dacă nu există nimic în poezie care să nu fi existat înainte în limbă, nu există
nimic în limbă care să dea naştere de la sine poeziei. Eugen Coşeriu are o idee mai simplă şi mai atrăgătoare şi, chiar dacă nu
mă simt pregătit să renunţ la a mea, vreau s-o „popularizez” pe a lui, poate şi fiindcă n-o cred neapărat opusă ideii mele.
Premisa lui Coşeriu este că un cuvânt întreţine în actul lingvistic nenumărate relaţii, unele evidente, altele ascunse. Şi
Roman Jakobson le identificase, dar Coşeriu preferă s-o facă oarecum empiric. În jargonul lingviştilor, cuvântul e denumit semn.
Aşadar, orice semn funcţionează prin raport cu alte semne, fie în plan formal, fie ca sens, în raport cu alte microsisteme de semne,
cu lucrurile înseşi şi cu cunoştinţele noastre despre lucruri. Să luăm un cuvânt ca liliac. În română el înseamnă (lingviştii spun
denotă) pasărea, floarea sau arbustul cu acest nume. Denotaţii multiple are şi în franceză (unde i se spune şoarece chel ) sau în
germană, nu şi în engleză unde bat înseamnă doar bat.
Şi mai interesante sunt consecinţele relaţiilor pe care un cuvânt sau o expresie le stabileşte în interiorul textelor literare.
Noi, românii, recunoaştem imediat un cuvânt sau o expresie care au fost folosite de Eminescu sau de Arghezi. Parfumul lor nu ne
înşală niciodată. Cuvintele au apoi un substrat mitologic sau, pur şi simplu, cultural. Miază-Noapte, care e cuvântul popular pentru
Nordul geografilor, ne evocă întunericul cel mai teribil, ora strigoilor sau un personaj din basme. Coşeriu e de părere că, în actul
vorbirii, aceste relaţii (conotaţii, le spun lingviştii celor mai multe dintre ele) nu sunt de obicei prezente în mintea vorbitorului. Ele
sunt latente, neactualizate decât rareori în vorbirea uzuală.
Poezia este acea formă de vorbire în care aceste relaţii se actualizează în permanenţă. Scrie Coşeriu: «Limbajul poetic,
în care se actualizează tot ceea ce ţine de semn, este limbajul cu toate funcţiunile lui, este, adică, plenitudinea funcţională a
limbajului». Nu selecţie, nu deviere, nu opoziţie faţă de limbajul uzual sau de limbajele ştiinţifice (al matematicii, de
exemplu, în Poetica matematică a lui Solomon Marcus), aşa cum au încercat să-l definească poeticienii de toate culorile:
limbajul poetic este limbajul în deplinătatea funcţiilor sale.
Doar în poezie instrumentul posedă toate clapele, corzile, gamele, bemolii şi diezii. Orice alt act de vorbire e limitat.
Avea dreptate poetul german Joseph von Eichendorff, contemporanul lui Goethe, citat de G. Călinescu în eseul lui despre poezie
din Principii de estetică: dacă nimereşti cuvântul magic, universul începe să cânte. Cuvântul poetului e magic pentru că este, ca
într-un fel de unitate primordială, o sonoritate care trezeşte alte sonorităţi, un înţeles care evocă alte înţelesuri, un semnal simplu şi
o expresie complexă, un lucru în sine şi un lucru în relaţie, o identitate şi o alteritate, un fapt natural şi un fapt cultural, şi toate în
acelaşi timp, ca muzica unei orgi.” (Manolescu, 2012: 1)
1
 2. Literatura pentru copii, un generic primar de funcţionare a literaturii ca literatură
Aparţin, aşadar, scrierile cu caracter ludic – sau unele dintre ele – literaturii pentru copii? Da şi nu. Literatura
e destinată, în principiu, tuturor celor în măsură s-o recepteze, indiferent de condiţia biologică, socială, profesională
sau cronologică. În anii ’30 ai secolului trecut, Tudor Arghezi ironiza orice literatură „pentru”, deoarece literatura
adaptată unor preocupări speciale, de vârstă, de sex, de breaslă, nu e literatură în sens artistic, iar în ea, preocuparea de
artă e subordonată altor considerente. Multă vreme asimilată literaturii de consum sau de divertisment, alături de
cărţile detectiviste şi de aventuri, romanele de călătorii, moravuri, sentimentale, umoristice, cu tematică din prezent şi
din istoria locală şi străină, literatura pentru copii a început treptat să fie reconsiderată sub raport estetic, mai ales la
sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, ca literatură „propriu-zisă” sau „adevărată”, iar, din perspectiva
receptării sale de către publicul infantil sau juvenil, ca literatură „a începutului de drum lectoral” sau ca „literatură pe
cale proprie” (Adela Rogojinaru, 1999). Lecturile copilăriei – observa la rândul său Michel Tournier (1977) –
constituie pentru fiecare dintre noi un fond intangibil, o bază inatacabilă pe care ne-am construit, mai mult decât
cultura şi judecata literară, sensibilitatea şi mitologia personală. Autorii aşa-numiţi «pentru copii şi tineret» sunt pentru
Michel Tournier scriitori în toată puterea cuvântului. În Lecturile fragede (Les vertes lectures, 2007), Michel Tournier
îi evocă pe Karl May, Jules Verne, Jack London, Rudyard Kipling şi alţii, cărora le datorează intrarea în viaţă,
înţelegerea lumii şi chiar formarea lui ca scriitor. Din acest punct de vedere, Michel Tournier mărturiseşte că marele
roman al existenţei sale a fost Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlöf, prin
intermediul căruia a descoperit cum se pot amesteca magia şi cunoaşterea, cum se poate pune fantasticul (Nils se
micşorează pentru a putea călători pe spatele unei gâşte) în slujba descoperirii lumii (peisajele şi animalele ţării sale).
Michel Tournier aduce astfel un omagiu marilor povestitori şi nu se sfieşte să spună că Vineri sau viaţa sălbatică
(versiunea pentru copii şi adolescenţi a romanului care i-a adus Premiul Academiei Franceze în 1967 – Vineri sau
limburile Pacificului) e capodopera lui, fiindcă a simplificat şi clarificat povestirea, până la transparența sensurilor.
De aici una dintre cele mai recente definiţii ale conceptului de literatură pentru copii ca mod generic primar
de funcţionare a literaturii ca literatură: „În cele mai simple cuvinte, aceasta înseamnă: dispunerea limbajului într-o
formă unică şi irepetabilă, în stare să genereze imagini, idei şi semnificaţii, totul într-o combinaţie, la rândul ei,
irepetabilă (…). Un obiect («un discurs»…), aşadar, care, prin originalitate, unicitate, ca şi prin puterea sa de
simbolizare şi semnificare, reuşeşte să vorbească şi să folosească generaţiilor succesive, având o valoare de
întrebuinţare şi un termen de valabilitate teoretic nelimitate” (Sanda Cordoş, 2004: 54).
Este adevărat că nu orice operă este accesibilă oricui, dar asta o stabileşte cititorul. Copilul nu citeşte poezii
din volumul Joc secund nu pentru că Ion Barbu n-a scris „pentru copii”, ci fiindcă, la vârsta lui, nu are fondul
aperceptiv necesar înţelegerii unor asemenea creaţii literare. Nimeni însă nu-l poate determina să citească până la
cutare vârstă doar anumiţi autori, iar după aceea doar scriitori cu totul diferiţi. Posibilităţile de receptare variază de la
individ la individ. Cu atât mai mult, literatura accesibilă copiilor nu este interzisă adultului. Ar fi absurd ca acesta din
urmă să nu citească Făt-Frumos din lacrimă sau Povestea lui Harap Alb, sub cuvânt că sunt „pentru copii”, nu pentru
el. Estetic vorbind, aşadar, „literatură pentru copii” nu există, după cum nu există o literatură pentru bătrâni sau una
pentru femei. Şi, totuşi, o literatură special destinată vârstelor mici, adecvată puterii de înţelegere a şcolarilor şi a
preşcolarilor, se scrie în permanență: „Se redescoperă acum că orice adult a fost cândva copil, chiar dacă nu orice om
parvine la starea de adult şi nici orice adult la condiţia de om; că sunt necesare oarecare pregătire psihologică şi
vocaţie pentru acest gen. Sub raportul conţinutului, aceasta înseamnă mai întâi descoperirea sau inventarea unor
întâmplări senzaţionale inofensive, la mintea copiilor; sub cel tehnic, decisivă devine misiunea dificilă a găsirii unor
procedee de transformare în text a producţiei orale de narativitate care defineşte începutul relaţiilor de comunicare
între membrii mai în vârstă ai unei familii şi copil.” (Marian Popa, 2009: 934).
Literatura pentru copii (și tineret) este, desigur, şi un instrument al psihopedagogiei. Cu toate acestea, prin
însăşi natura ei artistică, cercetarea literaturii pentru copii intră în primul rând în competenţa specialiştilor acestei
discipline, a filologilor, a criticilor literari, a profesorilor, a celorlalte instanțe ale validării și propagării literaturii în
general şi abia după aceea în atenţia specialiştilor psihopedagogi. Nimic nu împiedică însă ca o asemenea literatură cu
virtuți psihoterapeutice sau pedagogice să fie și foarte bine scrisă. Pot apărea – au apărut şi apar mereu – versuri,
povestiri, romane cu marcate funcţii educative şi totodată superior realizate literar. O seamă de mari cărți ale
copilăriei, care sunt utilizabile (şi sunt utilizate) în procesul educaţional se numără printre capodoperele literaturii
naționale și universale, aparținând unor autori consacrați, între care: Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Gellu Naum,
George Topârceanu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Constanța Buzea, Mihail Sadoveanu, Charles Perrault, Hans
Christian Andersen, Mark Twain, Rudyard Kipling, Lewis Carroll, Fraţii Grimm, Edmondo de Amicis, Selma
2
Lagerlöf, Jack London, Jules Verne, între mulţi alţii. Pe de altă parte, este de asemenea foarte adevărat și faptul că
niciuna dintre aceste creații literare exemplare nu este citită în exclusivitate de către copii sau tineri.
Bibliografia capodoperelor literare din spaţiul naţional include şi ea scrieri pe măsura puterii de înţelegere a
tuturor vârstelor, multe având copii ca eroi principali şi explorând universul copilăriei, ca în capodoperele literare
Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu, Cartea cu jucării de Tudor Arghezi sau Fram, ursul polar de Cezar
Petrescu. Versuri şi proze de o incontestabilă valoare artistică, în măsură să-i delecteze estetic şi pe copii, au realizat
nenumărați scriitori români aparținând diferitelor vârste ale devenirii literaturii naționale: Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Delavrancea, George Coşbuc, Emil Gârleanu, I. Al.
Brătescu-Voineşti – în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Tudor
Arghezi, Victor Eftimiu, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Victor Ion Popa, Ionel Teodoreanu – în perioada
interbelică, Demostene Botez, Nina Cassian, Ion Caraion, Gellu Naum, Vladimir Colin, Constantin Chiriţă, Costache
Anton, Ion Brad, Tiberiu Utan, Ion Horea, Al. Andriţoiu, Gh. Tomozei, Radu Tudoran, Marin Preda, George Bălăiță,
Nicolae Velea, Marin Sorescu, Ana Blandiana, între mulţi alţii – în perioada postbelică şi ulterior.

3. Criteriul estetic, un criteriu obligatoriu în poezia pentru copii

Când e vorba de cărţi pentru copii – deci de o literatură cu caracter relativ aparte – incursiunile în domeniile
ficţionale ale literaturii pentru copii îţi îngăduie să te familiarizezi cu un univers de preocupări deosebit (măcar pe
unele coordonate) de acela obişnuit altor tipuri de literatură. Nu poţi să nu constaţi însă că, cel puţin teoretic, indiferent
ce tip ai avea în vedere, el se supune (sau ar trebui să se supună), de vreme ce-l încadrăm în câmpul beletristicii,
aceloraşi legi generale ale artei. Inevitabil, eşti tentat atunci să-l judeci prin prisma acestora şi nu, în primul rând, prin
aceea a disciplinei ştiinţifice care-l reclama sau, câteodată, îl tolerează ca ramură, derivat ori complement al ei. Astfel,
supuse rigorilor logice ale disciplinelor pozitive, poeziile din volumul Zebra și algebra de Grete Tartler n-ar trece
examenul ştiinţelor exacte, aşa cum sunt ele cunoscute astăzi. Tot astfel, raportate la preceptele promovate de
pedagogie, Amintirile lui Ion Creangă sau romanele pentru copii ale lui Mark Twain ar trebui poate puse la index.
Numai că ele aparţin totuşi, înainte de toate, literaturii propriu-zise sau adevărate, iar, cititorul juvenil, parcurgându-le,
îşi îmbogăţeşte cunoştinţele despre om şi despre societate, devine mai înţelept, se compară pe sine cu eroii ale căror
fapte îi reţin atenţia, se descoperă în ei, evoluează sub raport moral, are iluzia, pentru un moment măcar, că a ieşit din
cotidian, intrând într-un univers totuşi familiar. Pe de altă parte, scriindu-le, autorii nu s-au gândit să realizeze nici
auxiliare ale manualelor de științe, geografie, istorie etc., nici istorioare menite a fi folosite ca exemple de către edu-
catorii de profesie.
Coborând într-o lume cu preocupări şi probleme relativ specifice, scriitorii au explorat-o ca pe oricare alta,
ţinând să desluşească esenţa, să transfigureze adevăruri, să le recreeze, cu mijloacele de transfigurare artistic puse la
îndemână de arta literară. Că, în felul lor, scrierile pentru copii răspund şi unor chestiuni care-i interesează
îndeaproape şi pe educatori, psihologi sau pedagogi, ca şi pe unii oameni de ştiinţă, nimeni nu va contesta vreodată.
Ceea ce se uită însă, de regulă, e că în ele (mă refer la cele care au înfruntat efectiv timpul, rezistând valoric acestei
probe), eticul e implicit, nu explicit, intră în ceea ce se cheamă în teatru supratemă, trăieşte în subtext şi nu e predicat
ostentativ, de dragul demonstraţiei. Stau mărturie pentru aceasta Domnu’ Goe, Vizită de I.L. Caragiale, Domnu’
Vucea, Bunicul, Bunica de Barbu Delavrancea sau basmele lui I. Creangă, P. Ispirescu, I. Slavici, intrate de mult în
tezaurul literaturii noastre clasice. Sau în acela al literaturii noastre modern şi contemporane pentru copii, ca, spre
exemplu, în schiţele şi povestirile lui M. Sântimbreanu (Mama mamuților mahmuri) sau O. Pancu-Iaşi
(Țaraundevinerierajoi), autorii unor „nostimade” deopotrivă pentru copii, mici şcolari, tineri sau adulţi. Trimiţând, în
acest sens, la „istorioarele” pline de farmec şi umor ale lui O. Pancu-Iaşi, Marian Popa (2009: 953) observa:
„Scriitorul acesta ştie să deplaseze banalul spre zonele neobişnuitului tensionat, are rutina spontaneităţii povestitorului
familiar şi digresiv, uzează de asociaţii surprinzătoare, uneori absurde; fabulaţia este minimă, dar ingenioasă,
didacticul discret; tipul reuşit – copilul neascultător, sancţionat nu foarte dur, chiar prin urmările isprăvilor sale.”
Problema se pune în termeni similari şi când e vorba de poezia dedicată celor mici sau ajunsă în atenţia lor.
Versificarea unor precepte, tezismul, subaprecierea capacităţii de înţelegere a copilului, expresia plată duc, nu o dată,
la sacrificarea obiectivă chiar a noţiunii de artă. Abdicând de la principiile estetice elementare ale acesteia din urma,
textierii vizaţi au iluzia că slujesc, chipurile, prin mesajul moralizator al stihurilor semnate de ei, înalte ţeluri
pedagogice. Zicându-le compunerilor poezii, ei se mărginesc să împrumute din arsenalul literaturii câteva mijloace
tehnice pentru ca, în fond, să îmbrace în haine oarecum mai preţioase, mai atractive, scheletul unor lecţii de conduită
care, spuse decent, fără ritm, rime, comparaţii şi epitete, ar putea fi, probabil, mai eficace. Păcatul e, fireşte, mai vechi,
3
dar el nu le este caracteristic scriitorilor înzestraţi cu har şi conştienţi de menirea lor, ci condeierilor animați (dacă nu
obsedați) de ideea că pentru copii esenţial e numai ce spui, nu şi cum spui, că, rezolvând fără echivocuri chestiunile de
orientare educativă, ţi-ai făcut şi datoria estetică pe deplin. Că lucrările lor pseudo-literare nu rezistă timpurilor, nu e
greu de dovedit. În asemenea cazuri avem de-a face, fără îndoială, şi cu nontalente. Dar nu numai cu atât. Ci şi cu
prizonierii unor concepţii extraestetice, potrivit cărora literatura pentru copii ar fi chemată să „înveţe”, să dea
„poveţe”, să moralizeze. Pe George Coşbuc (în Iarna pe uliţă), pe George Topârceanu (în fabulele, baladele şi
rapsodiile sale), pe Tudor Arghezi (în Prisaca), pe Otilia Cazimir (în Baba iarna intra-n sat), pe Nina Cassian (în
Povestea a doi pui de tigru numiţi Ninigra şi Aligru) sau pe Eugen Ionescu (cu uimitoarele sale Elegii pentru fiinţe
mici) – ca să nu amintim aici decât câteva repere de gen mai importante – nu i-au călăuzit, deliberat, asemenea gânduri
sau intenţii ostentativ educative. Poeţi deplini, ei au rămas în sfera artei autentice şi atunci când s-au adresat celor
mici. Simptomatică ni se pare, de altfel, şi observaţia că numeroase scrieri, elaborate de marile noastre talente literare,
au devenit abia ulterior literatură pentru copii. Mai mult: modele literare. Astfel, compunând Călin (file din poveste),
Mihai Eminescu nu se adresa copiilor. Nici George Coşbuc, înfăţişând nunta în codru. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi
năzuit să-şi asume sarcini ce revin educatorilor şi ar fi subordonat intenţiile artistice unora cu scop manifest
pedagogic? Răspunsul nu e greu de formulat. Din fericire pentru literatură şi pentru cititorii de toate vârstele, marii
creatori, poeți sau prozatori, n-au abdicat de la dezideratele estetice ale artei literare.
Literatura are, desigur, şi o raţiune practică. Altfel, nici nu ar exista. E greu de admis, însă, că rostul ei e
acelaşi cu al învăţământului de cultură generala şi că trebuie, prin urmare, să-i înveţe pe copii (de la caz la caz) din ce
e alcătuit mecanismul cutărei maşini, cum se seamănă porumbul, cum se recoltează cartofii, ce este o masă sau pe
unde curge Dunărea. Şi totuşi mai întâlnim romane în care ni se descriu amănunţit procese tehnologice sau versuri în
care copiilor li se spune că în curte există găini, cocoşi, raţe, purcei etc., ca în poeziile lui Rusalin Mureşanu (A venit
un cocostârc). Sau că la Veronica Porumbacu, în poezia Lung e Drumul Dunării, în care îl informează pe copil de
unde izvorăşte şi prin ce oraşe trece Dunărea, care îi sunt afluenţii principali, ce mai e nou pe la Brăila sau pe la
Galaţi, care e relieful Dobrogei, cum se chema pe vremuri Tulcea, ce păsări trăiesc în Deltă, la ce e folosit stuful etc.
Oricât de necesar, de complex şi de complicat ar fi procesul de asimilare a cunoştinţelor, familiarizarea copilului cu
noţiunile elementare, desemnând obiecte, fiinţe, îndeletniciri, n-are sens să fie făcută în versuri. Părinţii, experienţa
proprie, empirică, sunt dascăli mai buni şi mai operativi. Oricât de dificile ar fi, apoi, cunoştinţele despre mediul
natural ale diferitelor discipline, nu are rost să li se versifice conţinuturile. Ideea că şi le va însuşi astfel mai uşor e cu
totul iluzorie şi-i va deforma, în timp, micului şcolar, gustul artistic, îndepărtându-l tot mai mult de interesul pentru
lectura textului literar, de plăcerea de a citi literatură beletristică.
Se ridică astfel o problemă de principiu: este, oare, datoare literatura (în speţă poezia pentru copii) să
instruiască sau scopul ei principal e educaţia? Teoretic, răspunsul e relativ simplu: fireşte că menirea ei e de a educa
(nu însă de a moraliza!). Scriind despre Dunăre, Carpaţi sau Bărăgan, despre oraşele şi satele patriei, firesc e să
trezeşti în copil nu nevoia de a le memoriza, ci sentimentul dragostei faţă de meleagurile natale, să-l faci să descopere
frumuseţi nebănuite, să-i insufli mândria identitară a apartenenţei la o ţară unde înfloresc valori şi tradiţii care ne
definesc cultura materială şi spirituală, să aduci elogii calde şi sincere profesiunilor, naturii şi, mai ales, omului care le
stăpâneşte.
Jean-Jacques Rousseau spunea odată: „Natura vrea ca, înainte de a fi om, copilul să fie copil”, să aibă, adică,
problemele, preocupările, psihologia lui, un mod specific de a percepe, înţelege şi de a-şi reprezenta lumea. Mihail
Ralea arăta, într-un articol despre poetul expresionist german R.M. Rilke, că psihologia literaturii a demonstrat că
până la 12 ani imaginile copilului sunt total deosebite de cele ale adultului. Ele sunt extrem de subiective,
halucinatorii, cu puternice articulaţii animiste. Copilul, am zice, are o mitologie a lui. Obiectele din jur sunt
personificate, între el şi universul micro şi macrocosmic se stabilesc raporturi de confraternitate sau adversitate, aşa
încât copilul dialoghează cu ele, li se substituie, le modifică după plac funcţia, rostul sau esenţa, ca un demiurg.
Conversând, monologând, copilul realizează asociaţii care sunt, în fond, metafore. La drept vorbind, înainte de a
deveni procedee comune poeziei, comparaţia, metonimia, sinecdoca, alegoria, analogia, sinesteziile sunt mijloace
proprii gândirii infantile. Copilul, prin definiţie, metaforizează, Metaforizând, copilul transfigurează realitatea. Fără să
ştie, el gândeşte poetic. Procesul se petrece mai cu seamă în condiţiile jocului. Gratuit sau nu, acesta facilitează
cunoaşterea, deschide porţi spre descoperirea adevărurilor. Facultatea de a înţelege altfel decât intuitiv fenomenele îi
lipseşte; suverană, în largul ei, e doar fantezia. Nimeni nu trăieşte, poate, mai intens decât copilul, starea psihologică
pe care Charles Baudelaire o celebra, ca stare poetică de graţie, în Corespondenţe.
Toate acestea au, credem, valoare de postulat. Existenta lor obiectivă e indiscutabilă. Practica a confirmat-o de
4
mult şi continuă să o confirme cotidian. Consecinţele pe planul literaturii pentru cei mici ar trebui să fie, calitativ şi
cantitativ, sesizabile. În fapt, suntem însă, de multe ori, martorii unei situaţii paradoxale: poeţi care, în versurile scrise
pentru adulţi, folosesc asociaţii relevante, un limbaj figurativ încărcat de semnificaţii, ţintind transfigurarea lumii
contemplate – când se adresează copiilor de vârstă preşcolară sau şcolară, utilizează un limbaj văduvit de culoare, de
plasticitate, de metaforă, scoţându-l fără drept de apel pe cititor sau pe audient din lumea lui populată, cum ar zice T.
Arghezi, cu „miracole nebănuite”. Masa devine doar masă, scaunul e doar scaun, luna e doar luna, racheta rachetă etc.,
etc., iar când totuşi îşi păstrează unele funcţii mitice, ele sunt mereu aceleaşi, obligând imaginaţia copilului să se mişte
centrifugal, în planul aceloraşi cote staţionare sau pe rute şi orbite statornicite de tradiţie. Eroarea acestor poeţi constă,
în speţă, în faptul că privesc lucrurile şi stările realităţii naturale din unghiul adultului, pentru care lumea nu mai
ascunde minuni. Pe scurt, în loc să mitizeze (potrivit gândirii infantile), demitizează (potrivit celei adulte).
Secretul succesului obţinut, în schimb de Marcel Breslaşu, într-un poem cum e Bondocel îşi alege o meserie
stă, între altele, tocmai în abordarea problemei nu din perspectiva adultului, ci din aceea a copilului, înzestrat, ca şi
eroul titular, cu un temperament şi cu un fel de a privi lumea şi sensul activităţii umane, caracteristice vârstei. Prin
urmare, Bondocel visează. De fapt, el se joacă visând. Cumpăneşte, cu relativa seriozitate, avantajele şi dezavantajele
diferitelor meserii, se imaginează într-o postură sau alta, trece cu uşurinţă şi fără regret prin toate ipostazele, potrivit
unui sistem de asociaţii firesc, rămânând mereu identic cu sine însuşi şi la nivelul de cugetare pe care i-l îngăduie anii.
El are, aşadar, „mintea jucăuşă/ de adună şi-mpreună/ câte-n soare şi în lună,/ câte-n luna şi în stele/ (mari şi mici şi
mititele),/ prefăcând/ în poveste/ tot ce este (şi nu este).”
Poveste înseamnă însă un univers fabulos, o lume aparte, în care nefirescul (obiectiv) să fie convertit în firesc
(subiectiv), miraculosul să nu aibă inflexiuni antirealiste, iar convenţia sa fie lege acceptată. Lumea aceasta aparte nu
presupune numaidecât şi existenta unor personaje de sursă fantastică (zâne, zmei, pitici, spiriduşi) care să poarte marea
bătălie dintre bine şi rău sau săintervină, în conflict, aducând soluţii ori complicând acţiunea. Ea se constituie ca
entitate sui generis, acordând funcţii mitice elementelor cotidiene, familiare. Eroii capătă însuşiri extraordinare,
obiectele din jur se însufleţesc, timpul şi spaţiul îşi pierd contururile reale, infinitul e concentrat în câteva clipe, iar
nelimitatul în câţiva metri pătraţi, imposibilul nu mai are sens, realitatea obiectivă se subiectivizează, supunându-se
voinţei copilului. Întâmplări nemaipomenite pot trăi şi copiii (Păcălici şi Tândăleţ de Nicolae Labiş, Curcubeu de
Nina Cassian, Ina Mădălina de Valeria Boiculesi, Oacheşel şi Bălăioara de Stefan Iureş), şi jucăriile (Şantier de
Demostene Botez), şi animalele (Povestea broscuţei ţestoase de Eugen Jebeleanu, Câte-o gâză, câte-o floare, câte-un
fluture mai mare de Iordan Chimet, Cocostârcul Gât-Sucit de Marin Sorescu). Important e ca, înfăţişându-le, poeţii să
se situeze pe o poziţie cât mai apropiată de cea a copilului, să privească lumea prin ochii însetaţi de cunoaştere ai
acestuia, să-i descopere, folosind căile specifice artei, noi şi noi adevăruri despre sine şi universul înconjurător.
Universul acesta e, prin excelenţă, concret. A-l defini prin elemente corespunzătoare, intrate de acum în
fondul aperceptiv al copilului, ni se pare ceva foarte firesc. Dar poezia e datoare să împingă mai spre adâncuri
procesul de cunoaştere intuitivă a lumii, să dezvolte simţul de observaţie şi puterea de asociaţie a micului cititor (sau
ascultător), să-l determine ca, privind obiectele, fiinţele ori fenomenele, să le descopere noi însuşiri, să stabilească
între sine şi ele noi raporturi: „Cuvântul poetului e magic pentru că este, ca într-un fel de unitate primordială, o
sonoritate care trezeşte alte sonorităţi, un înţeles care evocă alte înţelesuri, un semnal simplu şi o expresie complexă,
un lucru în sine şi un lucru în relaţie, o identitate şi o alteritate, un fapt natural şi un fapt cultural, şi toate în acelaşi
timp, ca muzica unei orgi.” (Manolescu, 2012: 1)
Banalitatea plictisitoare, ostilă artei în genere, nu are ce căuta nici în literatura pentru copii, după cum observa
Nicolae Manolescu într-un cunoscut editorial despre Literatura proastă (2002). A-i repeta copilului (chiar versificat)
adevăruri arhicunoscute înseamnă a-l plictisi şi, până la urmă, a-l îndepărta de poezie. Că arborii au frunze, că porcul
guiţă, că florile au miros parfumat, că oamenii muncesc, copilul fireşte că ştie deja toate acestea (şi încă multe-multe
altele), şi fără ca ele să-i fie spuse sub formă de text ritmat şi rimat. Aflând că soarele e „strălucitor” şi „luminează”, că
trenul „şuieră”, că vara e „cald”, iar iarna „frig”, copilul nu va tresări în faţa spectacolului naturii, nu va încerca deloc
sentimentul uimirii, nu va avea conştiinţa că a devenit posesorul unor cunoştinţe extraordinare. Înfometat de noutăţi,
va prefera să trăiască uluitoarea aventură a cunoaşterii, pe cont propriu. Daca axioma – potrivit căreia orice poezie
autentică explorează necunoscutul prin cunoscut, convertindu-l în ceva familiar, şi că orice poet e un Cristofor
Columb – este adevărată, în materie de literatură pentru copii, formula îşi găseşte cele mai elocvente aplicaţii. Pornind
de la realităţi concrete, apropiate de sufletul şi înţelegerea celor mici, poeţii le fac şi mai accesibile, şi mai interesante,
şi mai vii. Cutare vieţuitoare e marcată de însuşiri exemplare. Îmbrăcămintea, mişcarea, destinul ei aduc în amintire,
prin analogii sau disocieri, fiinţa umană. Alta capătă valoare de simbol. Contemplându-le, poetul, asemenea copilului,
5
îşi pune întrebări, caută răspunsuri, se lasă îmbătat de frumuseţi, desluşeşte raporturi, trage concluzii.
În viziunea lui Tudor Arghezi, albina nu mai e o simplă insectă zburătoare, menită să atragă atenţia prin
zumzetul ei, ci o creatoare de minuni, o materializare pilduitoare a ideii de hărnicie (Fetica).
Lui Demostene Botez, identificându-se şi el cu modul de gândire infantil, un cocostârc îi sugerează ideea de
avion, iar, prin metonimie, pe aceea de aviator. Adresându-se păsării, copiii o invocă în spiritul celui mai firesc lucru
din lume (Cocostârcul aviator).
După ce a semănat flori, eroina din poemul Primăvara de Nicolae Labiş, cântă: „Să v-adape ploaia bine,/
semincioare de gherghine,/ ciorile să nu vă fure,/ semincioare de răsure,/ şi să creşteţi tâta mare,/ într-o lună cât în
zece,/ cu căpşoare mici de floare, să-ncercaţi a mă întrece./ Eu din tălpi şi voi din lut, /să ne-ntrecem la crescut!”
Mimând întrebări în maniera celor nevârstnici şi identificându-se cu optica acestora, Otilia Cazimir scrie
Cântecul drumului: „Drumule, de unde vii?/ Drumule,-ncotro te duci,/ Peste dealuri şi câmpii,/ Şi te-ncurci pe la
răscruci?/ Drumule, nu ţi-e urât/ Singur-singurel mereu? /La urcat, la coborât,/ Nu ţi-e jale, nu ţi-e greu?/ Nu te-ajung
nevoile?...” Şi continuă, dând răspunsuri ce ne amintesc, prin rezonantele lor interioare, de Eminescu din Ce te
legeni…: „– Singurel, eu nu rămân./ Chiar când nimeni nu mai vine,/ Vântul serii, moş bătrân,/ Şuşoteşte pentru mine/
Prin căpiţele de fân…”
Oricare din aceste texte îmbogăţeşte, într-o direcţie măcar, mintea şi imaginaţia copilului, educându-i
simţurile şi sensibilitatea. Cunoscutul devine, astfel, şi mai cunoscut, vizând câteodată chiar laturi tulburătoare ale
existenţei, ca în Bănuţul, unde Tudor Arghezi le vorbeşte celor mici despre misterul naşterii vieţii, ascuns în ou.
Evident, definirea concretului, în măsura în care se ţine seama de cunoştinţele prealabil asimilate de către
copii, nu pune atâtea probleme poetului câte ridică încercarea de a da contur material noţiunilor relativ abstracte. Dacă
avem o poezie valoroasă, accesibilă, a universului domestic, nu acelaşi lucru l-am putea spune (judecând în ansamblu)
despre nivelul atins de versul chemat să sădească în sufletul copilului sentimente civice şi patriotice. Cu rare excepţii,
se mai cultivă încă şi astăzi o lirică declarativă, sonoră, declamabilă, perpetuând locul comun, clişeul, expresia
demonetizată, plutirea în generalităţi, definirea unei abstracţiuni printr-o altă abstracţiune sau printr-un atribut
redundant, care ar trebui mai întâi el însuşi definit. Mintea copilului opereazăînsă aproape exclusiv în plan concret. O
abstracţie devine pentru el inteligibilă, doar dacă e convertită în fenomen ori obiect cognoscibil prin simţuri sau pe
calea analogiilor. Problema se simplifică, fără îndoială, pe măsură ce copilul creşte şi, în cadrul procesului de
învăţământ, se obişnuieşte să raţioneze. Dar recurgerea la concret rămâne pentru el o lege vitală şi în continuare, ca şi
pentru poezie. O noţiune ca „patria”, oricât coeficient de abstract ar conţine ea, are întotdeauna şi un conţinut material
intrinsec. El variază de la individ la individ şi de la vârstă la vârstă. N-o poţi exprima, deci, fără a invoca măcar unele
dintre datele fundamentale ale acestui conţinut. Eludându-le, bizuindu-te pe altele, neintrate în fondul aperceptiv al
cititorului (ascultătorului), rişti să nu realizezi consonanţa sentimentală scontată.
În Fântâna culorilor de Gheorghe Tomozei, titlul încifrează, metaforic, o idee artistică generoasă, definind
patria prin frumuseţea ei cromatică. Aceasta este o concretizare din registrul imaginilor vizuale în stare să-i deschidă
micului cititor ferestre noi spre înţelegerea noţiunii de patrie şi să-l facă să vibreze emoţional la rostirea numelui ei.
Poezia pentru copii scrisă de Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei (Carte de citire, carte de iubire), Violeta
Zamfirescu (La gura de rai), Otilia Cazimir, Nina Cassian (Curcubeu), Ana Blandiana (Întâmplări din grădina mea)
sau Constanţa Buzea (seria pentru vârste între doi şi şase ani, deschisă de Cărticică de doi ani), ca să amintim doar
câteva nume, are darul să infirme absolutizarea înclinaţiei copilului spre acţiune, a unei anumite preferinţe a acestuia
pentru epic (reală, de altfel), a plăcerii cu care ascultă poveşti sau a apetenţei pentru aventură. Cu toate acestea, copiii
au şi capacitatea de a trăi momente lirice, iar poezia cu conţinut sentimental considerăm că este în consonanţă cu
psihologia copilului. Este o eroare, prin urmare, minimalizarea sau chiar negarea acestei capacităţi de reacţie afectivă
profundă a copiilor în faţa unui fenomen oarecare, a unui obiect sau a unei fiinţe, iar reconsiderarea actuală a
caracteristicilor dezvoltării emoţionale a copiilor este de natură să infirme o asemenea prejudecată.
Cercetările socio-psiholingvistice şi psihopedagogice au demonstrat inconsistenţa unui asemenea punct de
vedere, relevând calitatea şi intensitatea trăirilor celor mici, a manifestărilor de puternic ataşament de care aceştia dau
dovadă în relaţiile cu familia, cu prietenii sau cu multe dintre elementele care alcătuiesc universul reprezentărilor
infantile asupra lumii. Pe de altă parte însă, însăşi preferinţa copiilor pentru genul epic trebuie privită nuanţat, din
chiar perspectiva funcţiei cognitive şi a celei formativ-educative, care sunt frecvent privilegiate în intervenţiile
didactice din mediul şcolar: „Sub acest aspect, nu trebuie să se ignore (şi de obicei se ignoră) că a povesti este o
acţiune fatică: copilul e insensibil la intenţiile informative şi formative ale naraţiunii care, cum au observat psihologii
moderni, constituie pentru el o formă a faptei şi nu substitutul ei sau un mod al gândirii raţionale. Aceste aspecte sunt
6
luate în seamă cel mult empiric.” (Marian Popa, 2009: 934).
În concluzie, nicio specie a genului liric nu ni se pare, de altfel, incompatibilă eu poezia pentru copii. Aşa cum
nu ni se pare incompatibilă cu aceasta nici vreuna dintre modalităţile literare de largă circulaţie cultivate de către marii
poeţi. Esenţial este ca textul să transmită realmente emoţii şi să trezească în sufletul infantil ecourile scontate. Greşeala
multora este aceea de a supraestima coeficientul de raţionalitate din viaţa spirituală a celor mici, de a ignora sau
subestima faptul că aceştia sunt, în fond, sentimentali şi senzoriali, că au un mod relativ empiric de a recepta
adevărurile existenţiale şi unul propriu de a-şi reprezenta lumea obiectivă, variabil de la vârstă la vârstă. Rezervele de
lirism ale copilului sunt enorme, capacitatea lui de a vibra afectiv e neîndoielnică. Între real şi fantastic, între ştiut şi
bănuit, între universul familial şi cel cosmic, el trăieşte cotidian dialectica cunoaşterii intuitive, amestecând planurile,
jucându-se, plutind pe aripile visului, simplificând sau complicând lucrurile, potrivit unei logici care e când riguros
exactă, când (pentru adult!) absurdă, pradă unei subiectivităţi extreme şi unui voluntarism sui generis. Dintre toate
sentimentele, singurul pe care probabil nu-l are este acela al absurdului. Celelalte, în schimb, atât de des exploatate de
către scriitori, când e vorba de maturi, nu-i sunt adesea cu totul improprii. Aşa cum, temperamental, nu-i sunt
improprii cele mai diverse forme de comportare. E, prin urmare, statornic sau nestatornic, capricios sau ascultător,
duios sau aprig, vindicativ sau iertător, temerar sau fricos, drept sau nedrept, viclean sau deschis, simulant sau dintr-o
bucată, neînduplecat sau concesiv, erou sau las, ursuz sau vesel, taciturn sau limbut etc., trecând brusc sau pe nesimţite
de la o stare la alta – negaţie a lui însuşi – fără a avea conştiinţa atitudinii sale ori, dimpotrivă, subliniind-o ostentativ.
Pe un asemenea fond afectiv, greu de definit, în necontenită schimbare, reliefând de fiecare data alte şi alte
nuanţe (toate meritând atenţia scrutătoare a poetului) rodesc sentimente dintre cele mai diverse, multe de o prospeţime
unică. Regimul lor specific e candoarea şi spontaneitatea. Factorii care le favorizează apariţia şi manifestarea sunt
multipli. Peisajul cu frumuseţile lui policrome nu-i rămâne indiferent copilului; actele de bravură ale eroilor purtători
ai ideii de bine şi de justiţie îi stârnesc admiraţie, iar acelea ale personajelor malefice mânie, dispreţ, ură; în inimi îi
înf1oreşte simţământul de prietenie, de colegialitate, de solidaritate, de familie; curiozitatea îi animă întreaga
existenţă, ca şi dorinţa de a se împlini ca individ deosebit; trăieşte atracţia necunoscutului şi fiorii neliniştii în faţa
misterelor; nu-i sunt străine nici entuziasmul, nici durerea, nici tristeţea, nici bucuria succesului, dar nici amărăciunea
înfrângerii. S-ar părea însă că toate acestea n-au căpătat încă drept de cetate deplin în poezia pentru şi despre copii;
sufletul încărcat de minuni al celor ce n-au ajuns încă la anii adolescenţei şi ai primei maturităţi e (şi nu numai în
literatura noastră!) un continent care-si aşteaptăîndrăzneţii exploratori. Ce-i drept, e vorba de un univers în care apele
sunt departe de a se fi despărţit de uscat, straturile afective sunt abia în curs de aşezare, iar esenţele viitoare abia pe
cale de a se cristaliza. Dar izvoarele poeziei izbucnesc peste tot în lumea copilului. E nevoie ca, prin lirica pentru
copii, aceste izvoare să fie captate şi întoarse luminos spre matcă, la origini. Procesul nu e, trebuie să recunoaştem,
imposibil.

4. Poezia pentru copii: univers tematic şi formule artistice

UNIVERSUL TEMATIC

 Poezia de inspiraţie ludică (lumea copilului şi a copilăriei) şi poezia naturii şi a locurilor natale, în
diferite formule textual-tematice:
o rememorarea lirică a copilăriei: amintirea copilăriei, a casei părinteşti şi a priveliştilor de-
acasă;
o lirica vieţii de familie şi a locurilor natale, nostalgia inocenţei infantile şi a simplităţii naturale;
o lirica universului paradisiac al copilăriei, al familiei şi al plaiurilor natale;
o poezia trecerii timpului: succesiunea anotimpurilor, vârstele omului, vechile rânduieli şi
obiceiuri, oamenii pământului şi ciclul muncilor agricole;
o poezia stării de inspiraţie şi de copilărie: jocurile şi jucăriile copilăriei, viziunea infantilă asupra
celor văzute şi nevăzute (Tudor Arghezi);
o poezia universului minor: poezia lumii vegetale şi a micilor vieţuitoare, poezia lucrurilor;
 Poezia fiorului metafizic (lirica de extracţie spirituală, religioasă) (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu);
 Poezia de extracţie pedagogică: poezia didactică şi moralizatoare pentru copii;
 Poezia patriotică şi sentimentul patriei;
 Poezia evenimentului social, lirica ocazională;
7
  Poezia mitologică de inspiraţie folclorică autohtonă;
 Poezia de călătorie pentru copii;
 Poezia pe tema libertăţii.

UNIVERSUL TEMATIC – SCRIITORI ŞI OPERE REPREZENTATIVE

 Poezia de inspiraţie ludică (lumea copilului şi a copilăriei). Rememorarea lirică a copilăriei, a familiei şi a
satului, a priveliştilor de-acasă
o Florenţa Albu, Epitaf (1981), Copilărinde (1991);
o Valentina Teclici, Jocurile verii (1991).
 Lirica vieţii de familie
o Emanoil Bucuţa, Florile inimii (1920);
o Ion Brad, Mă uit în ochii copiilor (1962);
o Dragoş Vicol, A venit un pui de om, 1959 (formula „literaturii adresate”).
 Poezia naturii
o Ilarie Voronca, Plante şi animale (1929), Incantaţii (1931), Zodiac (1938);
o Virgil Carianopol, Carte pentru domniţe (1937), Scrisori către plante (1937).
o Poezia de meditaţie htonică: Valeriu Bucuroiu, Dimineaţa apelor (1976): „O poezie cu elanuri şi
ingenuităţi romantice, în esenţă echilibrată şi limpede, dominată de o filozofie senină şi tonifiantă” (DLR,
1979: 77);
o Traian Chelariu, Proze pentru anul inimii (1934), Cântece de leagăn (1936), Pietre la care mă-nchinai
(1937), Casă pe nisip (1940), Balade şi strofe răzleţe (1943);
o Alexandru Bilciurescu, Zoologice (1941, Premiul Academiei), Zăpada mieilor (1944);
o Maria Banuş, Noru’ visătoru’ şi amicii săi (1971);
o Ion Crânguleanu, Un căţel ca vai de el… (1968), Flori pentru sarea pământului (1973);
o Dorin Almăşan, Carnavalul stelelor (în vol. Vara piticului, 1986).
 Poezia universului minor, poezia lumii vegetale şi a micilor vieţuitoare, poezia lucrurilor:
o Constantin Cubleşan, Iepurilă Varză Dulce (I-V, 1984-1985, 2002);
o Victor Sivetidis, Cântece de leagăn pentru puii animalelor (1977);
o Mariana Bojan, Elegie pentru ultimul crâng (1976);
o Petre Ghelmez, Puf-Pufos, aventurile unui iepuraş curajos (1971; 2002).
 Poezia stării de inspiraţie şi de copilărie, viziunea infantilă asupra celor văzute şi nevăzute
o Matei Alexandrescu, Leagăn de îngeri (1935)(registrul serafic al stării de „îngereţe”);
o Mircea Dinescu, Invocaţie nimănui (1971), Elegii de când eram mai tânăr (1973); ingenuităţi lirice,
suavităţi inspirate şi copilăreşti;
o Horia Zilieru, Cartea de copilărie, 1974 (eros suav);
o Emilia Căldăraru, Tot ce văd şi tot ce este mie-mi spune o poveste (1988);
o Marin Sorescu Cocostârcul Gât-Sucit, 1987; Lulu şi Gulu-Gulu, 1995;
o Valentina Teclici, Gioconda nimănui (2011)
o Tudor Vasiliu, Frolo, poezii pisiceşti şi nu numai (poezii; Bucureşti: Editura Vasiliu, 2008).
 Poezia libertăţii
o Tudor George, Bob auriu (1959), Veveriţa de foc (1967) (tema este lustrată de simboluri original înscenate
liric: cortul, animalele captive, păsările migratoare, ghiveciul cu flori etc.);
o Balade şi legende culte moderne, pe tema libertăţii: Tudor George, Balade (1967), Legenda cerbului (1957).
 Poezia mitologică de inspiraţie folclorică autohtonă
o Violeta Zamfirescu, Rodul pământului (1957), Grădina soarelui (1961), La gură de rai (1965), Colind de
primăvară (1969), La poarta celor care dorm, 1970; Poezii pentru copii, 1970; Inia Dinia, 1971;
o Ioana Bantaş, Memorie de iulie (1966) Dimineaţa primigeniei, 1980;
o Ion Gheorghe sau formula lirică a „suprarealismului folcloric” (Florin Manolescu): „Un moment de
referinţă pentru poezia română contemporană îl reprezintă volumul Zoosophia (1967), care se întemeiază
pe experienţa cărţilor populare, pe elementele de protoistorie şi de folclor, topite într-o structură alegorică
ce poate fi comparată cu Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir. Poetul inventează o limbă de o fineţe
8
 estetică surprinzătoare, cu care lasă impresia că se joacă, într-o aparenţă de suprarealism folcloric. În
realitate, cea ce rezultă este o polemică alegorică, purtată în numele personalităţii şi al spiritualităţii
româneşti.” (DLR, 1979: 174).
 Reinterpretarea poetică a miturilor autohtone, reinterpretarea modernă a mitologiei naţionale, în sensul
relevării valorii lor exemplare, a sintezei tradiţiilor:
o Ion Gheorghe, Cavalerul trac (1969), Megalitice (1972);
o Dan Mutaşcu, Ochiul lui Zamolxe (1972), Stema din inimi (1973, Premiul Academiei), Ţara ca meditaţie
(1975, Premiul C.C. al U.T.C.). Elogiul demnităţii şi al aspiraţiilor naţionale redimensionează modernist
lirica patriotică (protoistoria traco-getică) şi o înscrie printre marile realizări literare ale genului;
o Florin Mugur, Mituri (1967).
 Poezia de inspiraţie ludică şi folclorică
o Matei Alexandrescu, Descântece (în volumul Jocul cuvintelor, 1939);
o Cezar Baltag, Madona din dud (1973);
o Marin Sorescu Descântoteca, 1976.
 Literatura pedagogică: Poezia didactică şi moralizatoare pentru copii: Elena Farago, Să fim buni (1922),
Ziarul unui motan (1924) sau Într-un cuib de rândunică, Bucureşti, 1926;
o Poezie: Elena Farago, Pentru copii, I-II, Craiova, 1912-1920; Copiilor, Craiova, 1913; Din traista lui Moş
Crăciun, cu desene de A. Petrescu, Bucureşti, 1920; Bobocica, Craiova, 1921; A ciocnit cu ou de lemn,
Craiova, 1943; Într-o noapte de Crăciun, Craiova, 1944; 4 gâze năzdrăvane, Craiova, 1944; Pluguşorul
jucăriilor, Craiova, 1944; Să nu minţi, să nu furi, Bucureşti, 1944; Poezii pentru cei mici, cu desene de D.
Dăscălescu, Bucureşti, 1957; Căţeluşul şchiop, Bucureşti, 1974; Ţop-ţop, cu ilustraţii de Gabriel Bratu,
Craiova, 1974;
o Valentine Teclici, De la noi din grădiniță (1986, Premiul naţional în 1987), Mama mea e cea mai bună
(1988);
o Parafraze didactice după fabule şi poveşti: Dorin Almăşan, Un greier altfel decât în fabulă, Fabulă
nouă, (în vol. Vara piticului, 1986), Cum l-a mai păcălit vulpea pe urs, replică la Ursul păcălit de vulpe
de Ion Creangă (în vol. Vara piticului, 1986).
 Lirica patriotică (sentimentul patriei)
o Elena Văcărescu, Cântec românesc (1987);
o Tiberiu Utan, Trei legende române (1980);
o Vlaicu Bârna şi poezia reconstituirii alegorice ale unor momente sau figuri pilduitoare din istoria
neamului: Burebista, Transhumanţă (Patria mea, plai al Mioriţei, 1977), Instantanee romane (Cântec
despre ţară, 1987), Pământ al patriei (1970), Umbra la Curtea Veche (Grăunţele timpului, 1976),
Amprente (Ceas de umbră, 1966).
 Poezia evenimentului social
o A.E. Baconski, Copiii din valea Arieşului (1951), Cântece de zi şi cântece de noapte (1954), Lucrări şi
anotimpuri (1956).
***

FORMULE ARTISTICE

FORMULA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ (de natură hibridă, amalgamată: interferenţa şi sinteza

domeniilor textual-tematice, a genurilor, a speciilor şi a caracteristicilor, amalgamul estetic şi stilistic)
o Ex. Marin Sorescu, Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti) (1966); Ocolul
infinitului mic, pornind de la nimic, 1973.

1. FORMULE ARTISTICE HIBRIDE ŞI DE SINTEZĂ

AMALGAMUL STILISTIC

 Motivele naturiste specifice zonelor de interferenţă a curentelor literare: clasicism, romantism, simbolism:

9
 o Paul Balahur, Anotimpul corăbiilor (1974), Făt-Frumos din grai (1976), Nopţile de zburător (1977),
Călătorie cu dirijabilul (1980), Ce oră bate în univers (1983), O ploaie de aripi (1985), Mierle în poligon
(1989)
o Vlaicu Bârna, Pe dealul viezurinilor (în Ceas de umbră, 1966), Morile de pe Someş;
o Antoaneta Bodisco, Copilărie, Pe Argeş, Toamnă (în vol. La Apus de cuvânt, 1970);
o Demostene Botez, Floarea pământului (1920), Povestea omului (1922-1927), Pământ şi om (1942), Cuvinte
de dincolo (1934), Povestea omului (I-II, Zilele vieţii) (1922-1927);
o Ion Pillat sau lirismul obiectiv şi picturaldin monografia lirică Satul meu (1925); nostalgia copilăriei pierdute,
sensibilitate elegiacă, monologul confesiv: Pe Argeş în sus (1923); Poeme într-un vers (1935);
o Ionel Teodoreanu – volumul de poeme postume Cina cea de taină (1996), situabile în descendenţă romantic-
simbolistă; motivele lirice predilecte: refugiul în lumea copilăriei, Jucării pentru Lily (1919), candoarea
copilăriei în poeme epico-lirice (ediţie îngrijită şi introducere de Nicolae Ciobanu, Iaşi, 1974); Pagini cu copii
şi adolescenţi (ediţie îngrijită şi prefaţă de Dinu Pillat, Bucureşti, 1973);
o Panait Cerna – sau poezia optimismului general, cu accente moralizatoare, sentimentale. „Romantic reflexiv,
Panait Cerna scrie o poezie conceptuală, străbătută de întrebări grave, filozofice, sociale şi erotice. (…)
Remarcabile sunt poeziile în care fiorul liric îmbracă haina legendei sau a episodului istoric.” (DLR, 1979: 98)
 Pasteluri ale muntelui („Stampe lirice”, cum le consideră Vlaicu Bârna) din antologia Cupa de aur (1970), care a
selectat volumele Cabane albe, Brume, Turnuri, Arcul aurorii, Ceas de umbră ;
 Epigrama: Valeriu Bucuroiu, Ascensor pentru cuvinte (1975);
 Poezia de călătorie: Gellu Naum, Vasco da Gama (1940), pentru copii: Cel mai mare Gulliver (1958);
 Prozopoeme: Adrian Maniu, Vrăjitorul apelor (1925), Jupânul care face aur (1930);
 Balada onirică: Leonid Dimov, creatorul speciei la noi: 7 poeme (1968), Cartea de vise (1969);
 Poezia de inspiraţie istorică: Leonid Dimov, Litanii pentru Horia (1975);
 Resurecţia fabulei:
o Marcel Breslaşu, Nişte fabule mici şi mari (1946), Alte nişte fabule (1962);
o Demostene Botez, Povestea greierului (1964);
o Nina Cassian, Critica de jos. Fabulă (schiţa dramatică în versuri).
 Balada mitologică, poezia ritualică, mitologia copilăriei (sau a uimirii adolescentine), uneori în cheia ermetică
a unui suprarealism naiv:
o Ion M. Dumitru: Iadeş (1967), Balcanice. Una sută balade (1970), Vânătorile (1969), Fals tratat de
vânătoare (1973), Imnuri (1974).
o Sinteza tradiţiei balcanice: Ion M. Dumitru, Balcanice. Una sută balade (1970).
 Parodii
o Ion M. Dumitru, Sir şi Elixir (1973);
o Ştefan Augustin Doinaş, Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte (1972), Poveşti cum altele nu-s (1974), Povestea
celor zece fraţi (1976), Ad usum Delphini (1998);
o Marin Sorescu, Parodii. Fabule. Epigrame (2003);
o Iulian Neacşu, Amintirile lui Harap Alb (Confabule) (1983);
o Grete Tartler, Întâmplări în dicţionar (1988), Zebra şi algebra (1988), Râsul ocrotit de lege (2000), Gulii
verzi în Țara Pisicilor (2009);
o Florin Bican, Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc (2013).

2. SPECII HIBRIDE
PRELUCRĂRI ÎN VERSURI DIN LITERATURA POPULARĂ ŞI CULTĂ
EPICUL VERSIFICAT (LIRICIZAREA EPICULUI)
 Basmul cult în versuri
o Ştefan Augustin Doinaş, Poveşti cum altele nu-s (1974), Povestea celor zece fraţi (1976);
o Specia hibridă a basmului în versuri, care prelucrează elemente aparţinând istoriei naţionale, a mai fost
cultivată, între alţii, şi de către Constantin Stamati (1786-1869), încă de la jumătatea secolului al XIX-lea:
Povestea povestelor (1843).
 Romanul în versuri
10
 o Cicerone Theodorescu, cunoscut autor de versuri pentru copii (Pădurea de cleştar, 1967) şi al unor naraţiuni
lirice mai rezistente la lectură: Un cântec din uliţa noastră, 1953; Copiii cartierului, 1961; Povestea Ioanei,
1963.
 Epopeea în versuri
o Vladimir Colin, Xele, motanul din stele. O uluitoare aventură povestită pe îndelete în nouă capitole complete
(1984).
 Snoava prelucrată (anecdote culese şi versificate de către folclorişti: Theodor D. Speranţia, Petre Dulfu)
o Culegerea Th. D. Speranţia: Anecdote populare (1889), Anecdote afumate (1898), Anecdote împănate şi
piperate (1903);
o Petre Dulfu, filolog clasic, folclorist şi traducător de prestigiu din literatura clasică antică, a cules şi a prelucrat
în versuri pentru copii basme, legende şi snoave populare: Povestea lui Făt-Frumos (1919), Ion Săracul şi alte
poveşti (1923), Cântece şi poveşti (1910); Zâna florilor (1926); Cei doi feţi logofeţi cu părul de aur (1936);
Povestea unui orfan (1931); Păcală argat (1924); Snoave (1909); prelucrări în versuri din folclor (Scrieri
(1971).
 Legenda (în versuri)
o Legende mitologice şi istorice: Alexandru Mitru, Copiii muntelui de aur (1954) În ţara legendelor (1956)
Din rădăcini de legendă şi baladă (1982);
o Tratarea modernă a mitului întemeierii (urbane): Alexandru Mitru, Bucureştii în legende şi povestiri (1975),
Craiova în legende şi povestiri (1978), Iaşii în legende şi povestiri (1979), Aradul în legende şi povestiri
(1982);
o Legende biblice: Marin Ioniţă, Lacrima de gheaţă. Legende biblice, 1997; Floarea Paştelui. Legende biblice,
1998.
3. SPECII INEDITE (şi/ sau HIBRIDE)
 Calendarul poetic (tema naturii: poezia anotimpurilor)
 Jurnalul poetic, jurnalul lumii copiilor (tema lumii copiilor, a universului copilăriei):
o „Cărticelele” vârstelor fragede: Constanţa Buzea, Cărticică de doi ani, Cărticică de trei ani, Cărticică de
patru ani, Cărticică de cinci ani, Cărticică de şase ani;
 Confabula:
o Iulian Neacşu, Amintirile lui Harap Alb. Confabule (1983);
 „Întâmplări lirice”:
o Ana Blandiana (Întâmplări din grădina mea, Întâmplări de pe strada mea ş.a.);
o Grete Tartler (Întâmplări în dicţionar);
 Specii didactice amuzante sau satirice (parodia epico-lirică):
o Tudor Măinescu – cronica ritmată, schiţa veselă, fabula, epigrama: Schiţe oarecum vesele (1966);
o Mircea Micu, Dracul verde (1971), Parodii de la A la Z (1975), Cetiţi-le ziua (1976). Pentru copii: Şoapte
(1970), Memoria pergamentelor (1971), Ţară de dor (1973);
o Vasile Băran, Cartea proverbelor (1973).

5. Curriculum aprofundat (sinteză) – Medalion literar: Constanţa Buzea şi „cărticelele vârstelor fragede”
(2011) (Constanţa Buzea, Cărticică de doi ani, Cărticică de trei ani, Cărticică de patru ani, Cărticică de cinci
ani, Cărticică de şase ani )

Constanţa Buzea (29 martie 1941-31 august 2012) este, pentru Nicolae Manolescu (2008), una dintre vocile
cele mai puternice şi mai nuanţate ale generaţiei ’60 din literatura română contemporană.
Opera poetică a Constanţei Buzea numără peste 20 de volume, la care se adaugă şi câteva antologii. A fost
redactor la revista Amfiteatru, apoi la România literară, unde a semnat rubrica de corespondenţă „Post-restant“. Este
autoarea unora dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii din literatura română. Poetei i s-au decernat premii literare
importante: Premiul Uniunii Scriitorilor (1972), Premiul Academiei Române (1974) şi Premiul Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu” (2001).
Scrise de Constanţa Buzea în anii 1970, reeditate în 2011, ca un set unitar prin concept editorial şi ilustraţii,
cele cinci „Cărţi ale vârstelor fragede” (Irina Petraş, 2011: 7-9) le vorbesc şi astăzi, cu acelaşi farmec provocator,

11
copiilor, părinţilor şi bunicilor. Este, după cum comentează Irina Petraş, un set de cărticele care acoperă anii
fundamentali, aceia în care se formează sau se de-formează micii cititori: între doi și șase ani se construiesc obișnuințe
de lectură, se construiesc în mintea lor lumi din cuvinte care fac lumea mai ușor de înțeles și de stăpânit. În aceeaşi
inspirată interpretare, reprodusă selectiv în continuare, Irina Petraş (2011: 7-9), notează că, prin inteligenţă, fantezie şi
umor, cărticelele susţin, în paşii copiilor, drumul cel mai bun către şcoală al celor şase ani de acasă.
În Cărticică de doi ani, micile detalii de viață cotidiană sunt coloana vertebrală a textului: povestea ploii, a
degețelelor, a sertarului cu hârtie și cu creioane de colorat. „În doi ani, un copil nu poate învăţa prea multe cuvinte
[…], dar în doi ani ochii tăi au văzut o mare parte din lucrurile care stau pe pământ” (C. Buzea).
Cărticică de trei ani ştie deja ce înseamnă să ai un nume al tău şi mai ştie o mulţime de cuvinte noi pe care,
deocamdată, le stâlceşte, le pelticeşte, luând-o mereu de la început, în veritabile vocalize verbale, gata să escaladeze
prin poezioare jucăuşe chiar şi teribilul rrrr. Cartea e plină de animăluţe de tot felul, prin care copilul ia legătura cu
viul.
Cărticică de patru ani face un pas mai departe în stăpânirea lumii din preajmă. Ea îşi îngăduie combinări
năstruşnice, a învăţat reguli de bună purtare şi le transmite cu autoritate şi cu hohot de râs faunei mişunând în orice
carte pentru prichindei. Veveriţa va folosi batista, elefănţelul face baie şi ştie că orice îndepărtare de părinţi e plină de
primejdii. Jocul cunoaşterii funcţionează perfect dacă adultul se mai ştie copilări cu umor şi inteligenţă: „Mamă, dacă
vrei să fii/ Răspupată de copii,/ Trebuie să ai un pic/ Inimioară de pitic.”
„Cărticelele” pentru copii ale Constanţei Buzea, observa cu îndreptăţire Irina Petraş (2011: 3-6), nu şi-au
pierdut deloc farmecul şi prospeţimea. În anii ’70, ele erau gustate cu egală încântare de către copii, părinţi şi bunici,
cei din urmă aproape cu regretul că nu există şi o cărticică de… 70 de ani! De aici, prima şi singura ediţie integrală a
acestei serii lirice pentru copii, care, reeditată în 2011, a fost revizuită de către autoarea însăşi, pentru a restitui, într-o
viziune unitară şi într-o nouă ţinută grafică, toate cele 5 cărticele ale vârstelor fragede, apărute pe rând în ediţiile
anterioare.
Constanţa Buzea este una dintre vocile cele mai puternice şi mai nuanţate ale literaturii române moderne şi
contemporane. Poezia sa are semnalmentele generaţiei: „fac parte dintr-o generaţie care a îmbătrânit, dar nu s-a
maturizat niciodată”, fără a-şi pune în primejdie originalitatea. Ea (mai) crede în rostirea frumoasă şi profundă, în
incantaţie şi (cu)tremur al fiinţei, în aşteptarea înfrigurată a marilor semne de tradus pe înţelesul lumii. Poemele se
rotunjesc cu răbdare, cu umilinţă senină, cu o rară capacitate de a popula pustiuri şi de a construi interior locuri pentru
oficierea adevărurilor viitoare, abia desluşite acum, în singurătatea plină a versului: „Poeţii îşi iau ca sarcină proprie
substanţiala ambiguitate a limbajului şi încearcă s-o exploateze ca să facă să iasă din ea nu atât un surplus de fiinţă, cât
un surplus de interpretare... Fiinţa coincide cu caleidoscopul de adevăruri pe care le formulăm încercând s-o numim”
(…). Poeta traversează tăcerea însăşi, aşteptând revelarea înţelesurilor ascunse şi clipa în care plusul de interpretare e
cu putinţă: „Taci şi ascunzi întâmplări. Ceea/ ce taci şi ascunzi se spune şi se arată pe/ buzele tuturor.” Frumoase, pline
de substanţă sunt planările în rotiri largi, deasupra „locurilor fantomatice” ale copilăriei, din cărţile mai noi ale poetei.
În ceasul nedesluşit al re-lecturii de sine, poemele închipuie/restaurează trecutul în delicate crochiuri: „O blândeţe
somnoroasă emană din fotografiile/ puţine câte s-au păstrat”; „Era un cireş lângă gard. Cu albinele lui,/ cu buna lui
mireasmă. Cu cleiul lui ca uleiul...”
În cărticelele vârstelor fragede, Constanţa Buzea ştie – dintr-o dublă intuiţie, de poetă şi de mamă – că
universul există în măsura în care limba dă nume la ceea ce simţurile tale percep confuz. Că natura este decupată după
liniile trasate de limba maternă. Copilul deschide ochii într-o lume deja organizată de limba comunităţii şi deprinde,
odată cu ea, şi această organizare. Când gândirea în sensul de „orientare în lume” întâlneşte vorbirea, copilul
descoperă că orice lucru are un nume, fie el şi inventat ad-hoc. Numind, schiţăm un pas înspre realitate. A vorbi
înseamnă a trăi, a fi viu, în mişcare, în progres – adică, neterminat, dar cu toate valenţele desăvârşirii în acţiune. Chiar
şi cea dintâi gângureală, fără sens şi fără „realitate”, ar putea fi experimentarea glăsuirilor posibile, a ritmurilor şi a
melodiilor dinăuntrul rostirii. Copilul – adică spiritul liber – dă nume, cere nume, identifică lucrurile denumite, le
compară. O vreme, se joacă neîngrădit cu şirul de nominative. De îndată ce descoperă nuanţele care le deosebesc pe
cele de acelaşi fel, începe jocul complicat al relaţiilor şi al întreţeserilor dintre cuvinte. La început, acestea sunt noi şi
captivante. Cu timpul, pe măsură ce se îndreaptă spre maturitate, copilul cade din aparent banala şi nedreptăţita
morfologie în sintaxa tot mai încâlcită a relaţiilor practice. Psihologii au observat că pentru un copil de 2-3 ani o ştire
precum „Ioana deschide uşa” îşi păstrează senzaţionalul, atracţia, vraja. După 5 ani, copilul, deja atins de blazare faţă
în faţă cu lumea, are nevoie de condimente tari care să-i redeschidă interesul pentru ceea ce se întâmplă ori se poate
întâmpla – vrea balauri, zâne, minuni. Un episod fabulos înainte de a păşi pe linia dreaptă şi monotonă a vieţii
12
practice. Constanţa Buzea ştie toate aceste lucruri, iar paşii cărticelelor sale au logică şi perspectivă.
Revenind, reluăm în concluzie argumentul care deschide Cărticică de doi ani: „În doi ani, un copil nu poate
învăţa prea multe cuvinte […], dar în doi ani ochii tăi au văzut o mare parte din lucrurile care stau pe pământ”. Ce nu
se poate spune, se poate desena, cu creioane şi fără gumă, căci lumea e exact aşa cum o desenează copilul, ea îi
acceptă calm interpretările stângace. Cărticică de trei ani ştie deja ce înseamnă să ai un nume al tău şi mai ştie o
mulţime de cuvinte noi pe care, deocamdată, le stâlceşte, le pelticeşte, luând-o mereu de la început, în veritabile
vocalize verbale, gata să escaladeze prin poezioare jucăuşe chiar şi teribilul rrrr. Cartea e plină de animăluţe de tot
felul, numai bune de descris, în seama lor, viul. Cărticică de patru ani face un pas mai departe în stăpânirea lumii din
preajmă. Ea îşi îngăduie combinări năstruşnice, a învăţat reguli de bună purtare şi le transmite cu autoritate şi cu hohot
de râs faunei mişunând în orice carte pentru prichindei. Veveriţa va folosi batista, elefănţelul face baie şi ştie că orice
îndepărtare de părinţi e plină de primejdii. Jocul cunoaşterii funcţionează perfect dacă adultul se mai ştie copilări cu
umor şi inteligenţă: „Mamă, dacă vrei să fii/ Răspupată de copii,/ Trebuie să ai un pic/ Inimioară de pitic.” În
Cărticică de cinci ani, lumea se organizează deja în mici comunităţi, familia îşi dezvăluie ierarhiile şi rostul, oraşul e
un teritoriu fabulos de cucerit cu tact şi cu disciplină, micul organism comunitar are legi de respectat, rolul fiecăruia e
bine stabilit. Poveştile devin aventuri, cu balene şi cu harpoane, cu răsturnări de situaţii, fabulosul se prelinge din
călimară şi umple dezinvolt pagina. În fine, Cărticică de şase ani e gata să se despartă de prima copilărie: „Când am
fost copil, cândva,/ Când am fost nu-i prea de mult,/ Îmi plăcea, o, ce-mi plăcea,/ Să tac mâlc şi să ascult.// Eu eram
cum e pământul/ care-aşteaptă ploi-cuvinte,/ Eu eram pământ cuminte,/ Care vrea cuvinte-ploi…” Acum începe
vremea basmelor, a proverbelor, a zicătorilor, a jocurilor de cuvinte dezlănţuite cu libertatea celui care ştie deja să le
stăpânească. Copilul, câmp mănos sub cuvintele-ploi, îşi locuieşte limba în starea de veghe întreţinută de poezie, de
literatură.
Paşii celor şase ani de-acasă sunt, aşadar, o cale cum nu se poate mai potrivită de ajuns cu bine la grădiniţă şi
la şcoală. Pe acest drum, poezia Constanţei Buzea, conchide Irina Petraş (2011), se va dovedi un excelent însoţitor al
prichindeilor şi sfătuitor discret al părinţilor şi al educatorilor cu inimioare de pitic. Ilustrațiile Mariei Brudașcă
întregesc spectaculos textul și leagă vizual într-un tot unitar cele cinci Cărticele ale Constanţei Buzea. Risipite generos
pe fiecare pagină, ilustrațiile păstrează ceva din densitatea creionului cerat sau din textura diafană a creionului cu efect
de acuarelă. O lume caldă şi vie, în care se copilărește de-adevăratelea, fără false naivități sau clişee.

BIBLIOGRAFIE

Alboiu, George (1970). Joc în patru. Poezii pentru copii. Ilustraţii Olga Cizek. Editura Ion Creangă.
Alboiu, George (1984). Horă mică. Copertă și ilustrații: Wanda Daniela Maiorescu. Editura Ion Creangă.
Arghezi, Tudor (1965). Bună dimineaţa, primăvară. Ilustraţii de Constantin Piliuţă. Bucureşti: Editura Tineretului.
Blandiana, Ana (1986). Întâmplări din grădina mea. Ilustraţii: Doina Botez. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
Blandiana, Ana (1987). Alte întâmplări din grădina mea. Ilustraţii: Doina Botez. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
Blandiana, Ana (1988). Întâmplări de pe strada mea. Ilustraţii: Doina Botez. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
Blandiana, Ana (2013). Întâmplări cu şi fără Arpagic: în lectura autoarei. CD Audiobook. Bucureşti: Editura casa Radio.
Breaz, Mircea (2011). Literatura pentru copii. Repere teoretice şi metodologice, Cluj-Napoca: ASCR.
Buzea, Constanţa (2011). Cărticică de doi ani, Cărticică de trei ani, Cărticică de patru ani, Cărticică de cinci ani, Cărticică de şase ani. Cluj-
Napoca: Editura ASCR.
Cremene, Mioara (1959). Bună dimineaţa, lume. Versuri pentru copii de orice vârstă. Bucureşti: Editura Tineretului.
Cremene, Mioara (1968). Oraşul Dirlidong. Versuri pentru copii mai mici, mai mari sau foarte mari. Bucureşti: Editura Tineretului.
Manolescu, Nicolae (2008). Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Piteşti: Editura Paralela 45.
Manolescu, Nicolae (2012). Despre poezie, În: România Literară, Anul XLIV, Nr:1, 6 ianuarie 2012.
Manolescu, Nicolae (2014). Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Piteşti: Paralela 45.
Molan, Vasile; Bănică, Lavinia (2005). Pedagogie pentru învăţământ primar şi preşcolar. Bucureşti: MEC, PIR.
Papadima, Liviu (2006). Limba şi literatura română. Hermeneutică literară. Bucureşti: MEC, PIR.
Petraş, Irina (2002). Teoria literaturii. Cluj-Napoca: Editura Biblioteca Apostrof.
Petraş, Irina (2011). Constanţa Buzea şi „cărticelele vârstelor fragede”. Prefață la: Cărticică de doi ani (pp. 5-7). Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Popa, Marian (2009). Istoria literaturii române de azi pe mâine. Bucureşti: Editura Semne.
Rogojinaru, Adela (1999). O introducere în literatura pentru copii. Bucureşti: Editura Oscarprint.
Sanda Cordoş, Ce rost are să mai citim literatură ? Editura Compania, Bucureşti, 2004.
Sâmihăian, Florentina (2007). Investigarea şi stimularea interesului pentru lectură al elevilor. Bucureşti: MEC, PIR.
Sorescu, Marin (1987). Cocostârcul Gât-Sucit – poezii pentru copii. Ilustraţii de Anamaria Smigelschi. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
Sorescu, Marin (1995). Lulu şi Gulu-Gulu. Versuri pentru copii, ilustrate de autor. Bucureşti: Editura CREUZET.
Sorescu, Marin (1996). Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești). Bucureşti: Editura CREUZET.
Stănescu, Nichita – Tomozei, Gheorghe (1980). Carte de citire, carte de iubire. Volum ilustrat de János Bencsik. Timişoara: Editura Facla.
Tartler, Grete (1988). Întâmplări în dicţionar. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
Tartler, Grete (1988). Zebra şi algebra. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel (1995). Dicţionar de scriitori români. Volumul 1 (A-C). Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale
Române.
13