Lit.

12 PIPP_2018
BASMELE POPULARE SAU CULTE
CARACTERUL DIDACTIC AL PROZEI ANIMALIERE POPULARE SAU CULTE

PLAN ŞI SUPORT DE CURS

1. Obiectivele unităţii de învăţare (ale cursului)

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
1.1. să definească conceptul de basm, în folclorul literar şi în literatura cultă;
1.2. să realizeze distincţia dintre cele trei categorii principale de basme: fantastice, nuvelistice şi animaliere;
1.3. să evidenţieze principalele trăsături caracteristice ale tematicii basmelor populare sau culte;
1.4. să identifice caracterul didactic (educativ) al basmelor populare sau culte;
1.5. să recunoască în texte funcţii sau valori generale şi particulare ale basmelor populare sau culte: valorile spirituale (etice şi estetice) transmise;
1.6. să argumenteze importanţa funcţiei etice (în ordine sapiențială), în utilizarea didactică a basmelor populare sau culte.
2. Basmele populare sau culte. Caracterul didactic al basmelor animaliere
Planul de curs:
2.1. Conceptul de basm, în folclorul literar şi în literatura cultă
2.2. Fantastic şi real în basmele populare sau culte: basmele fantastice, nuvelistice şi animaliere
2.3. Trăsături caracteristice ale tematicii basmelor populare sau culte româneşti. Funcţii sau valori generale şi particulare
2.4. Despre cea de „a treia dimensiune” a basmului românesc. O analiză a funcţiei sapienţiale în Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu de Alexandru Leca
Morariu
***
2.1. Conceptul de basm, în folclorul literar şi în literatura cultă
Origini, culegeri şi culegători. Asupra originilor basmului, au circulat, în timp, mai multe teorii, între care cele mai cunoscute au fost, în ordine istorică,
teoria mitologică sau genetică (Fraţii Grimm), teoria originii orientale sau indiene (Moses Gaster, în cultura română), teoria antropologică sau poligenetică (A.
Lang, A. Bastian, Th. Waitz, E.P. Tylor, K. Kron, A. Arne, J. Bédier), teoria migraţionistă (T. Benfey) şi teoria onirică (B.P. Hasdeu). Teoriile mai noi, mai
ales teoria structuralistă (V.I. Propp), sintetizează critic direcţiile valoroase ale acestor orientări teoretice, reţinând în privinţa genezei basmelor următoarele
elemente constitutive: poligeneza basmelor, circulaţia lor preferenţială (migraţia istorică enormă a unor ficţiuni), influenţele (contaminările) reciproce, în ceea
ce priveşte sursele mitice şi legendare.
În folclorul literar românesc s-a dezvoltat o bogată creaţie literară cu caracter narativ (proză populară), în cele două direcţii fundamentale de manifestare
pe care aceasta le cunoaşte: epicul versificat şi cântat (cântecele epice, folclorul obiceiurilor), respectiv epicul în proză, care cuprinde, pe lângă basmele propriu-
zise (fantastice şi nuvelistice), basmele despre animale, legendele (mai ales cele mitologice), miturile, snoavele şi povestirile cu caracter realist. Două tendinţe
majore se înregistrează la nivelul speciilor prozei populare: tendinţa de interferenţă tematică şi imagistică şi aceea de transformare, de adaptare la structura şi
1
funcţiile altor specii (basm, mit, legendă, snoavă), care, pe anumite trepte de dezvoltare a conştiinţei sociale, devin, în timp, mai puternice (M. Pop; P. Ruxăndoiu,
1978: 261-262).
Existenţa prozei populare este legată de obiceiul străvechi de a povesti, atestat încă din antichitate. Ca peste tot în Europa, şi în spaţiul culturii spirituale
româneşti, basmele au circulat de-a lungul timpului mai întâi doar pe cale orală, primele culegeri de basme româneşti luând naştere ca urmare a activităţii şcolii
mitologice de interpretare a basmelor, întemeiată de Fraţii Wilhelm şi Iacob Grimm. Interesul european pentru culegerea basmelor româneşti dovedeşte valoarea,
bogăţia şi originalitatea acestora, prin raportare la clasificările textual-tematice internaţionale (clasificarea Aarne-Thompson). Astfel, sub influenţa Fraţilor
Grimm, cele dintâi colecţii de basme populare româneşti au fost alcătuite din basme traduse în limba germană de către Arthur şi Albert Schott (Walachische
Märchen, Stuttgart u. Tübingen, 1845), L.A. Staufe (1852), R.C. Waldburg (1853) şi Franz Obert (Rumänische Märchen u. Sagen aus Siebenbürgen, 1856-
1859, 1925).
Cele mai importante culegeri de proză populară românească sunt considerate colecţiile realizate la sfârşitul al XIX-lea şi la începutul secolului trecut
de către I.C. Fundescu (Literatură populară. Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, Bucureşti, 1867), Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor,
Bucureşti, 1872, 1874, 1882), I.C. Sbiera (Poveşti populare româneşti, 1886), I. Pop-Reteganul (Poveşti ardeleneşti, Braşov, 1886-1888; Poveşti ardeleneşti
culese din gura poporului, Braşov, 1912), C. Măldărescu, Din şezători. Basme culese, Bucureşti, 1889), N.A. Bogdan (Poveşti şi anecdote, Iaşi, 1892), D.
Stăncescu (Alte basme culese din gura poporului, Bucureşti, 1893; Basme şi snoave, Bucureşti, 1894; Glume şi poveşti, Craiova, 1896), George Catană, Poveşti
populare din Banat, Braşov, 1908), I.A. Candrea şi Ovid Densusianu, Poveşti din diferite ţinuturi locuite de români, Bucureşti, 1909), Tudor Pamfile (Povestea
lumii de demult după credinţele poporului român, Bucureşti, 1915), C. Rădulescu-Codin (Îngerul românului. Poveşti şi legende din popor, Bucureşti, 1915),
N.I. Dumitraşcu (Busuioc. Poveşti olteneşti, Bucureşti, 1928), Al. Vasiliu (Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928).
În ceea ce priveşte basmele animaliere şi ale micilor vieţuitoare, menţionăm contribuţiile lui Simeon Florea Marian (Ornitologia populară română,
Cernăuţi, 1883; Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti, 1903).
Alte culegeri şi antologii, în ediţii critice publicate de către specialişti în folcloristică sau apărute sub îngrijirea acestora: Ovidiu Bârlea (Antologie de
proză populară epică, Bucureşti, 1966), I.C. Chiţimia (Antologie de literatură populară. Poveşti, snoave şi legende, Bucureşti, 1967), G. Dimitrie Teodorescu
(Basme române, Bucureşti, 1968, ediţie îngrijită de Stanca Fotino), Petre Ugliş Delapecica, Poezii şi basme populare din Banat (Bucureşti, 1968, ediţie îngrijită
de Ovidiu Bârlea).
Între contribuţiile critice cele mai însemnate pentru interpretarea şi înţelegerea fenomenului prozei populare româneşti, în general, şi al basmului, în
special, reţinem lucrările lui Lazăr Şăineanu (Basmele române române în comparaţiune cu legendele clesice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi
ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, 1895), A. Schullerus (Verzeichnis der rumänischen Märchen und Märchenvarianten, Helsinki, 1926), George
Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, 1965), Gheorghe Vrabie (Structura poetică a basmului, 1975), Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu (Proza populară, 1978),
I.C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, 1971), Ovidiu Bârlea (Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974; Mică enciclopedie a a
poveştilor româneşti, Bucureşti, 1975).
Conceptul de basm, în folclorul literar şi în literatura cultă. Basmul (< sl.v. basnĭ: „născocire, scornire”) este o specie de mare vitalitate a epicii
populare sau culte, de regulă în proză, în care se narează întâmplări fantastice (miraculoase, supranaturale, fabuloase, ireale), desfăşurate într-un timp şi spaţiu
2
nedefinite, în lumea aceasta sau pe „tărâmul celălalt”, la care participă personaje imaginare sau himerice reprezentând binele (feţi-frumoşi, zâne, ajutoarele lui
Făt-Frumos, animalele năzdrăvane), care înfruntă forţe malefice sau nefaste ale naturii sau ale societăţii (simbolizate mai ales prin zmei, vrăjitoare sau animale
necurate) şi în care forţele binelui înving în cele din urmă forţele răului, restabilind echilibrul lumii în plan terestru sau cosmic (Al. Săndulescu, 1976: 49; I.
Petraş, 1996: 228). Dincolo însă de resursele tipologice pe care le activează în ordinea consacrată a opoziţiei dintre forţele pozitive şi cele negative, basmul
relevă un sistem aparte de simbolizare a realităţii, „o disponibilitate transfiguratorie excepţională, ceea ce-i asigură o perenitate echivalentă aproape cu istoria
însăşi” (Al. Săndulescu, 1976: 50).
În plan structural, basmul relevă tendinţa de conservare a tiparelor generative tradiţionale, care poate fi observată în planul formulelor narative tipice
(iniţiale, mediane şi finale), în gama relativ stabilă de scheme compoziţionale specifice (stereotipii, şabloane, clişee narative), precum şi la nivelul repertoriului
de mijloace expresive (procedeele artistice caracteristice). Cu toate acestea, originalitatea şi farmecul basmelor nu sunt de ordin schematic (deşi cunoaşterea
şabloanelor e obligatorie), ci rezidă în substanţa lor ideatică misterioasă, în detaliile pitoreşti reţinute, în elementele accidentale sau inefabile a căror reţetă
simbolică nu este nici complet descifrabilă şi nici total inteligibilă sau comunicabilă: „Esteticeşte, stereotipia ne lămureşte asupra chestiunii originalităţii. În
niciun caz, aceasta nu e de ordin schematic. Accidentul constituie în basm esenţa. Aşezarea în timp şi spaţiu, detaliul senzorial şi moral conferă fără sforţări de
invenţie a treia dimensiune.” (G. Călinescu, 1965: 387).
Cea mai cunoscută definiţie a creaţiei aparţinând acestei specii a literaturii narative rămâne, la noi, aceea pe care a formulat-o George Călinescu (1965:
9), pentru care basmul este „o operă de creaţie literară cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”. Datorită unor procedee proprii de
compoziţie şi de realizare artistică, „basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este
că eroii nu sunt numai oamenii, ci şi anume fiinţe himerice, animale. Şi fabulele vorbesc de animale, dar acestea sunt simple măşti pentru felurite tipuri de
indivizi. Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când într-o naraţiune lipsesc
aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.”
Dintre entităţile neomeneşti sau nepământene din basmele româneşti, le reţinem pe cele cu origini străvechi, mitologice: făpturi ale timpului şi ale
vremii (Murgilă, Miezilă şi Zorilă), făpturi ale văzduhului (ielele, vârcolacii), făpturi ale pământului (balaurii, căpcăunii, spiriduşii, ursitoarele), făpturi ale
pădurii (Muma-Pădurii) sau făpturi ale apelor (Ştima-Apei).
„Oglindirea vieţii în moduri fabuloase” la care se referea G. Călinescu trimite la esenţa basmelor, care, din perspectivă estetică, trebuie luate în
considerare ca transfigurări artistice ale unor probleme existenţiale individuale, de familie sau ale anumitor societăţi şi moduri de viaţă, care însă, în psihologia
populară, reclamă soluţii practice şi rezolvări fericite (G. Călinescu, 1965: 315-320, 385-387). Metoda „didactic-mistică” a happy-end-ului prin care basmul
răspunde în final problemelor vieţii a avut, prin urmare, o importantă contribuţie la consacrarea acestei specii, căreia i-a asigurat succesul şi perenitatea în timp,
tocmai datorită puternicului ataşament generat şi întreţinut în rândul ascultătorilor sau al cititorilor de rezolvările existenţiale fericite din deznodământul
basmelor. Din această perspectivă, finalul optimist, nupţial sau glorificator al vitejiei şi al binelui, este marca distinctivă a basmului ca produs folcloric autentic:
„Răii trebuie denunţaţi, eroii buni ajutaţi până la izbândă, morţii înşişi când n-au meritat moartea, înviaţi. Gustul tragicului în basm este inexistent şi basmele
veritabile au toate happy-end. Fatalismul când nu e optimist, e o infiltraţie de ordin religios.” (G. Călinescu, 1965: 386).

3
 Dintre realităţile transfigurate în basme, copiilor le pot fi accesibile numeroase aspecte ale vieţii individuale sau familiale relevate de către George
Călinescu, într-o impresionantă galerie de stări, tipuri şi atribute existenţiale simbolizate în ordine ficţională: naşterea, bucuria vieţii, dorul după meleagurile
natale, sărbătoarea nunţii, dragostea părintească, calitatea fizică şi morală a copiilor, psihologia copiilor, băieţi şi fete, miri şi mirese, calitatea mamei bune, a
mamei vitrege, a fetei vitrege, a orfanului, a fraţilor şi surorilor, a gradelor de rudenie, a oamenilor cu anomalii fizice (uriaşi, pitici, spâni, muţi, negri, cu părul
roşu), ura femeii urâte sau a mamei vitrege, ridicarea prin merit a copilului sărac, originea bogăţiei şi a sărăciei, capacitatea de muncă (hărnicie şi lene), puterea
minţii şi dezvoltarea inteligenţei (isteţi şi proşti), îngâmfarea şi modestia, norocul prostului real sau numai aparent, valoarea conduitei morale (înţelepciunea,
adevărul, dreptatea, frumosul), puterea omului de a birui forţa brută sau iraţională, forţele fizice sau animale superioare, prin cunoaşterea şi înţelegerea tainelor
firii şi ale naturii.

2.2. Fantastic şi real în basmele populare sau culte: basmele fantastice, nuvelistice şi animaliere
În funcţie de diferite criterii tipologice (personajele), narative (desfăşurarea acţiunii) şi structurale (caracteristici compoziţionale), basmele pot fi grupate
în trei mari tipuri sau categorii care reflectă măsuri diferite ale prezenţei elementelor fantastice şi reale în substanţa complexă a planurilor narative: (1) basme
fantastice (în care predomină dimensiunea fantasticului, a miraculosului), (2) basme nuvelistice (cu un conţinut realist mai accentuat) şi (3) basme animaliere
(cu un mai pronunţat caracter alegoric).
Din aceeaşi perspectivă a interferenţei dintre elementele reale şi fantastice, basmul trebuie delimitat atât de poveste (care este mai realistă, în cadrul
basmelor nuvelistice), cât şi de legendă (în care se dau explicaţii imaginare sau fanteziste unor realităţi sau fenomene naturale sau istorice), de fabulă sau de
snoavă (scurtă naraţiune anecdotică, de regulă cu caracter satiric, mai aproape de realitate), pentru că în basmele şi poveştile populare tradiţia folclorică permite
o mai mare libertate de împletire a fanteziei cu realitatea. Prin urmare, cele două planuri, real şi fantastic, „se întrepătrund, iar personajele şi situaţiile ireale,
devenite reprezentări poetice, sunt aduse la nivelul posibilului, fără ca povestea să capete aspect de absurditate. Aceasta se datoreşte faptului că – deşi în poveşti,
atât personajele, cât şi situaţiile în care ele sunt puse au devenit (…) nişte convenţii artistice –, datorită oralităţii, eroilor li se transmite permanent experienţa de
viaţă a povestitorilor creatori, iar relaţiile dintre personaje reflectă actualitatea, deşi împrejurările în care se exercită sunt neobişnuite.” (C. Bărbulescu, A. Fochi,
S. Stroescu, 1970: 79).
Spre deosebire de basmele fantastice şi nuvelistice, snoavele pot fi localizate şi reflectă în cheie comică sau critică anumite aspecte ale realităţii. De aici
caracterul satiric şi demonstrativ (în sens didactic) prin care snoavele (sau anecdotele) se aseamănă cu fabulele, dar şi cu unele poveşti realiste. Ca şi în legende,
în basme transpar mentalităţi arhaice, credinţe străvechi, reprezentări mitologice (naţionale şi universale) din vremuri imemoriale, elemente de cultură materială
şi spirituală (poziţii etice şi estetice) şi practici tradiţionale specifice comunităţilor umane a căror identitate o definesc prin raportare la tezaurul universal al
valorilor general umane.
Circulaţia variantelor, care, prin continua regenerare pe care o presupune, întreţine însăşi existenţa basmului, evidenţiază faptul că, spre deosebire de
alte specii ale folclorului literar (poezia descântecelor sau diversele forme ale literaturii aforistice şi enigmatice), care rezidă în anumite repertorii de texte
perpetuate în timp, în cazul basmului nu mai este vorba despre actualizarea anumitor produse discursive relativ fixate prin tradiţie, ci, dimpotrivă, despre
transmiterea dinamică a unor scheme de subiecte care sunt dezvoltate în timpul povestirii, potrivit specificului procesului de creaţie artistică orală: „De fiecare
4
dată când se spune o poveste, ia naştere o variantă nouă, asemănătoare ca subiect cu altele, dar niciodată identică în realizarea artistică.” (C. Bărbulescu, A.
Fochi, S. Stroescu, 1970: 77).
 TABLOUL INTERFERENŢEI DINTRE REAL ŞI FANTASTIC ÎN PROZA CU FINALITATE EDUCATIVĂ

BASM BASM BASM SNOAVA FABULĂ PROVERB LEGENDA

FANTASTIC NUVELISTIC ANIMALIER ANECDOTA
POVESTE

FANTASTIC REALIST ALEGORIC ALEGORIC ALEGORIC REALIST FANTASTIC

(+ MITOLOGIC) ALEGORIC (+ MITOLOGIC)
CARACTER REALIST
DOMINANT

COMIC-SATIRIC COMIC-SATIRIC COMIC-SATIRIC COMIC-SATIRIC COMIC-SATIRIC

DEMONSTRATIV DEMONSTRATIV DEMONSTRATIV DEMONSTRATIV DEMONSTRATIV

LOCALIZARE NU NU/DA NU NU NU NU NU/DA

ÎMPREJURĂRI
CONCRETE ALE
POVESTIRII DA DA DA DA DA DA DA
(CARACTER
SITUAŢIONAL)
FORMATIVĂ INFORMATIVĂ FORMATIVĂ FORMATIVĂ FORMATIVĂ FORMATIVĂ INFORMATIVĂ
(afectivă, etică, (cognitivă, (afectivă, etică, (afectivă, etică, (afectivă, etică, (afectivă, etică, (cognitivă,
estetică) iniţiatică, identitară) estetică) estetică) estetică) estetică) iniţiatică, identitară)
FUNCŢIE INFORMATIVĂ FORMATIVĂ INFORMATIVĂ INFORMATIVĂ INFORMATIVĂ INFORMATIVĂ FORMATIVĂ
(cognitivă, iniţiatică, (afectivă, etică, (cognitivă, (cognitivă, (cognitivă, (cognitivă, iniţiatică, (afectivă, etică,
identitară) estetică) iniţiatică, identitară) iniţiatică, identitară) iniţiatică, identitară) identitară) estetică)

DIMENSIUNE EDUCATIVĂ EDUCATIVĂ EDUCATIVĂ EDUCATIVĂ EDUCATIVĂ EDUCATIVĂ EDUCATIVĂ

DIDACTICĂ DIDACTICĂ DIDACTICĂ DIDACTICĂ DIDACTICĂ DIDACTICĂ DIDACTICĂ

5
2.3. Trăsături caracteristice ale tematicii basmelor populare sau culte româneşti. Funcţii sau valori generale şi particulare
Observam anterior că, faţă de poveştile realiste (cu un pronunţat caracter informativ) sau faţă de poveştile cu animale – care au un caracter didactic
mai accentuat –, basmele fantastice – şi într-o oarecare măsură şi unele basme nuvelistice – se caracterizează prin caracterul dechis al împletirii realului şi
fantasticului, adică printr-o mai mare libertate a interferenţei dintre real şi imaginar. De aici decurge totodată şi caracterul particular pe care basmele fantastice
şi nuvelistice îl au faţă de alte specii ale folclorului literar autohton, precum snoavele, care au un caracter predominant satiric şi demonstrativ, respectiv legendele,
care au un caracter preponderent explicativ.
Basmele şi poveştile reprezintă literatura narativă a maselor populare. Deşi schemele subiectelor de basm au o largă circulaţie universală, se remarcă
preferinţa popoarelor pentru anumite subiecte. Pe de altă parte, unele subiecte pot fi tratate în aşa fel, încât, deşi schematic se aseamănă cu basmele altor popoare,
ele devin naţionale, prin felul specific naţional al prelucrării lor. Prin urmare, numărul de variante identificate în basmele popoarelor pentru fiecare subiect-tip
general dezvăluie anumite preferinţe, determinate de permanenţa unor preocupări existenţiale specifice comunităţilor naţionale respective (C. Bărbulescu, A.
Fochi, S. Stroescu, 1970: 78-79).
În ceea ce priveşte basmul românesc, preferinţa pentru anumite tipuri tematice cunoaşte o distribuţie specifică:
I. Se consideră astfel că, la români, pe primul plan al interesului se află basmele sau poveştile în care este vorba despre lupta împotriva unui asupritor,
reprezentat fie printr-un zmeu, diavol sau balaur, fie printr-un împărat care abuzează de putere pentru a face rău, pentru a le pricinui oamenilor suferinţă şi
neajunsuri. Tema este ilustrată prin mai multe tipuri, între care cele mai bogate în variante sunt cele care ilustrează: (1) omorârea zmeului sau a balaurului cu
mai multe capete care a furat de pe cer soarele, luna sau luceferii (Greuceanu), care le-a făcut rău oamenilor sau care a furat şi ţine în captivitate fete din popor
sau fete de împărat; (2) sancţionarea impostorului sau (3) pedepsirea împăratului care-i impune săracului – sub ameninţarea pedepsei capitale –îndeplinirea unor
sarcini primejdioase, care să-l facă să-şi piardă viaţa, pentru ca mai apoi să-i poată fi luată nevasta.
II. Aproape la fel de răspândită este şi tema fetei oropsite de mama vitregă, de cumnate sau de surori, din pricina hărniciei sau a frumuseţii (Fata moşului
cea cuminte), şi tema soţiei nedreptăţite (Înşiră-te mărgărite sau Copiii cu părul de aur).
III. Mare circulaţie au şi alte basme sau poveşti ale căror teme ilustrează relaţii familiale: (1) sora, mama soţia care se lasă ademenite de promisiunile
unui zmeu şi hotărăsc omorârea eroului; (2) soţul sau soţia vrăjiţi în chip de porc, şarpe, broască, lebădă etc.; (3) întrajutorarea fraţilor gemeni; (4) tovarăşii
trădători sau tovarăşii credincioşi;
IV. Răspândite sunt de asemenea şi basmele sau poveştile pe tema valorii conduitei morale: (1) tema modestiei răsplătite (Cenuşotcă, Făt-frumos cu
părul de aur); (2) tema dreptăţii şi a nedreptăţii (basmele despre „Dreptate şi Strâmbătate”; (3) tema luptei împotriva forţei malefice (vrăjitorii, puteri demonice,
lucrări diavoleşti).
În ordinea de idei a realităţilor vieţii umane transfigurate în basme, după G. Călinescu (1965: 387), alături de dimensiunea cronotopică (retrospectivă şi
spaţială), observaţia etică sau „detaliul moral” cu valoare moralizatoare îi conferă basmului o „a treia dimensiune” (cea educativă), care-l asimilează uneori
literaturii cu virtuţi didactice. Acest caracter didactic (educativ) este și mai accentuat în cadrul basmelor animaliere populare sau culte, ceea ce a condus la
frecventa exploatare didactică a basmelor populare sau culte, în ordinea valorilor spirituale (etice şi estetice) relevate. De altfel, această dimensiune didactică
poate fi recunoscută nu numai în cadrul speciilor prozei populare (legende, snoave sau fabule), ci şi în cazul altor specii cu care naraţiunile populare în proză se
6
înrudesc genetic, cum ar fi proverbele, care aparţin literaturii aforistice: „Snoava are o funcţie prin excelenţă educativă, raportată, ca şi în cazul proverbelor şi
al fabulelor, la împrejurările concrete în care este povestită. Am putea spune că snoava este o fabulă în care rostul alegoric al animalelor este înlocuit cu
semnificaţii derivând din tipuri şi întâmplări umane. De altfel, există o strânsă legătură genetică între snoave şi proverbe.” (M. Pop; P. Ruxăndoiu, 1978: 267).
Cele mai importante funcţii sau valori generale ale basmelor populare sau culte, care pot fi recunoscute, în măsuri diferite, şi în cadrul altor specii ale
prozei populare, sunt, prin urmare, funcţia cognitivă, funcţia afectivă (emoţională), funcția sapiențială, funcţia iniţiatică, funcţia identitară şi funcţia estetică
(artistică sau expresivă). Astfel, spre exemplu, legenda are la rândul său o funcţie predominant cognitivă, alcătuind prin repertoriul ei tematic un fel de botanică
şi zoologie folclorică, o ştiinţă a universului cosmic şi teluric şi a originii lucrurilor.
Una dintre cele mai complexe funcţii specifice naraţiunilor din basmele româneşti este funcţia de evaziune şi de aspiraţie spre ideal, pentru că basmele
prezintă o lume ideală, adică aşa cum şi-ar dori-o povestitorii şi ascultătorii lor, iar în această lume a tuturor posibilităţilor – în care oricine se poate refugia în
deplină siguranţă – nu rămâne neîmplinită nicio dorinţă, nicio aspiraţie secretă a omului dintotdeauna: „Aşadar basmul este poezia dorinţelor împlinite, funcţia
lui definindu-se ca evadare din îngrădirile realităţii cotidiene. În basm se împlinesc visele poporului, năzuinţele lui spre o viaţă fericită şi mulţumită.” (M. Pop;
P. Ruxăndoiu, 1978: 267).

2.4. Despre cea de „a treia dimensiune” a basmului românesc. O analiză a funcţiei sapienţiale în Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu de Alexandru Leca
Morariu
Alexandru (Leca) Morariu (1888-1963) a fost o figură enciclopedică marcantă a vieţii spirituale româneşti, un animator de o rară forţă intelectuală al
vieţii culturale şi ştiinţifice din Moldova de Sus, care i-a înscris printre emulii sau discipolii săi pe unii dintre viitorii intelectuali de marcă din secolul trecut:
Petru Iroaie, Traian Cantemir, Octavian Nandriş, Dimitrie Vatamaniuc, Ion D. Marin, Petre Rezuş. Nu întâmplător aşadar am folosit pentru exemplificările din
această lucrare ediţia îngrijită de Petru Rezuş (1983), unul dintre discipolii savantului bucovinean, care reproduce textele culegerii De la noi. Poveşti bucovinene
după ediţia a VI-a (1942), ultima revizuită de către autor:
„Încercăm, de aceea, prin ediţia selectivă de faţă, să reintroducem, în circuitul valoric al folclorului, pe profesorul Leca Morariu, continuator al marilor
folclorişti din Moldova de Sus şi animator al tuturor ucenicilor săi, dăruindu-le sfaturi şi îndemnuri pentru a se dedica minunatei munci de a culege florile de
gândire şi simţire ale poporului, dintre care unul este şi cel ce s-a îngrijit să proiecteze o rază de lumină, deocamdată, numai asupra uneia din multiplele sale
activităţi culturale şi patriotice.” (Rezuş, 1983: XVIII).
Profesor de literatură modernă şi folclor (1924-1944) şi decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie (1936-1938), de la Universitatea din Cernăuţi, Leca
Morariu s-a remarcat, în vasta sa activitate, printr-o triplă vocaţie şi pregătire academică – filologică, folcloristică, muzicologică: „S-ar putea spune că, în
procesul de investigare a spiritualităţii româneşti, profesorul cernăuţean a cunoscut trei muze: creaţia populară, literatura clasică şi contemporană românească,
muzica interpretativă în plan naţional şi internaţional.” (Corlăţeanu, 2010: 149). Printr-o surprinzătoare coincidenţă, tripla chemare şi educaţie a protagonistului
basmului Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu se identifică cu întreita formaţie culturală a însuşi culegătorului textelor din colecţia De la noi. Poveşti bucovinene
(Ediţia I, Suceava, 1915). De aceea, încă de la data apariţiei, valoarea artistică a culegerii a fost apreciată pentru farmecul său deopotrivă savant şi popular:

7
 „Cei care i-au povestit d-lui Morariu, un om foarte cult care trăieşte la oraş, deşi a copilărit într-unul din satele Bucovinei, trebuie să fi fost mari meşteri,
– îşi va zice cititorul. Şi desigur că aşa a fost. (…). Atunci – şi asta este – d. Alexandru Morariu e un scriitor de un deosebit talent, care în acest domeniu poate
sta alături de cei mai buni. E atâta culoare şi mişcare în această cărticică, e atâta nuanţă şi atâta capriciu popular, atâta haz ascuns în lumina ochilor şireţi, care
se văd printre rânduri, atâta adevăr în dialog, încât această sută de pagini poate fi aşezată mai sus decât multe volume de literatură, care au ieşit în public cu
vuiet şi zarvă. O citeşti cu plăcere şi cu atâta melancolie, fiindcă vine de acolo unde astăzi e ce ştim şi mâine, poate, va fi ceea ce dorim.” (Iorga, 1915: 1-2;
1983: 180-181).
Culegerea de poveşti populare De la noi. Poveşti bucovinene a cunoscut în ţară şase ediţii, apărute între anii 1915 şi 1942. Ediţia a III-a (Cernăuţi,
1920), prefaţată de Nicolae Iorga, a primit Premiul „V. Adamachi” al Academiei Române, la recomandarea lui Sextil Puşcariu, spiritus rector al lui Leca
Morariu la Universităţile din Cernăuţi şi Cluj şi unul dintre maeştrii spirituali ai intelectualităţii bucovinene din epocă:
„La noi, Ispirescu şi Creangă sunt până acum aproape singurii care au izbutit să ne redea, în colecţiile lor, poezia basmului popular. Mai ales Creangă,
căci Ispirescu a strecurat uneori elemente străine în poveştile noastre, neputându-se reţine cu totul de a face apropieri pseudo-savante cu mitologia clasică şi a
altor popoare. (…). Citind aceste poveşti «De la noi», simţim imediat că în faţa noastră nu avem o contrafacere, care caută să ne înşele prin efecte uşoare, ci o
adevărată operă de artă, în care sunt sintetizate în mod discret toate calităţile de stil, pe care veacuri întregi le-a colecţionat poporul nostru cu aptitudini artistice
atât de remarcabile. Cred dar că Academia Română va trebui să premieze opera celui ce continuă cu atâta talent tradiţia lui Ion Creangă.” (Puşcariu, 1920: 164-
165; 1983: 181-182).
În folclorul literar românesc s-a dezvoltat o bogată creaţie literară cu caracter narativ (proză populară), în cele două direcţii fundamentale de manifestare
pe care aceasta le cunoaşte: epicul versificat şi cântat (cântecele epice, folclorul obiceiurilor), respectiv epicul în proză, care cuprinde, pe lângă basmele propriu-
zise (fantastice şi nuvelistice), basmele despre animale, legendele (mai ales cele mitologice), miturile, snoavele şi povestirile cu caracter realist. Două tendinţe
majore se înregistrează la nivelul speciilor prozei populare: tendinţa de interferenţă tematică şi imagistică şi aceea de transformare, de adaptare la structura şi
funcţiile altor specii (basm, mit, legendă, snoavă), care, pe anumite trepte de dezvoltare a conştiinţei sociale, devin, în timp, mai puternice (M. Pop; P. Ruxăndoiu,
1978: 261-262). Ca peste tot în Europa, şi în spaţiul culturii spirituale româneşti, basmele au circulat de-a lungul timpului mai întâi doar pe cale orală, primele
culegeri de basme româneşti luând naştere ca urmare a activităţii şcolii mitologice de interpretare a basmelor, întemeiată de Fraţii Wilhelm şi Iacob Grimm.
Interesul european pentru culegerea basmelor româneşti dovedeşte valoarea, bogăţia şi originalitatea acestora, prin raportare la clasificările textual-tematice
internaţionale (Bărbulescu, Fochi, Stroescu, 1970: 77-90).
Cele mai importante culegeri de proză populară românească sunt considerate colecţiile realizate la sfârşitul al XIX-lea şi la începutul secolului trecut.
Menţionăm, selectiv, câteva dintre acestea, între care se înscrie şi colecţia lui Alexandru Leca Morariu, din folclorul Moldovei de Sus: I.C. Fundescu (Literatură
populară. Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, Bucureşti, 1867), Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor, Bucureşti, 1872, 1874, 1882), I.G. Sbiera
(Poveşti populare româneşti, 1886), I. Pop-Reteganul (Poveşti ardeleneşti, Braşov, 1886-1888; Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului, Braşov, 1912),
C. Măldărescu, Din şezători. Basme culese, Bucureşti, 1889), N.A. Bogdan (Poveşti şi anecdote, Iaşi, 1892), D. Stăncescu (Alte basme culese din gura poporului,
Bucureşti, 1893; Basme şi snoave, Bucureşti, 1894; Glume şi poveşti, Craiova, 1896), George Catană, Poveşti populare din Banat, Braşov, 1908), I.A. Candrea
şi Ovid Densusianu, Poveşti din diferite ţinuturi locuite de români, Bucureşti, 1909), Tudor Pamfile (Povestea lumii de demult după credinţele poporului român,
8
Bucureşti, 1915), C. Rădulescu-Codin (Îngerul românului. Poveşti şi legende din popor, Bucureşti, 1915), Alexandru (Leca) Morariu (De la noi. Poveşti
bucovinene, Suceava, 1915); N.I. Dumitraşcu (Busuioc. Poveşti olteneşti, Bucureşti, 1928), Al. Vasiliu (Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928). În ceea ce priveşte
basmele animaliere şi ale micilor vieţuitoare, menţionăm în primul rând contribuţiile lui Simeon Florea Marian (Ornitologia populară română, Cernăuţi, 1883;
Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti, 1903; Păsările poporului român. Datini şi legende, Bucureşti, 1934; Păsările noastre şi
legendele lor, Bucureşti, 1935). Alte culegeri şi antologii, în ediţii critice publicate de către specialişti în folcloristică sau apărute sub îngrijirea acestora: Ovidiu
Bârlea (Antologie de proză populară epică, Bucureşti, 1966), I.C. Chiţimia (Antologie de literatură populară. Poveşti, snoave şi legende, Bucureşti, 1967), G.
Dimitrie Teodorescu (Basme române, Bucureşti, 1968, ediţie îngrijită de Stanca Fotino), Petre Ugliş-Delapecica (Poezii şi basme populare din Banat, Bucureşti,
1968, ediţie îngrijită de Ovidiu Bârlea), Alexandru Leca Morariu (De la noi. Poveşti, poezii şi cimilituri populare, Bucureşti, 1983, ediţie îngrijită de Petru
Rezuş).
După cum se cunoaşte, în funcţie de diferite criterii tipologice (personajele), narative (desfăşurarea acţiunii) şi structurale (caracteristici compoziţionale),
basmele pot fi grupate în trei mari tipuri sau categorii care reflectă măsuri diferite ale prezenţei elementelor fantastice şi reale în substanţa complexă a planurilor
narative: (1) basme fantastice (în care predomină dimensiunea fantasticului, a miraculosului), (2) basme nuvelistice (cu un conţinut realist mai accentuat) şi (3)
basme animaliere (cu un mai pronunţat caracter alegoric). Din aceeaşi perspectivă a interferenţei dintre elementele reale şi fantastice, basmul trebuie delimitat
atât de poveste (care este mai realistă, în cadrul basmelor nuvelistice), cât şi de legendă (în care se dau explicaţii imaginare sau fanteziste unor realităţi sau
fenomene naturale sau istorice), de fabulă sau de snoavă (scurtă naraţiune anecdotică, de regulă cu caracter satiric, mai aproape de realitate), pentru că în
basmele şi poveştile populare tradiţia folclorică permite o mai mare libertate de împletire a fanteziei cu realitatea. Prin urmare, cele două planuri, real şi fantastic,
„se întrepătrund, iar personajele şi situaţiile ireale, devenite reprezentări poetice, sunt aduse la nivelul posibilului, fără ca povestea să capete aspect de absurditate.
Aceasta se datoreşte faptului că – deşi în poveşti, atât personajele, cât şi situaţiile în care ele sunt puse au devenit (…) nişte convenţii artistice –, datorită oralităţii,
eroilor li se transmite permanent experienţa de viaţă a povestitorilor creatori, iar relaţiile dintre personaje reflectă actualitatea, deşi împrejurările în care se
exercită sunt neobişnuite.” (Bărbulescu, Fochi, Stroescu, 1970: 79). Observam anterior că, faţă de poveştile realiste (cu un pronunţat caracter informativ) sau
faţă de poveştile cu animale (care au un caracter didactic mai accentuat), basmele fantastice – şi într-o oarecare măsură şi unele basme nuvelistice – se
caracterizează prin caracterul deschis al împletirii realului şi fantasticului, adică printr-o mai mare libertate a interferenţei dintre real şi imaginar. Din această
distincţie decurg totodată şi caracteristicile prin care basmele fantastice se deosebesc de alte specii ale folclorului literar autohton, precum snoavele, care au un
caracter predominant satiric şi demonstrativ prin care se aseamănă cu fabulele (dar şi cu unele poveşti realiste) sau cu legendele, care au un caracter preponderent
explicativ. Spre deosebire de basmele fantastice, snoavele pot fi localizate şi reflectă în cheie comică sau critică anumite aspecte ale realităţii. Ca şi în legende,
în schimb, mai ales în cele mitologice, în basme transpar mentalităţi arhaice, credinţe străvechi, reprezentări mitologice din vremuri imemoriale, elemente de
cultură materială şi spirituală, dezvăluind poziţii etice şi estetice fundamentale.
Faţă de spectacolul lumii văzute, remarca Andrei Pleşu în ordinea temeiurilor acestor poziţii sapienţiale fundamentale, pot exista două atitudini opuse:
pe de o parte, „o înţelegere franciscană a naturii” („franciscanismul utiliza natura drept instrument al unei iniţieri prin iubire”), iar pe de altă parte, „o înţelegere
creştină, de tip ascetic”, pentru care adorarea naturii reprezenta o formă de erezie (Pleşu, 1992: 62-63). Aparent contradictorii, cele două reacţii au în comun
ideea de pocăinţă prin izolare în pustietatea naturii, în sensul unui canon cu rol iniţiatic:
9
 „Penitenţa în sălbăticie va fi mai apropiată de scenariile iniţiatice tradiţionale, în măsura în care va cultiva natura ca pe ambianţa cea mai adecvată a
riscului, a punerii la încercare. Natura – de preferinţă deşertică – va deveni un echivalent al deşertului lumii. Ca atare, ea va fi bântuită de demoni, de tentaţii,
de capcane. Te retragi în pustia ei pentru a rezista şi pentru a te purifica prin rezistenţă. (…) Şi dacă istoria creaţiei începea într-o grădină, trebuie spus că
misiunea christică e propovăduită mai întâi într-un deşert.”(Pleşu, 1992: 62-63).
În cadrul scenariului iniţiatic al basmului Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu, cele două atitudini în faţa spectacolului natural pot fi recunoscute în episodul
sihăstriei în munţi, cu o sensibilă preeminenţă a sentimentului franciscan al naturii, faţă de rezonanţa sapienţială de extracţie biblică a mesajului. Privaţiunile la
care se condamnă eroul în pustietatea ostroavelor îndepărtate, viaţa aspră pe care şi-o impune pentru ispăşirea păcatelor, reprezintă o luptă a spiritului împotriva
trupului, o primă treaptă în izbăvirea sufletească a protagonistului, pentru care izolarea în natură este o primă misiune de dascăl al iubirii şi, astfel, o primă
condiţie a salvării sale sufleteşti:
„Merge el, merge iar, zi de vară până-n sară, cale lungă să-i Ajungă, şi tot aşa, cu mersul şi cu dusul, ajunge la un munte, în nişte pustiităţi de ostrovuri
lângă mare. Se suie în vârful muntelui şi-şi face ca un săhastru casă.” (p. 43).
Iniţierea prin iubirea naturii dezvăluie în basm solidaritatea mistică dintre om şi natură, sentimentul participării la cosmos, într-un limbaj al paradisului,
un limbaj dublu codificat, afectiv şi muzical. Înţelepciunea contemplării şi a cunoaşterii naturii e aceea de a căuta să înţelegi esenţa lumii şi de a-ţi contempla
astfel propria devenire, câtă vreme destinul uman e şi un destin cosmic:
„Apoi aşa la o vreme când prinde a cânta din fortepiancă, cum cânta pe acele timpuri de învăţătură, ce-o învăţat el, – de ce, de ce cânta, de ce ieşea ba
o pasăre, ba o gujulie, ba o lighioaie, şi fel de fel de sălbătăciune. Şi câtă pasere şi lighioaie îi pe lume, toată s-a fost strâns pe lângă dânsul: alta se scălda, alta
juca, alta cânta, de era o dragoste şi o frumuseţe nesfârşită.” (p. 43, s.n.).
Basmele şi poveştile reprezintă literatura narativă a maselor populare. Deşi schemele subiectelor de basm au o largă răspândire universală, circulaţia
variantelor identificate în basmele popoarelor pentru fiecare subiect-tip general dezvăluie anumite preferinţe, determinate de permanenţa unor preocupări
existenţiale specifice comunităţilor naţionale respective (C. Bărbulescu, A. Fochi, S. Stroescu, 1970: 78-79). În ceea ce priveşte basmul românesc, preferinţa
pentru anumite tipuri tematice cunoaşte o distribuţie specifică, care situează în prim-planul interesului popular patru suprateme care uneori interferează, cum se
întâmplă şi în basmul lui Leca Morariu, Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu: I. tema luptei împotriva unui asupritor real sau fantastic (în cazul nostru, Împăratul-
Roşu, care abuzează de putere); II. tema fiului nedreptăţit sau a fiicei oropsite de părinţi (năzdrăvanul fecioraş al craiului, care face o cheltuială nemaipomenită,
plătind pentru învăţătură trei mii de galbeni din averea tatălui); III. tema relaţiilor familiale (familia naturală şi familia adoptivă a năzdrăvanului din „zodia
înţelepciunii”); IV. tema valorii conduitei morale şi a conotaţiilor sale axiologice (înţelepciunea, adevărul, dreptatea, frumosul, puterea omului de a birui forţa
brută sau iraţională), care este ilustrată de istoria formării năzdrăvanului fiu de crai la început fără nume, care devine în final împăratul cu un dublu nume şi
renume la care trimite sensul titlului: Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu.
Ca urmare a acestui amalgam textual-tematic specific basmelor-sinteză, este actualizată în Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu una dintre cele mai
complexe funcţii specifice naraţiunilor din basmele româneşti, aşa-numita funcţie de evaziune şi de aspiraţie spre ideal. Funcţia se actualizează de fiecare dată
în deznodământul fericit al basmelor, care suspendă reprezentarea lumii într-un echilibru etern, adică în starea ideală pe care şi-ar dori-o mereu povestitorii şi
ascultătorii lor. În acest univers stabilizat şi securizat pe măsura tuturor dorinţelor omeneşti, nu poate rămâne neîmplinită nicio aspiraţie secretă a omului
10
dintotdeauna: „Aşadar basmul este poezia dorinţelor împlinite, funcţia lui definindu-se ca evadare din îngrădirile realităţii cotidiene. În basm se împlinesc visele
poporului, năzuinţele lui spre o viaţă fericită şi mulţumită.” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 267).
„Oglindirea vieţii în moduri fabuloase” la care se referea George Călinescu – în ordinea sistemului de simbolizare a realităţii – trimite la esenţa etică şi
estetică basmelor, care trebuie luate în considerare ca transfigurări artistice ale unor probleme existenţiale individuale, familiale sau societale, reclamând, în
psihologia populară, izbânzi practice şi finaluri fericite. Ca atare, metoda „didactic-mistică” a happy-end-ului (Călinescu, 1965: 315-320, 385-387) prin care
basmul răspunde ficţional problemelor vieţii a avut o importantă contribuţie la consacrarea acestei specii, căreia i-a asigurat succesul şi perenitatea în timp,
tocmai datorită puternicului ataşament generat şi întreţinut în rândul ascultătorilor de rezolvările existenţiale fericite din deznodământul basmelor. Din această
perspectivă, finalul optimist, nupţial sau glorificator al vitejiei şi al binelui, este marca distinctivă a basmului ca produs folcloric autentic: „Răii trebuie denunţaţi,
eroii buni ajutaţi până la izbândă, morţii înşişi când n-au meritat moartea, înviaţi. Gustul tragicului în basm este inexistent şi basmele veritabile au toate happy-
end. Fatalismul când nu e optimist, e o infiltraţie de ordin religios.” (Călinescu, 1965: 386, s.n.).
În Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu, metoda „didactic-mistică” a happy-end-ului antrenează funcţia sapienţială în rezolvarea deznodământului, în cadrul
căruia exerciţiul îndeplinirilor ei transformative se manifestă etic atât prin exprimarea unei neaşteptate recunoştinţe a protagonistului faţă de firea nepricepută a
părintelui său, cât şi sub forma unui şi mai neaşteptat elogiu al şcolii şi al puterii transformatoare a cunoaşterii:
„– Tătucă, dumiata ai bănuit c-ai păgubit cu mine trei mii de galbeni; da eu nu le-am păgubit, ci le-am dat prin cele şcoli şi m-am trudit amarnic, până
am învăţat rânduielile împărăţiei. Poftim înapoi cele trei mii de galbeni şi-ţi mulţămesc că m-ai ajutat să mă şcolesc!” (Morariu, 1983: 58).
În plan structural, basmul relevă tendinţa de conservare a tiparelor generative tradiţionale, care poate fi observată în planul formulelor narative tipice
(iniţiale, mediane şi finale), în gama relativ stabilă de scheme compoziţionale specifice (stereotipii, şabloane, clişee narative), în resursele tipologice pe care le
activează în ordinea consacrată a opoziţiei dintre forţele pozitive şi cele negative, precum şi la nivelul repertoriului de mijloace expresive (procedeele artistice
caracteristice).
Dincolo însă de aceste convenţii constitutive, în ordinea de idei a realităţilor vieţii umane transfigurate în basme, basmul relevă un sistem aparte de
simbolizare a lumii, „o disponibilitate transfiguratorie excepţională, ceea ce-i asigură o perenitate echivalentă aproape cu istoria însăşi” (Al. Săndulescu, 1976:
50). Datorită acestei capacităţi aparte de transfigurare a realităţii, originalitatea şi farmecul basmelor nu sunt numaidecât de ordin schematic (deşi cunoaşterea
şabloanelor e obligatorie), ci rezidă, în opinia lui George Călinescu, în substanţa lor ideatică misterioasă, în detaliile pitoreşti reţinute, în elementele accidentale
sau inefabile a căror reţetă simbolică nu este nici complet descifrabilă şi nici total inteligibilă sau comunicabilă: „Esteticeşte, stereotipia ne lămureşte asupra
chestiunii originalităţii. În niciun caz, aceasta nu e de ordin schematic. Accidentul constituie în basm esenţa. Aşezarea în timp şi spaţiu, detaliul senzorial şi
moral conferă fără sforţări de invenţie a treia dimensiune.” (Călinescu, 1965: 387, s.n.). Ca atare, alături de dimensiunea cronotopică (retrospectivă şi spaţială:
„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.”), observaţia etică sau „detaliul moral” cu valoare formativă îi conferă basmului o „a treia dimensiune”
(cea educativă), care-l asimilează uneori literaturii cu virtuţi didactice (Călinescu, 1965: 387). De altfel, această dimensiune didactică poate fi recunoscută nu
numai în cadrul speciilor prozei populare (legende, snoave sau fabule), ci şi în cazul altor specii cu care naraţiunile populare în proză se înrudesc genetic sau cu
care interferează uneori intratextual, cum ar fi proverbele sau zicătorile, care aparţin literaturii aforistice. Astfel, în Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu, proverbele
şi zicătorile apar ca microtexte cu valoare de formule mediane, în cadrul macrotextual al basmului, unde marchează comentativ succesiunea secvenţelor narative
11
din partea a doua a textului, în care protagonistul îşi dovedeşte puterea cunoaşterii pe care a avut înţelepciunea să o deprindă, în ordinea „meşteşugurilor”
filologice, muzicale şi retorice:
„Şi-apoi las pe mine, eu i-s popa! Ce-a păţi, cu nime n-a-mpărţi”; „Rabdă un ceas că-i trăi un ceas!”; Şi apoi vorba cea: cap de-ar fi, că belele curg
gârlă!”; „Dar n-are încotro: – Horă ţi-a trebuit? Joacă până la sfârşit!”; „Dă-dă, numai vorba îi că nu-i tot cum se chiteşte, ci-i şi cum se nimereşte!”; „Apoi dă!
…, eu una ştiu: pe unde-ţi iese vorba, şi sufletul are să-ţi iasă! Şi ce-i de spus, îi de spus verde în faţă, şi nu pe din dos!”; „Doar n-a fi cerut Împăratul-Roşu să
jupim piatra morii şi să-i ducem pielea la dubit?!; „Să vedem de aproape ce-ţi poate cureaua, şi urma-a alege turma!” (Morariu, 1983: 47-57).
Edificiul epic al basmului articulează trei mari părţi:
I. Formarea eroului în tainele celor trei mari şcoli de gândire prin care-a trecut: ştiinţa şi arta literelor, ştiinţa şi arta muzicii, ştiinţa şi arta conducerii
(retorică şi convingere, filozofie şi adevăr, politică şi diplomaţie);
II. Punerea la încercare a celor trei „meşteşuguri” prin care protagonistul şi-a desăvârşit cunoaşterea: educarea copiilor de boier (puterea ştiinţei şi a
artei literelor), izolarea sa deopotrivă franciscană (sihastrul) şi ascetică (eremitul) în mijlocul naturii sălbatice (puterea ştiinţelor şi a artelor liberale); mântuirea
împăratului de şarpele ce intrase într-însul, ca prim exerciţiu de exorcizare a răului (puterea ştiinţei şi a artei muzicale);
III. Povestea năzdrăvanului fără de nume care-şi câştigă în lume două nume şi un dublu renume: Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu. Prin înţelepciune,
protagonistul se va substitui mai întâi Împăratului-Roşu (răul pe care-l înlătură, câştigându-şi un prim nume), iar mai apoi Împăratului-Alb (binele pe care-l
perpetuează, câştigându-şi un al doilea nume). Ca urmare a sublimării în folosul comunităţii a dublei experienţe iniţiatice prin care a trecut, protagonistul va
prelua pe rând prerogativele celor doi împăraţi, pentru a deveni în cele din urmă atât Împăratul-Alb, cât şi Împăratul-Roşu, de unde şi titlul basmului: Împăratul-
Alb şi Împăratul-Roşu (s.n.).
Structural, cea de-a treia dimensiune a basmului Împăratul-Alb şi Împăratul-Roşu, cea educativă, se regăseşte în construcţia simetrică a interpolărilor
auctoriale din expoziţiune şi din deznodământ, ca şi în intervenţiile laudative privitoare la valoarea ştiinţei de carte şi la înalta ţinută morală a protagonistului.
Interpolarea auctorială din expoziţiune e o fermecătoare digresiune pe tema înţelepciunii populare transmise ca moştenire spirituală din bătrâni. Motivul
sacului cu poveşti ca zestre cu virtuţi sapienţiale va funcţiona ca un suport tematic al întregului, iar neastâmpărul ludic, ca un inedit declanşator al actului
povestirii cu virtuţi iniţiatice:
„Şi într-o bună zi mă duc eu la bunica şi cotrobăind încoace, cotrobăind încolo, dau de un sac; da rupt, da colbăit! …
– Bunicuţă, dragă, ce-ai dumiata în sacul acela?
Da bunica:
– Lasă, – zice – să nu-l clinteşti din loc: Zestre de la bunic-mea care şi ea a moştenit-o de la o străbunică a ei, care şi ea cică o avea cu limba de moarte
de la răstrăbunică a ei!”
Şi eu ca un plod neastâmpărat ce mă găseam, nu să ascult! Chitesc când nu-i bunica acasă, şi hârşti! apuc sacul. Şi acela era un sac de poveşti, măi
băieţi! Îl deschid eu, şi poveştile zbrr! Zboară în toată lumea, de-au împănat ţările! Atunci eu haţ! O poveste de coadă; am prins-o, şi v-o spun dumilorvoastre!
(Morariu, 1983: 40).

12
 Cea de-a doua interpolare auctorială, din deznodământ, e o variaţiune anecdotică din registrul digresiv al vorbirii în dodii. Registrul oralităţii comice
susţine atmosfera de buna-dispoziţie a finalului fericit pe care-l anticipează:
„Şi-au dat şfară-n ţară şi răvaşe prin oraşe să poftim la nuntă.
Da eu nu m-am putut duce că aveam să fiu la cumătrie la tata. Şi m-am fost pornit la moară să fac făină. Trag eu carul la uşa morii, da moara ca-n
palmă! Nu-i acasă! Na-ţi-o bună! Mă uit eu, da pustia cea de moară îmi paşte la căpşune pe o costişă, de parcă de ai de zile nu mâncase. Ei, drace! Înfig eu
biciuşca înaintea boulenilor şi hai după moară, s-o aduc la treabă.
Şi năzdrăvanul vede că nu pot veni la nuntă în niciun chip (…).” (Morariu, 1983: 58).
Intervenţiile auctoriale admirative referitoare la excelenţa învăţăturii protagonistului şi la puterea educaţiei survin ca un laitmotiv, la limita episoadelor
celor mai importante din cele trei mari nuclee narative ale basmului:
„Adică vorba vine că păgubeşte, că el cele trei mii de galbeni nu le-a păgubit, ci s-a învăţat prin cele şcoli, de s-a făcut de tot năzdrăvan.”;
„Norocul lui c-a dat peste aşa învăţător, că, mă rog dumiavoastre, doar învăţătură avea feciorul nostru, de trei mii de galbeni!!”;
„Nu era, mă rog, şcolit cu trei mii de galbeni?!”;
„Că în reghimentul acela erau aleşi oamenii şcoliţi de pe lume; tot unul şi unul, aleşi pe sprânceană.” (Morariu, 1983: 41, 42, 51, 57).
Întrucât protagonistul e un personaj generic, întrupând virtuţile înţelepciunii, funcţia sapienţială se relevă şi în plan caracterologic, pe măsură ce ea se
activează ca atare în conştiinţa şi în acţiunile disimulate ale eroului. Prin autocaracterizare, personajul principal se prezintă mai întâi ca un „om cu carte, care-
mparte!”, ca un „învăţător de copii”, un făptuitor al cunoaşterii care pare înzestrat cu darul ubicuităţii: „Ce vânt? Niciunul, că mie pe-oriunde mi-i drumul” (p.
42).
După un prim episod de penitenţă, ca sihastru în înaltul munţilor, exorcizarea răului în pustietate, protagonistul ajunge să se considere „un rob al
pământului” care „la ce-l pui, aceea face” (p. 46). Cu umilinţă, îi mărturiseşte tatălui că întâmplările trăite sunt doar începutul unui drum al izbăvirii de păcatele
lumeşti, între care toate acelea care înseamnă încălcarea măsurii: trufia cunoaşterii, cheltuiala nesăbuită, poate neînfrânarea cuvântului: „Că mie aşa mi-e scrisa,
ca să-mi ispăşesc păcatele!...” (p. 46.). Aceasta face ca, atunci când se va umili în târg, prin vânzarea sa ca rob, eroul să exhibe pentru prima şi ultima dată un
însemn sapienţial suprem, destinat înţelegerii celor iniţiaţi: un lanţ de aur la gât, purtând creanga de aur a înţelepciunii, „care ca soarele strălucea şi vederile-ţi
fura” (p. 46). Răscumpărând tot la iarmaroc cele trei mii de galbeni cheltuite pe învăţătură cu cele trei harabale de galbeni cu care-l cumpără, eroul îi întoarce
tatălui într-un surplus fabulos echivalentul material al averii pe care părintele său o credea risipită, afişând totodată simbolul cunoaşterii spirituale, infinit mai
preţioasă şi mai demnă de recunoaştere.
Un al doilea episod de ispăşire, petrecut de astă dată în adâncul pământului, se va produce prin recluziunea năzdrăvanului în temniţa de la curtea
Împăratului-Alb, de unde îşi va asuma cele trei probe la care este provocată împărăţia, ca urmare a actelor de impunere samavolnică ale Împăratului-Roşu.
Înălţarea la cer din ultima probă căreia îi face faţă protagonistul, înaintea confruntării directe cu Împăratul-Roşu, este una simbolică, semn al izbăvirii şi al
purificării, fiind marcată de modestia şi demnitatea asumării de către erou a noii sale condiţii spirituale:
„Da’ Împăratul-Alb, care se cheamă că era de beget, îl pune în scaun şi-i zice:

13
 – De acum, dragul tatii, mai împărăteşte şi tu; că eu îs bătrân şi mi-i destul! Şi plângea Împăratul-Alb, şi plângeau şi împărăteasa şi curtea şi toţi de
bucurie.” (p. 58).
În concluzie, lucrarea abordează ceea ce se consideră că reprezintă „a treia dimensiune” a basmului românesc (Călinescu, 1965: 387), dimensiunea sa
educativă sau didactică, cu o aplicaţie la unul dintre basmele inedite din colecţia De la noi. Poveşti bucovinene, întocmită de ilustrul profesor Leca Morariu, la
începutul secolului trecut. Analiza a pornit de la premisa după care, în ordinea de idei a realităţilor vieţii umane transfigurate în basme, alături de dimensiunea
cronotopică (retrospectivă şi spaţială), observaţia etică sau „detaliul moral” cu valoare moralizatoare îi conferă basmului o aşa-numită „a treia dimensiune” (cea
educativă), care-l asimilează uneori literaturii cu virtuţi didactice. De aici, sensul axiologic final al cercetării de faţă, care reprezintă, în esenţă, o pledoarie
pentru exploatarea didactică a basmelor populare, în ordinea conservării şi cultivării valorilor spirituale transmise.

14
 FIŞA PENTRU DISCUŢIA INTRODUCTIVĂ
sau
DESPRE TEORIA BASMULUI

„Cea mai veche teorie a basmului este cea a lui Platon: după el, basmele sunt taifasul dădacelor.
*
Sunt taifas pentru că s-au zămislit din spiritul şi legile sporovăielii – şi sunt – taifasul dădacelor pentru că,
cel puţin în zona noastră europeană, le povestim astăzi doar copiilor mici.
Noi, ceilalţi, citim în locul lor basme şi epopee eroice foarte lungi (însă numai din cele scrise, guvernate de legi
oarecum diferite) care se numesc romane.
Basmele au ajuns de domeniul copiilor mai ales pentru că, dintre noi toţi, doar copiii au rămas în starea
premergătoare scrierii, în stadiul poetic al cuvântului rostit, iar în al doilea rând poate pentru simplul motiv că
în odraslele noastre se păstrează sau renaşte mereu omul originar, din vechime.
Subiectele propriu-zise ale poveştilor, cum ar fi lupta şi biruirea obstacolelor, cucerirea femeii şi reuşita
în viaţă sunt, de fapt, foarte străine de viaţa reală a copiilor; totuşi ele satisfac necesităţile epice ale fiecărui băiat
adevărat, până când într-însul nu se declanşează treapta de dezvoltare (…).
În fiecare copil renaşte bătrânul Adam cu instinct de luptă şi cruzime, de cavalerism şi succes; omul
originar vrăjit de cuvântul vorbit şi de lumea proaspăt descoperită a ficţiunii.
Copilul nu se naşte gol, ci acoperit de vechi tradiţii şi instincte milenare (…) Însă şi mai târziu el va simţi
uneori vechea pornire de a asculta taifasul dădacelor, despre omul care luptă cu cea ce îi stă împotrivă, care
iubeşte, care izbândeşte; acestora însă li se va spune deja literatură.” (Karel Čapek, 1982: 50-51)

15
 CONCLUZII 1. FIŞA DE ACTIVITATEPROZA PENTRU COPII – BASMELE POPULARE SAU CULTE

I. RECUNOAŞTEREA CARACTERISTICILOR BASMULUI TRADIŢIONAL:

o TEME ŞI MOTIVE (MAGICE, MIRACULOASE, SUPRANATURALE, FANTASTICE, FEERICE, FABULOASE):

 DORINŢA ÎMPLINITĂ (MAGIC)

 DARUL MAGIC (MIRACULOS)
 ÎNTÂMPLAREA FERICITĂ (MIRACULOASĂ, MINUNATĂ)
 DESCOPERIREA (MIRACULOASĂ, MINUNATĂ)
 OBIECTELE NĂZDRĂVANE (MAGICE, MIRACULOASE, VRĂJITE)
 AJUTORUL (MIRACULOS, SUPRANATURAL)
 LUPTA CU PIEDICILE ŞI BIRUIREA OBSTACOLELOR (SALVAREA MIRACULOASĂ DIN PRIMEJDII)
 REUŞITA (FEERICĂ)
 (SUPRA)ABUNDENŢA (FABULOASĂ)
 LUMEA CEALALTĂ (FANTASTICĂ, SUPRANATURALĂ, VRĂJITĂ, FEERICĂ)
 FAPTA BUNA → RECOMPENSA (MINUNATĂ, FABULOASĂ, FANTASTICĂ)

o PERSONAJE DE BASM (ANIMALIER)

 EROUL (VALOAREA ASCUNSĂ SAU REVELATĂ MIRACULOS)

 ISTEŢUL / PROSTĂNACUL
 CENUSĂREASA (JUSTIŢIA METAFIZICĂ A BASMULUI)
 CEL (CEA) CE ESTE PRESCHIMBAT (PRESCHIMBATĂ PRIN VRAJĂ)
 RĂUL

II. RECUNOAŞTEREA CARACTERISTICILOR BASMULUI MODERN:

o TRANSGRESAREA DOMENIILOR FICŢIONALE ŞI NONFICŢIONALE (SUBSTRATUL AUTOBIOGRAFIC)
o CARACTERUL DE SINTEZĂ (TEME ŞI MOTIVE)
o CARACTERUL HIBRID (POPULAR ŞI CULT)
o INTERFERENŢA GENURILOR (EPIC, LIRIC, DRAMATIC) ŞI A SPECIILOR LITERARE:
 BASM (PREDOMINANŢA FANTASTICULUI)
 POVESTE (PONDEREA ELEMENTELOR REALISTE)
 SNOAVA
 LEGENDA
 FABULA

III. FUNCŢIILE LITERARE

o Ex.: FUNCŢIA ETICĂ în poveştile lui Ion Vlasiu: RECUNOAŞTEREA BINELUI ŞI A RĂULUI (LĂCOMIA, FUDULIA, IMPRUDENŢA). Astfel, poveştile lui Ion Vlasiu ne oferă şi demonstraţia
posibilei transformări a unor însuşiri în opusul lor, în defecte de caracter, ca în cazul mândriei, spre exemplu:
o ÎNSUŞIRE → DEFECT DE CARACTER
I. ÎNSUŞIRE →MÂNDRIE, STIMĂ DE SINE, PREŢUIRE → SEMEȚIE; FALĂ; ÎNFUMURARE; ÎNGÂMFARE →
II. → MÂNDRIE DEȘARTĂ ȘI BĂTĂTOARE LA OCHI, ÎNCREDERE EXAGERATĂ ÎN SINE, AROGANŢĂ →
III. → DESCONSIDERAREA MÂNDRIEI ŞI DISPREŢUIREA CELORLALŢI → DEFECT DE CARACTER

IV. FIŞE ACTIVITATE_TEHNICI DE POVESTIRE:

1. TEHNICA POVESTIRII ÎN RAMĂ: POVESTIREA-CADRU (Ion Vlasiu, Lumea poveştilor) CARE „ÎNRĂMEAZĂ” RESTUL POVEŞTILOR
2. TEHNICI INTERTEXTUALE (ALTERNANŢA MACROTEXT-MICROTEXT) (Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb)

16
 CONCLUZII 1. FIŞA DE ACTIVITATE

LUMEA POVEŞTILOR LUI ION VLASIU şi MITOLOGIA ANIMALIERĂ AUTOHTONĂ

ENCICLOPEDIA LUDICĂ A FĂPTURILOR MITOLOGICE ROMÂNEŞTI

„ARĂTĂRILE” FANTASTICULUI ROMÂNESC

1. Făpturile din ceruri: Îngeri, Sfinţi, Soare, Luna, Stele, Luceafăr

2. Făpturile timpului şi ale vremii: zilele săptămânii (Ziurel-de-ziuă, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică etc.), lunile
anului (Baba-Dochia, Caii lui Sântoader etc.).
3. Făpturile văzduhului (Vântul, Ielele, Halele, Vârcolacii, Zburătorul etc.)
4. Făpturile pământului (Capcăunii, Uriaşii, Blajinii, Şarpele-casei, Ursitoarele, Spiriduşul, Ştima-banilor etc.)
5. Făpturile pădurii (Muma-Pădurii, Brehnele etc.)
6. Făpturile apelor (Ştima-Apei, Sorbul etc.)
7. Făpturile din basme (Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, Zmeul, Statu-Palma-Barbă-Cot etc.)
8. Plantele periculoase (Iarba-fiarelor, Mătrăguna etc.)
9. Animalele sfinte, necurate sau năzdrăvane (câinele, pisica, vaca, boul, capra, măgarul, ursul, cocoşul,
lupul, corbul, ariciul, broasca ciocârlia, alte păsări etc.)

(Carmen Mihalache, Ana Pascu, Cosmin Manolache şi Ciprian Voicilă (2008). Îngeri, zmei şi joimăriţe. Mitologie populară pe înţelesul copiilor,
Bucureşti: Humanitas)

17
 Bibliografia selectivă a temei

Andrei, Alexandru (1979). Valori estetice în basmul fantastic românesc. Bucureşti: Societatea „Relief Românesc”.
Bărbulescu, Corneliu; Fochi, Adrian; Stroescu, Sabina (1970). Proza populară. Poveştile. În: Rosetti, Alexandru (redactor responsabil). Istoria literaturii
române, I, ediţia a II-a revăzută (I, Folclorul literar românesc, pp. 77-90). Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
Bârlea, Ovidiu (1966). Antologie de proză populară epică. I-III. Bucureşti: E.P.L.
Bârlea, Ovidiu (1975). Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bernea, Ernest (1985). Cadre ale gândirii populare româneşti. Bucureşti: Cartea Românească.
Călinescu, George (1965). Estetica basmului. Bucureşti: E.P.L.
Călinescu, George (1970). Arta literară în folclor. În: Rosetti, Alexandru (coord.) Istoria literaturii române, I, ediţia a II-a revăzută (I, Folclorul literar
românesc, pp. 200-226). Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
Chiţimia, Ion C. (1971). Folclorul românesc în perspectivă comparată. Bucureşti: Editura Minerva.
Colin, Vladimir (1957). Zece poveşti pitice. Bucureşti: Editura Tineretului.
Constantinescu, Nicolae (2007). Literatura populară. Bucureşti: MEC.
Corlăţeanu, Nicolae (2010), Leca Morariu – destin şi realizare. În: Corlăteanu, Nicolae, Testament. Cred în izbânda limbii române: Studii. Comunicări.
Memorii. Chişinău, Tipografia Serebia, pp. 147-154
Eliade, Mircea (1978). Aspecte ale mitului. Bucureşti: Editura Univers.
Iorga, Nicolae (1983). O carte de poveşti. Prefaţa lui N. Iorga la volumul De la noi, în Leca Morariu, De la noi. Poveşti, poezii şi cimilituri populare. Anexe 1.,
Bucureşti, Editura Minerva, 1983, pp. 179-181.
Mihalache, Carmen; Pascu, Ana; Manolache, Cosmin; Voicilă, Ciprian (2008). Îngeri, zmei şi joimăriţe. Mitologie populară pe înţelesul copiilor. Bucureşti:
Humanitas.
Morariu, Alexandru Leca (1983). De la noi. Poveşti, poezii şi cimilituri populare, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Petru Rezuş, Bucureşti, Editura Minerva.
Muşlea, Ion; Bârlea, Ovidiu (1970). Tipologia folclorului, Bucureşti: Minerva.
Petraş, Irina (1996). Teoria literaturii. Dicţionar-antologie de Irina Petraş. Bucureşti: E.D.P., pp. 228-230.
Pleşu, Andrei (1992). Pitoresc şi melancolie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel (1978). Folclor literar românesc. Bucureşti: E.D.P., pp. 261-289.
Propp, V.I. (1973). Rădăcinile istorice ale basmului fantastic. Bucureşti: Editura Univers.
Puşcariu, Sextil (1983). Raport către Academia Română. Sextil Puşcariu despre De la noi (Raport către Academia Română), în Leca Morariu, De la noi.
Poveşti, poezii şi cimilituri populare. Anexe 2., Bucureşti, Editura Minerva, 1983, pp. 181-182.
Rezuş, Petru (1983). Prefaţă, în Leca Morariu, De la noi. Poveşti, poezii şi cimilituri populare, Bucureşti, Editura Minerva, pp. V-XX.
Roşianu, Nicolae (1973). Stereotipia basmului. Bucureşti: Editura Univers.
Săndulescu, Al. (coord.) (1976). Dicţionar de termeni literari. Bucureşti: Editura Editura Academiei R.S.R.
Vlasiu, Ion (2014). Lumea poveştilor. Ediţia a treia. Ilustraţii de Cristiana Radu. Ediţie îngrijită de Mircea Breaz. Cluj-Napoca: Editura ASCR.

18