Genul epic –

elemente definitorii.
Speciile epice
Bibliografie
 Crăciun Gh. Introducere în teoria literaturii.
Braşov: Cartier, 1997.
 Marin M. Nedelcu C. Dicţionar de termeni
literari. Bucureşti: AllEducational, 2007.
 Wellek R., Waren A. Teoria literaturii.
Bucureşti: Editura pentru Literatură
Universală, 1967.
 Definiţie
Genul epic cuprinde totalitatea
operelor narative, în care se relatează
fapte, evenimente, întâmplări, puse pe
seama unor personaje şi povestite de
narator.
Genul epic include naraţiuni în versuri
şi în proză.
 Origini
În Antichitate, proza e reprezentată de discursul
oratoric, înrudit cu cel poetic prin faptul că pune accent pe
valorile stilistice ale limbajului. De aceea, în această
perioadă, retorica (ştiinţa discursului oratoric) e
confundată cu poetica (ştiinţa discursului poetic).
Proza se dezvoltă mai ales ca discurs retoric, regulile
căruia au fost stabilite de Cicero, în lucrarea De oratore.
Începând cu el, proza artistică se consideră proza
oratorică.
Conceptul de poezie înlocuieşte pe cel de literatură,
opoziţia poezie - proză apropape că nici nu există (proza
nu este considerată drept formă artistică).
 În Evul Mediu, proza oratorică, înzestrată
cu implicaţii artistice, a evoluat spre proza
poetică.
În timpul Renaşterii în spaţiul genului epic
apare poemul eroic (“Orlando îndrăgostit” de
Boiardo, “Ierusalimul eliberat” de Tasso etc.),
se afirmă nuvela şi romanul, iar proza narativă
se delimitează de poezie.
Majoritatea speciilor epice în proză se
fundamentează în epoca modernă.
 Apariţia genului epic este marcată de epopeile homerice
Iliada şi Odiseea, în sec. al IX-lea î.Hr., pe care Aristotel, în
Poetica sa, le-a diferenţiat de tragedie.
Termenul epic provine
din limba greacă, de la
cuvântul epos, care înseamnă
a povesti. De aceea, genul
epic include proza şi
poezia narativă.
Trăsături generale ale genului epic:
 Prezentarea obiectivă a faptelor;
 Modul principal de expunere: naraţiunea (care
alternează cu descrierea, dialogul, monologul);
 Textului epic îi sunt specifice:
naratorul (povestitorul), personajele (particip
anţii la actiune), subiectul (succesiune de
întâmplărilor).
 Momentele subiectului:
 Expoziţiunea (fixează spaţiul, timpul, unele
personaje şi împrejurările conflictului)
 Intriga (momentul în care se declanşează conflictul
între personajele naraţiunii)
 Desfăşurarea acţiunii (prezintă întâmplările
cronologic)
 Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al
conflictului)
 Deznodământul (sfârşitul conflictului)
Speciile genului epic
Epica orală (populară)

În versuri În proză
Balada Legenda
Legenda Basmul
Plugușorul Snoava
Orația de nuntă Povestirea
Anecdota
Epica scrisă (cultă)
În versuri În proză
Balada Schiţa
Legenda Povestirea
Poemul Nuvela
Epopeea Romanul
Fabula
Balada
(it. „Ballare”- a dansa, fr. „cântec de joc, dans”)
Specie epică (populară sau cultă) în care se
narează fapte vitejeşti inspirate din istorie
sau din popor.
Balada a fost iniţial un cântec epic, de dans,
cultivat în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea. În
terminologia folclorică este un poem narativ, cu
subiect legendar, istoric sau familial, ale cărui
versuri sunt acompaniate la un instrument
muzical.
 Balada populară influenţează, în secolul al
XIX-lea, apariţia baladei culte: Schiller,
Goethe, V. Hugo.
În literatura română, balada cultă este iniţiată
de către Vasile Alecsandri, în vol. Poezii
populare, Balade (Cântice bătrâneşti).
Au scris balade de inspiraţie folclorică: V.
Alecsandri, G. Coşbuc, G. Topârceanu ş.a.
Balade culte: ,,Mistreţul cu colţi de argint’’ de Şt.
A. Doinaş.
Baladele româneşti au fost clasificate în:
 fantastice: Soarele şi luna;
 legendare: Meşterul Manole;
 istorice: Constantin Brâncoveanu;
 haiduceşti: Corbea, Toma Alimoş;
 păstoreşti: Mioriţa;
Legenda
Specie epică (populară sau cultă, în
versuri sau în proză) în care se explică
în mod fantastic geneza unui obiect
sau a însuşirilor lui.
Autori de legende culte: V. Alecsandri, D.
Bolintineanu, V. Voiculescu ş.a.
B. P. Hasdeu numeşte legenedele
„deceuri”. Termenul legendă a fost folosit
în trecut pentru naraţiunile pseudoistorice
despre vieţile sfinţilor, citite în mănăstiri.
Ulterior, prin denumirea dată se au în
vedere toate povestirile neautentice care
explică apariţia anumitor fiinţe, lucruri,
fenomene; relatează evenimente din viaţa
unor personalităţi istorice sau a unor eroi
legendari (Dragoş, Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul ş.a.).
 Poemul eroic
(gr. poiema, cu sensul de „poem, poezie”,  poiein - „a
face, a crea”)
Specie epică în versuri, de întindere mai mare şi
cu o acţiune mai complicată decât a baladei,
alcătuită dintr-o suită de episoade, având
personaje reprezentative.
E o operă în care liricul se îmbină cu epicul.
(V. Alecsandri - „Dan, căpitan de plai”, Mihai Eminescu-
„Scrisori”, C. Negruzzi, G.Coşbuc ş.a.)

 
 Poemul eroic evocă fapte istorice sau
legendare din trecutul unui popor, punând
accent pe figura unui erou excepţional,
care se detaşează dintre alte personaje cu
însuşiri deosebite, pe care acesta le
domină.
Ex.: ,,Dumbrava roşie’’ de V. Alecsandri
subintitulat de poet ,,Poem istoric – 1497”, se
referă la personalitatea excepţională, legendară
a lui Ştefan cel Mare.
Epopeea
operă epică e mare întindere, care
reflectă viaţa unui popor în o anumită
epocă, cu acţiune eroică, cu multe
personaje (legendare sau istorice) şi
forţe supranaturale.
Homer „Iliada” şi „Odiseea”,
„ Eneida” de Virgiliu, „Divina
comedie” de Dante Alighieri.
În literatura română singura
epopee reuşită este
„Ţiganiada”, de Ion Budai-
Deleanu. Încercare de epopee
au făcut şi I. H-Rădulescu -
„Mihaiada”, C. Negruzzi -
„Ştefaniada” ş.a.
Pluguşorul /urătura
Specie epică (populară, în versuri) în
care se poetizează munca
agricultorilor, exprimând urări de bine
şi de belşug.
Urătura lui Bădica Traian
Mâine anul se înnoieşte
Să pornim plugul
Fabula
Operă epică în versuri, care
conţine o mică povestire
alegorică din care se desprinde
o morală.

 
În literatura greacă veche,
fabula denumea o povestire
cu personaje animaliere.
Naraţiunea este însoţită
uneori şi de dialog şi, de
obicei, are un caracter
hazliu, fabula având pe lângă
funcţia sa morală, şi menirea
de a stârni buna dispoziţie.
Au scris fabule:
Fedru, La
Fontaine, Krâlov,
A. Donici, G.
Alexandrescu, G.
Topârceanu.
 
Snoava
povestire hazlie, de
proporţii reduse, cu un
caracter anecdotic, care
critică viciile umane.

„Păcală şi Tândală”
„Boierul şi vizitiul”
Basmul
Basm (din slava veche, basni, „născocire,
scornire”) specie epică în proză, în care acţiunea
se naşte din conflictul forţelor binelui şi ale
răului, care prevede un final fericit, ilustrat de
triumful Binelui.
 Specia a fost redescoperită de literatură pe
fondul epocii romantice, căreia îi datorăm primele
culegeri sistematice de basme populare, activitate
care începe în Germania prin fraţii Grimm (1812).
în literatura română, Petre Ispirescu publică o
colecţie cu valoare de reper (1872).
Ca şi alte specii folclorice, basmul popular a
influenţat specia cultă, fondată în secolul al XIX-
lea, când a fost abordată de poeţi romantici ca
Hoffmann, la noi de Eminescu,
Creangă, Slavici, Caragiale,
Sadoveanu etc.
Schiţa
specie epică în proză, de scurtă întindere, care
redă o întâmplare scurtă, cu un număr mic de
personaje, în care accentul cade pe personaj şi
existenţa lui.
I. L. Caragiale:
„Dl Goe”
„Bacalaureat”

 
Cuvântul „schiţă” este de origine italiană
(schizzo) şi poate avea şi alte semnificaţii, de
plan iniţial şi sumar al unei lucrări, schemă, în
pictură, arhitectură, tehnică etc.

Momentul de afirmare al schiţei a fost sfârşitul

secolului al XIX-lea, când se impun Mark
Twain, Cehov, iar în literatura română I. L.
Caragiale.
Povestirea
specie epică în proză, cu acţiune mai
complexă decât a schiţei, cu un singur fir
narativ, în care accentul cade pe acţiune,
pe situaţie.
I. Creangă: „Amintiri din copilărie”
M. Sadoveanu: „Hanu-Ancuţei”

 
În cazul povestirii, iese în evidenţă
naratorul (povestitorul) şi punctul său de
vedere asupra faptelor relatate, fiind
subiectiv.
Povestirea respectă
un ceremonial
narativ şi face uz
de evocare.
 
Nuvela
specie epică în proză, cu un singur fir narativ şi
un conflict unic, concentrat, de regulă, în jurul
personajului principal - protagonistul.
C. Negruzzi :
„Alexandru Lăpuşneanul”
I. L. Caragiale:
„O făclie de Paşti”

 
Asemănătoare cu
povestirea şi adeseori,
chiar confundată cu
aceasta, nuvela se
deosebeşte, totuşi,
printr-o mai
pronunţată
obiectivitate în
prezentarea faptelor
epice şi printr-o mai
mare atenţie acordată
personajului.
 Nuvela a apărut în Renaşterea italiană, părintele
ei fiind socotit G. Boccaccio, autorul celebrelor
nuvele grupate în „Decameron”.
În secolul al XlX-lea, nuvela a cunoscut o nouă
perioadă de înflorire, mai întâi pe fondul
momentului romantic, apoi prin momentul realist şi
cel naturalist.
În literatura română, creatorul nuvelei este C.
Negruzzi. Nuvela i-a atras pe toţi marii autori ai
literaturii române: M. Eminescu, I. Slavici, I. L.
Caragiale, B. Şt. Delavrancea, L. Rebreanu, M.
Eliade, M. Preda, Fănuş Neagu, ş.a.
 Costache Negruzzi: Alexandru Lăpuşneanul.
 Ion Luca Caragiale:  În vreme de război, O
făclie de Paşte, Două loturi.
 Mircea Eliade: Adio!…, Fata
căpitanului, Podul.
 Ioan Slavici: Popa Tanda, 
Gura satului.
 Emil Gârleanu: Nucul lui Odobac.
 Barbu Delavrancea: Hagi Tudose.
 De cele mai multe ori noţiuni precum
„roman” şi „nuvelă” descriu dimensiunile unor
texte, nu specificul lor ieşit din utilizarea unor
procedee distincte.
În loc de nuvelă, schiţă, povestire, astăzi se
vorbeşte tot mai mult despre proza scurtă, adică
despre un text de mai mici dimensiuni, care nu
mai respectă regulile unor specii date şi are drept
principală trăsătură întinderea redusă.
Romanul
specie epică în proză, cu o acţiune foarte
complexă, cu mai multe fire narative şi un
număr mare de personaje.

 
 Conform unor surse de specialitate, numele
speciei s-a născut în Evul Mediu şi provine din
limba romană - lingua romana - în care erau
redactate scrierile populare, spre deosebire de
lucrările erudiţilor, compuse în limba latină.
Termenul, originar, desemna scrierile adresate
mediilor modeste, marelui public, scrieri socotite
a aparţine unui gen vulgar prin chiar faptul că
erau redactate în limba romană.
La origine, structura sa se constituia o
culegere de nuvele organizate şi grupate în serie,
în trepte sau inelar.
Conform altor surse, termenul provine
din franceză, unde este atestat încă din
secolul al XII-lea. La început este o
poveste cu aventuri cavalereşti, cu
întâmplări fanteziste.
Pe parcurs, romanul câştigă tot mai mult
teren, devenind, încă din secolul al XIX-
lea specia epică cu cel mai mare succes la
public.
Totuşi, romanul este considerat a reprezenta
pentru lumea contemporană cea ce a fost
epopeea pentru lumea antică, romanul a fost
definit ca „epopei abandonate de zei”.
Ca specie, romanul s-a născut în lumea antică -
şi nu în lumea medievală, care i-a dat numele.
Dintre cele mai cunoscute romane ale lumii
antice este suficient să amintim „Măgarul de
aur” semnat de Apuleius, „Satyricon” de
Petronius, „Daphnis şi Chloe” de Longos.
 În evoluţia romanului un rol important au
jucat Balzac, Dostoievski, Marcel Proust,
Jammes Joyce, Faulkner ş.a.
În literatura română primul roman izbutit
este „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae
Filimon. Epoca de înflorire al romanului
românesc este perioada interbelică, perioadă în
care au scris: Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale,
George Călinescu, Mircea Eliade ş.a.
Tipuri de roman
 Romanul alegoric - „Istoria ieroglifică de D.
Cantemir, „Castelul” de Franz Kafka.
 Roman-cronică de familie „Comăneştenii” de Duiliu
Zamfirescu.
 Romanul de analiză psihologică - Marcel Proust şi
Camil Petrescu. 
 Romanul poliţist - „Baltagul” de M. Sadoveanu.
 Romanul sentimental – „Manoil” şi „Elena” de
Dimitrie Bolintineanu.
 Romanul social – „Ciocoii vechi şi noi” de N.
Filimon.
 Conform părerii criticului literar 
Nicolae Manolescu, romanele se
delimitează în următoarele tipuri: doric
(clasic), ionic (modern), corintic
(postmodern). Clasificarea criticului
român porneşte de la tipurile de capiteluri
existente în arhitectura Greciei Antice,
care aparţin stilurilor doric, ionic sau 
corintic.