Sunteți pe pagina 1din 95

LITERATURĂ PENTRU COPII

DEFINITIVAT 2018
MATERIAL REALIZAT DE ELENA ELY

Nota – operele sunt prezentate in ordinea in care apar in programa in vigoare disponibila pe
www.edu.ro

1. CREAŢIA POPULARĂ

a) Genul liric – lirica populară

Genul liric –gen literar ce cuprinde opere literare in care sunt exprimate in mod direct
gandurile, ideile si sentimentele autorului prin intermediul eului liric.
Lirica populara este constituita din totalitatea operelor lirice transmise de-alungul timpului prin
viu grai.
Folclorul literar reprezintă totalitatea operelor poetice (literare)orale, create sau însuşite de
popor şi care au circulaţie orală în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a literaturii
populare este caracterul oral, anonim ( atunci când creaţiile folclorice nu pot fi atribuite unui
autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile folclorice păstrează anumite formule narative, o
compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite figuri de stil, aşadar au un caracter tradiţional
Lirica populara prezinta urmatoarele note definitorii:

 caracter oral – transmiterea prin grai viu a creaţiilor populare, din generaţie în generaţie;
 caracter tradiţional – conferă conservarea tiparelor ancestrale, concepţia de viaţă, simţirea
şi spiritul românesc care definesc specificul naţional;
 caracter colectiv – dat de contribuţia mai multor creatori, fiecare generaţie adăugând câte
ceva acestor creaţii;
 caracter anonim – nu se cunoaşte autorul individual al creaţiei literare;
 caracter sincretic – împletirea armonioasă a cuvintelor cu melodia şi cu mişcarea
(dansul), mai ales în crearea obiceiurilor populare;

Creaţia lirica populară cuprinde:

 poezia obiceiurilor: de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra etc.), de


primăvară (Vergelul, Junii, etc.), rituri de invocare a ploii (Paparudele), obiceiuri de
seceriş (Cununa, Drăgaica);
 poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de cele mai importante momente din
viaţa omului: naştere, nunta, moartea;
 poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală;
 creaţia lirică în versuri: doina, cântecul propriu zis şi strigătura;
 creaţia epică în versuri: balada populară (fantastică vitejească, pastorală, familială);
 creaţia epică în proză: basmul, legenda, snoava;
 creaţia aforistică şi emignatică: proverbe, zicători, ghicitori.

COLINDA

Colinda se incadreaza in cadrul creatiilor lirice populare, mai exact in poezia obiceiurilor.
Aceasta este o creatie lirica foarte veche care a conservat o sumedenie de secvente mitice.
Colinda s-a nascut ca o expresie a nazuintelor de bine si frumos, de belsug si implinire in planul
familial. Specia cunoaste o mare diversitatea tematica si este raspandita pe tot cuprinsul spatiului
romanesc cu particularitatile regionale ale fiecarei zone geografice.
Ca specie, conserva fragmente de cantec epic (pe structura de balada) si motive legendare ce
trebuie interpretate in functie de grupurile umane (varsta gospodarilor care sunt colindati,
statutul lor familial, statulul social in cadrul satului, etc.). Orice colinda prezinta atat ceata de
colindatori cat si pe gospodarii carora acestia le colinda.
Textul colindei se prezinta ca o urare si se constituie ca o creatie poetica de tip descriptiv care
primeste o trasatura individualizata in functie de gazda sau uratori. Ceata de colindatori
adreseaza cuvinte ritualice pentru belsugul holdelor, pentru abundenta in gospodarie, pentru
sanatate si viata tihnita.
Pavel Ruxandoiu in Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti clasifica colidele
astfel:
 Colinde de copii- urari directe, scurte, urmate de cererea darurilor si de versuri satirice;
 Colinde de ceata – interpretate de flacai mai mari, acestea contin urari elaborate si
descrieri ample ale satului arhaic

Termenul de colinda este o derivatie din termenul latin „calendae”, facandu-se referire la
anul nou sarbatorit de romani, iar peste vechiul ritual s-a inradacinat semnificatia religioasa a
nasterii lui Iisus Hristos, ceea ce a generat de-a lungul timpului nasterea colindelor crestine
practicate de colindatorii copii pentru a vesti nasterea celui ce ne-a salvat din pacatul stramosesc.
Termenul provine şi de la slavul Koleda (de unde şi colinda, corinda, formă ce pare a fi mai
nouă, regionala – conform Al. Rosetti, Colindele religioase la români).

Obiceiul se desfăşoară pe parcursul a 2,3 zile, cu începere din după- amiaza zile de 24 decembrie
sau în preajma Anului Nou, colindându-se la fereastră, afară în curtea gospodarului sau în casa
acestuia.
Textele poetice sunt deopotrivă profane şi religioase. Cele mai vechi sunt colindele laice, care
indirect, în mod hiperbolic, prezintă aspecte legate de munca şi viaţa unei familii. Aceste texte
sunt individualizate, diferenţiinduse după: vârstă (colinde de copii, de tineri, de bătrâni), sex(de
faţă, de băiat), profesie (de vânător, cioban, agricultor, pescar, militar, etc), categorii sociale
(preot, notar, primar, văduvă, tineri căsătoriţi, gospodar, logodnici, etc).
Câteva teme literare întâlnite în colinde amintesc de vechi legende (legenda celor 9 fraţi
metamorfozaţi în cerbi, legenda soarelui care şi-a peţit sora, etc), basme, teme de balade
(Nevasta fugită, Soacra cea rea, Mioriţa, Şarpele, Pintea haiducul, Meşterul Manole, etc).
Versurile colindelor se înrudesc cu cele de nuntă, desfăşurarea epică fiind concentrată pe
aspectul de urare, care apare de regulă la sfârşitul versurilor, tema poetică constituind doar
pretextul pentru înfăţişarea celor colindaţi. Colindele religioase au origine mai nouă, fiind
influenţate de cărţile apocrife, textele lor fiind adaptate la melodiile de colindă.

Cunoasterea de catre copii atat a colindelor laice cat si a celor religioase, a semnificatiilor
simbolice si alegorice asigura transmiterea valorilor traditionale precum si insamantarea valorilor
morale si cognitive ale literaturii populare, constientizarea a ceea ce reprezinta un bun crestinin
raport cu membrii familiei si cu intreaga colectivitate in care se dezvolta.

Bibliografie
Pavel Ruxandoiu , Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti, p. 242-271, Folclor
poetic, 1979

- Proverbe, zicători, ghicitori

Stilul aforistic este subordonat, in general, in literatura de specialitate, liricii populare si


este reprezentat de proverb, zicatoare si ghicitoare
Daca primele doua este nevoie sa fie accesibilizate pentru a fi folosite in prescolaritate
sintetizandu-se caracterul moralizator al textelor, ghicitorile sunt prin excelenta texte asociate
varstei copilariei, jocului numirii lumii in forma sa cea mai simpla.

Proverbul

Reprezinta un text scurt cu valoare aforistica si caracter moralizator reprezentand o cugetare


incheiata. Pe langa termenul consacrat de „proverb” mai intalnim si termenii „vorba din batrani”
si simplu „vorba” ( exista o vorba). Vorba aceasta din batrani exprima continutul experientei
inaintasilor, un adevar universal valabil.
Ele exprimă adevăruri general umane observate într-o anume împrejurare, dar cu o capacitate de
repetabilitate, ceea ce le conferă caracter de explu sau pildă.
Lucian Blaga in Elanul insulei considera proverbul o creatie ce inmagazineaza „intelepciunea
omului patit, iar mai simplu a omului cu experienta, care priveste lumea ca spectator” (L.
Blaga, Elanul insulei, Cluj-Napoca, 1977, p.56)
Ovidiu Papadima le socoteste „invataturi ce sunt ca toate celelalte forme de arta populara,
forme de viata. Dar, mai mult decat celelalte sunt esente de viata. Ele formeaza in modul cel mai
concentrat si mai pregnant posibil o multime aproape infinita de situatii de viata” (O.
Papadima, Proverbul ca forma de intelepciune in Literatura populara romana, Bucuresti, 1986, p.
598)
Irina Petras, considera proverbul sinonim cu dicton, fiind „o formula fixa, in general
metaforica, exprimand un adevar rezultat din experienta, un sfat, aceatsa formula fiind
cunoascuta de toti membrii unui grup social. (I. Petras, Teoria literaturii, Cluj-Napoca, p.182)
Actul de interpretare si analiza a proverbului trebuie sa se raporteze la relatia contextuala.
In literatura pentru copii gasim adeseori proverbe ce au drept scop inglobarea ideii principale a
continutului povestit, spre exemplu in „Danila Prepeleac”, fratele mai mare „harnic, grijului si
chiabur” si cel mic „ sarac si lipsit de noroc” sunt asociati unor neveste pe masura: nevasta celuui
mic era „muncitoare si buna” si a celui bogat „era pestrita la mate”, dupa vorba veche „tot un
bou si-o belea”.
Astfel facand uzura de un proverb „frate, frate dar branza-i pe bani” nevasta celui mare si bogat
isi certa barbatul pentru ca isi ajuta fratele.
Ajungand in situatii complicate Danila Prepeleac isi face curaj prin proverbul „nevoia invata pe
caraus”, astfel el pune la cale un mod ingenios prin care ii invinge pe dracii din padure.
De asemenea despre povestea „Capra cu trei iezi” reprezentativa pentru literatura pentru copii,
putem afirma ca este construita pe structura proverbului „lupul isi schimba parul, dar naravul
ba”, intrucat desi era cumatrul caprei si ii promisese acesteia ca nu se va atinge de iezi, cum i se
iveste ocazia acesta profita si face tot posibilul pentru a-i manca.
In desfasurarea poestii Creanga foloseste nenumarate proverve, spre exemplu cand capra a plecat
in padure si si-a sfatuit iezisorii sa stea incuiata in casa, autorul introduce proverbul „Peretii au
urechi si ferestile ochi” anuntandu0ne astfel ca subiectul povestii se va complica si ca in viata un
secret nu poate fi acoperit pe vecie. Dupa ce lupul a mancat iedul cel mare si a stranutat, cel
mijlociu ia urat „sa-ti fie de bine, nanasule” descoperind astfel lupului locul in care era ascuns.
Momentul este epic, iar Creanga intervine din nou pentru a-l motiva si explica tot printr-un
proverb „Ca toata pasarea pe limba ei piere”
intreaga opera a lui Creanga este presarata cu proverbe menite sa-si exercite caracterul
moralizator asupra cititorilor.
Basmele populare si scriitori precum I. Creanga, A. Pan, M.Sadoveanu, C. Negruzzi, I.
Agarbiceanu folosesc proverbul ca pe un mijloc de extensie literara deoarece poseda structuri
artistice indelung slefuite de multimea anonima si isi bazeaza continutul pe experienta
individuala.

Zicatoarea

Ca tipologie lingvistica zicatoarea esre o expresie, o locutiune proverbiala, care nu se


constituie intr-un text incheiat, de sine statator.
In timp ce proverbul este o ecuatie independenta, zicatoarea se asociaza in propozitie sau fraza,
introducand atitudini fata de comportamente sau situatii particulare. In opinia lui Pavel
Ruxandoiu „zicatorile nu au continut ideistic, ele neformuland adevaruri general valabile,
precum proverbele, ci numai atitudini sau sublinieri prin metafora ale unor fapte naturale si
umane.”(P. Ruxandoiu, Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti, p.387)
Fiecare zicala poseda o expresivitate „sui generis”, o nota de spontaneitate. O aluzie
inseamna „ a bate saua ca sa priceapa iapa”, o localitate cu oameni indiferenti fata de avutul
lor este „ un sat fara caini”, o persoana zapacita pare „ ca lovit cu leuca”, daca cineva a dat gres
se zice ca „ a nimerit ca Ieremia cu oistea0n gard”, mai multe necazuri pe capul unui om sunt
explicate ca fiind „pacate de la noua neamuri”, un indivit capabil, dar dezinteresat de sine este
sanctionat prin zicatoarea „branza buna in burduf de caine”, un timp friguros, dar cu soare
inseamna „soare cu dinti” etc.
In Capra cu trei iezi, Creanga incarca textul cu o multime de zicatori pline de efect : iedul
cel mare il ironizeaza pe cel mic „cand a ajuns coada sa fie cap...”. Cand lupul nu vede niciun ied
se asaza ca sa se odihneasca pentru ca „nici acasa, n-am de coasa”.
In Danila Prepeleac, personajul dupa ce schimba capra pe-un gansac si acesta faca
galagie, atunci exclama „na ca am scapat de Dracul si am dat de tata-sau”/ Dintr-o pereche de boi
frumosi Danila se alege cu o punga pe care „ o suceste si-o invarteste si-apoi zice: Na-ti-o franta,
ca ti-am dres-o”. Nici ca se putea o mai aspra ironie fata de prostia omeneasca sanctionata ca
autoironie.
Zicatorile subliniaza marea bogatie expresiva a limbii romane, nuanteaza literatura pentru
copii, stimuland imaginatia si dezvoltand limbajul copiilor.

Ghicitoarea
Este o creatie populara ( mai rar culta – Alfabet – de T. Arghezi) in versuri, ce prezinta
sub forma metaforica si/sau alegorica un anumit element, fiinta, fenomen, raspunsul implicand
identificarea acestora prin asocieri logice.
In planul continutului ghicitoarea se constituie printr-o modalitate de incifrare a realitatii, a
elementelor acesteia.
In planul formei ghicitoarea reprezinta o constructie unitara, afirmativa sau interogativa,
simetrica si ritmata.
In Mic dictionar indrumatorn in terminologia literara de C. Fierăscu si GH. Ghița
ghicitoarea este „ o specie a literaturii populare, in versuri sau in proza, cu caracter alegoric,
metaforic, in care se dau trasaturile fundamentale ale unei fiinte, lucru fenomen ce urmeaza a fi
ghicite”(p.230)
Pavel Ruxandoiu considera ghicitorile „ un fel de joc colectiv, menit sa puna la incercare
istetimea si abilitatea mintii. Pe literat il intereseaza acest joc oentru ca merge frecvent la
metafora si alegorie, acuzand o foarte bogata imaginatie” .”(P. Ruxăndoiu, Folclorul literar in
contextul culturii populare romanesti, p.391)
Ghicitorile sunt practicate in cadrul satului arhaic la claca si sezatoare ca manifestari
folclorice si in scoala si familie pentru educarea copiilor.
Ghicitorile pot fi clasificate astfel:
 Simpla -Stergar vargat/ Peste deal aruncat
 Enumerativa – La cap mare/ La trup mare/ La mijloc / Ca un fir de busuioc
 Contrastiva – (binom contrastant) Are coarne, nu e bou/ Are sa, nu e cal
 Narativa – O fata tanara trece in zori/ Si-si varsa lacrimile peste flori
 Dialogata – Buna ziua, omule cu omoaia!/-Multumim dumitale! /Dar nu suntem
omul cu omoaia/ Mama lui e soacra mamei mele/ Ghici ce rude suntem?
 Onomatopeica – Toata ziua cioca, cioca/ Vine seara boca,boca

Ion Creanga introduce ghicitoarea in povestea Stan Patitul ca moment proba in a dovedi
inteligenta lui Chirica.” Lata – peste lata, peste lata- imbujorata peste imbujorata, cracanata
peste cracanata – maciulie peste maciulie – limpezeala peste limpezeala- galbeneala si peste
galbeneala hudulet”
Raspunsul lui Chirica „in fata casei, vatra, focul, pirostriile, ceaunul, apa dintr-insul, faina si
culeserul sau melesteul” (I. Creanga, Povesti, Amintiri, Povestiri, Bucuresti, 1975, p.65-66)
Pentru ca cere un efort considerabil de gandire si imaginatie, pentru calitatea metaforelor
sale, pentru modul cum se raporteaza la o lume a miracolelor, ghicitoarea trebuie valorificata
permanent in cadrul activitatilor realizate cu copiii deoarece aceasta contine ample valente
formative.

- Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)

Folclorul copiilor constituie o suma de creatii literare asociate varstei copilariei, jocurilor
si educatiei primite de copii in familie.
Particularitatile de continut si forma sunt generate de insesi particularitatile de varsta ale copiilor
carora li se adreseaza.
Tratatul de Istoria literaturii romane, vol. I, Editura Academiei Bucuresti din 1964 consacra un
intreg capitol acestei categorii de folclor pe care-l considera „ un fenomen viu, in continua
transformare, ce poseda acea viata clocotitoare, multilaterala si dovedeste o capacitate
uimitoare de ecuatie artistica si lingvistica” (p.182)
Caracteristicile fundamentale ale folclorului copiilor sunt:
 Simplitatea textelor ce se manifesta atat la nivelul continutului limbajului cat su la
buvelul formei – avand dimensiuni reduse;
 Mizicalitatea acestor texte este realizata prin valorificarea de versuri scurte, continand
multe structuri repetitive;
 Plasticitatea deosebita a textelor este datorata figurilor de stil si imaginilor artistice
valoroficate imbinand elementele reale cu cele fantastice.

Speciile subsumate folclorului copiilor sunt:

 Recitativa numaratoare – text utilizat in jocurile copiilor pentru desemnarea celui ce va


indeplini un anumit rol intr0-un context.Se concretizeaza, de obicei, in constructii
ritmate, cu sau fara continut semantic, valorificand succesiunea numerelor cunoascute de
copii.

Exemple de recitative numaratoare:


„Are tata patru boi/ Si din patru vinde doi/ Face rochie cu volan/ Si i-o vinde lui Ghivan/ Lui
Ghivan cu nasul rosu/ Bata-l focul mincinosu’ „

Unu, doi, trei, patru, cinci,


Tata cumpără opinci,
Sora scrie cu cerneală
Peste tot pe pardoseală,
Ieşi pe uşă tu afară!

Una mia suta lei


Ia te rog pe cine vrei
Din gramada cu purcei
A lui Moş Andrei!
Dacă n-ai pe cine,
Ia-mă chiar pe mine!

Şade Turcu pe saltea,


Porunceşteşte o cafea,
Când se uită în caimac,
Hopa, cade un gândac!
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10
Şi-un pahar cu apă rece,
Toţi gândacii să se-nece,
Numai unul să rămână,
Să se facă praf-tămâie,
Praf-tămâie-cozonac,
Ieşi afară, măi gândac!
 Cantecul formula-text ce-si are originea in ritualurile de influentare a fenomenelor
naturii.Se constituie intr-o forma ludica de invocare a unor elemente apartinand planului
real sau ireal.

Exemple de cantece ritual:


„Iesi, soare, din nour/ C-am sa-ti dau un puisor / Puisorul satului/ In curtea bogatului”

„Iesi, soare, din inchisoare/ Ca te-asteapta o fata mare/ Cu cercei cu ghiocei/ Cu salba de noua
lei/ Iesi, soare, din inchisoare/ Ca te tai/ C-un moi/ C-un pai/ Cu sabia lui Mihai”

„Luna noua, luna noua/ Taie painea-n doua/ Si ne da si noua/ Ti ejumatate/ Mie sanatate.”

„Sac, cucane, n-ai margele/ Rosii c-ale mele/ Sac ca n-ai oprege/ Cin’ te mai alege? „

 Cantecul joc – constructie simpla, continand de obicei un referen, asociata unei linii
melodice, insotind unele jocuiri de miscare.

Exemple de cantece joc – Taranul e pe camp; Batistuta; Podul de piatra; Ursul doarme;
Albinuta; Fluturasul etc.

 Framantarea de limba – text de dimensiuni reduse, constituit din succesiuni d ecuvinte,


sintagme care prezinta similaritati la nivelul structurii fonetice si fac parte, in unele
cazuri, din aceeasi familie lexicala.
Framantarile de limba au rolul de a dezvolta memoria si capacitatea copiilor de a
pronunta corect, reprezentand adevarate exercitii de dictie.
Exemple de framantari de limba utilizate in mediul prescolar:

Ariciul
Un arici cu tepii mici
Si un bot catifelat
Langa gard s-a tupilat
Necajit si suparat
Ca l-a plouat.
Mai arici cu tepii mici
Hai in casa la caldura
Unde nimeni nu te fura
Sus dupa cuptor sa stai
Sa nu capeti guturai

Lucica
In gradina e Lucica
Zi de zi cu galetica
Cu grebla si lopatica
Ingrijeste floricica.

Pisicel
Vezi ce are pisicel
Are ceai de musetel
Si friptura de purcel
Invelita-n servetel

Creatia folclorica a copiilor deosebit de bogata se de expresiva trebuie sa fie cat mai mult
valorificata in cadrul activitatilor instructiv-educative din gradinita deoarece aceasta dezvolta
holistic copilul oferindu-i tot o data o bucatica din memoria colectiva a folclorului, slefuita de-a
lungul epocilor.
b) Genul epic
- Basmul : Greuceanu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
Prâslea cel voinic şi merele de aur.

*Nota – recomand accentuarea unei singure opera din fiecare categorie

GREUCEANU – basm popular


“Greuceanu” este un basm popular ce apartine ca specie genului epic, acesta se
caracterizeaza ca fiind o naratiune in proza, transmisa prin viu grai de-a lungul timpului, avand o
vechime ce se pierde in negura veacurilor.
“Basmul popular este o compunere literara populara al carei subiect, cu substrat folcloric, este o
impletire de intamplari supranaturale, cu eroi ireali sau fantastici” (Dictionarul limbii romane
moderne, Bucuresti, 1958).
Numele personajului principal “Greuceanu” este o derivatie a adjectivului “greu” caracteristica
ce ecplica inca de la inceputul basmului calitatile protagonistului.
Tema basmului – Lupta dintre bine si rau- disparitia lunii si a soarelui de pe cer si recuperarea
acestora de la rapitori.
Evolutia subiectului –“niste zmei furasera luna si soarele de pe cer” din imparatia imparatului
Rosu, iar acesta promite mana fiicei sale celui ce il va scapa de acest necaz.
La curtea imparatului Rosu s-a prezentat Greuceanu “ cu vorbe mieroase” catre imparat pentru a-
I cere permisiunea sa plece in cautarea celor doi astrii. Voinicul porneaste la drum alaturi de
fratele sau, acestia se opresc la Faurul pamantului pentru a discuta cum vor proceda in
continuare.
La o rascruce Greuceanu si fratele sau se despart. Eroul ajunge la casa zmeilor si dup ace afla
unde erau zmeii se lupta cu acestia si ii ucide pe rand.
Inainte de a-l ucide pe tatal zmeilor afla unde sunt ascund cei doi astrii ceresti ( intr-o cula din
Codrul Verde) si ii elilbereaza.
In drum spre casa acesta se lupta cu mai multe zmeoaice metamorfozate in par, apa si floare, dar
si cu zmeoaica cea batrana prefacuta in nor. Trupul mort al zmeoaicei se transforma intr-un
munte de fier.
Un sfetnic viclean de-al imparatuluui Rosu s-a dat drept eliberatorul astrelor pentru a se casatorii
cu fata de imparat, dar adevarul este descoperit si Greuceanu este cel care se casatoreste cu
aceasta.

Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza basmul Greuceanu in specia literara basm
popular mentionam:

-=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate


=>existenta palosului fermecat fara de care eroul ar fi fost „un om ca toti oamenii”

=> Greuceanu este inzestrat cu puteri supranaturale, acesta reuseste sa invinga zmeii si are
capacitatea de a se metamorfoza intr-o pasare gingasa sau in buzdugan de otel, atunci cand
elibereaza cei doi astrii ceresti : a luat in mana dreapta soarele si in cea stanga luna si le-a aruncat
pe cer”

=>intalnim motive specifice basmului -calatoria eroului, dorinta acestuia de a ajunge imparat,
probe, obstacole la care acesta este supus;

=>autorul popular imbina armonios naratiunea cu descrierea si dialogul

=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii –Faurul pamantului face
chipul lui Greuceanu din fier pe care il tine in foc zi si noapte, acesta il va ajuta sa invinga pe
zmeoaica cea batrana si drept rasplata va ava fier pentru totdeauna deoarece zmeoiaca se
transforma intr-un munte de fier, corbul ce ii aduce „un cioc de apa” in timpul luptei cu zmeii –
Greuceanu ii va da la schimb starvul zmeilor, caii si caruta lui Greuceanu care erau mgice – erau
cu totul de fier

=>fiind un basmul popular intalnim numeroase formule tipice (initiale, mediane si finale). Prin
intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia in basm
totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final.

=> aparitia cifrei magice 3 – Greuceanu, fratele sau si Faurul pamantului formeaza gruparea de 3
eroi ai binelui, ei s-au sfatuit „trei zile si trei nopti”, ca sa se transforme in porumbel Greuceanu
s-a dat de trei ori peste cap, zmeii aveau „trei fii si trei nurori”; atunci cand s-a transformat in
buzdugan de fier Greuceanu s-a dat de asdemenea de trei ori peste cap; nunta eroului cu fata de
imparat a durat trei saptamani;

=> textul cuprinde o multime de formatiuni lingvistice specifice liricii populare – „puse la cale”,
„mersera cale lunga si mai linga”,: se facu calea crucii”, „unde-si intarca dracul copiii”,
:manca=iar lupii carnea calului”, „c-o falca-n cer si cu una-n pamant” etc.

Basmul, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la inceput pana la final
cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei.

Tipologia protagonistului
Greuceanu este eroul cu puteri supranaturale ce infatisaza binele si restabileste ordinea normal a
lucrurilor. Trasaturile sale de character – bunatatea, curajul, intelepciunea, rabdarea,
devotamentul, ingeniozitatea sunt insusiri “exceptionale” caracteristice protagonistului basmului
popular. El este intotdeauna ajutat de prieteni credinciosi ( fratele sau si fratele sau de cruce –
Faurul pamantului, corbul care-I aduce apa, caii care-l aduc la imparatie.
Raul este reprezentat de familia zmeilor care cu toate viclesugurile nu reuseste sa invinga binele.
Asa cum soarele si luna sunt eliberate si lumineaza cerul, asa si binele nu va putea fi pus sub
obroc caci intotdeauna va iesi la suprafata sa-I lumineze pe cei buni.
Basmul Greuceanu este o creatie alegorica care exprima crezul povestitorului popular
despre viata si ale sale lupte.

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” se incadreaza in genul epic,iar ca
specie literara este un basm popular cules si publicat de Petre Ispirescu.
Impletirea elementelor reale cu cele fabuloase creeaza fantasticul ca specific stravechi al
basmelor,insa si in aceasta creatie populara se manifesta idei filosofice din mitologia
romaneasca referitoare la conditia omului in univers,la viziunea despre viata si moarte.
Basmul imbina supranaturalul popular cu profunde conceptii filosofice si mitologice,de unde
reiese originalitatea unica a acestei creatii.
Seminificatia titlului “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” releva sensuri pline de
substanta ideatica,dubla negatie “fara” reliefand fermitata dorintei omului de a atinge idealuri
superioare,anuland astfel adevaratul universal-valabil ca nu exista nici batranete fara tinerete si
nici moartea fara de viata,adica nu poti fi batran daca nu ai fost mai intai tanar si nu poti muri
daca nu ai fost viu. Subtilitatile semnificatiei titlului se regasesc in cuvintele cu care il intampina
zana, cu mila, in tinutul vremii uitate: “-Bine ai venit,Fat-Frumos”- si cele pe care i le spune
Moartea, dandu-i o palma:”- bine ai venit ca de imi intarziai,si eu ma prapadeam.”
Tema este atipica pentru basm,lupta nu se mai da intre fortele binelui si cele malefice,ci
releva dreptul nativ al omului la fericire si refuzul de a accepta o viata banala, marginita intre
limitele umanului. Se pare ca motivul mitologic al copilului care nu accepta sa se nasca nu se
regaseste in folclorul altor popoare. Deznodamantul constand in triumful legilor universal-
valabile care guverneaza conditia de muritor a omului.
Subiectul este asemanator basmelor in ceea ce priveste eroii si motivele populare, incipitul
fiind reprezentat de formula initiala tipica “a fost o data ca niciodana ca de n-ar fi nu s-ar mai
povesti”. Neobisnuita este continuarea cu elemente supranaturale ce prezinta relati imposibile
intre elemntele universului,ceea ce ar sugera faptul ca aceste inatamplari nu s-au petrecut
nicicand si sunt de neconceput:”de cand facea plopusorul pere si rachita micsunele”,”de cand
se bateau ursii in coade”. Aceasta formula de inceput are menirea de a proiecta evenimentele
narate intr-un timp fabulos, intr-o ordine stranie,rasturnata a lumii si intr-un spatiu miraculous.
Basmul incepe cu motivul imparatului fara urmas intalnit adesea la aceaste creatii populare.
Un imparat si o imparateasa isi doreau copii dar degeaba au umblat pe la vraci si filozofi pentru
ca nu isi puteau indeplinii dorinta. Vrajitorul le da leacurile dar ii avertizeaza ca aceasta dorinta
le va aduce intristare, ca vor avea un singur copil de care insa nu vor avea parte. Copilul este
nazdravan inca de a se naste plangand si refuzand de a venii pe lume,desi imparatul ii fagaduia
“toate bunurile din lume”. Cand acesta ii va promite “tinerete fara batranete si viata fara de
moarte”, copilul tace brusc si se naste spre bucuria tuturor. Copilul este istet si curajos invata
intr-o luna cat altii intr-un an atfel ca “imparatul murea si invia de bucurie” iar imparatia era
mandra ca o sa aiba un conducator intelept ca Solomon.
Cand baiatul implinea cinsprezece ani, i-a cerut tatalui sa-si respecte promisiunea, dar
imparatul recunoaste ca n-are de unde sa-I dea tinerete fara batranete si viata fara de moarte si ca
fagaduiala avuse drept scop impacarea lui. Tanarul este hotarat sa plece in cautarea idealului
pentru care se nascuse pe aceste pamant si toate rugaciunile si lacrimile parintilor sau ale
curtenilor de a-l convinge sa renunte la acest scop suprem au fost in zadar. Se manifesta in
aceasta secventa a basmului mitul dorintei imposibile.
Intamplarile urmatoare compun motivul probelor depasite fiind intalnit in majoritatea
basmelor cu scopul de a scoate in relief insusirile exceptionale ale eroului, fie pentru a-si gasi
sotia potrivita,fie pentru a face ca adevaratul sa triumfe. Fat-Frumos isi alege din grajdurile
imparatiei calul cel mai “rapciugos si bubos si slab” pe care il hraneste cu mana lui. Sfatuit de
cal, voinicul cere tatalui “palosul sulita,arcul, toba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era
flacau”, ceea ce simbolizeaza intoarcerea la valorile traditionale ca experienta spirituala necesara
in aceasta calatorie.
A treia zi de dimineata voinicul si calul portesc in calatorie insotiti cu merinde si bani si vreo
doua sute de ostasi, dupa cum poruncise imparatul. Dupa ce ies din imparatia tatalui Fat-Frumos
imparte toata avutia soldatilor apoi o iau spre rasarit si dupa trei zile si trei nopti ajung intr-o
campie plina cu schelete umane. Calul il avertizeaza ca intrasera pe mosia unei Gheonoaie care
era atat de rea incat omora pe orcine cuteza sa calce pe pamanturile ei de aceea trebuia ca Fat-
Frumos sa aiba arcul si sageata pregatite iar palosul si sulita la indemana. Aceasta va fi prima
proba pe care voinicul trebuie sa o depaseasca.
Dupa ce au mers “cale lunga si mai lunga” au ajuns pe mosia Scorpiei cu care era sora
Gheonoaia dar fiind atat de rele nu puteau convietui. Voinicul trage cu arcul si sageata lovindu-I
un cap din cele trei, la a doua sageata Scorpia se roaga la Fat-Frumos sa o ierte acesta fiind cea
de-a doua proba.
Aflanduse foarte aproape de palatul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte,inconjurat
de o padure deasa unde traiau o multime de fiare fioroase.Pentru ca prin padure era imposibil sa
poata trece s-au hotarat sa zboare deasupra padurii, asteptand momentul cand lighioanele
primeau mancare in curtea palatului. Tocmai cand sa coboare atinse cu piciorul varful unui
copac si toate fiarele incep sa urle. Doamna care da de mancare puilor ei ii salveaza oprind
dobitoacele si trimitandu-le la locul lor, aceasta fiind a treia proba si ultima pe care o depaseste
voinicul.
Motivul dorintei implinite incepe cu primirea entuziasta pe care le-o face “doamna palatului”
o zana inalta pentru ca pana atunci nu mai vazuse un suflet de om pe la dansa. Ea il priveste cu
mila pe voinic si ii ureaza “bun venit” si confirma faptul ca acolo se gasea tinerete fara batranete
si viata fara de moarte. Stapana mai avea doua surori mai mari, ii face cunostinta cu ele si cu
animalele fioroase petru a se putea plimba in voie. Cu timpul s-au imprietenit iar Fat-frumos s-a
casatorit cu fata cea mica. Va fi prevenit sa nu mearga in Valea Plangerii. Intr-o zi mergand la
vanatoare si alergand dupa un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu sageata Fat-Frumos nu baga
de seama si trece in Valea Plangerii facandu-i-se dor de casa. Revenirea memoriei si a dorului de
parinti sugereaza reumanizarea eroului si redobandirea conditiei de om muritor.
Insa aceasta secventa se manifesta motivul dorului de parinti asa ca hotaraste sa mearga sa-si
vada parintii apoi sa se intarca inapoi. In zadar sotia ii spune ca trecusera sute de ani si ca parintii
nu ii mai traiau de mult ca va pieri si el daca va pleca dar rugamintile fetelor nu i-au putut ostoi
dorul de casa.
Motivul rentoarcerii la conditia umana este si ultimul ce se destinge in acest basm popular,
calul se invoieste in cele sin urma sa-l duca pe Fat-Frumos dar numai pana la curtea imparateasca
de unde se va intoarce imediat la palat fara sa-l mai astepte. Meleagurile si oamenii sunt de
nerecunoscut, in locul unde fusesera mosiile Scorpiei si Gheonoaiei se ridicau orase iar locuitorii
radea cand ii intreba de ele ceea ce semnifica scurgerea ireversibila a timpului. Vazand ruinile
palatului peste care crescuse buruienile, Fat-Frumos lacrimeza amintindu-si de copilaria
petrecuta cu parintii. Barba ii crescuse pana la genunchi ploapele ii cazusera incat trebuia sa le
ridice cu degetele casa vada ce se afla intr-o ladita de lemn, de unde “Moartea lui” se ridica si-I
trage o palma spunandu-i cu “glas slabanogit”:”Bine ai venit ca de mai intarziai si eu ma
prapadeam.” Fat-Frumos cade mort si se preface in pamant.
Accentuare ideii ca Moartea lui reliefeaza conceptia ca fiecare om are o singura moarte. In
basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” conflictul nu se manifesta intre fortele
binelui si ala raului intre adevar si mincina ci exista numai lupata omului cu sine insusi pentru a-
si indeplini idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formula finala acea
zicere devenita celebra:”si au trait fericiti pana la adanci batraneti..” deoarece protagonistul
simbolizeaza motivul reintoarcerii la conditia umana de muritor.
Basmul se termina cu o formula finala tipica:”iar eu incalecai pe o sa si va spusei
dumneavoastra asa”
Voinicul traieste intr-o aparenta fericire in Paradis deoarece aceasta este provocata de
amnezie si de incremeniea timpului se aceea exista si dilema daca nu cumva de fapt Fat-Frumos
si-a ratat viata reala. Revenindu-I memoria se intoarce la conditia de om muritor care se astfel nu
poate intra in vesnicie decat prin moarte.
Sustinand si dezvoltand aceasta idee Mircea Anghelescu remarca:”Aspiratia omului catre
vesnicie in basmul lui Ispirescu trebuie vazuta ca aspiratie catre perfectiune catre purificarea
individului fie si numai in sens moral inar neputinta pastrarii ei, dupa ce a fost obtinuta nu este
marturia unui esec, ci accpetarea destinului a conditiei umane, o data ce aceasta purificare
simbolica a fost realizata.”

Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba


conditia existentiala.
Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele de
inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului,
pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile
geografice precise; palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu
putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu
sunt oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte
au o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile
nefavorabile eroului principal.
Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care "strabate fulgerator spatiul".
Este relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare,
proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in
text. Se folosesc ca moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul
interior. Semnele de punctuatie au valori expresive superioare.
Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in mod
fabulos.
Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia
narativa a basmului, structurata pe motive:
1. motivul imparatului fara urmas
2. motivul dorintei imposibile
3. motivul probelor depasite
4. motivul dorintei implinite
5. motivul dorului de parinti
6. motivul reintoarcerii la conditia umana

PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR

- basm popular -

cules de Petre Ispirescu

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente,


„Taranul roman” si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui
se deruleaza in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al
tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este
declansata de supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El
vesteste o rasplata substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre
vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in
mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor
numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul
vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse
care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe
celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere
de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este
tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit printre oameni cu ajutorul unui
zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele salvate de pe taramul
zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun pretendent. Pentru a
amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare simbolica: o
furca cu caierul si fusul cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea ofera fetei
obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se
casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste
doua conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si
pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste
Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se
infig in capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma
dintr-un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o
imparatie. Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei
este deschisa de mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in
gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma, printre oameni, cand revine printre
ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati
tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei
sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta
zmeii si se salveaza datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri,
devenite motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai
frumoasa decat Atena si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor
trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel),
mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii
salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile
femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care
protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare
pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza
noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de
imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan
protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu
pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar
fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te,
si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si
deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu
ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu
poate sa-ti aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita
pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se
luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.
2. CREAŢIA CULTĂ

Nota – recomand accentuarea unei singure opere ( o fabula, o legenda, un basm


romanesc, unul din literatura universala, o poveste romaneasca, una din literatura
universala, o povestire, o schita, un roman pentru si despre copii din literatura
romaneasca si unul din cea universala)

a. Genul epic
=>Fabula: Jean de La Fontaine – Greierele și furnica.

Fabula este opera epică, în versuri sau în proză având ca personaje animale, plante, lucruri puse
în situatii omenești, din care se despride o morală.
Intamplarile narrate constituie un subiect simplu, mijlocul prin care se evidentiaza o idee
abstracta despre – prietenie, egalitate, prostie, lasitate, adevar, minciuna etc.
Morala fabulei se constituie ca un scop al naratiunii si are un character satiric sau moralizator.
Aceasta poate fi asezata la inceputul actiunii sau se poate desprinde din faptele alegorice ale
fabulei fara sa fie formulate de autor.

Greierele şi furnica
de Jean de La Fontaine
Petrecuse cu chitara
toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi
când viforniţa porni,
Greierele se trezi
fără muscă , fără râmă,
fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?…Hai să ceară
la Furnică, pân… la vară,
niscai boabe de secară.
-…Pe cuvânt de lighioană,
voi plăti cinstit cucoană,
cu dobânzi, cu tot ce vrei!……
Dar Furnica, harnică,
are un ponos al ei:
nu-i din fire darnică
şi-i răspunde cam răstit:
-Astă-vară ce-ai păţit?
-Dacă nu e cu bănat.
zi şi noapte am cântat
pentru mine, pentru toţi…
-…Joacă astăzi dacă poţi!…
Considerata multa vreme o specie literara minora, fabula a fost ridicata de La Fontaine la o
perfectiune la care inaintasii sai nici nu visau, iar cei ce i-au urmat nu au mai putut sa o atinga.
De aceea, se poate afirma ca La Fontaine este, fara indoiala, cel mai mare fabulist al tuturor
timpurilor. Sub semnatura sa au ramas in literatura universal peste 100 de fabule grupate in 12
carti, fiecare carte putand fi considerate o capodopera.

Tema fabulei este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de
prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor
lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua
personaje ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile
definitorii ale celor doua insecte.
Structural fabula este formata din doua parti – actiunea descrisa si morala: prima in care
este prezentat greierele care odata cu sosirea racirea vremii constata ca nu a fost chibzuit si si-a
petrecut intregul anotimp cald petrecand fara sa stranga rezerve pentru iarna asa ca merge la
furnica pentru a-i cere cu imprumut. Furnica, insa, refuza sa-l ajute si ii condamna
comportamentul iresponsabil.
Greierele se scuza ca el a cantat pentru toata lumea, nu doar pentru el, dar nici acest lucru
nu o imbuneaza pe furnica care ii raspunde hotarata „Joaca-acuma daca poti!

Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea
alegorica. Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o
distractie, "o desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca
unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la
adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa
huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte.
Greierele este tipul lenesului, al parazitului social, dar si al artistului neinteles, in timp ce
furnica infatisaza tipul omului harnic si responsabil ce nu se lasa vrajit de placerile vietii.
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte
riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe. Rima este
imperecheata in prima secventa narativa si o rima imbratisata in secventa dialogului.
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este
subliniata in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu
subiectul.
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul
procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in
dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.
In concluzie "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in
versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si
furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace,
reprezentate mai cu seama de personificare.
=>Legenda: Călin Gruia – Povestea florii-soarelui, Dimitrie Bolintineanu – Muma
lui Ştefan cel Mare

LEGENDA
Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales in proză,dar şi in versuri, de obicei
redusă ca dimensiune, care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea
explicaţie genetică şi in general cauzală unor fenomene, intamplări, caracteristici ale
plantelor, animalelor, omului, etc. După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al
doilea in proza epică populară şi cultă pentru copii. Legenda este o povestire, de obicei de
dimensiuni reduse,avand uneori elemente fantastice şi miraculoase, bazate pe fondul real
al unei intamplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia.Dicţionarul de terminologie literară
defineşte astfel legenda: „... o specie a genului epic, o naraţiune in versuri sau in proză, amestec
de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe, lucruri, momente
istorice, ţinut sau fapte aleunor eroi― .
Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar -artistică la interferenţa dintre basm
şi mit, in care explicaţiile, cu elemente fantastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real sau
de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un inveliş de glumă, incat, deseori, acţiunea
concentrată alunecă nu numai spre basm, ci şi spre snoavă.

Povestea Florii -Soarelui


De Calin Gruia
Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari.
Legendele etiologice au rolul de a exprima si explica anumite cauzalitati conform mentalitatii
folclorice.
Legendele păsărilor şi plantelor işi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirit din
creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia,
Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri
transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativă este legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă,
asemănătoare basmului, in care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea
şi trăsăturile plantei.
Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al ―fetei lui
Ştefan-Vodă‖, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a
motivelor,muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi
supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, in reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături
general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – intuneric.
Structura -Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este structurata in episoade narative,
intretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se intrepătrund: planul
concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale.
Evenimentele sunt circumstanţiale in ―spaţiul acestui pămant‖, folosindu-se timpul trecut (―pre
vremea lui Ştefan cel Mare‖).
Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea ―fetei
lui Ştefan – Vodă‖. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe
copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai
timpului, dar fără rezultat. Intr-un tarziu, o bătrană aude de necazul domnului şi se prezintă in
faţa acestuia cu gand să-l ajute.
De la episodul venirii bătranei la domnul intristat, intriga se nuanţează. Bătrana il povăţuieşte pe
Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa ―avea să prindă grai, dacă il va săruta pe
alesul invitat‖. Acest moment determină imprevizibilul intamplărilor şi al episoadelor.
Sfatul bătranei părea, pentru moment, că aduce o rază de speranţă in sufletul voievodului. Dar
Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, simbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite
incurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de ―bluestem‖, anuţand Luna de ―necredinţa Soarelui‖.
Reacţiile Lunii – zană rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct şi
indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea işi blestemă condiţia de zană, şi nu cea de
femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.
Insuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, in gradarea
episoadelor, incepand cu ―noaptea ospăţului. “Astfel, ―Luna s-a ascuns sub spranceana
codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar ―Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi
cu toţi curtenii‖.
Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor
conflictuale: “Cand la sfarşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade in genunchi in faţa Soarelui
şi-I cere o gură de mantuire”, dar ―Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o
ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul in floarea glbenă. Vodă şi mesenii plang pentru povestea
tristă a fetei‖.
Deznodămantul legendei e infăţişat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, ―Soarele
furios face vant Lunei, iar pe copilă o ia in palmă şi-o sădeşte in grădină‖, ca s-o aibă aproape şi ca să se
mai mangaie tatăl ei. In finalul legendei, cititorul este redus in planul concret, explicandu-se cu maximă
precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei:” ―De atunci, floarea-
soarelui, cu faţa ei galbenă şi infiorată de durere, işi intoarce chipul intristat inspre strălucirea craiului
zilei, cerandu-i sărutarea mantuitoare”. P.54
Legenda este deosebita prin apropierea elementelor cosmice – Soarele si Luna ( ce au postura de
personaje) de universul real – fiica unui mare domnitor care datorita acestei idile spera ca va putea scapa
de mutenie.
Muma lui Stefan Cel Mare
-legenda-
De Dimitrie Bolintineanu

Legenda (din latină legenda înseamnă „lucruri de citit”) este o povestire fantastică cu
elemente istorice reale transmisă prin forma orală. Legenda este o narațiune populară
în proză sau în versuri, în care se împletesc realitatea și ficțiunea.
Legenda, spre deosebire de basm, este strâns legată de un element cheie și se concentrează pe un
loc, un obiect, un personaj, o poveste, se explică originea unor ființe, plante sau animale,
desfășurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi ș.a.m.d. Legendele combină fapte reale
cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât și cele complet ireale. Ele au servit de obicei
pentru a explica geneza sau producerea unor fenomene sau evenimente.
În limbajul comun, termenul a devenit sinonim mitului și se referă la ceva a cărei existență nu a
fost niciodată dovedită.

“Muma lui Stefan Cel mare “ –este o legenda istorica aparuta in Legende istorice (1865),
de Dimitrie Bolintineanu.
In Literatura romana legenda istorica a fost introdusa de D. Bolintineanu prin volumul mai sus
mentionat.
Se spune ca intr-o seară geroasă de ianuarie, Dimitrie Bolintineanu răsfoia, la lumina
lămpii, „O samă de cuvente”, scrisă de Ion Neculce. Deodată privirea i se opri pe un fragment. Îl
citeşte şi-l reciteşte: „Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-i turcii la Războieni, au mărsu să intre în
Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-a lăsat să între şi i-au zis că pasărea în cuibul
său nu piere. Ca să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşe pe cuvântul lu
mâne-sa, s-au dus în sus şi au strâns oaste”.

Tulburat, se ridică de la masă şi făcu câţiva paşi prin cameră, gânditor. „Da, e tocmai ce ne
trebuie. O pildă pentru noi, românii!”, îşi spuse el. Luă pana, o înmuie în cerneală şi dădu titlul
poeziei: „Muma lui Ştefan cel Mare”. Continuă: „Pe o stâncă neagră/ într-un vechi castel…”; şi
încheie: „Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,/ Apoi tu aicea fără biruinţă/Nu poţi ca să intri cu a mea
voinţă./Du-te la oştire! Pentru ţară mori!/Şi-ţi va fi mormântul coronat cu florii”.

Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de


comparatii, repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla
si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele.
Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: locul desfasurarii actiunii – la
poarta unui vechi castel, timpul- la miezul noptii, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu
elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub
o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric
(«vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana
sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina pentru
decoruri.
Urmeaza al doilea tablou, cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea
jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare
evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica
necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul
declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala,
imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva
ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al
propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare
a vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita
retorica seaca.
Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau
renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic).
Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un
peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare
pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal
constituie un nevinovat repertoriu de regie.
Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins o miscare
mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il
urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa
innobileze o propozitie.
Mesajul poeziei – poezia este un model de dragoste pentru tara. Mama accepta sa-si sacrifice
fiul ca sa-si salveze tara care l-a ales ca domnitor. Fermitatea mamei, refuzul de a-l primi in
castel si promisiunea acesteia ca popoprul ii va fi recunoscator daca il va salva de turci, il
motiveaza pe Stefan sa-si stranga oastea si astfel reuseste sa-I invinga pe turci.
Basmul cult: Mihai Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă; Ion Creangă – Povestea
lui Harap-Alb; Basmul modern: Carlo Collodi – Pinocchio, Lyman Frank Baum –
Vrăjitorul din Oz.

Fat-Frumos din lacrima


De M. Eminescu
Poetul si prozatorul M. Eminescu s-a contopit spiritual cu fondul folkloric romanesc pe
care il cunostea in structurile sale interne, respective –teme, simboluri, compozitie intrucat
colectiile sale de literature popular cuprind creatie lirica, balade, basme, productii dramatice,
proverve, cantece.
Scriitorul era constient ca o literature nationala nu se poate intemeia decat “ pe viul grai al
poporului nostrum propriu, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui” ( M. E., Timpul,
8 mai 1880).
Dintre numeroasele basme culese de Eminescu, pe care apoi le-a prelucrat mentionam: Fat-
Frumos din lacrima, Calin Nebunul, Frumoasa lumii, Miron si frumoasa fara corp, Fata in
gradina de aur.
Basmul Fat-Frumos din lacrima este o creatie originala publicata in Convorbiri literare, in
luna noiembrie 1870, un basm cult creat pe structura unui basm popular care imbina epicul cu
liricul, rezultand o proza poetica.

Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o
actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic
de catre erou.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Fat-Frumos din Lacrima in specia literara basm
cult, mentionam:

=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate


=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a ajunge
imparat, probe , obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul dar si
epicul cu liricul;
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii –ajutoarele fantastice -calul,
tantarii, racii, fata Genarului, Sfantul Petre.
=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale,
mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o
conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin
formula de final.
=> fiecare personaj este bogat zugravit cu ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul
era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa are fata alba ,,ca o marmura vie",
Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi,
gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori".

=> Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si
multimea florara amintesc de lirica marelui poet.
=> Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca
visele marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
=> Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii
confera atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).

Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la
inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile
ei.

Pe fondul temei generale a basmului popular, confruntarea dintre bine si rau, prozatorul combina
noi teme si motive:
- paternitatea ca expresie a perpetuarii vietii omului pe pamant
- erosul ca forma de cunoastere si implinire a destinului omului pe pamant;
- erosul, manifestare unica a trairii din care decurge bucuria si frumusetea vietii pe pamant;
- prietenia si solidaritatea umana, manifestari sociale si umane;
- legatura omului cu natura terestra sic ea cosmic;
- rolul crestinismului in definirea locului omului pe pamant, evolutia existentei omului de
la nastere pana la moarte, si in continuare, sub conducerea vointei lui Dumnezeu;
- raportul dintre viata si moarte;
- relatia omului cu coordonatele timpului: trecut, present si viitor;
- reflectarea actului creatiei;
- feminitatea si masculinitatea care tind spre comuniiune;
- reflectarea fericirii si nefericirii omului;
- tineretea ca varsta a dragostei si cutezantei, a generozitatii si eroismului, a cunoasterii si
devotamentului.

Autorul inlocuieste formula “a fost odata ca niciodata” cu sintagma sinonimica “ in vremea


veche “, pentru a ne transpune intr-o lume originara, unde motivele basmului apar ca o
continuare a miturilor.
In aceea lume de inceput traia un imparat „intunecat si ganditor” alaturi de o imparateasa „tanara
si zambitoare”.
Subiectul basmului urmareaste evolutia fantastica a destinului unor personaje cu trasaturi
supranaturale intr-un spatiu al miraculosului.
Reperele spatio temporale sunt vagi – actiunea petrecandu-se „in vremea veche”, o lume
originara, a inceputurilor.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din
urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste
un print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase).
Astfel, Fat-Frumos „s-a intrupat” din lacrima Preacuratei care s-a induplecat de rugamintile
imparatesei care-si dorea un urmas si astfel feciorul cu fata alba „ca spuma laptelui”, cu parul
galben „ca raza lunii” poarta numele de „Fat-Frumos din lacrima”, insemnele vointei divine si
trasaturile sale exceptionale in raport cu oamenii obisnuiti.
Aceste trasaturi exceptionale fac ca Fat—Frumos din lacrima sa creasca intr-un an cat altii in
zece, astfel ajuns la varsta adolescentei si afland de vrajba dintre tatal sau si imparatul vecin ce
dureaza de cincizeci de ani hotaraste sa plece pentru a se lupta cy urmasul acestuia (motivul
calatoriei initiatice).
Intalnirea cu urmasul rivalului tatalui sau se transforma intr-o „fratietate de cruce pentru
tot restul vietii”. In virtutea acestui legamant Fat-Frumos ii promite fratelui sau de cruce ca il va
scapa de Muma Padurii „o baba rea si urata” care „pe unde trece, fata pamantului se usuca,
satele se risipesc, targurile cad naruite”
Acest legamant creaza contextul intalnirii dintre Fat-Frumos si aleasa vietii lui – Ileana
Cosanzeana, fiica Mumei Padurii.
Probele pe care le trece Fat-Frumos sunt in numar de trei:
 o invinge pe Muma Paduri in lupta dreapta si se indragosteste de fiica acesteia;
Chipui fetei se afla in contrast cu uratenia si rautatea mamei. Cand Fat-Frumos a ajuns la casa
din padure a celor doua, este izbit de imaginea unei case frumoase „care sticlea de lumina lunei
intr-o gradina de flori”- fiind astfel prefigurat chipul deosebit al fetei- „pe prispa torcea o fata
frumoasa. Haina ei lung aparea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi
lasate pe spate, pe cand o cununa cu margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda.”
Frumusetea fizica a Ilenei Cosanzeana exprimata la superlativ este in acord cu trasaturile de
caracter care vizeaza: sensibilitatea, tandretea, sinceritatea, devotamentul, bunatate.
Intre Ileana Cosanzeana si Fat-Frumos din lacrima se infiripa o frumoasa poveste de dragoste.

 Fat-Frumos din Lacrima porneste din nou la drum deoarece ii fagaduise fratelui sau de
sange ca i-o va aduce pe iubita sa, fata Genarului, astfel el se tocmeste sluga la o baba,
careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al
imparatului racilor (motivul animalelor/prietenilor ajutatori); la finalul perioadei, isi alege
un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este
slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi;
 cu ajutorul calului nazdravan, al fetei Genarului care il metamorfozeaza pe Fat-Frumos
din Lacrima intr-o floare pentru a afla secretele tatalui sau, dar si cu ajutorul divinitatii-
dupa ce Genarul il omoara pe Fat-Frumos si din cenusa acestuia se facu un izvor limpede,
Sf. Petre i-ar fi spus Domnului „Doamne, fa ca acest rau sa fie ce-a fost inainte” –
„Amin! A zis Domnul” si ca prin „farmec” izvorul a pierit si Fat –Frumos din Lacrima a
redevenit mandrul fecior de dinainte- in cele din urma fata Genarului este rapita si adusa
la cel care o iubea. (aici subliniem din nou aparitia animaleleor/prietenilor ajutatori)

Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos. Intoarcerea
acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul compensator.

Fat-Frumos din Lacrima constituie o minunata impletire a motivelor basmului popular cu


cel cult. Prin bogatia tematica, prin asocierea atator motive si formule ce apartin universului
fantastic, prin limbaj acest basm ofera un model de prelucrare originala a folclorului.
Povestea lui Harap –Alb
-basm cult-
de Ion Creanga
Povestea lui Harap-Alb este un basmu cult publicat in revista Convorbiri literare la
1. August.1877 si apartine celui mai de seama narator din Epoca Marilor Clasici- Ion Creanga.

Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul povestitor
s-a inspirat din inepuizabila comoara a literaturii populare.
Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri
fabuloase” incadreaza Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului.
Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o
actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic
de catre erou.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia literara basm
cult, mentionam:
=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a ajunge
imparat, probe , obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul

=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul – Spanul,
ajutoarele fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila, Flamanzila,
Ochila, Pasari-Lati-Lungila, donatorii – albinele, furnicile.
=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale,
mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o
conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin
formula de final.
Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la
inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile
ei.

Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga
evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase
probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta
(Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor,
regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei
de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele
culte, raul este invins.
Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre
trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul,
regina albinelor, regina furnicilor.
Compozitia basmului -actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala
de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a
echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea
trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita
pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in
incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel
mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul
calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia
Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca
tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta
din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul
craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre
Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de
nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de
primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe.
Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ
al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este
chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb,
adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca
Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata,
pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea
fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume,
va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput
coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a
scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul
de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.

Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de


crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.

Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa


de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei
trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi
pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija.
De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o
mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca
nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para
ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita
sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din
fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il
ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata
din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului
inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in
devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta
intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este
importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.

Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat
prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor
populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru,
frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa
treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta
Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind
experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea
unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar). Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb”
ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga.
Basmul modern: Carlo Collodi – Pinocchio, Lyman Frank Baum – Vrăjitorul din
Oz.

Pinocchio
-basm modern-
de Carlo Collodi

Pinocchio este un personaj imaginar apărut pentru prima dată în 1883. Povestirea “Aventurile
lui Pinocchio” a fost scrisă de Carlo Collodi, care este pseudonimul literar al jurnalistului italian
Carlo Lorenzini autor al multor carti didactice pentru copii.
Aventurile lui Pinocchio a repurtat un imens succes, aparand in zeci si sute de editii si fiind
tradusa in mai toate limbile pamantului.
Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o
actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic
de catre erou.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Pinocchio in specia literara basm cult,
mentionam:

=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate


=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a lui Pinocchio, dorinta acestuia de a
ajunge un baietel adevarat, probe, obstacole la care acesta este supus – este pacalit de grupul de
papusari, apoi de vulpe si de motan, apoi de circari;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – reprezentantii binelui –
Gepetto, greierele- constiinta lui Pinocchio, Zana care il salveaza cand este tinut captiv de vulpe
si motan, pestele care ii ajuta sa iasa din gura balenei, -reprezentantii raului –grupul de papusari,
vulpea si motanul, circarii;

Tema basmului - povestea lui Pinocchio descrie aventurile unei indaratnice papusi de lemn care
fuge de acasa, angajandu-se intr-o serie de captivante aventuri inainte de a se decide sa devina
cuminte, in speranta ca se va transforma intr-un baietel adevarat. Tema generala a cartii ar putea
fi considerata drumul catre sine, o calatorie initiatica de formare.

Compozitia basmului -actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala
de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a
echilibrului si revenirea la echilibrul initial
Astfel, initial este prezentat Gepetto care isi doreste un copil, intr-o zi acesta se hotaraste sa
cipleasca unul dintr-un trunchi de lemn ca sa-i aline singuratatea, il numeste Pinocchio. Noaptea
un greiere-spiridus intra in incapere si sufla peste papusa de lemn care prinde viata. Greierele-
spiridus are doua semnificatii –personaj magic care poseda putei supranaturale si protector al
papusii de lemn- el devina constiinta lui Pinocchio.
Cand Gepetto se trezeste a doua zi si constata ca baietelul cioplit de el a prins viata s-a bucurat
enorm. Baietelul era tare neastamparat, iar greierul-spiridus il certa mereu si il sfatuia sa asculte
de batranul sau tata.A mai trecut ceva vreme si Gepetto s-a hotarat sa=l inscrie pe Pinocchio la
scoala pentru a fi asemeni unui baietel adevarat(motivul drumului initiatic de la papusa de lemn
la un baietel adevarat), ii cumpara abecedar si il trimite la scoala insa pe drum se intalneste cu un
grup de papusari, directorul grupului ii daruieste 5 banuti de aur. Mergand spre casa se intalneste
cu vulpea si motanul care il pacalesc sa-si ingroape banutii pentru a-i inmultii. Apoi el este tinut
captiv de vulpe si motan, dar Zana cea buna – motivul prietenilor magici – il elibereaza.
Peste cateva zile Pinocchio a intrat din nou in bucluc, este ademenit de o trasurica trasa de un
magarus si de cei din trasurica sa plece in Tara jucariilor, iar acesta accepta.
Ajunge mai apoi la circ unde este nevoit sa munceasca din greu, reuseste sa fuga si realizeaza cat
a gresit. Ajunge la malul unei ape si aluneca fiind inghitit de o balena. In burta balenei se
intalneste cu tatal sau, Gepetto, care pornise in cautarea sa, dar fusese inghitit de balena. Intr-o
nioapte ei s-au agatat de coada unui peste, au asteptat ca balena sa adoarma si au iesit din burt
aacesteia. Ajunsi acasa batranul tata Gepetto se imbolnaveste si vade la pat, Pinocchio il
ingrijeste si ii ramane alaturi. Cand batranul dormea Pinocchio citea si invata sa scrie singur.
Vazand hotararea baietelului de lemn de a se schimba si sarguinta cu care se ingrija de tatal sau,
zana ce abuna isi face din nou aparitia si il transforma pe Pinocchio intr-un baietel adevarat.
Gand a vazut ca baietelul lui de lemn devenise un baietel adevarat Gepetto s-a insanatosit, iar
Pinocchio a ramas pentru totdeauna un baietel cuminte si ascultator.

Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta
de orice impulsie exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si
principii,,. Problema lui Pinocchio este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un
triumf al iluziei si al aparentei, al superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea
profunzimilor si a esentelor, a eului interior.
Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui,
simbolic un regressus in utero care pregateste maturizarea si transfigurarea baietelului d elemn
intr-un baietel adevarat.Ca toate basmele culte, si acesta conserva, constient sau nu, numeroase
urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri comune in literatura:
- balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe
- tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea
- radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon,
luntrasul de pe Styx.
- Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii
De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie,
Pinocchio isi regaseste simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu
Greierul-vorbitor. Iar regasirea constiintei este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii.
Astfel, Pinocchio ajunge fiinta responsabila care se vede pusa in situatia sa ia initiative si pentru
altii, pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si zana bolnava. Basmul
marcheaza momentul in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un mod
obiectivat, prin „Sunt altfel, sunt altcineva, un om, o fiinta in carne si oase.”

Vrajitorul din Oz
-basm modern-
De Lyman Frank Baum

Vrăjitorul din Oz este o carte pentru copii scris de autorul L. Frank Baum si apărut prima oară la
editura George M. Hill Company din Chicago la 17 mai 1900, fiind retipărită de nenumărate ori.
Autorul considera ca Vrajiitorul din Oz este o replica la cruzimea basmelor clasice ale fratilor
Grimm si ale lui Andersen, cartea sa fiind scrisa sub semnul unei imaginatii pozitive plina de
fericire.
Avand la baza structura clasica a unui basm in Vrajitorul din Oz naratiunea se imbina
armonios cu descrierea si dialogul.
Tot sub influenta structurala a basmului sta si drumul initiatic pe care Dorothea- personajul
principal al basmului- il va parcurge.
Dorothea este orfana si traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em in taramul vastului
Kansas, acestia sunt prezentati de autor ca fiind totuna cu peisajul arid din Kansas, lipsit de
culoare si trist. Fata se simte singura, intr-o lume in care rareori se intampla ceva interesant,
catelusul sau Toto fiind cel care aduce culoare in viata ei prin duiosia si veselia sa.
Reperele spatio temporale se desfasoara pe doua axe- una cunoscuta –taramul Kansasului, una
necunoscuta – taramul din Oz.
Elementul care influenteaza desfasurarea evenimentelor este ciclonul, acesta matura taramaul
Kansasului. Iar Dorothea fiind in casa alaturi de Toto inchise obloanele si se culca. Casa este
dusa pe calea vazduhului intr-un indepartat, plin de culoare. Acolo Dorothea intalneste niste
omuleti caraghiosi, dar si doua vrajitoare. Vrajitoarea ce rea a fost turtita de casa la aterizare asa
ca vrajitoarea ce buna ii daruieste fetei pantofii ei de argint. Dorothea isi exprima dorinta de a se
intoarce acasa, asa ca vrajitoarea ce buna o trimite la Vrajitorul din Oz, in Orasul de Smarald,
acesta fiind singurul care ii putea indeplini dorinta. Astfel Dorothea porneste pe drumul cel
galben – un drum initiatic care nu o va ajuta doar sa ajunga acasa ci sa se descopere pe sine si
lucrurile cu adevarat importante in viata. (motivul drumului initiatic)
Pe drum Dorothea se intalneste cu o sperietoare de ciori care isi doreste sa aiba creier, asa ca fata
o indeamna sa vina cu ea la Vrajitorul din Oz.
Se mai intalneste si cu Omul de tinichea, caruia Dorothe ii pune ulei la incheieturi, dar el isi
doreste o inima – asa ca fetita il ea cu ea spre Oz.
Apoi se intalnira cu un leu care isi dorea mai mult curaj, asa ca pleca si el la drum cu ei.
Drumul galben se sfarsi si intrara intr-un camp de maci, aici parfumul ametior ii adormi pe fetita
si pe leu, dar scaparea vine din martea unui soricel (motivul animalelor ajutatoare) pe care Omul
de tinichea il scapase de o pisica.
Dupa cateva zile de mers prin munti, dealuri si campii ajunsesera in sfarsit la Orasul de Smarald.
Aici cei patru prieteni vor trebui sa depasasca o proba pentru ca Vrajitorul din Oz sa le
indeplineasca dorintele – proba fiind uciderea vrajitoarei de la Apus.
Dupa ce indeplindesc cu succes aceasta proba vrajitorul le da cele promise – Omului de Tinichea
o inima, sperietorii de ciori – creier, iar leului mult curaj, insa lui Dorothy nu reusii sa ii
implineasca dorinta de a o trimite acasa deoarece balonul construit pentru ea isi lua aborul in
timp ce ea il cauta pe Toto. In cele din urma se dovedeste ca Dorothea detine de la inceput
mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint (obiecte magice).
Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot
un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de
ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.

Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine.
Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a
reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea,
calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest acasa
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii.
Povești: Ion Creangă - Fata babei şi fata moşneagului / Punguţa cu doi bani;
Hans Christian Andersen – Răţuşca cea urâtă Fraţii Grimm – Albă ca zăpada;
Charles Perault – Scufiţa Roşie.

Fata babei şi fata moşneagului


-poveste-
Ion Creangă
Povestea este publicata in Convorbiri literare (nr. 6 din 1 septembrie 1877) si are ca tema
„vestita drama a copiilor vitregi” asa cum afirma G. Calinescu( in I.Creanga – viata si opera,
1889, p.215).
Construit prin antiteza, subiectul povestii indivuidualizeaza doua tipuri caracterologice
evidentiate in expozitiune in mod direct de catre autor printr-o suita de adjective care se refera
la insusirile fizice si trasaturi de comportament ca urmare a unor observatii directe si apoi pe
masura nararii faptelor, apar in mod indirect trasaturile de caracter sugerate de actiunile
personajelor.
Formula de inceput demonstreaza apartenenta textului in randul povestilor „era odata un
mosneag si o baba; mosneagul avea o fata si baba iar o fata”.
Autorul fixeaza insusirile fiecarui personaj prin caracterizare directa „ fata babei era
sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima”, in timp ce „fata mosneagului era frumoasa, harnica,
ascultatoare, buna la inima, robace si rabdatoare”
Ironia autorului se indreapta nu numai asupra babei si a fetei, ci si asupra mosului care „Era un
gura casca” si „un biet mosneag” pentru ca la ei acasa „canta gaina”.
Pentru baba fata mosului „era peatra de moara”, iar fata ei era” busuioc de pus la icoane”.
Dupa aceasta prezentare oferita inca din expozitiune, Creanga urmareste in mod realist
comportamentul celor doua fete in viata obisnuita a satului.
Fata mosului se ducea in padure dupa lemne, mergea la sezatoare unde „torcea cate-un ciur de
fuse”, in vreme ce fata babei era rea si lenesa.
Intriga naratiunii este data de complotul babei si al fetei sale in urma caruia fata mosului
este nevoita sa plece in lume, dupa sfatul tatalui „ca sa nu se mai faca atata galceava in casa”.
Evolutia subiectului, din momentul acesta, urmeaza tiparul unui basm popular, fata fiind supusa
la o serie de probe ale harniciei, modestiei si bunatatii.
In drumul sau fata ingrijeste o catelusa bolnava, curata un pom de omizi, humuieste o fantana,
lipeste si curata un cuptor.
Folosirea personificarii in dialogul fetei cu toate aceste „personaje” intretine conditia
fantasticului si argumenteaza prin fapte concrete caracterul frumos al fetei.
Momentul cel mai interesant din punctul de vedere al trecerii probelor este constituit de modul
in care fata o slujste pe Sfanta Duminica care avea o ograda de oratanii „balauri si tot soiul de
jivine mici si mari”. Fata cea harnica da ultima proba a curajului spaland si ingrijind doate
orataniile din curtea Sfintei Duminici. Din acest moment destinul fetei si statutul sau se schimba
radical, ea este rasplatita de Sfanta Duminica cu o ladita din pod, dand dovada de modestie fata
o alege pe cea mai mica, dar in care Sfanta Duminica inghesuise prin magie „herghelii de cai,
cirezi de vite si turme de oi.
Plecand spre casa parinteasca fata este din nou rasplatita pentru bunatatea sa, ea primind de la
catelusa o salba de aur, de la par- pere gustoase, de la fantana – pahare de argint, de la cuptor-
paine calda.
Intoarsa acasa fata starneste invidia si rautatea babei din nou.
Conflictul adauga in paralela antitetica aceeasi calatorie a „probelor” realizata de fata babaei
care „porneste cu ciuda trasnind si plesnind”.
Acelasi traseu este parcurs si de aceasta dar in mod negativ, se poarta urat cu catelusa, parul,
cuptorul si fantana ce i-au iesit in cale, iar cu animalele din curte de la Sfanta Duminica la fel.
Lacoma din fire alege cea mai mare lada din podul acesteia.
Autorul sanctuioneaza personajele negative in final, ele fiind mancate de balaurii din lada
Sfintei Duminici „de parca cele doua nici n-ar fi existat pe lume”.
Ion Creanga isi construieste personajele povestii conform unei structuri clasice careia ii adauga
conotatii complementare.
El revine in deznodamant cu ironie asupra mosului spund ca dupa moartea babei „gainile nu
mai cantau cocoseste in ograda mosului”, iar acesta a ramas plesuv pentru ca „baba il mangaiase
pe cap” iar in spate avea o cocoasa pentru ca-l „netezise cu cociorva”
Pe langa subiectul deosebit de captivant, autorul intrebuinteaza si o sumedeneie de expresii
populare pline de savoare ce vizeaza caracterul personajelor construite pe principiul simetriei
antetice : mosul-baba, fata mosului-fata babei.
Autorul utilizeaza cu maiestrie descrierea, naratiunea, dialogul, portretul literar, ironia, umorul,
antiteza, oralitatea, fantasticul, aluzia, parabola, intr-o opera literara plina de realism, cu o
actiune vie pusa in slujba sanctionarii raului si triumfului binelui.
Ratusca cea urata
De Hans Christian Andersen

Rățușca cea urâtă este titlul unei povești scrise de autorul de literatură pentru copii Hans
Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebădă, clocit de către o rață.
Mica lebădă este considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu bobocii lor și,
cum nici ea, nici rațele nu văzuseră vreodată lebede, mica pasăre se încrede în părerile auzite.
Se va întâlni întâmplător cu un cârd de lebede, care o primesc, recunoscând în ea un boboc din
ai lor.
Povestea poate fi interpretată în mai multe moduri. Regăsirea bobocului rătăcit simbolizează
faptul că există întotdeauna speranțe pentru cineva aflat într-un mediu nepotrivit. O perspectivă
mai largă reclamă acceptarea diferențelor dintre indivizi sau grupuri. Este o poveste pentru copii
mici, care poate fi de altfel și pe placul adulților.

Rățușca cea urâtă este una dintre povestile cu mesaj moralizator scrise de Hans Christian
Andersen.
Personajul principal din povestea “Ratusca cea urata” este un boboc de lebada. Oul din
care a iesit lebada a fost clocit de o rata, insa ratele au renegat-o si o considerau urata tocmai
pentru ca nu semana cu ele si cu bobocii lor.
Într-o zi, după multe umilințe îndurate, ea cunoaște câteva lebede. Neavând nimic de pierdut, se
îndreaptă spre ele, așteptându-se să fie bătută sau omorâtă.
Însă nu mică îi este mirarea când se vede reflectată în apă: nu mai era o rățușcă urâtă, ci o
lebădă frumoasă. Nici vorbă de agresivitate din partea lebedelor, acestea acceptând-o imediat
printre ele.
Din poveste se pot desprinde mai multe concluzii moralizatoare:
– Să nu-i judecăm pe ceilalți în funcție de aspectul fizic sau de faptul că sunt diferiți de noi; mai
ales copiii vor învăța acest lucru, aflând că există calități mai importante decât aspectul fizic;
vor învăța să nu se împiedice de prejudecăți, să nu se oprească la aparență și să caute esența.
– De multe ori se întâmplă ca străinii să te aprecieze și să te ajute, în timp ce apropiații îți întorc
spatele. Așa s-a întâmplat și cu rățușca: în timp ce rațele au condamnat-o pentru urâțenia ei,
persecutând-o, lebedele s-au dovedit primitoare, adoptând-o.
– Să nu ne pierdem încrederea în noi, influențându-ne părerea și comportamentul celor din jur;
chiar dacă nu suntem iubiți de unele persoane, există altele capabile să ne iubească și să ne
aprecieze adevărata valoare. Din nou povestea este utila pentru copii: atunci când vor trăi
primele dezamăgiri și umilințe, se vor gândi la aceasta și nu se vor lăsa doborâți.
– Poate că nu ne putem adapta la un mediu anume; aceasta nu înseamnă că în altă parte nu ne
vom integra fără probleme.
Albă ca Zăpada
de Fraţii Grimm

Albă ca zapada este un renumit personaj folcloric de basm popular în multe țări
europene, mai ales în versiunea culeasă de Frații Grimm în 1812. Se spune că această fetiță s-a
născut ca răspuns la dorința mamei ei de a avea o fetiță frumoasă, fiind descrisă în raport cu
standardele vremii: fața albă ca laptele, buzele roșii ca sângele, iar părul negru ca abanosul.
Mama ei însă a murit la scurtă vreme. Frații Grimm au completat povestea, publicând versiunea
finală în 1854.
Povestea este o specie a genului epic in care realul si fantasticul se impletesc armonios,
accentual fiind pus pe verosimilitatea elementelor ce caracterizeaza planul real. Are o intindere
mai mica decat basmul si mai mare decat povestirea, personaje putine, un singur fir epic,
actiunea relatand un singur fapt.

Tema povestii Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este constituita de răutatea mamei vitrege
impottriva copilului ce traieste o copilarie nefericita, motiv frecvent întâlnit în basmele tuturor
popoarelor.
Personajele principale sunt concepute în antiteză.
Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului.
Albul zăpezii este simbolul arhetipal al sufletului neîntinat, negrul abanosului şi al părului
prinţesei contrastează cu albul, deci constituie simbolul dualităţii, roşul sângelui şi al buzelor
prinţesei reprezintă vitalitatea confruntată cu realitatea duală, gelozia reginei mame vitrege
reprezintă lupta ancestrală dintre forţele antagonice ale binelui şi răului.

Interpretări filosofice şi mistice:


Etnologii şi antropologii ÖHRICH şi RÖLLECKE atribuie albului zăpezii valoarea
simbolică a sufletului (cel al reginei mame adevărate şi cel al prinţesei,care trebuie să se
desăvârşească în evoluţia ei pământeană). Negrul abanosului şi al părului copilei sugerează
premonitoriu spectrul morţii. Tot din abanos este confecţionat şi sicriul cu pereţi de sticlă.
Stigmatul morţii îi împiedică atât pe vânător cât şi pe animalele sălbatice să-i facă vreun rău
prinţesei. Comportamentul, recuzita şi instrumentarul reginei vitrege vrăjitoare reflectă
implicarea maleficului: oglinda ca reflexie a atoatecunoaşterii dobândite, seducţia combinată cu
prefăcătoria, atentatele repetate, crima reuşită prin mărul otrăvit –toate sunt aluzii directe la
întruchiparea biblică a răului, şarpele din grădina raiului. Frica în etapele ei de fobie şi angoasă,
culminată în moartea prin paralizie şi blocarea organului iubirii, inima prinţesei, de către regina
vrăjitoare, toate nu sunt decât apanajul arhetipului de malefic.

Interpretări antroposofice:
Cercetătoarea Friedel LENZ relatează elegant punctul de vedere antroposofic: Casa piticilor este
simbolul corpului de copil, iar cei şapte pitici sunt forţele elementare sau principiile de care
ascultă fiinţa infantilă în evoluţia ei temporală şi care se supune misticii cifrei şapte, simbolul
timpului şi al împlinirii progresive a misiunii asumate. Împărţirea mărului otrăvit semnifică
contopirea cu entitatea antagonică pentru a o cunoaşte, pentru a-şi învăţa lecţia şi pentru a-şi
îndeplini misiunea, a cărei rezolvare poate veni numai din propriul interior (refuzul de a muri şi
regurgitarea mărului otrăvit), pentru a-şi împlini contopirea sufletului cu spiritul (nunta sacră cu
prinţul, revenirea la unitate).
Trinitatea şi reflexiile funcţionale ale acesteia determină regulile jocului evoluţiei pe care o
parcurge prinţesa din basm.
Albă ca Zăpada –prin natura ei imaculată –semnifică spiritul fiinţei umane, esenţa
vieţii,scânteia divină dătătoare de viaţă, subiectul povestii. La început este o copilă neprihănită
dar totodată neştiutoare. Pentru a cunoaşte fericirea adevărată, cea în cunoaştere, este imperativ
nevoie să-i cunoască valoarea, adică dificultatea cu care aceasta se obţine şi se păstrează.
Instrumentul acestei învăţături,sufletul, este vehicolul atribuit spiritului Albă ca Zăpada, rolul de
prinţesă (cu toate cele de trebuinţă pentru a fi fericită, la palat are tot de ce are nevoie) dar care în
ciuda condiţiilor date trebuie să treacă prin traume şi încercări emoţionale şi să-şi călească
voinţa, tenacitatea şi instinctul de supravieţuire.
Credinţa este virtutea care o scapă pe prinţesă din atentatele nereuşite ale vrăjitoarei, credinţa
care o ţine în viaţă până la venirea piticilor.
Speranţa în protecţia divină şi în izbăvirea de trudele la care este supusă constituie motivaţia
prinţesei pentru a nu dispera şi pentru a merge mai departe.
Deznodământul lasă să se întrevadă pentru auditoriu (pentru copiii care ascultă fascinaţi
şi cutremuraţi firul povestii) credinţa că esenţa primordială spirituală, neprihănită şi „albă ca
zăpada‖ a fiinţei umane supravieţuieşte ori căror încercări, chiar şi morţii sufletului şi a
trupului.Copiii află şi cred că sufletul entităţii„albe ca zăpada‖ accede într -un final la starea atât
de mult dorită –fericirea în contopirea căsătoriei cu prinţul,devenind una cu jumătatea
complementară, cu sufletul pereche predestinat.
La nunta (contopirea) celor două suflete pereche, forţa antagonică malefică se autodistruge
(regina vitregă dansează în papucii încinşi în foc până când cade răpusă), pentru că şi-a încheiat
misiunea şi evoluţia spiritului neprihănit este încheiată, şi-a dobândit înţelepciunea prin
experienţă.

Scufița Roșie
de Ch.Perrault

Scufița Roșie este un basm din folclorul european despre o tânără fată și un lup mare și rău.
Povestea are mai multe variante. A fost culeasă de folcloristul Charles Perrault (cu denumirea Le
Petit Chaperon Rouge) și de frații Grimm (Rotkäppchen).
Scufita Rosie este o poveste ce-si are radacinile in folclorul francez al secolului al 17-lea si a
cunoscut numeroase versiuni – inclusiv cea a lui Clarles Perrault.
Scufiţa Roşie‖ de Ch. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii.
Autorul Charles Perrault (1628-1703) este, de fapt, deschizatorul de drum in sfera literaturii
pentru copii, pentru ca textile sale sunt anume concepute pentru cei mici.
In prefata basmelor publicate in anul 1695 Charles Perrault considera ca “ cei mici au nevoie de
o atentie aparte pentru a intelege binele si raul, si pentru aceasta literature, in speta basmele si
povestile, tind sa arate foloasele pe care le ai daca esti cinstit, rabdator, muncitor, ascultator, cat
si nenorocirile care ii pasc pe toti cei care nu sunt astfel: (Ch. Perrault in prefata pentru
“Frumoasa din padurea adormita”, Bucuresti, 1968, p. 6-7)
Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul
subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii de catre copii.
În „Scufiţa Roşie”, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă, veselă,
sensibilă la frumuseţile naturii, iar lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia.
Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta şi a
rezolva conflictul dintre bine şi rău.
Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura
puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real-fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor,
florilor – capra, iezii, lupul.)
Morala povestii sugereaza ca fiecare actiune trebuie sa se subordoneze ratiunii si
responsabilitatii pentru a evita esecurile.
Fratii Grimm au extins subiectul creat de Charles Perrault si au pregatit un alt final pein care un
vanator il prinde pe ticalosul lup in casa bunicutei, ii taie burta cu o foarfeca si le scoate pe
Scufita-Rosie sip e bunica ei, imbogatind astfel semnificatia firului narativ.
Povestea lui Ch. Perrault sugereaza cititorului mic o conduit orientate spre o gandire pragmatic
care trebuie sa se adapteze in orice moment situatiilor celor mai neprevazute.
Finalul tragic desprinde povestea ―Scufiţa Roşie‖ de Ch.Perrault din şirul celor incadrate in
această schemă tip, in care binele invinge răul. ‖Morala‖ explică această atitudine a scriitorului
prin faptul că povestea se adresează şi varstelor in care raţiunea trebuie să
devină latura dominantă cu menirea de a ne cenzura faptele. Astfel:
―...n-are rost să fim măcar miraţi
Atunci cand de lup suntem mancaţi.‖
Povestirea şi schiţa

Povestiri şi schiţe despre vieţuitoare: Emil Gârleanu – Căprioara ; Ioan Alexandru Brătescu-
Voineşti – Puiul; Ion Creangă – Ursul pâcălit de vulpe / Capra cu trei iezi;

Emil Gârleanu – Căprioara


-schita-

Multi dintre marii scriitori romani au accesibilizat adeziunea micilor cititori la scrierile
despre vietuitoar, creand un univers similar celui uman, in care copiii se regasesc pe deplin.
Ei se regasesc in vietatile in chip antropomorfizat, atribuindu-le gandurile, sentimentele,
aspiratiile proprii.
Un model al literaturii pentru copii cu tema vietuitoarelor poate fi considerat volumul „Din
lumea celor care nu cucvanta” publicat in anul 1910 de Emil Garleanu.
Volumul evoca o lume in care insectele si animalele vorbesc si gandesc, isi traiesc bucuriile si
durerile intr-un microcosmos propriu, intim.
Schita „Caprioara” face parte din acest volum in constituirea caruia Emil Garleanu s-a inspirat
din celebrelele „Histoires Naturalles” ale lui Jules Renard.
Schita – este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care
participa un numar redus de personaje suroprinse intr0un moment semnificativ al existentei lor.
In „Caprioara” autorul descrie aspecte din viata animalelor ce traiesc in salbaticia codrilor.
Tema schitei o constituie instinctul matern care transcede granitele si diferentele dintre oameni
si animale. Caprioara are un instinct matern atat de puternic incat isi sacrifica propria viata
pentru a o salva pe cea a iedului, intocmai ca un om.
Schita este compusa din cateva momente impresionanate care succed rapid culminand cu un
deznodamant tragic.

Trista ca trebuie sa-si paraseasca iedul, deoarece sosise vremea intarcatului, caprioara il
mangaie pentru ultima data, apoi il conduce pe varful muntelui „Departe de iscusinta
vanatorului” si de „dusmania lupului”.
Comparatia „muschiul cald, gros ca o blana”, triplul epitet „botul mic, cald si umed”
evidentiaza frumusetea acestor animale, armonia dintre ele si natura.
Momentele epice alterneaza cu cele descriptive. Autorul observa pe rand comportamentul
iedului, al caprioarei in drumul lor spre „tancurile de stanca din zare”.
In drumul lor patrund „in inima intunecata a padurii” , autorul foloseste comparatia „intunecata
ca un iad”, acesta pregatind astfel punctul culminant al schitei.
In mijlocul padurii „ochii lupului straluceau lacomi” catre iedul care zburda bucuros alaturi de
mama sa.
In fata pericolului caprioara scoase un „zbierat adanc, sfasietor” oferindu-se prada lupului pentru
a-si salva iedul.
Observatiile autorului din deznodamant evoca imaginea caprioarei dioborata de lup, precum si a
iedului”inspaimantat” ce se topeste in desisul padurii asa cum imaginea lui se va topi in privirea
si inima mamei. Tabloul esre memorabil prin exactitatea descrierii si bogatia imaginilor
sugestive.
„Prabusita de sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei.
Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar
ochii i se tulbura de apa mortii”.
Schita a fost zugravita cu maiestirie de Emil Garleanu, ea are o insemnata valoare
instructiv-educativa, constituind un mijloc de cunoastere a unor aspecte din viata animalelor.
Lectura acestei schiţe trezeşte copiilor preşcolari dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură
şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de
observaţie. De asemenea se evidentiaza polisemnatismul textului cat si imaginea antropomorfica
a lumii.
Parcurgerea si analiza schitei „Caprioara” ofera posibilitatea unor trairi pline de inedit in cadrul
unui text care evoca prin umanizare, intr-o povestire concentrata, un tablou dramatic plin de
invataminte.
Garleanu umanizeaza lumea vietuitoarelor padurii cu intelegere, blandete, delicatete construind o
opera deosebita si mult apreciata de cei mici.

Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti – Puiul


-schita-

In tema sensibila si specifica literaturii pentru copii – lumea vietuitoarelor- se incadreaza


si schita „Puiul” cea mai populara scriere a lui Al. Br.Voinesti.
Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri
patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite,
nuvele si povestiri. Ele vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si
lumina -1912, Nuvele si schite -1903. A mai scris drama Sorana.
Asemeni Caprioarei din opera lui Garleanu si prepelita este nevoita sa duca o lupta apriga
in sufletul sai intre a sta langa puiul ranit su a-i salva pe toti ceilalti de moartea adusa de frig si
inghet.
Astfel prepelita sacrifica puiul ranit si „fara a privi inapoi” zboara cu puii sanatosispre taramul
unde vara este vesnica.
Schita – este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care
participa un numar redus de personaje suroprinse intr0un moment semnificativ al existentei lor.

Subiectul schitei -O prepelita venita din Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care
depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele ramase pe miriste. Puiul cel mare
a fost prins de un flacau, dar acesta ii da drumul. El nu a ascultat de mama lui si este mustrat.
Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare
dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui,
pentru ca acesta sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib.
Este ranit si cade in lastaris. Prepelita isi da seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea.
Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata, apoi este cules porumbul si cade bruma. Pasarile
(cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se indura sa se desparta de
puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i salva pe ceilalti.

Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi
ca: lastaris, cu sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica,
herete, a se pitula. Pentru a ne sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si
cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament
uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste
margele verzi", "a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui
caine", "bataia pustii", "ca sticla", "moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand
in rasul pamantului", folosind comparatii, metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul
si metafora "haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Din punct de vedere temporal schita cuprinde cele patru anotimpuri, cu caracteristicile lor
specifice in relatie cu ciclul de viata al pasarilor calatoare.
Din punct de cedere al succesiunii momentelor epice autorul construieste o actiune bine dozata
din punctul de vedere al tensiunii actiunii in functie de anotimp. Fiecare etapa are nota sa
specifica conservata in instinctul natural al prepelitei.
Evolutia intamplarilor din schita „Puiul” are caracter moralizator: atunci cand copiii nu
asculta sfaturile parintilor, pot avea parte de intamplari ce se incheie tragic.
Dragostea de mama ii sfasie prepelitei inima, iar autorul ilustreaza lupta din sufletul sau,
pendularea intre doua posibilitati – sa ramana sau sa plece.
Ultima parte a schitei, constituita intr-un epilog prezinta moartea puiului de prepelita ramas la
marginea lastarului, o imagine trista, plina de incarcatura emotionala.
„Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste,,,un caramb de cizma pe care se urca o
furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort cu degetele ghearei
impreunate ca pentru rugaciune”
Schita are un puternic mesaj cu caracter moralizator ce reiese inca din motto-ul acesteia „Sandi,
sa asculti pe mamica!”
Analizand schitele lui Al. Br. Voinesti, G. Calinescu spune ca acestea „au o desfasurarea
de o economie perfecta, care face ca prin mijloace asa de simple sa se capete efecte emotionale
atat de durabile”.

Ion Creangă –Capra cu trei iezi


-povestire-

„Capra cu trei iezi” este o poveste scrisa de Ion Creangă, pe care a publicat-o pentru prima dată
la data de 1 decembrie 1875 în revista Convorbiri literare.
În povestirile, basmele şi amintirile lui, Creangă înfăţişează societatea rurală, satul sub
regim feudal, acela in care el insuşi a trăit. Şi cum avem de a face cu o creaţie obiectivă în multe
din aspectele operei, se pot urmări, pe langă ecourile evenimentelor contemporane, tipurile
caracteristice.
La inceput Creangă e socotit de Maiorescu, însuşi un scriitor popular, povestitor de poveşti
folclorice. Se pot găsi într-adevăr prototipuri ale poveştilor sale in folclorul universal, dar ce e
curios, mai puţin local. Astfel Soacra cu trei nurori seamănă cu soacra din culegerea armenească
a lui Mina Ceraz. Tema din Capra cu trei iezi seamănă cu fabula lui La Fontaine Le loup, Le
chevre et le chevreau; Punguţa cu doi bani există in Panchatantra şi la Esop, Povestea porcului ,
o găsim in Straparola de Caravaggio ori in Contes de fees de Contesa a Aulnoy, in basmele
săseşti culese de Iosif Haltrich.
Povestea ne prezintă drama unei mame care îşi propune să pedepsească abuzul şi violenţa în
numele dragostei materne, dar şi al unui spirit de dreptate afirmat întotdeauna cu tărie de către
cei slabi şi lipsiţi de apărare.

Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele casei: o


capră, care avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după
mâncare. Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec.
Intriga e dată de pânda lupului, care intenţionează să profite de lipsa mamei, introdusă de
formula „Păreţii au urechi şi fereştile ochi”. Plecarea caprei de acasă favorizează o zi
neobişnuită, evenimentul.

Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor, cântatul),
dezbaterea iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare, sărind să
deschidă uşa, este primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi scapă cel mic ascuns
în horn.
Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că lupul a
ucis nu numai pentru hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că
râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-
şi caută de drum”.
Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele întâmplate de către
iedul cel mic, bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în practică.

Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat


această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va
pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Basmul se
pretează la niveluri diferite de interpretare. Prima, şi cea mai la întâlnită, este cea didactică: o
lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti; textul poate fi privit ca o fabulă cu funcţie
social-morală concretă.

Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al


copilăriei, „omul negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează,
prin limbaj, pietatea, mila creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi vinovat de uciderea
iezilor); lupul e de la-nceput un duşman de lup... care de mult pândea un prilej ca să pape iezii,
încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu
dânşii, cred - ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând până la acte gratuite
(acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge).

E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă,
cumătră, se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi
vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau
sarmalele întregi pe gât”. Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă,
avizată şi de bună gospodină, pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, care simte primejdia
şi vrea s-o prevină, plânge moarte iezilor şi îi răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi e
neînduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori...”.

Iezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură; cel mare
este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul întâietăţii,
superiorităţii în vârstă, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă pătrunzătoare, care
separă aparenţa de esenţă, arată dragoste frăţească şi filială. Dacă privim din perspectiva
răzbunării, mesajul basmului mai poate fi formulat şi prin referire la puterea omului care nu stă
în forţă, ci în puterea minţii, dovadă că o fiinţă slabă şi fără apărare reuşeşte să învingă un
adversar de temut.

Interpretarea realistă vede în povesteo istorioară din viaţa ţărănească, „o nuvelă din viaţa
ţărănească”, cum atrage atenţia Garabet Ibrăileanu: „Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă sunt
bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, badea Ipate etc.
sunt oameni vii, ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa muntelui din judeţul Neamţ. Şi vestiţii
năzdrăvani: Ochilă, Flămânzilă Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi «ai
dracului», ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea, şi ceilalţi din «Amintiri», numai sunt trataţi epic.

În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat, considerată
pradă uşoară în mâinile aventurierului - Zoe Dumitrescu Buşulenga vede şi ea în lup un Don
Juan rustic, care, spre a-i câştiga graţiile, se erijează în prieten şi protector al familiei: „Nănaşul
nostru şi prietenul dumitale...”.

Interpretând basmul prin această grilă, Florica Bodiştean vede în acţiunea lupului o vendetă
personală prin care un ţăran afemeiat plăteşte o poliţă femeii virtuoase care refuză să-i răspundă
la avansuri. Iezii nu sunt decât instrumentul răzbunării cel mai eficient, căci lupul o atacă pe
capră în punctul cel mai sensibil.

Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi
cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita
naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi
insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a
respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura
constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Ursul pacalit de vulpe


Povestire-
de Ion Creanga

Binecunoscuta poveste a lui Ion Creangă, care încântă cu succes generații si generatii de
mici cititori, a fost publicata initial in anul 1880 in „Albumul macedo-roman” iar apoi in
„Convorbiri literare” nr. 11 din 1 februarie 1885.
Povestile lui Creanga aduc pe langa veselia intamplarilor si o puternica nota educativ-
intructiva. „Invatatorul Creanga” doreste prin aceasta poveste sa dea o pilda de comportament
scotand in evidenta doua trasaturi negative de caracter: viclenia si prostia.
Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta poveste a lui Creanga, are doar 3 personaje si un
subiect simplu si accesibil celor mici: Un taran cu o caruta cu boi, incarcata de peste vede pe
drum o vulpe care s-a prefacut ca e moarta. Taranul pune vulpea in carul sau cu gandul ca se va
folosi de frumoasa coada a vulpii. Dar vulpea, vicleana cum era, s-a trezit si a aruncat toti pestii
din caruta pe drum, dupa care a sarit si a inceput sa ii manance cu lacomie. Un urs trecand pe
acolo o zareste si ii cere sa ii dea si lui cativa pesti. Vulpea refuza dar in schimb il sfatuieste sa
isi vare coada in lac si sa astepte pana peste se vor prinde de coada lui. Ursul urmeaza sfatul
vulpii dar apa lacului ingheata si ursul ramane nu numai fara peste dar si fara coada.
Vulpea s-a ascuns intr-o scorbura de copac si radea de supararea ursului care nu s-a mai putut
razbuna nicicum pe vulpe.
Morala povestirii este ca nu ai voie sa te increzi in nimeni pentru ca te poate pacali.
Ion Creangă înfăţişază, prin cele două personaje animale, două tipuri umane antagonice: omul
viclean, isteţ, capabil să-şi satisfacă necesităţile, dar şi răutăcios, batjocoritor şi omul greoi, încet
la minte şi naiv, uşor de înşelat prin prefăcătorie şi viclenie.
Un comentariu amănunţit pe marginea textului, o analiză detaliată a comportamentelor
personajelor, conduc spre formarea unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter: vigilenţă,
sinceritate, hărnicie şi excluderea din comportament a celor negative: viclenie, înşelătorie, lene,
minciună.

Povestiri despre copilărie

I.L.Caragiale – D-l. Goe / Vizită; Octav Pancu Iaşi – Iedul cu trei capre; Barbu Ştefănescu-
Delavrancea – Bunicul / Bunica; Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată;

,,D-l Goe”
de I.L. Caragiale

Opera literara ,,D-l Goe‖ a fost publicata in ziarul ,,Universul‖ in 1901, apoi inclusa in
volumul ,,Momente si schite‖.
“D-l Goe” este o schita in care autorul reliefeaza felul in care erau educati copiii in familiile burgheze
Schita – este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care
participa un numar redus de personaje suroprinse intr0un moment semnificativ al existentei lor.

Titlul operei, alcătuit din 2 substantive, unul comun ,,d-l‖ si celalalt propriu ,, Goe‖,
anunta personajul principal si sugereaza fina ironie a prozatorului fata de familiile care isi rasfata
copiii, acordandu-le mai multa importanta decat li se cuvine. Punctele de suspensie indeamna la
meditatie asupra aspectelor de viata infatisate.
Subiectul operei este simplu si infatiseaza doar un moment din viata personajului
principal: calatoria cu trenul la Bucuresti. Goe, impreuna cu cele trei doamne: mamitica,
mam‘mare sit anti Mita, asteapta trenul din urbea X pentru a pleca la Bucuresti, la parade de 10
Mai. Aceasta plimbare este oferita ,,puisorului‖ cu scopul de a-l determina sa invete, ca sa nu mai
ramana repetent. Deci, Goe este personajul principal deoarece participa in toate momentele
actiunii, iar celalalte personaje actioneaza in functie de comportamentul si de reactiile sale.
Mijloacele de caracterizare ale acestiu personaj sunt directe, ce se desprind din spusele
naratorului sau ale altor personaje, si indirecte, ce reies din comportamenul, faptele,gandurile si
vorbele baiatului. Atitudinea dominanta din comportarea lui Goe este pretentia de a i se indeplini
totul si imediat. Chiar si trenul trebuie sa vina cand vrea el: ,,cu un ton de comanda, zice
incruntat :Mam‘mare, de ce nu mai vine‖ Graba cu care il linisteste mam-mare, diminutivul cu
care i se adreseaza ,,puisorul‖, gesturile pe care le face, acelea de a-l saruta mereu sau de a-I
aranja palaria, toate dovedesc ca Goe este un rasfatat. I se acorda o importanata exagerata si
nemeriata.
Pentru prezentarea portretului fizic, autorul nu da amanute referitoare la infatisarea
baiatului. Stim ca era de varsta uniu elev, si printr-o sumara descriere se opreste la aspectul
vestimentar, care sugeraza starea materiala buna a familiei: ,,Un frumos costum de marinar,
palarie de paie, cu insccriptia pe pamblica Le foridable ‗‘ Discutie filologica asupra cuvantului
marinar reflecta incultura doamnelor, cat si a lui Goe, precum si lipsa de respect a acestuia :
<Vedeti ca sunteti proaste amandoua ?> Lipsa de educatie a lui Goe este tradata atat de
comportament cat si de limbaj : este agitat pana la venirea trenului, se stramba la tanarul care-i
da un sfat bun, scoate capulpe fereastră pierzandu-si astfel palaria si biletul.
Acestor greseli necorectate ale lui Goe li se adauga si altele din partea doamnelor. Ele,
insele needucate nu au capacitatea de a-i educa si pe altii. Astfel, desi este in situatie de
repetentie, baiatul este rasplatit cu o distractie la Bucuresti. Daca face o nazdravenie nu este
certat, ci admirat, imbratisat si admirat : < e lucru mare cat e de destept>. <Destept>, <simtitor>,
<e ceva de speriat>, sunt trasaturi ce contureaza un fals portret a lui Goe facut de cele trei
doamne. Comportamentul necuvincis al lui Goe este demonstrat de replicile si de
comportamentul sau : <sa moara>, <pe tine nu vreau>, cat si de tragere semnalului de alarma. La
aceasta intamplare din urma, era supravegheat de mam‘mare, aceasta nu-l dojeneste, ci ii
ascunde fapta, prefacandu-se ca doarme cu <puisorul> in brate.
Dialogul si naratiunea devin mijloace de caracterizare ale personajelor. Frecventa
dialogului imprima operei caracter scenic, de aceea opera a fost deseori dramatizata, interventiile
naratorului devenind adevarate indicatii de regie.
Valoarea educativa a operei consta din contrastul dintre aparenta si realitate. Doamnele
vor sa para manierate, au pretentii de o educatie aleasa, dar foloseste unele cuvinte gresit :<
platiterara>, <ciucalata>, si unele cuvinte frantuzesti folosite inclorect : <parol>, <la bulivar>
Naratorul, in ideea vadita de a ascunde , prin ras unele defecte, a creeat personaje tipice,
simbolice. Goe este printre personajele lui Caragiale un Ionel mai mare si dezvoltat, facand
trecerea la pleiada de Ionesti, Georgesti si Mitici.
Vizita
De I.L.Caragiale

i.L. Caragiale a rămas, până astăzi, cel mai mare dramaturg din literatura română, mai
ales prin comediile: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută şi D-ale carnavalului, în care
prezintă aspecte caracteristice ale societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Numele său este legat şi de inegalabilele Momente şi schiţe, în care prezintă, într-o
viziune comică, întâmplări la care participă personaje reprezentative din societatea contemporană
autorului. Scriitor realist, I.L. Caragiale creează o galerie de tipuri umane reprezentative nu
numai pentru epoca sa, ci care trăiesc oricând, de aceea inegalabilul scriitor este considerat
„contemporanul nostru”.

Schiţa este o operă epică - o naraţiune - în proză, de mici dimensiuni, în care se relatează
o singură întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece
într-un interval de timp scurt, cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns.

În opera literară Vizită..., care este o schiţă, I.L. Caragiale evidenţiază efectele nocive
(dăunătoare) pe care educaţia greşită din familie le are asupra comportamentului copilului.

Titlul precizează împrejurarea în care povestitorul se întâlneşte cu Ionel şi constată


urmările „educaţiei” despre care vorbea cu mândrie mama copilului. Prin folosirea substantivului
comun nearticulat „Vizită”, autorul a intenţionat, probabil să dea caracter de generalitate
comportamentului ridicol cauzat de o educaţie superficială şi precară (şubred, fragil). Ca orice
personaj realist, Ionel devine tipul reprezentativ pentru copiii răsfăţaţi şi prost crescuţi, care
dispreţuiesc bunul simţ.

Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile şi sentimentele prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările sunt povestite de către narator, care, în
această operă literară, este şi personaj-martor, deoarece asistă la acţiune. Statutul de personaj-
narator justifică povestirea la persoana I.

Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi


dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale personajelor
caracterizate indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe momentele subiectului.
Construcţia şi momentele subiectului

Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi


dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale personajelor
caracterizate indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe momentele subiectului.

Intriga
Prima frază a schiţei atestă naraţiunea la persoana I şi personajul-narator, constituind
intriga acţiunii: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca
s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu...”.

Expoziţiunea
După ce precizează motivul vizitei, în expoziţiune autorul îl caracterizează direct pe
Ionel, „un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori”, „îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă
de mare ţinută”. Musafirul îi aduce în dar sărbătoritului o minge „foarte mare de cauciuc şi foarte
elastică”, ceea ce face plăcere atât doamnei Popescu, cât şi fiului ei. După ce conversează despre
agricultură şi despre vreme, oaspetele remarcă faptul că, în ultimul timp, doamna nu mai fusese
văzută la plimbare, la teatru sau la petreceri. Ea se scuză cu distincţie şi se justifică aluziv că se
ocupă de educaţia copilului şi acest lucru îi ocupă foarte mult timp, mai ales că ea „nu vrea să-l
lase fără educaţie”.

Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii profilează urmările pe care educaţia nocivă le are asupra
comportamentului băiatului. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera
alăturată se aude vocea „răguşită de femeie bătrână” a servitoarei, care-i reclamă doamnei că
Ionel „nu s-astâmpără” şi e gata să răstoarne maşina de făcut cafea. Expresia mamei este plină de
încântare faţă de ştrengăriile copilului şi se minunează cu admiraţie cât este de „deştept”. Ea se
îndreaptă spre uşă, dar „micul maior”, îi opreşte trecerea, „luând o poză foarte marţială”. Mama-l
sărută şi îl scuipă să nu-l deoache, apoi, rugându-l să nu se mai apropie de „maşină”, îşi continuă
conversaţia cu musafirul.

În acest timp, Ionel merge într-un colţ al salonului unde „pe două mese, pe canapea, pe
foteluri şi pe jos stau grămădite fel de fel de jucării”. Copilul îşi alege o trâmbiţă şi o tobă, cu
care, în timp ce se leagănă pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulţi nu se
mai înţeleg. Observaţia mamei „că nu e frumos când sunt musafiri” şi mai ales precizarea
oaspetelui că „la cavalerie nu e tobă şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa” schimbă jocul copilului,
care scoate sabia şi începe să atace tot ce-i iese în cale.

Prima victimă este ,jupâneasa cea răguşită”, care intră pentru a aduce cafea şi dulceaţă.
Ea este salvată în ultimul moment de mama ce-i sare în ajutor şi care-şi plăteşte cutezanţa,
deoarece se alege cu o „puternică lovitură de spadă”, sub ochiul drept. Incidentul nu o supără pe
doamna Popescu şi vrea drept răsplată de la copil o sărutare, pentru a-l ierta. Oaspetele cere
permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, după ce-i precizează că la ei se fumează, îi spune
surâzând aluziv că şi „maiorului” „îi cam place”. Surprins, musafirul îi atrage atenţia că tutunul
este o „otravă”, însă copilul, care lucra „cu lingura în cheseaua de dulceaţă”, întreabă obraznic:
„Da’ tu de ce tragi?”.

Mama consideră că băiatul a mâncat prea multă dulceaţă, dar el mai ia câteva linguriţe şi
dispare în „vestibul”, de unde se întoarce cu cheseaua goală. Se apropie apoi de musafir, ia din
tabacheră o ţigară, pe care o pune în gură şi, salutând milităreşte, cere un foc. La îndemnul
mamei amuzate, oaspetele îi aprinde ţigara, pe care copilul o fumează până la carton, apoi începe
să se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, după ce „tulbură grozav liniştea
ciucurilor de cristal” ai candelabrului, îi zboară musafirului ceaşca, opărindu-l cu cafea. Şi de
această dată intervenţia mamei este formală, ea îşi consolează oaspetele, spunându-i că pata de
pe pantalon „iese cu niţică apă caldă”.

Punctul culminant
În momentul următor, care este şi punctul culminant al acţiunii, copilul leşină din cauza
tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este „disperată”, îl stropeşte cu apă rece, până îşi
revine.

Deznodământul
Deznodământul schiţei include plecarea oaspetelui care abia acasă îşi dă seama din ce
cauză dispăruse Ionel în vestibul luând cheseaua cu el: ca să toarne dulceaţă în şoşonii
musafirului. Întâmplarea povestită - vizita făcută doamnei Maria Popescu, care se poate
concentra în câteva momente (idei principale): discuţia cu doamna Popescu, conflictul cu
slujnica, joaca turbulentă cu trâmbiţa şi toba, atacul, fumatul, trântirea mingii şi leşinul îi oferă
autorului prilejul de a reliefa personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul.

Caracterizarea personajului Ionel

Ionel este personajul principal al schiţei, deoarece participă la toate momentele acţiunii,
fiind „eroul” întâmplărilor care-i evidenţiază trăsătura morală de bază, proasta creştere. Lipsa de
educaţie generează dispreţul faţă de slujnica pe care nu o ascultă, în ciuda faptului că era în
vârstă, dezordinea care domnea printre jucăriile sale, lipsa de respect faţă de mama sa şi faţă de
musafir, deoarece conturbă frecvent conversaţia celor doi şi îi toarnă oaspetelui dulceaţa în
şoşoni, obrăznicia pe care o dovedeşte servindu-se din tabachera musafirului. El este prototipul
copilului răsfăţat, prost crescut şi înfumurat, care simte că orice obrăznicie va fi percepută cu
încântare şi satisfacţie de mama sa.
Faptele lui Ionel stârnesc, aşadar admiraţia şi râsul mamei, care se dovedeşte incapabilă
de a-i face educaţie. Indulgenţa faţă de năzbâtiile lui Ionel şi mai ales maimuţăreala sentimentală
a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a corespunde unei educaţii solide, cum
pretindea la începutul schiţei. Naratorul-personaj este aparent detaşat de întâmplările povestite,
dar, prin ironia care însoţeşte relatarea faptelor, sugerează poziţia sa critică.

Concluzie

Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident şi în schiţa Vizită… El îmbină, în


principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia trăsăturile
morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj. Cel de-al treilea mod de
expunere, descrierea, apare fragmentar în schiţa de portret făcută lui Ionel şi în prezentarea
interiorului casei doamnei Popescu.

Deoarece este o operă literară epică în proză, de mici dimensiuni, cu un număr redus de
personaje, în care se povesteşte o singură întâmplare - vizita făcută de narator doamnei Popescu
pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului său - prin care se evidenţiază câte o trăsătură
caracteristică a personajelor - proasta creştere a lui Ionel şi incapacitatea doamnei Popescu de a-
şi educa fiul - iar ţinutul şi spaţiul acţiunii sunt restrânse, naraţiunea Vizită... este o schiţă.

Iedul cu trei capre


De Octav Pancu Iasi

Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca cumplită,
cea a cenzurii şi despotismului socialist, să dăruiască copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete
savuroase.
Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile,
care departe de mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine
este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat de cei răi!

“Iedul cu trei capre” este o povestire intrunind toate caracteristicile acesteia.


Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de
vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ,
accentul cade pe intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre
nuvela si schita.
Autorul isi face simtita prezenta pe toata desfasurarea povestirii, intervenind cu remarci
acolo unde considera ca o idee trebuie subliniata-“pe mine de m-ar lăsa să stau măcar o zi
în casa aceea, nu mi-ar mai trebui nimic. Măiculiţă ce mai trai !”
Intreaga actiune a povestirii il are in centru pe iedul cel rasfatat, celelalte personaje
(mama iedului, bunica, matusa, lupul, ursul, vecina etc.) nefacandu-se remarcate.

Titlul – ne prezinta practic personajul principal –un ied rasfatat in jurul caruia mama,
bunica si matusa se invarteau toata ziua pentru a-I face poftele.

Tema povestirii – este constituita de copilul rasfatat caruia nu I se refuza nimic si efectele
nocive ale acestui comportament asupra dezvoltarii si formarii in general.

Incipitul – ni-l prezinta pe iedul cel rasfatat caruia atat mama cat si bunica si matusa ii
indeplineau toate dorintele.

Intriga - o vecina le rugase pe cele trei capre sa mearga a doua zi la ea acasa pentru a o
ajuta la niste treburi.

Desfasurarea actiunii –Cele trei capre pleaca sa isi ajute vecina, asa ca iedul ramane
singur acasa. iedul nici nu se trezeste bine si incepe sa strige dupa mama sa sa-l imbrace
si sa-l incalte, insa aceasta era de negasit. Insa vulpea tocmai trecea pe acolo si auzind
urletele iedului, ii ceruse hainele mintindu-l ca-l va ajuta sa se imbrace, dar aceasta a
fugit lasandu-l fara haine. Tot plangand de suparare, il apuca foame si striga la matusa
capra cea care ii dadea in fiecare zi de mancare, insa nici aceasta nu era de gasit. Si de
aceasta data, in timp ce iedul se vaicarea, intamplarea face ca pe la geamul casei sa treaca
ursul. Iedul este pacalit inca odata, de urs acum, care l-a intrebat unde ii este mancare si ii
promisese ca o sa-i gateasca, dar acesta infuleca tot si pleca mai departe.

Punctul culminant -Venise acum seara si iedul era dezbracat, infometat si i se facuse si
somn. Cum ii era obieciul, o striga pe capra bunica sa vina si sa il adoarma, dar la fel ca
si celelalte doua capre, era de negasit. Extenuat si suparat, accepta ajutorul lupului care
se oferise sa-l adoarma. Dar, auzind ca lupul planuieste sa-l manance, iedul se smulge de
langa lup si fuge afara unde sta ascuns pana la sosirea caprelor acasa.

Deznodamantul– il reprezinta practic renuntarea la atitudinea de rasfatat a iedului,


momentul de maturizare in care acesta isi ia viata in propriile maini.
El se intoarce din ascunzis seara tarziu cand toate cele trei caprele erau deja acasa si
spunandu-le ca le va povesti tot ce a patit, doar ca inainte vrea sa sa-si caute niste haine
si sa se imbrace, sa manance ceva ca-i era foame si, pe cand sa le povesteasca patania,
“adormi bustean”.
“Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale - dar înainte să-şi înceapă povestea,
adormi buştean”
Povestirea are o deosebita valoare instructive-educativa datorita moralei sale.
In concluzie, opera literara “Iedul cu trei capre” de Octav Pancu Iasi, intruneste
toate trasaturile speciei epice povestire, fiind printre cele mai reprezentative povestiri din
literatura pentru copii.

Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Bunicul

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a


contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca si alti scriitori, în perioada de trecere de la marii
clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri în
proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus
în literatura româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, în scrisul
românesc, limba vie a celor care traiesc în contact cu pamântul". (G. Ibraileanu).

„Bunicul” este o povestire publicată în 1893 în revista „Literatură și știință” de catre Barbu
Stefanescu Delavrancea, unul dintre cei mai de seama autori de literatura pentru copii.
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai
valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima
sentimentele prin intermediul personajelor.
Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui
narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe
intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita.

Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici ( Tudor şi Musa Albu ) sunt o
mărturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului faţă de întreaga ţărănime română .
Chipurile celor doi bunici l-au urmărit toată viaţa oferindu-i subiecte literare tratate cu o duioşie
unică în literatura noastră . Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelaşi nume , care
rămâne peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va închina mereu . „Pletele lui
albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe ; sprâncenele , mustăţile , barba ... peste toate
au nins anii mulţi şi grei . Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară : blânzi şi mângâietori” .
„Bunicul” este un text despre copil şi copilărie , despre inocenţă , curiozitate ,
neastâmpăr . Povestirea începe cu fixarea temporală şi spaţială a acţiunii . Se fac precizări asupra
elementelor de timp şi de spaţiu . E primăvară . „Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme” .
„Bunicul stă pe prispă” . Aşteaptă cu nerăbdare sosirea nepoţilor , intră în jocul lor şi inventează
răspunsuri pe înţelesul celor doi la fiecare întrebare . Trăieşte prin prezenţa nepoţilor şi în acelaşi
timp se teme ca , cei mari să nu-i îndepărteze de el . Asemenea Lui Iisus repetă către fiica sa :
„Lăsaţi pe copii să vie la mine !” . Nici suferinţa fizică nu ştirbeşte dragostea bunicului pentru
nepoţii săi . Are obrajii înroşiţi de palmele primite , dar surâde liniştit .
Dialogul se împleteşte cu naraţiunea şi descrierea pentru a evidenţia însuşirile
bunicului . Acesta este simbolul înţelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi
şi a se comporta . Este blând , bun , înţelegător , răbdător şi credincios .
Naratiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor : lumea reală . Trecerea din
lumea reală spre cea fantastică este reflectată de imaginaţia copilului . „- Tată-moşule , aş vrea
să îmi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot , până în slava cerului , zise băiatul netezindu-i
barba” . De asemenea , dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil ,
plin de curiozitate .
Bunicul şi cei doi nepoţi sunt personajele principale , iar fiica bătrânului apare
sporadic , ca personaj secundar .
Pentru realizarea artistică , autorul foloseşte :
 epitete : „plete albe şi creţe” , „ochi blânzi şi mângâietori” , „femeie uscăţivă” ,
„un băietan şi o fetiţă roşii şi bucălăi” ;
 metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii mulţi şi grei” ;
 comparaţii : „plete ... ca nişte ciorchini de flori albe” ;
 repetiţii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !” ;
 enumeraţii : „sprâncele , mustăţile , barba ...” , „şi iar începu râsul şi jocul şi
cântecul” .
Sub aspect lexical şi gramatical se remarcă folosirea unor cuvinte şi expresii populare
şi religioase : „Măi cazace , căzăcele , ce caţi noaptea prin argele ...” , „bată-vă norocul !” ,
„Lăsaţi pe copii să vie la mine !” , precum şi a vocativelor pline de afecţiune : „cocoşeii
moşului !” , „voinicii moşului !” . Limbajul este organizat în propoziţii scurte , cu o structură
simplă şi o topică standard . Predomină construcţiile morfo-sintactice verbale la începutul
naraţiunii şi cele substantivale în cadrul descrierii personajelor .
Opera literară „Bunicul” , în ciuda titlului expozitiv , nu este numai un portret în
proză creionat de amintirea maturului , ci şi un poem al inocenţei , al candorii infantile .

BIBLIOGRAFIE
 Elena Călugăru , Literatură clasică română – Antologie , 1996 , Editura
EX LIBRIS Bucureşti
Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Bunica

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a


contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca si alti scriitori, în perioada de trecere de la marii
clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri în
proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus
în literatura româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, în scrisul
românesc, limba vie a celor care traiesc în contact cu pamântul". (G. Ibraileanu).

„Bunica” este o povestire publicată în 1893 în revista „Literatură și știință”.


Din punct de vedere al speciei literare, „Bunica” este o povestire epica, una dintre cele mai
valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima
sentimentele prin intermediul personajelor.
Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui
narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe
intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita.

Opera literara "Bunica", în ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret în proza creionat de
amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La început, scriitorul sugereaza prin descriere câteva însusiri ale bunicii, asa cum s-au întiparit în
mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu
parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene,
de la nas în jos".

Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta îi saream înainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sânul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce
ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii în lumea basmului, pe care
niciodata bunica nu-l ispravea.

In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o
ploaie albastra", ea, torcând, îsi începea basmul, iar copilul visa înainte.
El asculta — pentru a câta oara? — basmul cu împaratul care n-avea copii si pe care un batrân
mic, barbos si cocosat îl înstiinteaza ca va dobândi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai
atunci când cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea împaratului este zadarnica,
pentru ca merii înfloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.

Intr-o zi vine la împarat "o baba batrâna, sbârcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la
zâna florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumându-si însa riscul de a
fi prefacut "în buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".

Ascultând sfatul, împaratul porneste la drum si ajungând într-o padure mare si întunecoasa, pune
capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste când bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.

In final, scriitorul îsi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm întreg, stând cu capul în
poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si
adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei".

Povestirea bunicii este întrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului în mintea caruia
lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cât de
mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cât era de mic?", " — De ce nu legasera rod,
bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor al inocentei" (Al. Sandulescu), când copilul
concluzioneaza raportând totul la propria persoana:

"—Bunico, e rau sa nu ai copii?


— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cât era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."

Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de


veghe la cea de somn prin "acea placuta îngânare a vorbelor ce se pierd ca într-un abia soptit
descrescendo". (Al. Sandulescu):

"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...


— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.

Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului
inocentei, dar are, în prima parte a scrierii, si ceva încântator, acaparator, prin curgerea lui
rapida, sacadata:

"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.

Dialogul se împleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si însusirile bunicii.

In afara de cele câteva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (înalta, uscativa, cu parul
cret si alb, cu ochi caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin
naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reantâlnirii cu nepotul,
este generoasa, ("totdeauna sânul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea îmi da parul în sus,
ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, având harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab îl transpune
pe nepot în lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea începea sa spuie
si eu visam înainte"). Blânda si întelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorâta din
candoarea vârstei si îsi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, râdea, îmi desfacea
parul cârliontat, în doua parti, si ma saruta în crestetul capului".

Bunica apare în mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie
teribila asupra lui, si de aceea poala ei îi parea fermecata, iar glasul si fusul îl furau pe nesimtite
si adormea fericit, mângâiat de privirile si zâmbetul ei blând si îngaduitor.

Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb"
etc), al epitetelor
("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea înainte, si fusul
sfâr, sfar...")

Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("încarcate de lene, de somn, de multumire"),


repetitii ("curge încet, încetinel, încetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se
adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", |"si fusul sfâr, sfâr pe la urechi ca un bondar,
ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt
evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune în lumina starea sufleteasca a
copilului.

Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales în
basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatâi", "pasamite" etc.,
a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfâr", "a".

Meritul lui Delavrancea consta însa în faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele
imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de
o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).

Daca în alte opere investigatiile analitice sunt în genere mai putin profunde, acestea sunt însa
substantiale când este vorba de evocarea unor momente autobio-grafice ca în "Bunica si
Bunicul".
Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată

Garabet Ibraileanu in studiul “Dumbrava minunata si Fantana dintre plopi” publicat in


volumul “Studii literare” in 1979 ne atragea atentia “sa nu ne lasam inselati de neinsemnatatea
subiectului intrucat in aceasta simpla povestire a ratacirii unui copil pe drumurile si prin
dumbrava de la marginea targusorului nu putea fi scrisa decat de un om care are multe si diverse
insusiri de poet si artist”
“Dumbrava minunata” a fost publicata in anul 1926 in volumul Neagra Sarului si se incadreaza
in tema copilariei combinata cu cea a naturii, intr-o formula literara armonioasa si plina de
rafinament.
Povestirea este organizata, din punct de vedere structural, in noua capitole care sintetizeaza
evolutia subiectului, dar si implicatii caracterologice pentru personajul principal – Lizuca.
Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui
narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe
intamplari, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita.

.„Dumbrava minunată” de M. Sadoveanu este o adevărată capodoperă in ceea ce priveşte


realizarea personajului copil, precum şi imbinarea măiestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile
de natură.
Scriitorul foloseşte diferite procedee spre a-i reda un cat mai pronunţat relief. In opoziţie cu
chipul luminos al Lizucăi, in valori intunecate este prezentată mama vitregă.
Tema povestirii: - este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită.
Repere spatio –temporale – din Falticeni prin dumbrava Buciumenilor catre casa bunicilor
Lizucai, intr-o dupa-amiaza de vara.

Prezentare generală. Structură şi compoziţie.


Lizuca este o fată orfană, care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se refugiază intr-o
dumbravă. Aici descoperă „impărăţia minunată a dumbravei‖, alături de căţelul ei Patrocle.
Fetiţa se rătăceşte in pădure dar este găsită de bunicul ei. In final mama vitregă şi servitoarea
sunt pedepsite.
Capitolul I – “Se vede ce soi rău este duduia Lizuca. “
Lizuca este fiica familiei Vasiliu. Ii murise mama, iar tatăl său se căsătorise cu doamna Mia,
provenită dintr-o familie bogată, cu servitori in livrele, guvernantă şi cu moşie mare in Buzău.
Fetiţa crescuse mai mult pe la bunici. „De acolo a venit cu nişte obiceiuri de ţărancă‖, după
părerea doamnei Mia. Doamna Vasiliu nu o iubea pe fetiţă, o certa in permanţă, mai ales că
domnul Vasiliu lipsea adesea de acasă.
Capitolul II – “Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie indrăzneaţă . “
Certată şi bătută mereu, Lizuca intenţionează să fugă la bunici, impreună cu cainele său,
Patrocle. „Patrocle, ii zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de
multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. De cand a murit mama noi petrecem
tare rău.‖
Capitolul III – “Sora Soarelui “
Plecand de acasă ei rătăcesc drumul. Intalnesc o floare mare şi mandră de care Lizuca işi amintea
că e cheamă „Sora Soarelui‖.
Fetiţa intră in vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de acasă:„Mă strecuram la Patrocle in cuşca
lui şi stam acolo ascunsă şi mă gandeam la mama care s-a dus şi nu s-a mai intors. Mama mea a
murit, Sora Soarelui!‖
Capitolul IV –“ Unde se arată Sfanta Miercuri “
„La o cotitură de drum răsări ca din pămant o babă mărunţică şi mohorată cu ochii mititei şi cu
nasul coroiat‖. Lizuca intră in vorbă cu un mierloi negru şi cu ciocul galben.
Capitolul V – “Duduia Lizuca găseşte gazdă bună in Dumbravă “
Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se cufundă in lumea
visului şi face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un bătran şi o bătranică.
Capitolul VI –“ Aici se arată cine sunt prichindeii “
Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori,
jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursucul, fluturi. Urmează poveste bătranului despre Statu
Palmă, care s-a retras in Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Tot el ii spune Lizucăi că
dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese in pericol de a fi vandută.
Capitolul VII –“ Povestea cu Zana inchipuirii”
Urmează povestea domniţei despre o zană nespus de frumoasă, „subţire şi albă cu ochii albaştri
şi cu părul de aur pană in pămant‖, de care s-a indrăgostit Făt-Frumos.
Capitolul VIII – “La hotarul impărăţiei minunilor”
Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi in casa bunicilor.
Capitolul IX – “Bunicii aveau livadă şi albine “
„Trezită din somn, Lizuca se vede intr-o chilioară albă şi-ntrun pătişor curat sub pocălzi.‖ Ea
fusese găsită de bunicul ei, rătăcită in pădure. Mama vitregă vine să o ia, insă bunicul refuză să i-
o dea, iar Lizuca şi Patrocle răman impreună la bunici.

Personajele:
Atmosfera este una de basm. Personaje reale se impletesc cu cele imaginare, iar naratiunea cu
descrierea si dialogul.
Lizuca este tipul orfanei clasice, care fuge in pădure pentru a scăpa de tirania mamei vitrege.
Ea este o fetiţă zburdalnică, mărunţică, insă voinică şi plinuţă, ţinuta ei era neglijentă, in
comparaţie cu cea a doamnei Mia, mama sa vitregă. Ea nu este un copil needucat, cum adeseori o
numeşte „mămica ei‖, ci mai degrabă, un copil care are nevoie de afecţiunea şi dragostea
părintească.
Deşi zburdalnică, ea este aproape matură, atunci cand rătăceşte drumul, ea ştie să privească spre
cer şi işi dă seama că Dumnezeu este cel care aprinde luminile.
Din poveştile spuse de bunici, sau pe care le-a ascultat de la mama ei, pe cand incă aceasta trăia,
ea ştie că pentru a marca drumul trebuie să presare cenuşă, mai ştie că furnicile au o impărăteasă,
de la care cel care o ajută in caz de primejdie primeşte un pai; cand cel care o ajută pe
impărăteasă este in primejdie este suficient să privească paiul, că impărăteasa vine cu toate
furnicile ei şi o ajută.
Toate dialogurile imaginare( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu Sfanta Miercuri)
denotă imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitatea, dar şi suferinţa pe care copila o
simte pană in adancul inimii, datorită pierderii mamei sale(„Mama mea a murit, Sora Soarelui‖).
Personajele imaginate ( piticul Statu Palmă, cei 7 prichindei şi Zana) o fac sa alunece şi să
pătrundă intr-o lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut, unde bursucul de care fetiţa se
temea atat de mult devine un dansator( asemeni unui ursuleţ de la circ), iar oamenii sunt departe
de aceste locuri minunate, ei nu pot pătrunde şi
inţelege tainele dumbravei.
Imaginea mamei sale, pe care o regăseşte in povestea spusă de bătranică o face pe Lizuca să-i
picure lacrimi in inimă, dar totodată să se simtă protejată deoarece bătranica semăna foarte mult
cu bunicuţa ei.
Patrocle este prietenul care ii inţelege suferinţa, el are ochi omeneşti, anii experienţei vieţii ii
incărunţise perii din jurul botului; el este pentru fetiţă ca un părinte sau un frate mai mare care o
iubeşte şi o apără. El este cel care-i linge lacrimile sărate, iar cu Patrocle langă dansa, Lizuca nu
se mai temea de nimic. Patrocle este curajos şi
inţelept, vrednic şi viteaz, iar Lizuca il priveşte cu admiraţie şi ii impărtăşeşte toate necazurile şi
bucuriile.
In antiteză cu personajul principal – Lizuca, este mama sa vitregă – doamna Mia Vasiliu, care
provine dintr-o familie bogată, cu o educaţie nobilă, cu servitori in livrele, guvernantă şi cu
moşie mare în Buzău.
Ea este tipul femeii viclene, care face orice pentru a-şi atinge scopurile, care ştie să leşine şi sa
joace teatru in faţa tuturor, inclusiv in faţa bărbatului pe care il struneşte.
Glasul ei cristalin, fandoselile, fineţea, toaletele ultra elegante, salonaşul grena, intră in contrast
cu ţinuta modestă a Lizucăi, care era tunsă băieţeşte şi era murdară. Doamna Mia o priveşte şi o
tratează ca pe ceva ingrozitor, iar atunci cand Lizuca işi infige degetele in şerbetul de portocale(
gest pe care-l fac majoritatea copiilor de varsta ei), in loc să ii explice cum şi ce trebuie să facă
atunci cand sunt musafiri, sau să o pună pe servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet, aceasta o
tratează ca pe un animal oribil, iar servitoarei ii este permis să
o bată de fiecare dată. Pentru doamna Mia, acest copil este o nenorocire, o ruşine. Deşi spune
mereu că ea are o educaţie nobilă, această doamnă Mia nu ştie nimic despre educaţia unui copil.
Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o horipilează, in loc de oribile).
Cochetăriile cu locotenentul Lazăr, schimbul de complimente, acel zambet mare, pe care oricat s-
ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din targul acela, denotă că ea este femeia căruia nici un
bărbat nu-i poate rezista, mai puţin soţul ei, Jorj care-i satisface toate capriciile.
Deşi este o „persoană importantă‖( avocat), Jorj Vasiliu, est dus de nas chiar in propria casă,
fără ca să aibă nici cea mai vagă bănuială. In faţa acestei femei căreia nu-i poate refuza nimic, el
işi neglijează propriul copil, căruia nu-i mai da voie să-şi viziteze bunicii care o iubesc atat de
mult.
Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară, care incearcă atat cat este posibil să inlocuiască
absenţa mamei. Bunicul este tipul răzeşului roman, harnic şi cumpătat, cu o inteligenţă innăscută
specifică ţăranului roman. El a simţit că trebuie să o caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită in pădure.
Bunicuţa măruntă şi firavă cu ochii ca două cicori şterse este tipul femeii de la ţară, harnică
precum o albinuţă, ea o primeşte pe fetiţă in chilioara eu albă şi-ntr-un pătişor curat, totul in
căsuţa ei este alb şi curat(perdele de borangic, pereţii albi), iar mireasma de busuioc şi icoanele
simbolizează liniştea sufletească pe care fetiţa o regăseşte in căsuţa bunicilor. In căsuţa bunicilor
imaginea mamei sale este mai
vie ca oriunde, mama Lizucăi a dormit şi ea in acelaşi pătuţ. Ea va rămane pentru fetiţă ca o
icoană vie, iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da vor rămane pentru totdeauna in inima
fetiţei: „Cand eu nu voi mai fi, tu să nu plangi şi să nu-ţi uiţi jocurile...‖.
Descrierea naturii in „Dumbrava minunată‖ de M. Sadoveanu este o adevărată simfonie.
Intreaga natură(participă) se află in concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. In călătoria sa,
fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două
petale asemenea unor „fluturi de lumină‖ au
insemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi
confirmarea faptului că acela era drumul cel bun.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul
dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei
ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care
salasuiesc vietuitoare miraculoase
Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm in care Lizuca pătrunde, M.
Sadoveanu foloseşte o serie de metafore, epitete, comparaţii(crengile păreau nişte plete, florile işi
pleacă capetele şi dorm, in intuneric clipesc candele de licurici in două şiraguri), apariţia lunii
este un adevărat spectacol(luna dungată de pe ţărmul celălalt iasă in răsărit la marginea
dumbrăvii). Lizuca ştie că sălcile sunt oameni şi dihănii inţeleniţi din veacuri vechi de o vrajă,
fetiţa caută adăpost intr-o scorbură la o mătuşă răchită; aici are saltea şi pernuţă de muşchi; apele
sunt trandafirii, pletele sălciilor argintii, apa spune un cantec cristalin etc.
Trăsăturile peisajului tind spre mirific. Modelul real al dumbrăvii este crangul din faţa casei
scriitorului, la Fălticeni (pitorescul hucii).
„Poveştile şi simfoniile naturii sunt in operele lui Sadoveanu infinite, opera lui insăşi e o ţară pe
care o străbatem mereu uimiţi de splendoarea şi de ineditul ei‖.
G. Călinescu
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului
sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile lui Alice inTara
Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.
Povestiri şi schiţe care evocă trecutul istoric

Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea.


-povestire-

Trecutul istoric si faptele stramosilor nostrii reprezinta o tema interesanta pentru copii
ajutand la familiarizarea acestora cu evenimente din trecut, cunoasterea de catre acestia a luptei
poporului romane pentru libertate, cunoasterea calitatilor poporului, dragoste de patrie, harnicie,
bunatate, vitejie, cinste etc.
Parcurgerea operelor ce evoca trecutul istoric si figurile legendare ale acestuia stimuleaza dorinta
copiilor de a-si insusi si manifesta anumite calitati morale.
Tema are un puternic character instructive-educativ cultivand sipritul patriotic, dragostea pentru
bogatia folclorului, obiceiurilor si traditiilor romanesti.
Faptele trecutului sunt prezentate de cele mai multe ori prin legend, povestiri si schite in care
autorii impletesc naratiunea cu descrierea si dialogul, realul cu fantastical pentru a crea opera de
seama.
In literatura romana evocarea trecutului istoric a aparut odata cu publicarea in anul 1865 a
volumului “Legende istorice” de D. Bolintineanu.
In literature pentru copii ii amintim pe Dumitru Almas cu volumul “Povestiri istorice”, pe G.
Cosbuc cu volumul “Cantece de vitejie” sip e Ion Creanga.

Ciclul Moş Ion Roată, din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion
Roată şi Vodă Cuza), surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii
faţă de evenimentele istorice ale vremii respective.
Ciclul are in centru o lume crezand in mituri şi credinţe populare, , in care Moş Ion Roată este
exponentul omului din popor,reuşind să prelucreze transformările sociale şi politice aduse de
efervescenţa evenimentelor istorice, culminand cu Unirea de la 1859.
Valorile general umane in care crede acestea sunt comparabile cu cele ale lui Moromete, ambii
fiind preocupaţi de destinul lor şi cel colectiv, pe care le discută in piaţă (vezi poiana lui Iocan),
pledând pentru iubirea de muncă, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, pentru spiritul
ironic şi fin in critica unor aspecte negative.
“Mos Ion Roata si Unirea” este o povestire istorica, o specie a genului epic in proza, care
relateaza fapte din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune;
are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplari, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre
nuvela si schita.
Acţiunea povestirii e simplă, naraţiunea realizandu-se printr-o economie maximă de fapte.
Unul dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani sensul şi importanţa
Unirii şi incearcă printr-o suită de argumente, in vederea secării Milcovului şi a realizării
infrăţirii, ―dorită de strămoşii noştri, dar pe care ei nu au putut să o facă in imprejurările grele
de pe atunci‖.
Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani, cu excepţia lui Moş Ion Roată, care se arată
nedumerit şi de aceea, boierul recurge la o demonstraţie faptică, prin pilda cu bolovanul, pe care
unul singur nu il poate ridica, dar mai mulţi, da. Boierul incearcă să ii demonstreze că puterea se
constituie prin unirea forţelor, in final insă faptele primind o altă semnificatie, care răstoarnă
sensul aparent, demonstrând inteligenţa lui Moş Ion Roată, şi realitatea că el inţelesese cu
adevărat evenimentele: ―iar de la bolovanul dvs am inţeles aşa: că pană acum noi ţăranii am
dus fiecare cate o piatră mai mare sau mai mică pe umere; insă acum suntem chemaţi a purta
impreună tot noi, opinca, o stancă pe umerele noastre‖…

Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie.


La inceput, ţăranii, uimiţi de atenţia ce li se acordă, lasă impresia că acceptă explicaţiile boierului
ca pe nişte lucruri fireşti. Apoi din grupul lor se desprinde Moş Ion Roată, simbol al ţărănimii din
acel moment istoric,caracterizat prin inteligenţă, spontaneitate, hotărare şi umor.
Acesta se preface că nu inţelege explicaţiile date de boier.
Dincolo de umorul personajului se simte insă o adancă amăraciune, generată de inţelegerea
faptului că ţărănimea, in fond, contiună să rămană o categorie oprimată, in ciuda promisiunilor
de tot felul.
Ca in toată opera lui Creangă, stilul se caracterizează prin oralitate şi expresivitate, fapt
exemplificat prin prezenţa masivă a dialogului, a maximilor, locuţiunilor şi a expresiilor
populare, a regionalismelor, vocativelor şi interjecţiilor.
Romanul pentru copii şi despre copii

Ion Creangă – Amintiri din copilărie

Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa
ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite
de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor.
Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza
slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector
care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului.
Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna
un mesaj menit sa instruiasca, sa educe sis a formeze comportamente devenind un adevarat
instrument pedagogic.
In literatura romana atunci cand ne referim la operele epice ce abordeaza universal copilariei cu
lumea ei imensa de sentimente si idei, il mentionam fara sa stamp e ganduri pe Ion Creanga si
opera sa de capatai – “Amintiri din copilarie”
El creeaza un „roman al copilariei copilului universal”, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al
carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de viata
intr-un cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca.
Ca specie literara opera“Amintiri din copilarie” este atribuita romanului pentru copii.
Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, cu actiune complexa ce se desfasoara pe
mai multe planuri, cu multiple conflicte prezentate pe mai multe planuri,cu personaje numeroase
a caror personalitate este bine individualizata, in care accentul cade, in egala masura, pe actiune
si pe personaje.

Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la


inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si
vesel”, alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat
vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai
voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate
partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste
satului”. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii
si copilele megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul
dintr-o larga perspectiva: „Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe
aceia care s-au hartuit odinioara cu Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si
Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea
si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde plugurile raman singure pe
brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara jitar si nime nu se atinge de
ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de tiharai se afla vestita Cetatea
Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de streche si
strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”. Ultimul capitol se
deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de traditii, cantece si
obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica indeletniciri
diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de convietuire ce
intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia
cu „prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele.
Dupa ce se ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa,
curtea cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat.
La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de
varsta sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca
distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica
descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele
Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La
Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze
paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in
minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va
de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat:
cu cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni
insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare
voiosie si inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber
nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa
povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El se
simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de
cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in
ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele
asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu,
apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care
azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din
invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel
Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei
„pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din
fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta,
bucher de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui
Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin
trasaturi distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele
invataturii si mai ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare.
El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va
trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia
sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in
joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic.
Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata
copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa,
severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in
vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci
bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag!
Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror
situatii. Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu
in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana
la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut.
Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este
calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”,
„dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”.
Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui
performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are
pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o
nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani.
Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a
bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si
placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un
prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o
adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie
reprezinta in literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca
pe o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin
creatie” iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de
geniala expansiune”.

\
Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer

Pseudonim literar al lui Samuel Longhorne Clemens, Mark Twain (1835-1910) este
scriitor realist America, autor de schite, nuvele si romane.
Lumea copilariei devine in romanul “Aventurile lui Tom Sawyer” un univers al bucuriilor si
dramelor povestite in ritm captivant prin alternarea naratiunii cu dialogul, ceea ce creeaza
imaginea unui spectacol de teatru.
Ca specie literara opera“Aventurile lui Tom Sawyer” este atribuita romanului pentru copii.
Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, cu actiune complexa ce se desfasoara pe
mai multe planuri, cu multiple conflicte prezentate pe mai multe planuri,cu personaje numeroase
a caror personalitate este bine individualizata, in care accentul cade, in egala masura, pe actiune
si pe personaje.

Dialogurile poarta amprenta spontaneitatii limbajului oral al copiilor, surprinde in mod direct
naivitatea si inteligenta, bucuria descoperiri vietii, cultul prieteniei adevarate.
Romanul se adreseaza, deopotriva copiilor si maturilor, pentru ca povestea lui Tom si ai
prietenilor sai Huck, Harper si Becky surprinde varsta copilariei in interferenta cu viata adultilor,
sau, mai precis, etapele existentei umane, in care copilaria este o veritabila scoala de initiere si
formare a caracterelor.

“Aventurile lui Tom Sawyer” este o carte care se adreseaza atat adultilor cat si copiilo. Este o
carte ce poate fi citita la orice varsta.Cadrul in care se desfasoara palpitantele si fermecatoarele
peripetii istorisite de scriitor este America patriarhala de dinaintea razboiului civil, o America
nitelus idealizata. In acest cadru, dominat de apele domoale si maiestuoase ale fluviului
Mississippi, evolueaza Tom Sawyer si prietenul sau Huckleberry Finn, ale caror pozne
nemaipomenite ascund, cel mai adesea, un talc profound.
Tom Sawyer e un strengar care, neimpacandu-se de fel cu educatia puritana primita la scoala si
in casa matusii Polly, se tine numai de sotii si-si gaseste in joaca de-a piratii si in alte asemenea
jocuri libertatea la care nazuieste in chip firesc. Imaginatia lui, hranita cu lecturi facute pe
ascuns, din literatura de aventuri interzisa la vremea aceea in scoli, o ia razna spre taramuri
fabuloase. Iar cand realitatea insasi il pune in situatia de a asista la un eveniment senzational –
uciderea doctorului Robinson de catre Joe Indianul – Tom nu-si mai incape in piele de bucurie si
de emotie, caci evenimentul ii da prilejul mult ravnit sa devina “erou”, dezvaluind la tribunal tot
adevarul.

Lumea patriarhala, dar nu lipsita de conflicte dramatice, ba chiar tragice, o lume bantuita de
superstitii si de violenta, in care au loc crime si razbunari sangeroase, avand la baza setea de
bani, toate acestea sunt vazute prin prisma unui baietas de doisprezece ani, indragostit de
libertate si de natura si putin cam mult influentat de anumite lecturi.
Alaturi de Tom Sawyer, celalalt strengar, Huckleberry Finn – “un paria al targusorului”, cum il
numeste Mark Twain- joaca un rol mai putin important in aceasta carte, dar are un mod mai
matur de a vedea lucrurile si este inzestrat cu o omenie mai profunda.
Nu trebuie uitate nici celelalte personaje din roman; judecatorul Thatcer, fiica acestuia Becky,
cea de care Tom era indragostit pana peste urechi, asa cum numai un pusti de doisprezece ani
poate fi, Sid, Mary, Suzy Harper, micul Jim, Amy Lawrence, batranul Gal, vaduva Douglas,
domnul Jones si, fireste, matusa Polly – cea care trebuie sa- rabde toate nazbatiile impielitatului
Tom.
Caracterizand cele doua personaje – Tom si Huck – criticul Bernard de Voto spunea : “Mark
Twain a dat literaturii americane doua personaje nemuritoare…Din clipa cand Tom Sawyer s-a
ascuns pentru prima oara intr-un dulap, iar Huck Finn a pornit spre St. Petersburg pentru a-si
vindeca un neg, aceste doua personaje au convins de realitatea lor mai multe minti de toate
felurile si de toate nivelele, decat orice alt personaj creat de romanul American.Caci aici sta
finalmente forta acestor doi baieti: ei au devenit proprietatea tuturor… Huck si Tom au
imbogatit inima tuturor cititorilor, oricare ar fi acestia…America a facut , prin ei, cel mai mare
dar pe care l-a facut vreodata literaturii universale.”

Romanul “Aventurile lui Tom Sawyer” se impune in cadrul literaturii universale pentru copii
prin ritmul alert si prin trasaturile personajelor - niste individualitati memorabile.
b. Genul liric

Poezia despre copilărie

Iarna pe uliţă
- G. Cosbuc

Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa
ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite
de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor.
Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza
slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector
care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului.
Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna
un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un adevarat
instrument pedagogic.
Dintre autorii romani ce au abordat universul copilariei, cu lumea ei imensa de sentimente si idei,
in operele lor lirice ii amintim pe : G. Cosbuc – Iarna pe ulita, Nina Cassian – volumul “Intre noi
copiii”, St. O. Iosif- Artistii, Ana Blandiana, T. Arghezi – Creion, Elena Farago – Sfatul
degetelor – etc.
Scrisa in anul 1888, poezia “Iarna pe ulita” de Gorge Cosbuc a fost publicata pentru
prima oara in revista “Vatra” – Bucuresti 1896, fiind apoi inclusa in volumul “Fire de tort” al
autorului, publicat in anul 1896 la Bucuresti.
Poezia, specifica literaturii pentru copii, se incadreaza in tema –universul copilariei – tema ce
surprinde elementele caracteristice ale varstei puritatoo so candorii cu jocurile, bucuriile si
feeriile sale specific.
Titlul poeziei indica locul si momentul in care are loc descrierea lirica – satul romanesc intr-o zi
de iarna.
Surprinzand un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un
spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante, un spectacol intr-un décor
familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii.
Anotimpul iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, unori in aspectel ei aspre, insa aici
apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria I le ofera.

Continutul poeziei:
Plina de viata si optimism poezia debuteaza ca un pastel (primele doua strofe) apoi compozitia
este structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata condusa cu
multa abilitate.
Dupa aceasta introducere descriptive a primelor strofe urmeaza un tablou plin de viata, al
copiilor ce se bucura de venirea iernii. Trecerea lor prin sat fiind descrisa de poet intr-o gradatie
echilibrata “navalnicul vuiet” crescand in intensitate, ca sa ia sfarsit intr-o nota de intelegere si
ingaduinta.
Doua secvente starnesc progresiv larma galagiosilor copii:
 Prima secventa este reprezentata de aparitia unui copil “al nu stiu cui “ un copil mic al
carui portret are note de umor realizate mai ales prin hiperbola “Haina-I maturand
pamantul / Si-o taraste abia, abia/ Cinci ca el incap in ea”
Intalnind ceata galagioasa de copii, el intelege ca ar fi mai bines a-I ocoleasca, dar e prea
tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu ironie scanteietoare.

 A doua secventa care sporeste vuietul cetei de copii este determinate de aparitia unei
babe, care dorind sa-I vina in ajutor copilului starneste si mai mult harmalaia.

Totusi, intreaga larma starnita de cei mici este privita cu ingaduinta de adulti, subliniind
intreaga atmosfera de inocenta si bucurie neumbrita.
“Ce-I pe drum atata gura?
Nu-I nimic, Copii strengari
Ei, auzi! Vedea-i-as mari!
Parca trece-adunatura
De tatari!”

Reiese de aici idea ca jocul nu este doar bucuria ci si dominant colilariei, privita cu intelegere si
duiosenie de cei adulti.
Poezia este structurata in 23 de strofe (Sextine), avand masura de 6-8 silabe si rima imbratisata.
Intregul poem este infrumusetat de o variata paleta de figuri de stil precum:
- Personificarea “Norii s-au mai rasfirat”, “ vantu-I linistit acum”
- Comparatia – “gura fac ca roata morii”, “cinci ca el incap in ea”
- Inversiunea – “norii ploi vestesc”, “de foame-adusi”
- Repetitia “abea, abea”
- Hiperbola “haina-I maturand pamantul”
- Epitet – “ochii vii”, “zglomotoasa gloata”

Alaturi de figurile de stil, imaginile vizuale si auditive intregesc tabloul in care G. Cosbuc
creeaza o adevarata feerie infantile cu umor si blanda ironie, ajutand cititorul sa se transpuna in
mijlocul ulitei plina de copii, intr-o iarna cum numai in povesti mai exista, intr-o lume guvernata
de inocenta, bucurie si simplitate, o lume asezata in tainele sufletului juvenil.
Cititorul poeziilor lui Cosbuc cauta sentimental acela unic al bucuriei din lucruri marunte, al
vietii simple de la sat.
Autorul vede in tema copilariei o modalitate de reintoarcere la valorile autentice, la viata
simpla si la o lume feerica dominata de zambet, culoare si inocenta.
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele
versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma,
parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt
iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand
dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-
ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se
innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger,
prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita.
„Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era
vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al
satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)

La Paști
GEORGE COŞBUC

– SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI –


“Poetul cărturar” asa cum l-a supranumit Ioan Alexandru, George Coşbuc este un poet deosebit
de înzestrat, pe care graiul sfânt ardelean l-a dat literaturii noastre, pentru că: „de la Coşbuc ne-a
rămas imaginea poetului cărturar care nu frunzăreşte cultura lumii ci îşi stoarce ochii pe
textele fundamentale, a poetului care îşi asumă istoria neamului său, a marelui poet patriot
dintotdeauna suflet în sufletul neamului său.” Despre George Coşbuc şi Octavian Goga s-a spus
că au fost „două genii ale graiului nostru. Ei sunt poeţii satului nostru transilvan.
Cântările lor au izvorât din sat şi au rămas în casele ţăranilo”.
În creaţia poetică coşbuciană se găsesc versuri imnice ce freamătă de bucuria marilor sărbători
creştine din viaţa satului. După părerea lui Nichifor Crainic, „poeziile de inspiraţie hristologică
ale lui Coşbuc îşi au rădăcinile în folclor. Precum a iubit şi-a visat măreţii româneşti împreună
cu poporul, precum a râs sau a plâns împreună cu el, tot aşa cu legenda lui s-a apropiat de
ieslea naşterii, de sfintele patimi şi de crucea Golgotei. Ca un râu ce se varsă în mare, credinţa
lui e contopită în credinţa milenară a neamului.”
La Paşti este capodopera liricii religioase a lui Coşbuc.
Construcţia poeziei este simetrică şi urmăreşte să redea frumuseţea neasemuită a Zilei de Înviere,
aşa cum este sărbătorită în satul ardelean.
Începutul poeziei este un tablou al naturii reînviate care participă şi ea la Învierea Mântuitorului
Hristos, pentru că
„E Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului,
Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer,
Hristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de
biruinţă!” (cum spune un Irmos al Învierii).
Coşbuc psalmodiază întreaga natură care participă la Slujba de
Înviere, pentru că Hristos a Înviat rezidind întreg universul:
„Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare –
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.”
Cu o fineţe şi-un stil descriptiv specifice, Coşbuc reface întregul ceremonial al marelui Praznic
al Învierii din satul ardelean, ceremonial care şi astăzi este trăit de cei din lumea satului: zilele
Învierii sunt aşteptate cu pace şi linişte, satul se îmbracă frumos de sărbătoare,
creştinii se îndreaptă tăcuţi spre bisericuţa satului iar dacă se întâlnesc pe cale îşi spun cu mare
bucurie:
„Hristos a Înviat!”:
„Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: „Hristos a Înviat!”
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.”
Ceremonialul continuă apoi la Biserica cea sfântă care se-mbracă de Lumina Mântuitorului din
Slujba Sfântă a Învierii. Cântând împreună în timpul Slujbei Troparul Învierii:
„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-
le”, în mod cert, şi deopotrivă miraculos, se realizează o adevărată unitate în credinţă a tuturor
credincioşilor, o comuniune de taină, pentru că „Şi pomii frunţile-şi scoboară,/ Că Duhul Sfânt
prin aer zboara”.
Prin aceste versuri, invocând prezenţa Duhului Sfânt, poetul prefigurează Paştele cele de foc,
care sunt Rusaliile, eveniment care ne descoperă taina naşterii neamurilor creştine, prin urmare şi
a neamului
românesc.
Comuniunea nu se realizează însă numai la nivel microcosmic, ci macrocosmic. În viziunea lui
Coşbuc ,întregul univers, lumea toată, participă la Slujba Învierii din Biserică, se umple de
Lumina Învierii, se
împărtăşeşte cu Viaţa Însăşi care-a biruit moartea:
„Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră, ne e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.‖
Ceremonialul marii sărbători a Paştelui se incheie cu revenirea asupra aceleiaşi imagini a satului,
tineri, vârstnici, copii, care se îndreptă spre bisericuţa sfântă a neamului ardelean, leagăn şi
mângâiere în vremuri de restrişte, loc sacru prin excelenţă, axis mundi al satului ardelean care şi-
a ridicat mereu Biserica undeva pe deal, în spaţiul protector şi edenic, spre care să poată privi
când necazurile-l năpădesc.
Versurile amintesc de valorile nepieritoare ale satului românesc, păstrate până azi:
„Pe deal se suie încetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână...”
Regăsim în aceste versuri credinţa nestrămutată a ţăranului român, a ardeleanului mai ales, care
şi-a crescut întotdeauna pruncii în credinţa şi iubirea creştină din Biserica de-acasă, din satul
natal.
Bătrâna şi nepotul ei sunt simboluri ale continuităţii de acasă, simboluri ale unei lumi care se
apropie de sfârşitul firesc al vieţii pământeşti şi ale unei lumi care-şi începe cursul vieţii, unde
altfel?, la biserica din sat, în care preotul învaţă rânduiala slujbelor divine, nepotul trăindu-şi
viaţa în ritmul liturgic al Bisericii celei vii şi mântuitoare care este Iisus Hristos.
La această Bisericuţă a satului, ţăranul român are convingerea mântuirii sale, pentru că „Hristos
cel jertfit, imprimat în noi, face cu noi drumul spre Învierea Sa în noi şi spre Învierea noastră
împreună cu El. Biserica e pelerină spre cer pentru că Hristos e calea spre cer şi Cel ce
călătoreşte cu ea şi în ea spre cer.”
Şi alte poezii ale lui Coşbuc vibrează de sentimentul religiosului. Crăciunul în tabără,
Pomul Crăciunului, Iisus la împăratul, Armingenii, Parabola sămănătorului, Psalm sunt texte
religioase stricto sensu.
Acelaşi fior religios răzbate însă şi din alte poezii care,fără a face trimiteri biblice, ilustrează
concepţii de viaţă creştine din existenţa milenară a satului. Sunt de amintit, bineînţeles, Nunta
Zamfirei şi Moartea lui Fulger, capodopere ale liricii româneşti.
Momentele cele mai importante din viaţa omului, ale nunţii şi ale înmormântării, fac din Coşbuc
un poet al ceremonialului sacru al satului care vieţuieşte liturgic, după legile divine,
îmbisericindu-se prin pacea lăuntrică pe care i-o dă natura ocrotitoare. Cât de frumos este
pastelul Vara, în care poetul exprimă bucuria nestăvilită a prezenţei sacrului în tot universul cel
plin de taine! Putem vorbi despre un tablou al paradisului terestru, în care „viaţa e bucurie. Viaţa
e cea mai mare bucurie dăruită de Dumnezeu acestui pământ (...) E atât de magistral clădită
lumea lui Dumnezeu încât viaţa nu poate fi moarte. Viaţa este tot. Dacă Dumnezeu e viaţa, cum
spune Iisus Hristos, atunci noi trăind în lumea lui, trăim în Dumnezeu şi murind, vom muri întru
viaţa dumnezeiască. Paradisul pământesc ce ne stă în faţă, e o icoană a paradisului veşnic iar
lumina ce ne inundă din acest văzduh, e un simbol al luminii veşnice (...)
Comparat deseori cu Eminescu, George Coşbuc este situat alături de marele poet al poeziei
româneşti. Un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, spunea în acest sens: „Eminescu şi
Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează.Ei doi dau
faţa şi sufletul poeziei româneşti de până acum –„ Luceafărul şi Nunta Zamfirei!”
Sfatul degetelor
de Elena Farago

Elena Farago s-a născut în 9 martie 1878, la Bârlad, în familia unor greci, numindu-se
Elena Paximade.
În 1890 rămâne orfană de mamă şi este nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor ei mai mici.
În 1895 moare şi tatăl ei. Elena pleacă la Bucureşti unde va locui la un frate mai mare. După un
timp, se angajează ca guvernantă la familia lui I. L. Caragiale. În casa lui Caragiale, Elena ia
contact cu literatura clasicilor şi tot aici îl cunoaşte pe Francisc Farago, cel care avea să îi devină
soţ.
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata
mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in
epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura
simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul
1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii
interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului
feminin in Romania secolului XX.

Poezia “Sfatul degetelor” este o poezie cu caracter moralizator destinata celor mici.
Titlul poeziei – tine sa anunte inca de la inceput cititorul ca urmeaza sa citeasca o discutie, “un
sfat” ce are loc intre degetele mainii.
Poeta utilizeaza personificarea ca figura de stil menita sa dea degetelor trasaturi si insusiri
specifice inteligentei umane – degetele vorbesc, se sfatuiesc intre ele.
Continutul poeziei – poezia este structurata in cinci strofe – patru dintre ele au cinci versuri -
cvinarii, iar ultima strofa contine opt versuri – octava.
Cele cinci degete ale mainii devin cinci personaje ce transpun tipuri umane ale societatii.
Primele patru degete transpun oamenii lenesi, care asteapta totul de-a gata si care, in loc sa se
apuce sa munceasca, se plang unul altuia de neajunsurile lor, iar singura solutie pe care o gasesc
este sa rabde si sa astepte.
“Leneş cată inelarul
Către ei, şi-apoi,
Cam în silă, le răspunde:
- Ce să faci când nu-i de unde?
Vom răbda şi noi!...”

Degetul mic reprezinta omul istet si harnic, care stie ca cel ce vrea sa-si castige painea prin
munca cinstita si dreapta nu va ramane niciodata fara mancare.
“Prinde atunci cel mic să strige
Mai isteţ ca ei:
- Ce tot plângem şi ne frângem?
Hai la muncă să ne strângem!”
In incheiere Elena Farago ne prezinta si morala poeziei, transmisa tot de catre degetul mic :
“că nu rămâne
Niciodată fără pâine
Cel ce vrea să şi-o câştige,
Frăţiorii mei!...”

Poeziile Elenei Farago constituie piese de nepretuit ale literaturii pentru copii romanesti. Ea
impleteste cu sensiblitate teme dragi copiilor, cu morale si invataminte valoroase pentru varsta
celor mici, devenind astfel unuldintre cei mai de seama si iubiti poeti ai universului boabei si
faramei.
Poezia despre natură şi vieţuitoare

Mihai Eminescu – Revedere

Poezia Revedere, de Mihai Eminescu, a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, la


1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte. Sursele de inspiraţie sunt doinele
culese de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul universului, al
regenerării veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare
a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.

Tema
Tema romantică a poeziei ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu
perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului
exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea
universului.
Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului,
ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza.
Poezia exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia
pentru veşnicia naturii.

Poezia Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este
elementul de referinţă care domină întreaga poezie. În concepţia lui Eminescu, timpul filozofic
are două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin
curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică
eternitatea, veşnicia proprie numai firii Universului.

Structura textului poetic

Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman
şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două
răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului.
Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul
„codruţule”.

Prima secvenţă poetică


Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se
simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum şi bucuria revederii,
concretizată prin diminutivele care sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai
faci, drăguţule”. Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”,
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi.

A doua secvenţă poetică


Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular,
începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind
sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult / [...] Vara doina
mi-o ascult”.
Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii este dată de asprimea gerului în timp de iarnă - „Iarna
viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind
cântările;”-, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului
la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Împlându-şi cofeile / Mi-o cântă
femeile”.

A treia secvenţă poetică


Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a poetului, în care conceptul filozofic al
timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă a
timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr
precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca
simbol pentru natură, devine un simbol al întregului Univers.

A patra secvenţă poetică


Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „-
Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice
şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia
în faţa timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge: „Că de-i vremea rea sau bună / Vântu-mi
bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea / Mie-mi curge Dunărea.”

În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil şi
implacabil: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este veşnică,
eternă: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”.

Finalul
Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu rol de metaforă, alcătuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se
înscriu: „Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”.
Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice
eminesciene.

Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de
opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin
această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului.

Procedee artistice / figuri de stil


Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi
care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am
fost aşa rămânem”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic


Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalităţi expresive:
diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru
codru: „codruţule”, „drăguţule”;
expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult”, „Iar
noi locului ne ţinem”;
cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmbiat”, „împlându-şi”;
dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi
bate”, „frunza-mi sună”;
„şi-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...!”;
structura prozodică ilustrează forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe
asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
motivul codrului, ca fiinţă mitică, fiind un prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei
desăvârşite a omului cu natura.

Expresivitatea poeziei se defineşte prin timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile
poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul liric se proiectează în timpul
trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul
etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am
îmbiat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”,
„rămânem”.

Poezia cultă este reprezentată de:

-prezenţa ideii filozofice a Timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers;
-viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul;
-sentimentele de tristeţe, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenţa populară este, aşadar, evidentă, întâlnind şi aici armonia inconfundabilă între glasul
poetului şi acela al poeziei populare, fapt care face ca George Călinescu să afirme: „Cea mai
mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a
coborî la acel sublim impersonalism poporan”.

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de


modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate:
diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru
codru: „codrule”, „drăguţule”;
expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu face ce fac de mult”, „Iar
noi locului ne ţinem”;
cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmblat”, „împlându-şi”;
dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi
bate”, „frunza-mi sună”;
„şi”-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...”;
structura prozodică respectă forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe
asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
motivul codrului, ca fiinţă mitică şi prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei
desăvârşite a omului cu natura.
Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers,
viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul, precum şi
sentimentele de tristeţe, de melancolie ale geniului, specifice elegiei romantice configurează
valenţa filozofică a poeziei, care se defineşte prin registrul stilistic al limbajului cult, într-o
exprimare nuanţată a ideilor abstracte ce caracterizează concepţia romantică eminesciană.

Poezia face parte din operele lirice destinate copiilor, reliefand si descriind natura si comuniunea
dintre om si aceasta.

Somnoroase pasarele
de M. Eminescu

Poezia “Somnoroase pasarele” descrie un tablou din natura, incluzand de aceasta data si
vietuitoare, in momentul inserarii.
Poezia exprima un sentiment de liniste si pace.
Poezia seamana cu un cantec de leagan pentru o fiinta draga, sugerata prin
pronumele personal de persoana a doua singular –ti din versul “Fie-ti ingerii aproape”, precum si
prin urarile adresate: “Noapte buna! Dormi in pace!”

Natura este formata din elemente personificate, care actioneaza antitetic: izvoarele
suspina, codrul negru tace, dorm si florile-n gradina. Acestea se afla in deplina armonie cu cele
insufletite – lebada, pasarile, precum si cu elementul uman.

Vietuitoarele se afla in miscare (pasarile se aduna, lebada trece), catre adapostul


oferit de natura – cuiburi, trestii.
Imaginea lunii, care vegheaza de sus peste intreaga fire, contribuie la realizarea
atmosferei de somnie – Peste-a noptii feerie/ Se ridica mandra luna.
Toata natura este cuprinsa de vraja si linistea noptii.

Poezia incanta prin tabloul feeric creat si prin armonia versurilor, grupate in strofe
de cate 4 versuri - catrene, ultimul fiind injumatatit; rima este incrucisata (suspina/ tace/ gradina/
pace).
Pasteluri
de V. Alecsandri

Cel mai de seama poet roman pana la Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri a daruit
literaturii romane o opera uriasa cuprinzand cele mai diverse genuri si specii literare.
Aflandu-se la Mircesti in vara anului 1867, Alecsandri are ocazia de a citi primele numere din
“Convorbiri literare” revista junimistilor, care ii face o buna impresie.
De aceea la invitatia lui Iacob Negruzzi, fiul lui C. Negruzzi, la colaborare, el raspune “Sunt gata
a va da mana cu toata inima”, astfel in martie 1868 apar iernaticele, in aprilie pastelurile de
primavara si in mai 1869 varaticele.
In forma de astazi ciclul “Pasteluri” a fost constituit de poet in 1875, cu ocazia aparitiei editiei
“Opere complete”.
In literatura Alecsandri este considerat cel mai de seama poet al naturii, el introducand prin ciclul
“Pasteluri” o noua specie literara –pastelul- specie a genului liric in care sunt infatisate aspecte
din natura prin intermediul carora poetul isi exprima propriile sentimente.
In acea vreme termenul de “pastel” nu avea, insa, sensul de astazi – “poezie cu continut lyric in
care se zugraveste un tablou din natura” – DEX, Titu Maiorescu fiind cel care a stabilit definitia
pastelurilor lui Alecsandri “ Pastelurile sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, de o regala
descriere, cateva idile, toate insufletite de o simtire asa de curate si puternica a naturii, si scrise
intr-o limba asa de frumoasa, incat au devenit cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, a
literaturii romane indeobste”

El si-a construit pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii oamenilor, asociind


imaginilor picturale si o prezenta umana menita sa le insufleteasca.
In “Pasteluri” Alecsandri:
-canta anotimpurile “Iarna”, Vestitorii primaverii”, “Sfarsit de toamna”,;

-descrie fenomenele naturii: “Gerul”, “Viscolul”, “Tunetul”


-prezinta muncile campului – “Plugurile”, “Semanatorii”, “Secerisul”;
-zugraveste aspect ale naturii de la Mircesti: “Lunca din Mircesti”, “Malul Siretului”
-descrie locuri exotice “Mandarinul”, “Pastel chinezesc”
Privite in ansamblu “Pastelurile” reprezinta o poezie a echilibrului compozitional si a claritatii, o
opera de maturitate a autorului.
G. Calinescu afirma “ciclul “Pasteluri” reprezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale prin
contemplarea senina a curgerii anotimpurilor si prin frumusetea clasica a versului”. “De fapt
Pastelurile lui Alecsandri sunt un fel de calendar al spatiului rural si al muncilor campenesti
proprii fiecarui anotimp”
Spatiul in care majoritatea peziilor il prezinta este mosia de la Mircesti ale carei repere
sunt conacul, malul Siretului, lunca din Mircesti.
Imaginile zugravite de pasteluri sunt vizuale si motorii – epitete ornante “salcia pletoasa, viespe
sprinteioara”- si dau plasticitate tablourilor.
Un loc bine definit in rotatia anotimpurilor il are omul, aflat in permanenta comunicare cu natura
si infatisat in ipostazele primordiale ale munci pamantului. Alecsandri aduce in fiecare pastel un
elogiu existentei rustice, infatisand taranul intr-o stare de fericire deplina.
Cu toate ca Alecsandri descrie toate anotimpurile anului, el se limiteaza la terestru, lipsindu-I
fiorul cosmic din poezia eminesciana.
Cele mai multe dintre pasteluri sunt alcatuite din doua parti: - un tablou static (in prima parte) si
aparitia elementului insufletit (in final).

Miezul iernei
De V. Alecsandri

Poezia Miezul iernei se incadreaza in categoria pastelurilor, Alecsandri creand aici imaginea
picturala a unei nopti geroase de iarna.
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al
miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si
astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel,
stejarii '' trosnesc '' in paduri, „stele par inghetate, cerul pare otelit” zapada cristalina sub lumina
lunii pare “un lan de diamanturi”.

Cadrul general este insotit de unul dintre motivele iernii – gerul “E un ger amar, cumplit!
Imaginea vizuala de ansamblu este completata de elemente sonore :”trosnesc stejarii”, “zapada
scartaie
In cea de-a doua si cea de-a treia strofa se contureaza imaginea transfigurarii naturii intr-un
taram magic, feeric, exprimata de poet admirativ.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui ''
templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele
coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va
aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.

In strofa urmatoare (3), neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare
in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa
revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca
vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul
ingrozitor al crivatului.
In ultima strofa poetul revine la realitatea hibernala si compune un tablou al linistii
absolute, al neclintirii totale: ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in
atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
Planurile real si fantastic se impletesc in secventa finala a poeziei prin aparitia unui lup asemuit
unei fantasme: „Dar ce va? In raza lunii o fantasma se arata/ E un lup ce se arunca dupa prada-i
spaimantata”
Fantasma este o aparitie frecventa in lirica lui Alecsandri fiind o aparitie misterioasa ce se
clarifica ulterior.
Spectacolul naturii este asemuit unui templu.
Figurile de stil creeaza un tablou surprinzator prin maretie, dar si terifiant totodata prin prezenta
gerului care ingheata totul, alungand orice urma de viata.
Epitetele simple sau duble scot in evidenta caracteristicile tabloului: 'ger amar,
cumplit', 'stelele par inghetate', 'cerul pare otelit”, 'zapada cristalina', 'campii
stralucitoare', 'vazduh scanteios', 'tablou maret, fantastic' etc.
Enumeratiile reprezinta figuri de stil centrale pe care se bazeaza structura pastelului, in
descrierea elementelor componente ale acestui templu urias, fantastic: 'Muntii sunt a lui altare,
codrii organe sonoare'; 'Totul e in neclintire, fara viata, fara glas' etc.
Comparatiile accentueaza trasaturi uimitoare ale peisajului: 'Fumuri / Ca
inaltele coloane'; 'stele / ard ca vecinice faclii”.
Repetitiile subliniaza incremenirea si lipsa vietii din acest tablou: 'fara viata,
fara glas. / Nici un zbor , nici un pas'.
Metaforele dau mai multa expresivitate versului, conturand imaginea acestui templu al naturii in
care fiecare element dobandeste un anume rol: 'Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare',
'templu maiestos', 'farul tainic de lumina'.
Antiteza subliniaza contrastul dintre imagini: 'Fumuri albe se ridica / Si pe
ele se asaza”; 'Totul e in neclintire' 'E un lup ce se alunga '.
Personificarea subliniaza insusiri umane atribuite naturii: 'luna isi aprinde',
'o fantasma se arata'.

Poezia se constituie intr-o imagine arhitecturala de o maretie solemna, cu sugestii de lumina prin
epitetele- scanteios,senina, argintii, sugestii de sunet, de mister – farul tainic etc.
Aceste epitete ornante au rolul de a spori maretia cadrului hibernal ce evidentiaza natura intr-un
moment de maxima exultare.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive '' codrii organe
sonore '', crivatul patrunde scotand note '' sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Ca elemente de prozodie detaliem ca poezia este alcatuita din 4 catrene.
Versurile ample, cu o masura de 15 silabe, aduc o muzicalitate de profunda vibratie, in care rima
imperecheata si ritmul trohaic au un rol important. Muzicalitatea versurilor creeaza o orchestratie
a naturii care subliniaza sugestiv
Concluzii
Prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia "Miezul
Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri zugravit cu mare maiestrie de Vasile
Alecsandri.
Poezia este unul dintre cele mai valoroase pasteluri ale «bardului de la Mircesti». Poetul descrie
tabloul plin de maretie al unei nopti de iarna, in care se simte coplesit de perfectiunea si
grandoarea naturii, incremenita de un ger naprasnic.
"Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual ne
intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de plumb, cand
de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de geruri, luna ca
o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii teribile si sublime,
de naufragii polare". (Edgar Papu, Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
Zdreanţă
De T. Arghezi

Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa
ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite
de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor.
Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza
slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector
care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului.
Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are
intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un
adevarat instrument pedagogic.
Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe destinate
copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre universal marunt si fascinand
, oferind literaturii pentru copii poezii, schite si povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia
si frumusetea lumii evocate.
Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii
amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago.
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera
originala, care a influentat literatura vremii.
Poezia “Zdreanta” a aparut in volumul “Prisaca” in anul 1948, volum destinat poemelor
pentru copii si incadrat in tema mentionata.
Pentru faptul ca a infatisat cu admiratie si nedisimulata uimire miracolul alcatuirii
universului marunt, Arghezi a fost numit “poetul boabei si-al faramei”
Micile vietuitoare sunt private de autor simbolic si cu sensibilitate, poate de aceea poezia
“Zdreanta” reprezinta una dintre cele mai frumoase si indragite poezii destinate copiilor.
Poezia este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel
pentru a satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.

CONTINUTUL
Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-l
implica sufleteste
L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de faianta?
Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta.
Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:

E un câine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parca-i strans din petice,
Ca sã-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarna
Si pe ochi, pe nara carna,

Si se-ncurca si descurca,
Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o ureche
De pungas fãrã pareche.
Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul gainilor, sta la
panda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.
Da tarcoale la cotet,
Ciufulit si-asa laiet,
Asteptand un ceas si doua
O gaina sã se oua,

Care canta cotcodace,


Proaspat oul când si-l face.
De când e-n gospodarie
Multe a-nvatat si stie,
Si, pe branci, taras, grabis,
Se strecoara pe furis.

Pune laba, ia cu botul


Si-nghite oul cu totul.
Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pus in
cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance s-a fript.
"Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mancat!"
"Stai nitel, ca te dezvat
Fara matura si bat.

Te invata mama minte."


Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum I-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat
Si-a-njurat cu un latrat.
Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi te
smercherul catei a dat roade.
Când se uita la gaina,
Cu culcusul lui, vecina,
Zice Zdreanta-n gandul lui

"S-a fãcut a dracului!"


Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste.

COMPOZITIE
Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice

 epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna, ciufulit,
laiet,
 comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
 aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,”
 personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
 dialogul
 interogatia retorica

Versificatia asigura muzicalitate

 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata


 Rima: imperecheata
-Masura: 7- 8 silabe
Talharul pedepsit
de T. Arghezi
Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa
ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite
de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor.
Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza
slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector
care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului.
Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are
intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un
adevarat instrument pedagogic.
Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe destinate
copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre universal marunt si fascinand
, oferind literaturii pentru copii poezii, schite si povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia
si frumusetea lumii evocate.
Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii
amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago.

Talharul pedepsit este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autorul,
personifica unul dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un soricel) si satirizează
deprinderea lui de a fura, cu scopul de a preveni manifestarea unui astfel de prost obicei. Prin
urmare are caracteristicile fabulei ca specie literara
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil

TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in poezie


CONTINUTUL
Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “
Poezia descrie in continuare isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este mai mare si
prin urmare mai puternic decat o albina, soricelul a intrat intr-un stup sa fure miere.
Soaricele a-ndraznit
Sa se creada in putere
A prada stupul de miere.

El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina -i
Slaba, mica si putina,
Pe cand el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.

In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a
imbracat tot in ceara
Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.

Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste si
unitatea familiei inseamna putere .
Nu ajunge, vream sa zic,
Sa fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna

COMPOZITIE
 epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina,
 personificare: soarecele gandeste

 Versificatia asigura muzicalitate


 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
 Rima: imperecheata
 Masura: 7- 8 silabe

Balada unui greier mic


De G. Toparceanu

Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa
ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite
de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor.
Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza
slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector
care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului.
Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are
intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un
adevarat instrument pedagogic.
Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe destinate
copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre universal marunt si fascinand
, oferind literaturii pentru copii poezii, schite si povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia
si frumusetea lumii evocate.
Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii
amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago.
Cunoscut ca poet al anotimpurilor, al lumii gingase a florilor si al micilor vietuitoare, G.
Toparceanu a infatisat in lirica sa acest univers de duiosie si umor, el fiind un sentimentalsit care
transforma “in glume lacrimile clare”.
O astfel de opera este si “Balada unui greier mic” publicata in 1923 in saptamanalul “Lumea
bazaar” si fiind apoi inclusa in editia urmatoare a “Baladelor vesele si triste”.
Poezia are o structura bine articulata, incepand cu sosirea toamnei si incheindu-se cu monologul
greierului.
Subiectul de fabula al poeziei este un context pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale
poetului pe o tema indelung folosita de umoristi in literature universala.
Cele doua personaje, greierul si furnica sunt simbolice pentru dou aipostaze de viata – primul
este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, celalalt este gospodarul strangator si
cumpatat.

Tema poeziei este reprezentata de lumea micilor vietuitoare corelata la anumite tipologii umane
Drama micului greiere prins, ca de obicei, nepregatit la venirea anotimpului toamna “exprima o
mare delicatete si duiosie” Constantin Copraga

Continut
Poetul surprinde in prima parte a poeziei, intr-un tablou mohorat de toamna cu “dealuri
zgribullite: si “tarini zdrentuite” se profileaza printr-o ampla personificare chipul noului anotimp
“toamna cea intunecata” portret detaliat de epitetul triplu “lunga, slaba si zaluda”.
Sosirea toamnei produce neliniste si spaima in randul plantelor si micilor vietuitoare surprinse de
urgia vremii.
Prima strofǎ, un catren, realizeazǎ introducerea în cadru pentru versurile urmǎtoare care sunt un
prim-planul toamnei:
“Lungǎ, slabǎ şi zǎludǎ,
Botezând natura udǎ
C-un mǎnunchi de ciumǎfai “
Mişcarea pare a înceta, pentru ca imediat imaginea sǎ se focalizeze asupra greierului:
“Din cǎsuţa lui de humǎ
A ieşit un greieruş
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumǎ.”

In acest spatiu cuprins de invalmasala, poetul contureaza cu duiosie si compatimire portretul


micutului greiere, folosind epitete “negru, mic, muiat in tus” “ pe aripi pudrat cu bruma”, imagini
vizuale grafice cat si diminutive “greieras”, “casuta”.
Monologul greierelui copleseste prin duiosie. El se adreseaza nemilostivului anotimp ce l-a gasit
cu camara goala, situatia sa fiind cu atat mai dramatica, cu cat stie ca furnica nu-I va acorda nici
un imprumut si il va face si de ras in lume.
Monologul incepe si se incheie cu imaginea auditiva creata prin onomatopeele “cri-cri-cri”
Scriitorul priveste cu ingaduinta si intelegere naivitatea si chiar neglijenta proverbial a
greierelui, specifica si oamenilor.
Unind umorul fin cu melancolia,poetul observă cu atenție priveliștile naturii cu flora și fauna
minusculă si atribuie greierasului sentimente omenești:
„Cri-cri-cri
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică.
Fiindcă nu-mi dă niciodată
Și-apoi umple lumea toată
Că m-am dus și am cerut...”
Ultimele versuri rasună ca sunetul unei melodii triste,vestind parcă sfârșitul greierașului,care nu mai
poate rezista frigului si umezelii de toamnă.Acest final înduioșător fiind pe buzele tuturor copiilor:
„Cri-cri-cri
Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!”
Greierele devenind astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adapostii
si hrani in anotimpul rece.
Prin personificarea greierelui, prin atitudinea acestuia, G. Toparceanu prefigureaza fabulelel de
mai tarziu scrise intre 1930-1936, aceasta balada putand fi socotita drept un exercitiu preliminar,
ce isi are nota ei de originalitate evidenta.

Compozitie
Structura discursului poetic
Poezia este alcatuita din sase strofe avand o masura de 8 silabe si o rima imperecheata.
Figurile de stil ornamenteaza intreaga poezie, iar dintre acestea amintim:
-epitete – “lunga, slaba si zaluda”, “toamna gri”-epitet chromatic
-personificare – “dealuri zgribulite”, “tarini zdrentuite” “glas sfarsit” “toamna cea intunecata”,
ciulinii de pe vale se pitesc” “macesii o intampina”
-enumeratia – “peste dealuri, peste tarini”, “Ploi marunte, Frunze moarte, stropi de tina, guturai”

Poeziile lui Topîrceanu au o valoare însemnată instructiv−educativă.


Le trezește copiilor preșcolari și școlari dorința de a observa mai atent natura, precum și viața din
natură astfel, contribuind la dezvoltarea spiritului de observație.Copiii vor descifra și înțelege
mesajul estetic și moral prin diferite procedee,metode adecvate vârstei.

În concluzie ,poezia lui Topirceanu aduce în lumea copiilor ritmuri deosebite,melodii ale naturii în
durata anotimpurilor,imagini plastice de neuitat.
Poetul reușește să creeze o lume imaginară a micilor viețuitoare cu ajutorul epitetelor,enumerațiilor și
al personificării.
„Natura polarizează în exclusivitate lirismul lui Topîrceanu.Deşi avem de-a face cu un poet care a
trăit aproape toată viața într-un oraș de provincie, natura nu intră în versurile sale sub forma
grădinii publice, ci antenele sensibilității sale se întind dincolo de barierele orașului, receptând cu
prospețime primenirea anotimpurilor.Topîrceanu nu este un peisagist clasic.Un poet ca el nu poate
să fie închipuit pe un trepied, cu penelul într-o mână şi pânza bine fixată pe genunchi, asternând
într-o compoziţie riguroasă colţul de natură de sub ochi.Trântit în iarbă,Topîrceanu se lasă în voia
senzaţiilor de lenevire la soare, notând la întamplare câte ceva într-un caiet de schiţe. Mici impresii
fără pretenţie.” (Dinu Pillat).
Catelusul schiop
de Elena Farago

Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a
ramas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii.
Pornind de la simpla observare a cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante prin
muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la intelegerea copilului.
"Gindacelul", "Catelusul schiop", "Intr-un cuib de rindunica". Pedeapsa mâţei, Doi fraţi
cuminţi” si multe altele sunt poezii indragite si cunoscute de aproape toti copiii.
Poezia Elenei Farago este de o factura deosebita, poate datorita faptului ca de la anii
adolescentei a fost mama propriilor frati orfani si datorita experientei pe care a acumulat-o in
anii in care s-a aflat in preajma unor copii aflati in dificultate fiind inspectoare a azilurilor
pentru copii din Craiova.
Ea dezvăluie dragostea poetei pentru copii, carora le descrie cu gingăşie, prospeţime si
delicateţe lumea care ii inconjoara: gâze minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,
lăstuni, etc.), patrupedelor casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.)
Creatia Elenei Farago este speciala pentru ca ofera copiilor mici posibilitatea de a
cunoaste si intelege corect si profund situatii delicate de viata si militeaza pentru nonviolenta,
ducand tema in lumea vietatilor dragi ( "Gindacelul", "Catelusul schiop) Ea raspunde nevoii
emotionale a copiilor si are puternice valente educative
Adresandu-se copiilor, poeziile Elenei Farago au cateva caracteristici specifice liricii
pentru copii
o se adresează afectivităţii copiilor, creand imagini frumoase despre universul
inconjurator
o au o tematica variată oferind informatii despre comportamentul si calitatile
fiintelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de
acţiune
o produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate
o redau fapte, idei, tablori si sentimente intr-o forma foarte concisa
o au mesaj bine construit, o concluzie usor de retinut si cu valente educative
 Elena Farago a selectat pentru aceasta poezie un personaj care face parte din lumea
gospodariei in care copilul ocupa un loc foarte important
 Este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor

CATELUSUL SCHIOP
 Catelusul schiop este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autoarea,
personificând unul dintre animalele care populeaza universul inconjurator al copiilor (un catel)
prezinta drama lui generata de faptul ca are un piciorus bolnav
 Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL -este simplu, si sintetizeaza imaginea si starea sufleteasca a personajului principal al
actiunii lirice
TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor

CONTINUT
 Inceputul poeziei este o prezentare pe cat de scurta pe atat de edificatoare a principalului
personaj si are scopul a capta atentia copilului si a-l implica
Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
 Continutul poeziei este concis si descrie drama sufleteasca a catelului: faptul ca rad copiii de
el, il poreclesc, "cutu schiop", sta singur pentru ca nu se poate juca
 Catelusul este constient ca asa va fi toata viata: schiop si trist
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc
 Versurile urmatoare sunt o induiosatoare redare a dorintei micului catel care isi doreste
lucruri firesti , dar pe care el nu le poate face
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...
Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

 Prin urmare, desi se refera la lumea animalelor, poezia vorbeste despre drama, despre situatii
dificile in viata, despre nevoia de sprijin a celor aflati in dificultate, despre integrarea in
colectivitate, bunatate si intelegere
 Mesajul poeziei este unul implicit, referitor la modul in care trebuie sa privim semenii nostri
aflati intr-o situatie dificila fara voia lor,
 Este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor fata de
durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic caracter educativ

COMPOZITIE
 Compozitional poezia de bazeaza pe monolog
 Are la baza personificarea
 formele verbelor conditional optativ “ M-as juca”, “ as latra” – sugereaza dorinta catelusului
onomatopee: “top, top”- creaza o imagine auditiva care sensibilizeza ascultatorul
 Versificatia asigura muzicalitate
 Ritm:
 Rima:
 Masura: alterneaza versul cu 8 silabe cu cel cu 7 silabe
GÂNDĂCELUL

 este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autoarea, personificând unul dintre
animalele care populeaza universul inconjurator al copiilor (un catel) incearca sa sensibilizeze
copii in legatura cu violenta, care poate fi o drama
 Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil

TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor; universal minuatural

CONTINUT
 intrebarea retorica de la inceputul poeziei are scopul a capta atentia copilului si a-l implica
De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

 Continutul poeziei
 este concis
 descrie pledoaria unui copil “ gandacelul”, catre alt copil, pentru a nu il maltrata
 gandacelul ii sugereaza micutului care-l strange in pumn sa se puna in situatia lui si a
constientizeze durerea lui si a familiei sale

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot


Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!…

 poezia continua cu parerea de rau tardiva a copilului: gandacelul murise deja pentru ca il
stransese prea tare in pumnul sau si nu-l mai putea invia
Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,

 in final, poezia contine un indemn , firesc catre copil: sa-si recunoasca fapta rea in fata
parintilor si sa promita ca va fi bun cu orice vietate, indiferent cat de mica sau neinsemnata
ar fi

Si zi-le ca de-acum ai vrea


Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
 Mesajul este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor
fata de durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic caracter educativ

COMPOZITIE
 Compozitional poezia de bazeaza pe monologul gandacelului
 Are la baza personificarea
 Versificatia asigura muzicalitate
 Ritm:
 Rima:
 Masura: vers cu 8 silabe

- De ce m-ai prins în pumnul tau,