Genuri și specii

 Genul epic:
 Popular – in proza: basmul, legenda, snoava

– In versuri: legenda

 Cult – in versuri: legenda, fabula

– in proza: schita, povestirea, povestea, nuvela, romanul

 Genul liric:
 Lirica populara: colinde, cantecul de leagan, ghicitori, proverbe, zicatori
 Lirica culta: pastelul, imnul, oda, epigrama, cantecul

 Genul dramatic: sceneta, feeria

I. GENUL EPIC

DEFINIȚIE:

Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză sau în
versuri, în care gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt transmise, în mod indirect, prin
intermediul acțiunii și al personajelor antrenate in derularea evenimentelor plasate într-un
anumit timp și spațiu. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere dominant narațiunea,
de obicei împletită cu dialogul sau descrierea.

TRĂSĂTURI:

– moduri de expunere: narațiunea (relatează evenimentele), descrierea (prezintă cadrul spațial

sau personajele), dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la caracterizarea personajelor)
– prezența naratorului: subiectiv, omniscient ( obiectiv), martor
– acțiunea poate fi rezumată pe momentele subiectului: expozițiunea, intriga, desfășurarea
acțiunii, punctul culminant, deznodământul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist,
rotunde/plate
– specii: schița, povestirea, nuvela, romanul, fabula, balada

STRUCTURA OPEREI EPICE:

În general, operele epice sunt structurate după momentele narațiunii:

 Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările acțiunii)
  Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii)
 Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic)
 Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului)
 Deznodământul (sfârșitul conflictului)
În unele cazuri, intriga poate fi plasată înaintea expozițiunii.
Există și termeni noi pentru structura genului epic:
Situația inițială (momentul actual)
 Evenimentul care schimbă situația inițială (cauza ce declanșează acțiunea)
 Desfășurarea acțiunii
 Depășirea situației dificile sau punctul de maximă tensiune (situația tensionată)
 Situația finală (momentul final)

SPECII ALE GENULUI EPIC:

- În proză: basm, nuvelă, povestire,roman, schiță

- În versuri: baladă, fabulă, poem, epopee, legenda

Gen epic popular în proză

1.Basmul

DEFINIȚIE:
Basmul este o creaţie epică în proză, în care se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama
unor personaje sau forţe supranaturale din domeniul irealului.
După originea lor, basmele pot fi:
 Populare – autor necunoscut; supuse variabilităţii, datorită răspândirii pe cale orală;
 Culte –autor cunoscut; rămân în forma în care au fost create.

CARACTERISTICI:
 Structura basmelor se pliază pe cea a narațiunii: expoziţiunea (prezentarea
personajelor) intriga, dezvoltarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul.
 Subiectul se structurează în şabloane cunoscute: feciorul cel mic e întotdeauna mai
isteţ, fugarii aruncă în calea zmeoaicei obstacole, mama vitregă goneşte fata
moşului/împăratului, fiinţele cărora li s-a făcut un bine, ajută personajele pozitive.
 Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, încercările la care este
supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o
dificultate sporită şi evidenţiindu-i o nouă trăsătură.
 Eroii şi acţiunile se grupează în funcție numere fatidice care se repetă: trei sunt
metamorfozările lui Făt-Frumos, trei sunt iezii caprei, Cenuşăreasa merge la
mormântul mamei de trei ori pe zi, iar la bal trei nopţi la rând. 7, 9, 12, 17, 77, etc. (3
feciori, 3 fete, 3 zmei, 3 zmeoaice, 3 mări, 3 ţări etc.)
 Timpul /Atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă: ,,A fost odată ca
niciodată…pe când erau muştele cât găluştele / Şi le prindeau vânătorii cu puştile; …
 pe când purecele zbura în slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului…”.(Dumitru
Stăncescu, Fratele Bucăţică).
 Acţiunea basmelor se plasează într-un timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia
unui prezent etern.
 Curgerea timpului are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt posibile întoarceri în trecut,
opriri ale prezentului, trăiri în viitor. Aceste valori ilustrează aspiraţiile omului de a
învinge o categorie obiectivă a existenţei.
 Spaţiul este nedeterminat, dar, în linii mari același.
 Poate fi alcătuit din:
 elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului,
 elemente fantastice ca ,,tărâmul celălalt”, tărâmul de dincolo, ,, moşia” Scorpiei, a
Gheonoaiei, ţara ,,şerpilor”, a şoarecilor.
 Personajele parcurg spaţii terestre, aeriene sau acvatice, potrivit dimensiunii fantastice
a planului epic.

PERSONAJELE:

 Personajele principale sau secundare sunt de varstă, sex, stare socială, structură etică
diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi tipare:
 Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică,
urâțenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale
frumosului sau ale urâtului.

NARAȚIUNEA:

Oralitatea stilului
 Adresarea directă, monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zicătorile,
pasajele exclamative și cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea și implicit,
de a stârni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm.
Tehnica narării
 nararea lineară - o expunere uniformă, fără complicaţii, care se realizează la un
singur nivel al relatării. Exemplu: Făt Frumos pleacă în căutarea iubitei, cu care se
va căsători.
 nararea ascendentă - o relatare mai complexă, conflictul apărind în prim plan.
Eroul săvarşeşte lucruri ieşite din comun, situâdu-se la al doilea nivel al relatării.
De exemplu, nerespectarea legământului are consecinţe prin gradarea acţiunii spre
punctul culminant şi spre deznodământ.

FORMULELE NARATIVE:
 Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului,
desprinderea din logica realului.
• Unele sunt succinte “A fost odată ca niciodată” (Făt-Frumos din
lacrimă),
• Altele se realizează prin proză ritmată şi cuprind numeroase
elemente pline de umor: “A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fi nu
s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele”
(Tinereţe fără bătrineţe şi viaţă fără de moarte).
 Formulele mediane asigură continuitatea între episoade, menţinând viu interesul
cititorului “Ascultaţi, boieri, cuvântul din poveste, căci d-aci înainte mai frumos îmi
este”.
  Formula finală urmăreşte readucerea cititorului din tăramul fantasticului în cel real,
prin modalităţi multiple: ironie, glumă, parodie etc. De exemplu: ,,Iar eu, isprăvind
povestea, încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie
de minciună cui a spus; încălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimic de la
mine cine-ascultă…”( D. Stăncescu, Alte basme culese din gura poporului).

DIMENSIUNI ALE FANTASTICULUI ȘI MIRACULOSULUI

 Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin înzestrarea

personajelor cu forţe supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin
structura iniţială a eroilor.
 Chiar dacă sfarşitul este previzibil, prezenţa fabulosului, a miraculosului şi a
supranaturalului, care include, de fapt, primii doi termeni, menţine treaz interesul
ascultătorului pe tot parcursul desfăşurării firului epic.
 Fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric, geografic.
 Natura, prin elementele ei personificate, vine în sprijinul personajelor principale,
mesagere ale binelui.
 Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei, mume ale pădurii, diavoli
etc.

ÎN LITERATURĂ

Culegători români: Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul, Ovidiu Bîrlea.

Culegători şi creatori:
 în literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru
Vahuţă, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
 în literatura universală: Ch. Perrault, Fraţii Grimm, H.C.Anderson, A.Puşkin,
M.Gorki, A. de Saint Exupery.

2.Legenda

DEFINIȚIE:
Este specie a genului epic, în versuri sau în proză, amestec de elemente reale, fantastice și
miraculoase, cu privire la originea unor fiinţe sau lucruri, la momente istorice, la faptele unor
eroi, plecând de la fondul real al unei întâmplări sau miezul imaginar, mitic al acesteia.

• provine din lat. legenda = „ceea ce trebuie citit, naraţiune”

CARACTERISTICI:

 Are dimensiuni reduse

 Stilul concentrat, exprimarea presărată de elemente ale oralităţii (exclamaţii,
interjecţii, construcţii incidente) dezvăluie sursa legendei în folclorul românesc.
 nu este legata de forme de spatiu sau timp ritual
 Legenda poate fi performata intr-o diversitate de medii de povestit fara diferentieri de
varsta si gen.

CLASIFICARE:

 etiologică/mitologică – se referă la originea, existenţa şi caracteristicile unor

fenomene (cosmogonia, geneza astrelor, a pământului, a florei, a faunei, etc.)
 istorică – explică prin fapte imaginare evenimente şi personaje reale din istorie
 geografică – explică originea unor denumiri sau existența unor forme de relief
 religioasă – narează vieţile sfinţilor, ale eroilor mitizaţi.

a. Legendele etiologice cuprind acele texte care se ocupa de crearea si organizarea lumii. In

ansamblul lor, nu se dezvaluie numai originea a tot ce exista pe pamant, fiinte si lucruri, ci si
cauzele initiale ale particularitatilor organice ale acestora, ale trasaturilor ce nu tin de structura
lor si ale denumirii a tot ce exista in lumea inconjuratoare.

b. Legendele mitologice cuprind aparitiile, existentele si lucrurile suparnaturale, infatisand o

lume de fantasme.

c. Legendele religioase infatiseaza figurile biblice, sfintii si sarbatorirea lor, obiceiuri si

sarbatori legate de alte zile precise ca si sarbatorirea unora dintre zilele saptamanii.

d. Legendele istorice redă fapte ale eroilor populari, ale domnitorilor - simboluri ale
demnităţii naţionale. Personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit, sensul
existenţei lor fiind apărarea intereselor neamului. Caracterul fantastic apropie legenda de
basm, iar miezul istoric o apropie de tradiţie şi de snoavă.
e. Legenda geografică îşi trage seva din istoria diferitelor puncte geografice. Explicând
copiilor originea unor denumiri geografice, legendele oferă bogate informaţii toponimice,
meteorologice, etnografice, mitologice (Povestea Vrancei, Babele, Mureşul şi Oltul).

TEMATICĂ:

Legendele au o tematică variată: lupta dintre bine şi rău, dreptate şinedreptate, adevăr şi
minciună, sărăcie şi bogăţie, teme ce se valorifică prin motivele:
 căsătoria mitică dintre frate şi soră (Soarele şi Luna)
 atracţia pentru soare (Legenda ciocârliei, Legenda florii-soarelui)
 lupta dintre voinic şi balaur (Iovan Iorgovan)
 jertfa zidirii (Meşterul Manole)
 recunoaşterea fratelui pierdut în copilărie (Mircea Ciobănaşul)

3.Snoava

În general, snoava este definită drept “specie a literaturii populare, cu multiple şi

străvechi infiltraţii în cea cultă, constând întro scurtă naraţiune cu intenţii umoristico-satirice,
în care elementele realiste (şi, uneori, naturaliste) sunt împinse câteodată până la limita
verosimilului, fără însă a se trece decât rareori în fantastic”. Cuvântul “snoavă” provine din
vechea sloavă “izu nova”= “din nou”. În sens larg, snoava este numită “poveste glumeaţă”,
“poveste cu măscărici, cu minciuni, bazaconii, parascovenii, taclale”.

TRĂSĂTURI:

 caracter oral – transmiterea prin grai viu a creaţiilor populare, din generaţie în
generaţie;
 caracter tradiţional – conferă conservarea tiparelor ancestrale, concepţia de viaţă,
simţirea şi spiritul românesc care definesc specificul naţional;
 caracter colectiv – dat de contribuţia mai multor creatori, fiecare generaţie adăugând
câte ceva acestor creaţii;
 caracter anonim – nu se cunoaşte autorul individual al creaţiei literare;
 caracter sincretic – împletirea armonioasă a cuvintelor cu melodia şi cu mişcarea
(dansul), mai ales în crearea obiceiurilor populare;
CARACTERISTICI:

 dimensiune redusă în comparaţie cu basmul

 demască aspecte negative din societate, defecte umane, vicii sociale, ţintind efecte
moralizatoare în sensul îndreptării răului prin afirmarea principiilor eticii populare.
 are caracter satiric şi moralizator și se referă nu la oameni ca persoane, ci la caracterul
acestora, la slăbiciuni şi defecte, încât din conţinutul lor, se poate constitui un “manual
de morală populară”, în care leneşii, proştii, mincinoşii, beţivii, lacomii, hrăpăreţii,
linguşitorii ş.a. sunt biciuiţi cu armele răului şi ridicolului.
 funcţionalitatea snoavei constă în restabilirea unor norme ale eticii populare încălcate
de comportamente reprobabile.

În vecinătatea snoavei s-a născut gluma, considerată de unii o subspecie a snoavei.

Gluma este o naraţiune scurtă şi concentrată, încheiată cu o poantă, ce evidenţiază
iscusinţa şi inteligenţa creatorului ei. În timp ce snoava aparţine, prin origine şi conţinut,
mediului rural, gluma are o origine livrescă şi este specifică mediului citadin. Ea s-a
născut datorită vieţii moderne ahtiată după povestiri acurte, cu poante vesele, care solicită
ascultătorilor o atenţie de scurtă durată.

Anecdota este tot o povestire veselă şi cu un final moralizator, cu un pronunţat

caracter pitoresc, dezvoltată în jurul unui personaj cunoscut. În cele mai multe cazuri,
anecdotă povesteşte farsa pusă pe seama unui personaj istoric, pentru ai dezvălui
caracterul sau poziţia faţă de un eveniment trăit. Referindu-se la personalităţi cu renume,
anecdota se aseamănă cu legenda istorică. Ambele pun pe seama oamenilor mari ceva în
legătură cu conduita şi capriciile acestora.

Aceleaşi resurse spirituale şi aceleaşi medii sociale au dat naştere poreclei, care
înveseleşte mintea şi satirizează caracterul. Porecla se compune dintr-un cuvânt sau grup
de cuvinte prin care este stigmatizat năravul ori defectul cuiva.

Spre deosebire de celelalte specii amintite, snoava clasică are un statut literar distinct,
prin vitalitatea exprimată şi prin aria largă de răspândire. De obicei, povestitorul de snoave
este un temperament vesel, dotat cu spirit critic, inventiv şi cu putere de sinteză.

Există mai multe tipuri de povestitori de snoave:

a) povestitori de snoave tradiţionale;

b) povestitori de bancuri şi anecdote;

c) povestitori de snoave licenţioase sau de glume “fără perdea”.

În toate epocile snoava a fost un produs folcloric al râsului. Ea era prezentă în

cupletele satirice rostite la petrecerile “saturnale” ale Antichităţii romane, în povestirile
licenţioase ale Evului Mediu, până la snoavele cu caracter satiric puse pe seama unor eroi
populari precum Nastratin Hogea (la turci), Ivan Turbincă (la ruşi), Till Eulenspiegel (la
germani) şi Păcală (la români).
 Pe de altă parte, snoava a apărut şi din motivul că, în anumite epoci, nu se putea spune
adevărul. Din perspectivă cronologică, snoavele au fost introduse din colecţiile de basme ale
folcloriştilor începând cu epoca romantică. Prima colecţie este cea a fraţilor Grimm din 1812,
iar în cultura română prima colecţie care include snoave aparţine fraţilor germani Arthur şi
Albert Scholtt, din 1845. Au urmat colecţiile lui Petre Ispirescu, I. C. Fundescu, Theodor
Speranţia ş.a.

Precum alte creaţii populare, snoavele au constituit un preţios izvor de inspiraţie

pentru scriitorii noştri din diferite epoci: I. Budai Deleanu, Anton Pann, Ion Creangă, I.L.
Caragiale ş.a. Pe de altă parte unii scriitori au prelucrat snoava populară, transpunând-o în
versuri, cum a procedat Petre Dulfu cu “Isprăvile lui Păcală”. După personajul principal din
ele, snoavele au fost clasificate de către cercetătorii străini în patru mari grupe:

• snoave despre proşti;

• snoave despre căsătoriţi;

• snoave care au ca personaj central femeia;

• snoave care au ca personaj central bărbatul.

Cercetătorii români au întocmit o tipologie pe temeiul familiilor de subiecte şi ţinând

seama de personajele snoavei şi de relaţiilor lor sociale. După aceste criterii, au fost întocmite
mai multe grupe:

• snoave axate pe relaţii sociale;

• snoave care reflectă relaţii de familie;

• snoave despre defecte fiziologice;

• snoave despre armată, preoţime ş.a.

Cele mai cunoscute şi citite sunt snoavele româneşti care îl au drept personaj principal
pe Păcală, vestit prin isteţimea şi aventurile sale comice.

Gen epic cult

 1.Fabula

DEFINIȚIE:

Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de obicei în versuri, în
care autorul, personifică animalele, plantele, fenomenele naturii și lucrurile, satirizează
anumite năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are
următoarea structură: povestirea propriu-zisă (istorioara cu tâlc) și morala (învățătura). Figura
de stil folosită de obicei este personificarea.Fabula are două caractere: caracter satiric și
caracter moralizator.
 Transpune întâmplări din lumea reală în lumea animalelor, odată cu vicii sau însușiri
umane, acordându-le acestora capacitatea de a vorbi, de a spune adevăruri general
acceptate.
 În fabulă adevărul îmbracă haina metaforică.
 Inițial a existat sub forma unei povestiri concentrate despre animale, care avea întotdeauna
o pildă, un tâlc, o morală inclusă în subiectul relatat.
 Morala – are o importanta covârșitoare, ea constituie însuși mobilul speciei, determină
acțiunile personajelor și însuși dreptul de existență a fabulei ca gen literar.

ISTORIA FABULEI:

FABULA ÎN ANTICHITATE

Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre.
Tablete provenind din bibliotecile școlare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii
lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat
găleata cu apă.”), de musca încrezută („O muscă care s-a așezat pe spatele unui elefant, îl
întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul”). Multe din aceste texte
arată o evidentă afinitate spre proverbe și au o construcție antitetică („Nu vorbești despre ceea
ce găsești; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea”). Totuși, acestea nu au niciodată o
morală explicită.

FABULA ÎN GRECIA

Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele”, pe care o povestește Hesiod,

în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci și zile”. Este vorba de o biată privighetoare prinsă în
ghearele unui erete (sau șoim) care, în plus, îi face morală. Această fabulă are rolul de a ne
face să medităm asupra noțiunii de dreptate, cu ajutorul unui raționament antitetic în care
personajul principal exploatează excesiv poziția de forță.
Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.Hr. și care e
considerat „părintele fabulei”.
În perioada clasicilor, Socrate însuși ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a fost închis
înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie să ia ca material
miturile. [...] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste fabule de Esop pe care le
știam pe de rost, și pe care le-am luat din întâmplare.”
Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această antologie,
pierdută, a dat naștere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată sub forma unui
ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, și numită Augustana. La această
colecție se face de fapt referire când se menționează astăzi „fabulele lui Esop”.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horațiu propune o adaptare remarcabilă a „Șobolanului de
oraș și șobolanul de câmp” (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră superioară versiunii
lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care va face din fabulă un gen literar poetic.
Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus ne lasă
patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu sunt atestate în
nici o altă parte și sunt foarte bine construite.

FABULA ÎN EVUL MEDIU

Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Evului Mediu prin

intermediul autorilor de colecții ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-
Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.
Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecției Roman de Renart, ce
adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri inspirate din
Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului servește ca
pretext pentru o satiră redutabilă a societății feudale și a inechităților sale. Fabula cedează aici
locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.
În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.

INFLUENȚA INDIANO-ARABĂ

Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul

antologiei Pañchatantra. Redactată inițial în sanscrită, între 300 î.Hr. și 570, această antologie
de fabule va cunoaște numeroase modificări. Una din versiunile derivate se numește
Hitopadesa sau „Îndrumarea utilă“. Găsim aici animalele întâlnite în mai toate fabulele:
măgarul, leul, maimuța, șarpele ș.a.m.d, singura diferență fiind șacalul ce joacă aici rolul
vulpii. Aceasta va influența Occidentul în sensul unui progres complex. Mai întâi circulând în
Persia și tradusă în arabă, de către Ibn al-Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și
Dimna), va fi apoi tradusă în ebraică, apoi în latină, purtând titlul Directorium humanae vitae
(1280). Moș Poussines o va traduce la rândul său în 1666 sub titlul de Specimen sapientiae
Indorum veterum. O versiune persană va fi tradusă în franceză la 1644, purtând titlul de
Cărțile luminilor sau Purtarea regilor, alcătuită de înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză
de David Sahid, din Ispahan, capitala Persiei (numele traducătorului este de fapt un
pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la baza unor fabule de La Fontaine, și
anume „Vaca de lapte și căldarea de lapte” și „Țestoasa și cele două lebede”. Sub titlul
„Kalila și Dimna sau Poveștile lui Bidpai”, va cunoaște o versiune și în limba română datorată
lui George Grigore (Editura Polirom, 2010
TRASATURILE FABULEI:

- figura de stil care sta la baza fabulei este personificarea

- are caracter moralizator educativ
- modurile de expunere specifice sunt naratiunea si dialogul
- de mici dimensiuni
- titlul fabulei este alcatuit din numele celor 2 personaje prezentate in antiteza
- sub mastile animalelor se ascund chipuri umane: omul ipocrit, omul naiv, omul lacom, omul
zgarcit, omul ingamfat, omul mincinos sau hotul.

ORIGINEA FABULEI:

 De origine populară, fabula se numără printre cele mai vechi specii literare.
 Unele motive ale prologurilor cu animale par să provină din timpuri când oamenii trăiau
din vânat și pescuit.
 Originea fabulei - basmele animaliere, însă cu timpul vietatile nu mai sunt folosite ca
simple personaje, ci ca simboluri, întruchipând defecte și calități omenești.
 În antichitate, basmul și fabula erau denumite prin aceeași noțiune. Cu timpul, mai ales
prin Esop, fabula se distanțează de basm, prin amplificarea simbolului, a alegoriei,
căpătându-și propria-i funcție, moralizatoare și critică.

CLASIFICĂRI ALE FABULEI:

Încă din antichitate s-a încercat o clasificare a fabulei după mai multe criterii astfel:
 În funcție de personaje:
o verosimile – cu personaje umane
o neversosimile – cu zei și animale
o amestecate
 După natura eroilor și derularea acțiunii
o rationale – cand intamplarea este posibila
o morale – cand intamplarea este posibila in anumite imprejurari
o amestecate
 După felul narațiunii
o satirice - Heliade Radulescu
o apologice - Asachi
o anecdotice - Krilov
 Din punct de vedere al finalității
o politice – “Toporul si padurea” de Grigore Alexandrescu
o sociale – “Cainele si catelul” de Grigore Alexandrescu

PERSONAJE:
Problema personajelor a preocupat mult pe fabulistii si pe teoreticienii speciei fiindca alegoria
fixeaza măștile comice, fara de care apologul e searbăd, sec.
In fabula romaneasca de pana la 1900, o statistica a alegoriilor ar arata frecventa mare a vulpii
care, prin viclenie, abuzeaza de un alt animal.
Vulpea se numara printre personajele favorite ale fabulei:
o La Fontaine - “Corbul si vulpea” - unde reuseste prin viclenie sa-l faca pe corb sa
deschida pliscul ramanand astfel fara cas;
o Grigore Asachi unde corbul isi insuseste lectia si nu se mai lasa pacalit,
o Grigore Alexandrescu - “Vulpea liberala” unde are calitati de politician,
o Alecu Donici - “Vulpea si Bursucul” unde intalnim o vulpe fatarnica,
o Vasile Alecsandri - “Zimbrul si vulpea”,
o George Sion - “Leul, magarul si vulpoiul”

2.Schița

DEFINIȚIE:

Schiţa este o specie a genului epic, caracterizată prin numărul redus de personaje,
limitarea acţiunii la un episod din viaţa unuia sau a mai multora dintre ele şi prin simplitatea
intrigii.

TRĂSĂTURI:

 Schița are un caracter dramatizat - de foarte multe ori dialogurile pot fi mai importante
decât narațiunea propriu-zisă.
 Acțiunea schiței se desfășoară pe o durată scurtă și are loc, în general, într-un decor
unic.
 Personajul principal este caracterizat într-o manieră stilizată, construcția sa fiind
realizată din perspectiva unei trăsături interioare.
 Există puține personaje.
 Modul predominant de expunere este narațiunea îmbinată cu dialogul.
 Este ancorată în timp și spațiu prin repere spațio-temporale.
CARACTERISTICI:

 relateaza un episod semnificativ din viata unui /a unor personaje

 acțiunea cuprinde mai multe momente :situația inițiala,cauza,desfășurarea
acțiunii,depășirea situației dificile,situația finală
  are un număr mic de personaje ,dintre care personajul principal este caracterizat mai
ales prin comportamentul lui
 timpul si spetiul sunt limitate -timpul este foarte scurt;iar locul restrans
 dimensiuni reduse
 modul de expunere dominant este dialogul,care dinamizeaăa acțiunea si narațiunea
intervenția naratorului
 naratorul e implicat în acțiune la persoana întâi sau la persoana a treia,exprimându-și
simpatia față de personaje.
În literatura română:

- Ion Luca Caragiale: Momente şi Schiţe

- Emil Garleanu: Santinela, Prizonierul

-Alexandru Bratescu-Voinesti- Nicuşor, Fântâna Blanduziei

În literature universală:

-Anton Cehov- Povestirile Melpomenei

-Saki-

-Henry Lawson-

3.Povestirea

DEFINITIE:

Două accepţii ale termenului:

1. povestire – naraţiune, relatare, modalitate de expunere specifică genului epic.

2. Povestire (specie literară) – specie a genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în

care povestitorul, implicat ca participant, martor sau mesager al evenimentelor, relatează din
punctul său de vedere. Nararea se limitează la un singur fapt epic, iar interesul nu se centrează
pe personaj ci pe situaţie.

TRASATURI ALE SPECIEI:

Din definiţie reies caracteristicile cele mai importante ale speciei:

 accentul pus pe întâmplări şi pe situaţii, nu pe personaje;

 acţiune neobişnuită şi exemplară (redă o experienţă umană general valabilă)
  interesul deosebit acordat actului narării (actul relatării precum şi povestitorul sunt
bine evidenţiate în text, ocupând o parte însemnată din text –există un adevărat
ceremonial al povestirii)
 intriga simplă şi personaje puţine (ca amploare, se situează între schiţă şi nuvelă)
 cauzalitatea acţiunii : evenimenţială (şirul evenimentelor este generat de o acţiune) sau
psihologică (o stare sufletească este punctul de pornire)
 în text apar multe indicii despre narator/i şi despre naratar/i – între ei se stabileşte o
relaţie dinamică, ceea ce dă oralitate stilului
 mare implicare a naratorului în evenimentele relatate (naratorul este personaj, martor
sau colportor, ceea ce dă subiectivitate discursului narativ)
 caracterul exemplar/ etic al povestirii (situaţiile relatate au ca finalitate mai mult sau
mai puţin explicită extragerea unei învăţături)
 actul povestirii se desfăşoară într-un spaţiu privilegiat şi ocrotitor, un topos cu
semnificaţii, care adesea devine suprapersonaj (hanul, palatul). In acest cadru
povestitorii relatează întâmplări pilduitoare, după un ceremonial bine stabilit. Interesul
se axează în mod special asupra situaţiei neobişnuite relatate, nu asupra personajelor.

CLASIFICARE:

1. După formă:

 în versuri
 în proză

2. După conţinut şi destinaţie:

 filosofică
 romantică
 magică
 fantastică
 satirică
 pentru copii

Un tip aparte îl constituie povestirea în ramă – una sau mai multe povestiri de sine stătătoare
(nuclee epice secundare) sunt încadrate într-o altă naraţiune sau într-o situaţie de comunicare
care îi cuprinde pe toţi naratorii (povestirea-cadru).

Povestirea e comparabilă cu anecdota sau snoava (prin caracterul neaşteptat, surprinzător al

faptelor relatate şi prin finalitatea etică) şi uneori cu basmele (prin prezenţa elementelor
fabuloase).

CONŢINUTUL/ DIEGEZA/ ÎNTAMPLAREA PROPRIU-ZISĂ

UNDE? CAND? (CRONOTOP)
– Evenimentele relatate se plasează într-un trecut îndepărtat. De cele mai multe ori plasarea
specifică este atemporalitatea (timp şi spaţiu nedeterminat, general valabil, mitic), care oferă
un caracter de generalitate întâmplării. Astfel, o anume situaţie devine o experienţă a
cunoaşterii de sine.
– In general, plasarea în timp şi spaţiu are elemente fantastice sau fabuloase, care creează o
lume primordială, fundamental diferită de “prezentul” actului povestirii, atât de diferită încât
pare altă lume. De aici caracterul iniţiatic al povestirii.

CINE?
– Personajele sunt nişte iniţiaţi sau oameni aflaţi într-o etapă a maturizării lor, reprezentaţi
adesea nu prin nume sau detalii ale personalităţii lor, ci prin ocupaţiile lor (pescari, vânători,
păstori, preoţi, ostaşi/războinici, conducători de ţară)

CE?
– Se relatează un singur eveniment (un singur fir epic).
– Întâmplarea relatată este neobişnuită, surprinzătoare.
– Intâmplarea are caracter exemplar (transmite o învăţătură).
– Reprezintă adesea o experienţă iniţiatică, prin care protagonistul capătă o cunoaştere de tip
superior a lumii.
– Se pot identifica toate momentele subiectului.

CUM?
– Evenimentul este de obicei relatat linear (cronologic). Totuşi, organizarea se află la discreţia
naratorului subiectiv, care a participat ca protagonist sau martor, sau care este colportor al
unei poveşti auzite. Naratorul poate organiza momentele subiectului altfel decât cronologic,
urmărind să realizeze suspansul şi gradarea tensiunii pentru a menţine treaz interesul
naratarului pe tot parcursul povestirii.
– Modalitatea folosită este evocarea (analepsa).

DISCURSUL NARATIV/ CEREMONIALUL POVESTIRII

– Naratorul într-o povestire este întotdeauna subiectiv. El este fie participant al întâmplării
relatare, fie martor, fie colportor (transmite o poveste pe care a aflat-o dintr-o sursă
necredibilă)
– Naraţiunea/ povestirea/ relatarea este modalitatea de expunere specifică.
– Descrierea şi dialogul se îmbină cu naraţiunea.
– In mod specific pentru această specie epică, naraţiunea nu se reduce la simpla prezenţă a
unei voci care spune povestea. În afara de întâmplarea relatată, mai apar în textul povestirii
secvenţe care îi prezintă pe narator/naratori, pe naratar/naratari şi relaţia dintre aceste două
instanţe narative. Astfel, se instituie un adevărat ceremonial al povestirii, în cadrul căruia
relatarea întâmplării este doar o etapă.
Ceremonialul povestirii constă într-un sistem de convenţii care cuprinde momente ca:
– intrarea în scenă a povestitorului;
– motivarea împrejurărilor care declanşează istorisirea;
– rostirea propriu zisă a poveştii;
– comunicarea cu auditoriul;
– pauzele care înteţesc tensiunea aşteptării;
– ieşirea din scenă a povestitorului, acesta având conştiinţa săvârşirii unui act exemplar.

Povestirea în ramă

– Atunci când ceremonialul povestirii capătă substanţă epică (având, la rândul său, cronotop,
personaje, acţiune, o instanţă narativă superioară, care prezintă relaţia narator-naratar), se
identifică în textul povestirii o povestire cadru şi un nucleu epic secundar (întâmplarea
propriu-zisă)
a) Nucleul epic secundar
– reprezintă întâmplarea propriu-zisă

Povestirea-cadru (sau rama)

– se conturează atunci când ceremonialul povestirii (discursul narativ al nucleului epic

secundar) are o dezvoltare epică, în cadrul lui putându-se identifica
A) conţinut/ diegeză, evenimentul povestirii cadru fiind chiar „acţiunea” de a spune o poveste.
UNDE? CAND?
Adesea actul povestirii are loc într-un spaţiu privilegiat, protector, simbolic, care permite
deplasarea intuitivă către vremuri imemoriale (călătorie fantastică, uneori fabuloasă ce se
constituie într-o experienţă a spiritului).
Timpul povestirii este diferit de timpul povestit (timpul rememorării ≠ timpul rememorat)

CINE?
Naratorul şi naratarii interacţionează în cadrul unui dialog, şi sunt individualizaţi prin
descrieri succinte.

CE?

Acţiunea povestirii cadru este chiar spunerea poveştii, identificându-se chiar etape ale acestei
acţiuni:
a) un fel de expoziţiune, în care se descrie locul în care are loc povestirea (adesea un topos, un
loc predilect, securizant, un suprapersonaj cu semnificaţii) şi în care se precizează apariţia /
locul povestitorului între naratari;
b) un fel de intrigă, aceasta fiind pretextul sau motivul care declanşează istorisirea (un obiect,
o stare, un schimb de replici între narator şi naratar etc.);
c) desfăşurarea acţiunii, constând în actul spunerii poveştii. Relatarea este un eveniment în
sine, cu etape care devin tehnici ale suspansului, prin care naratorul încearcă să menţină
atenţia ascultătorilor:
– stârnirea interesului ascultătorilor şi solicitarea adresată povestitorului de a-şi istorisi
povestea;
– refuzul/ acceptarea provocării, întreruperea, amânarea, reluarea firului relatării ca tehnici ale
suspansului;
d) punctul culminant al povestirii cadru coincide cu punctul culminant al nucleului epic
secundar, fiind, de aceea un moment extrem de tensionat;
e) un fel de deznodământ, în care naratorul şi naratarii comentează evenimentele relatate
B) discurs narativ
– relaţia dintre narator şi naratar este prezentată de o a treia instanţă narativă, un alt narator.
– la rândul său, acest narator poate folosi tehnici ale suspansului, întrerupând relatarea pentru
a realiza descrieri, dialoguri între povestitor şi ascultători, reflecţii generale asupra lumii şi a
vieţii, înfăţişarea comportamentului povestitorului sau a ascultătorilor etc.
– Oralitatea stilului este trăsătură stilistică fundamentală a speciei, motivată prin destinaţia
către un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. In virtutea acestei trăsături, textele
sunt presărate cu mărci ale oralităţii:
– pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, substantive în vocativ, interjecţii, vorbire directă,
verbe la imperativ, propoziţii exclamative şi interogative, sintaxă afectivă (inversiuni,
propoziţii neterminate), adverbe deictice (aici, acolo, ieri, mâine, aşa etc)

Prin această dezvoltare a discursului narativ, spunerea poveştii capătă un caracter aproape
ritualic, autonom, repetabil.

FUNCȚII:

– de abolire sau relativizare a spaţiului şi timpului (un bun povestitor face timpul să treacă
mai repede, sau să stea pe loc, creând impresia de atemporalitate – prin talentul povestitorului,
ascultătorii au impresia ca sunt martori ai evenimentelor relatate, evenimentele fiind plasate
într-un timp mitic/imemorial/ primordial/arhetipal)
– estetică (povestirea încântă, vrăjeşte, produce bucurie estetică, arta povestitorului fiind
sincretică – reuneşte moduri de expresie specifice mai multor arte: literatură, teatru, poezie,
muzică)
– iniţiatică (povestirea a fost din toate timpurile o parte esenţială a ceremonialurilor sacre,
care permit omului să intre în legătură cu lumea sacră)
– de supravieţuire ( prin actul povestirii, naratorul, dacă este şi personaj al întâmplării relatate,
se transformă pe sine în personaj legendar, care poate sfida trecerea timpului; povestirea este
aşadar secretul nemuririi pe care oamenii îl caută de la începuturile lumii. Fireşte, secretul
este imperfect, abolirea timpului nu este definitivă) – funcţia este cel mai bine ilustrată de
Şeherezada, din 1001 nopţi.
 4. Nuvela

DEFINIȚIE:

Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, cu un conflict
concentrat, care implică un număr redus de personaje. Are un narator obiectiv, omniscient.
Nuvela se situează între schiță și roman atât ca dimensiuni cât și în ceea ce privește
complexitatea. George Călinescu consideră nuvela ca fiind un "micro-roman" .

CARACTERISTICI:

 Conflictul este concentrat. Acesta are două aspecte: - exterior și unul interior
 Există un singur fir narativ
 Segmentarea în capitole are rolul de a marca trecerea timpului și schimbările privind
spațiul, timpul, personajele.
 Întâmplările sunt relatete alert și obiectiv naratorul intervenind relativ puțin prin
considerații personale
 Se acordă o importanță mai mare caracterizării complexe a personajului principal
decât a acțiunii propriu zise.
 Descrierile sunt minime.

CLASIFICARE:

 După criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare:

 Istorice: Alexandru Lăpușneanu (Negruzzi)
 Psihologice: Moară cu noroc (Slavici), În vreme de război (Caragiale)
 Fantastice: Pe stradă Mântuleasa (Eliade)
 Filozofice: Podul (Eliade)
 Anecdotice: Kir Ianulea (Caragiale)

În literatură română:

 I.L. Caragiale
 Mircea Eliade
 Mihai Eminescu: Sărmanul Dionis
 Constantin Negruzzi: Alexandru Lăpușneanu
 Marin Preda: vol. Întâlnirea din pământuri
 Liviu Rebreanu: Ițic Ștrul, dezertor
 Mihail Sadoveanu: Ochi de urs
 Ioan Slavici: Moară cu noroc
 Radu Tudoran: Orașul cu fete sărace
 În literatură universală:

 Anton Pavlovici Cehov: Chibritul suedez (nuvela polițistă)

 William Faulkner: Cursa de dimineață
 Stephen King: Anotimpuri diferite
 Guy de Maupassant: Domnișoară Fifi
 J. D. Salinger: Franny și Zooey

5.Romanul
DEFINIȚIE:

Romanul este specia literară aparținând genului epic, în proză, cu acțiune complexă și
de mare întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și intrigă
complicată.

Este cea mai adâncă formă în scris existentă. Romanul este mai lung și mai complex
decât o povestire sau o nuvelă și nu respectă restricțiile impuse prezente în teatru sau poezie.
Întâmplările romanului se petrec în interval mare de timp și în mai multe locuri și are un
subiect structurat pe momentele subiectului. În roman apar conflicte puternice: principale și
secundare; exterioare și interioare.

CARACTERISTICI:

 romanul are o structură narativă amplă;

 permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
 combină nuclee narative distincte;
 folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic;
 prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi;
 cunoaște o mare varietate de forme.

TIPURI DE ROMANE:

Romanele realiste: sunt ancorate în realitate, permițând o identificare foarte puternică a

lectorului cu personajele, datorită faptului că evenimentele cuprinse în romanul realist ar fi
putut fi adevărate. Sunt foarte precise în ceea ce privește termenii, contextul istoric și social,
descrierile și portretele care servesc chiar la inserția istoricului prin metaforă.
Romanele suprarealiste: reprezintă o tentativă de explorare în profunzime atât a lumii (mai
exact, a realității ascunse), cât și a gândirii (adică a inconștientului), oferind o cunoaștere
totală. Acest tip de operă ține de domeniul imposibilului și impune, prin poezie, imagini și
situații, detașarea de lumea noastră pentru a o înțelege mai bine și pentru a o critica mai
eficient.
Romanele fantastice: abordează teme precum moartea, lumea de dincolo și angoasele.
fantasticul începe printr-o alunecare de sens a realității care decalează istoria realismului la
fantastic. După Tzvetan Todorov, fantasticul se naște în momentul în care personajul,
naratorul sau cititorul pune la îndoială realitatea evenimentului povestit. Imposibilitatea de a
decide dacă evenimentul narat aparține lumii cunoscute, raționale și creditabile sau mai
degrabă unei lumi în care domnesc forțe necunoscute și misterioase determină, potrivit acestui
teoretician, apartenența la genul fantastic.
Romanele science-fiction (SF): utilizează tehnologia științifică drept context primordial
pentru desfășurarea unei întâmplări care deseori anticipă timpul scrierii.
Romanele de anticipație: anticipează timpul scrierii fără să facă din tehnologie un subiect
primordial („1984” de George Orwell).
Noul roman: regrupează opere publicate începând din anii 1950, care au în comun refuzul
genului românesc clasic: intriga și psihologia personajelor trec în plan secund. Romanul este
scriere, întâmplarea nu are atâta importanță pe cât o are forma; este aventura scrierii așternute
pe hârtie.

CLASIFICARE:

Se poate face după criterii foarte diverse, nereușind să se epuizeze varietatea formelor
sale:

 după situarea în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipație;

 după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
 după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;
 după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
 după curentul literar: romantic, realist, naturalist;
 după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental,
parabolic, existențialist;
 după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern;
  după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian,
avangardist, postmodernist;
 după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.

II. GENUL LIRIC

DEFINIȚIE:

Termenul de gen literar provine din latinescul genus (neam, rasa, fel, mod)
si, in literatura, numeste o clasa de opere literare. Genul literar a fost definit având
ca elemente de referinta relatia ce se stabileste intre creator si lumea
inconjuratoare, precum si felul in care acesta comunica in opera respectiva idei,
sentimente, atitudini.
Genul liric cuprinde acele opere literare in care scriitorul (cel mai adesea, poet)
comunica direct impresiile, gândurile, sentimentele, ideile si atitudinile sale. Cel
care le exprima este insusi poetul. Uneori, sentimentele autorului intra in rezonanta
cu simtamintele cititorului, intâmplare fericita, ce da valoarea operei si, uneori,
viata lunga a acesteia.

TRĂSĂTURI:

 Cuprinde totalitatea operelor in care predomina subiectivitatea , exprimarea

directa a sinelui.-autorul prezinta in mod direct propriile ganduri, idei si sentimente cu
ajutorul eului liric, care poate aparea in diferite ipostaze:
 indragostitul
 revoltatul
 ganditorul
 contemplatorul
 cautatorul unui ideal
 Eul liric isi face simtita prezenta in text prin marci lexico-gramaticale ca:
 Pronumele si adjectivele pronominale la persoana 1-sau verbe la pers 1
 Modul principal de expunere intr-un text liric, este monologul liric (adresat
sau nu), dar poate aparea si descrierea.
 Limbajul este sugestiv si expresiv, folosindu-se imaginile artistice si figurile
de stil precum sicuvintele cu sens figurat.
 Textul poeziei este structurat in strofe si versuri, valorificandu-se astfel
muzicalitatea limbajului realizata prin elemente de prozodie (rima, ritma,
masura de vers), dar si prin figuri sintactice(repetitii, refrene), sau de
sunet(aliteratii, asonante).
 Daca verbele si pronumele sunt la pers 1, avem parte de un lirism confesiv
(confesiune lirica),daca verbele, pronumele,sunt la pers a 11-a, avem parte
de un lirism adresativ.
Specii ale genului liric:

 Cult:

Imnul -- Poezie sau cântec solemn compus pentru preamarirea unei idei, a
unui eveniment, a unui erou legendar etc. Imnurile religioase premaresc
divinitatea. Odata cu formarea statelor nationale, imnul devine si un cântec solemn
adoptat oficial ca simbol al unitatii nationale a statului. Este inrudit si cu oda.

Oda -- specie a poeziei lirice (formata din strofe cu aceeasi forma si cu

aceeasi structura metrica), in care se exprima elogiul, entuziasmul sau admiratia
fata de persoane, de fapte eroice, idealuri, fata de patrie. Oda opate fi eroica,
personala, religioasa sau sacra.

Pastelul -- specie a poeziei lirice, in care autorul descrie un tablou din

natura (priveliste, moment al unei zile sau anotimp, aspecte din fauna si flora), prin
intermediul caruia isi exprima direct anumite sentimente.

Elegia -- Poezie lirica in care se exprima sentimente de tristete, melancolie,

regret mai mult sau mai putin dureros, de disperare, provocate de motive intime
sau sociale.
Elegiile pot fi filozofice, patriotice, religioase, erotice etc.

Satira -- Poezie lirica n care sunt ridiculizate aspecte negative sociale,

moravuri, caractere. satira poate fi literara, morala, sociala, politica.

Meditatia -- specie a liricii filozofice in care poetul isi exprima

sentimentele, cugetând asupra rosturilor existentei umane si asupra unor experiente
intelectuale fundamentale in legatura cu temele majore ale unversului.

Sonetul -- Poezie cu forma prozodica fixa, alcatuita din 14 versuri,

repartizate in doua catrene, cu rima imbratisata si doua tertine cu rima libera.
Intregul cuprins al poeziei este enuntat in ultimul vers, care are forma unei
maxime.

Rondelul -- A aparut in literatura medievala franceza si desemneaza, la

origine, un cântec si un dans. In acceptia lui moderna, rondelul este o poezie cu
forma fixa, având numai doua rime si un refren, care deschide poezia si in care este
reluat, partial si inetgral, la mijlocul si la sfârsitul ei.

Gazelul -- desemneaza o poezie lrica erotica. Originar din literatura indiana,

persana, araba, preluat de poetii europeni, gazelul este format dintr-un numar
variabil de distihuri, fiecare al doilea vers având aceeasi rima cu cele doua versuri
ale distihului initial.
  Popular:

Doina -- specie a liricii populare si a folclorului muzical românesc, care

exprima un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revolta etc.

Cântecul -- specie lirica semifolclorica, având un caracter nostalgic, erotic,

sau care celebreaza haiducia.

Bocetul -- Lamentatie improvizata, de obicei, versificata, cântata pe o

anumita melodie, in cadrul obiceiurilor legate de inmormântare.
Lirică populară

1. Colinda

DEFINIȚIE:

Colindele sunt creații tradiționale românești în versuri , legate de obiceiul

colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină, având în general între 20 și 60 de
versuri.

Colinda aparține celor trei genuri:

 Liric- prin caracterul de urare

 Epic- prin narațiune
 Dramatic- prin concretizarea în adevărate spectacole

Ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.

Textul colindei cuprinde :

 elemente creștine,
 incantații magice similare descântecului,
 imagini sonore ritualice

Colindele aveau o funcțiune ritualică, de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei
era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul său
(toamna, la culegerea recoltei

Din punct de vedere al compoziției, epicul se desfasoară în două planuri, alternând între real și
fantastic

 în introducere și încheiere-formule stereotipe,

 în pim-plan personaje fabuloase

Un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor .

Din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie,
petreceri și urări

CLASIFICARE:
 Colindele se clasifică după :

Sfera lor tematică.:

 de fată,
 de băiat,
 de negustor,
 de tineri însurăței,
 de logodiți

Locul de desfășurare

 la intrarea în casă
 la plecarea din casă

În funcție de moment:

 de doliu,
 de zori

DESFĂȘURAREA RITUALULUI:

În ceea ce privește felul colindatului, Emilia Comișel și Ovidiu Bîrlea identifică trei mari
categorii :

 Colidatul celor mici

 mersul cu Moș Ajunul - cu caracter agricol, prin care se urează belșug grâne și
animale. Se încheie cu solicitarea darurilor.

 Colindatul cu mască
 Mersul cu capra
 Mersul cu ursul
 Colindatul propriu-zis, al cetelor de flăcăi sau fete

”Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până
dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un
vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se
adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția
necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi si împodobiți cu flori și
zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat.
Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge
duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la
fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul,
dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție,
reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând
familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne,
băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la
care iau parte toți tinerii.”
—Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase''
 2.Cântec de leagăn

 este interpretat de către mamă sau o altă persoană, de obicei feminină, pentru a
adormi copilul mic.
 fiind scopul pentru care este folosit, cântecul se caracterizează prin simplitate,
muzicalitate şi încărcătură afectivă.
 se interpretează cu voce caldă, pentru a crea o atmosferă de calm, în care
copilul trebuie să adoarmă. Repetarea unor structuri la anumite intervale dă
impresia de linişte.
 Conţinutul cântecului arată dorinţele mamei în legătură cu viitorul copilului.
 Cântecul de leagăn este accesibil copilului de 6-8 ani, care îl interpretează cu
plăcere, pentru că la aceasta vârstă linia melodică specifică îi atrage, iar copiii
simt nevoia să-i ocrotească pe cei mici.

3.Ghicitoarea

DEFINIȚIE:

Specie a literaturii populare, foarte scurtă, în care se prezintă cu ajutorul alegoriei sau
al personificării, un obiect sau fenomen cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice.
Ghicitoarea este una dintre cele mai vechi specii și a apărut cu scopul de a incerca
iscusința și inițierea tinerilor. Funcția aceasta este pastrată în basme (“Povestea lui Stan
Pățitul” de Ion Creanga).
Ghicitorile sunt create de popor pe baza unor experiențe de viață accumulate de-a
lungul anilor si exprimă în mare parte caracteristici ale acestuia, deci nu pot fi realizate de
copii preșcolari sau elevi pentru că nu au experiență.

Ghicitorile sunt structurate in două parți:

 Prezentarea, pe scurt, a obiectelor (finite, lucruri, fenomene etc.); ca figure de stil se
folosesc: perifraza, alegoria, personificarea, metonimia.
 Răspunsul, care confirmă legatura cu descrierea inițială

Exemple:
Cuie mici cu maciulie
Strălucesc pe cer o mie,
Dar cand iese soarele
Fug de-și rup picioarele
(Stelele)
O sa-ți fac o intrebare:
Cine-i gol, rotund și mare?
(O)

4.Proverbe și zicători

Proverbul este o expresie populară succintă, de obicei ritmică, cel mai adeasea
metaforică, ce concentrează rezultatul unei experiențe de viață sau al unei observații asupra
vieții. Parțial este sinonim cu zicătoarea. Culegerile de proverb sunt adevărate carți de
ințelepciune (“Viața lui Esop”, “Pildele sau proverbele lui Solomon”)
În proverbe și zicători poporul valorifică un întreg tezaur de înțelepciune, folosind un
limbaj metaforic cu o putere de sugestie deosebită. Acestea prezintă fapte, concepții, atitudini
ale omului, scoțând în evidență ascuțimea minții și experiență de viață sau observații asupra
vieții. Ele nu pot fi create de copii preșcolari sau elevi.

Proverbele sunt norme morale cu un grad ridicat de generalitate.

Exemple:
 “Cine se școală de dimineață, departe ajunge”
 “Leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește”
Întrucât proverbele circulă pe cale orală prin toate regiunile țării, ele cunosc și o mare
diversitate.

Așa cum remarcă G. Coșbuc, unele proverbe au forme stereotipe:

 Nici în căruță, nici în teleguță.

 Nici în car, nici în căruță, nici pe jos desculță
 Mai bine un dram de minte, decât un car de noroc
 Cine sapă groapă altuia cade singur în ea

Zicătorile exprimă observații asupra vieții.

Exemple:
 Nemulțumitului i se ia darul.
 Graba strică treaba.

Proverbe și zicători se găsesc în multe din creațiile scriitorilor nostrii: Ion Neculce, Dimitrie
Cantemir, Costache Negruzzi, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Tudor
Arghezi.
Anton Pann grupează tematic aceste creații în “Culegere de proverburi” sau “Povestea
vorbei”.
Ghicitorile, proverbele și zicătorile recomandate copiilor trebuie să îndeplinească anumite
criterii:
-Limbaj clar și sigur
-Intelepciunile accesibile copiilor, ușor de explicat

5.Folclorul copiilor

Este o categorie distinctă care cuprinde creațiile realizate de copii,prezentând imagini

din viața oamenilor, în special a familiei, a animalelor și a florilor.
-Limbajul folosit se distinge prin simplitate și muzicalitate.
-Procedeele artistice mai des utilizate sunt:
•Diminutivele
•Invocarea
•Repetiția
•Umorul
•Dialogul etc.

Cântecele-formulă, aparţinând fondului ancestral românesc, exprimă relaţia omului

cu natura, având forţă magică, fiind însoţite de anumite practici sau ritualuri. Modalitatea
artistică este invocarea (soarelui, a lunii, a ploii, a unor plante şi animale), arătând dorinţa
copilului de a influenţa apariţia/desfăşurarea unor evenimente din natură.
•Sunt frecvent întâlnite invocările adresate astrelor:
„Lună, lună, nouă,
Taie pâinea-n două
Şi ne dă şi nouă”

Recitativele-numărători
 sunt alcătuite din grupuri de versuri rostite într-un ritm specific ,
rostite în acțiunile desfășurate de copii cu scopul de a se alege, prin eliminare, copilul care va
avea un anume rol în joc.
 Recitarea este însoţită de o gesticulaţie specifică.
 Sunt surprinse imagini realiste din mediul şcolar, familial, social, se trece de la ironie
şi umor până la satiră, obţinându-se efecte stilistice originale prin:
 asocierea versurilor constituite din silabe fără sens cu
versuri logice;
 adăugarea sau eliminarea unor părţi ale cuvintelor,
păstrându-se sau nu sensul acestora, accentul punându-se pe
mişcarea ritmică, repetată.
 Prin aspectul lor ludic, prin umor şi prin muzicalitatea versurilor, recitativele-
numărători sunt atractive, contribuind la dezvoltarea auzului fonematic al copiilor şi la
înlăturarea defectelor de vorbire.
 Frământările de limbă

 Sunt exerciții de pronunție în care se folosesc cuvinte fără un sens anume, dar mai
greu pronunțat.
 Cel care rostește aceste cuvinte demonstrează că are auz fonematic.
 Frământările de limbă contribuie la însuşirea corectă a unor sunete sau cuvinte dificile.

Exemple de frământări de limbă:

-Nici n-a zis şi zici c-am zis, când oi zice chiar oi zice ca să zici c-am zis ce-oi zice.
-Bou breaz bârlobreaz.Din bârlobrezătura bârlobreazenilor.”
-Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n patru.

Lirică cultă

1.Pastelul
DEFINIȚIE:

Pastelul este o creație lirică descriptivă, aparținând literaturii culte care, prin

intermediul unui peisaj, transmite sentimentele eului liric.
Pastelul este o specie a genului liric,în care poetul își exprimă direct sentimentele
printr-un tablou în care se zugravește un anotimp, un colt de natură, un moment al zilei, un
aspect din viața micilor viețuitoare.
Termenul „pastel” provine din artele plastice. La origine acest termen desemna un
creion colorat, moale, pentru desen, făcut din pigmenți pulverizați, amestecați cu talc și cu
gumă arabică; termenul s-a extins, desemnând atât o tehnică artistică de pictură, cât și orice
tablou sau desen executat cu acest fel de creioane.
Acest termen este folosit la noi pentru prima dată de către Vasile Alecsandri, care este
totodată și creatorul acestei specii lirice în literatura romană ciclul Pasteluri [ 1868 - 1869 ],
poeziile fiind publicate mai intai in revista '' Convorbiri literare ''.
CARACTERISTICI:

 Pastelurile sunt bogate în imagini artistice (vizuale, olfactive, auditive) exprimând

sentimentele poetului în mod direct prin intermediul epitetelor, comparațiilor,
personificărilor și al descrierii;
 Sunt prezentate trăsături caracteristice ale unui anotimp sau ale unei scene din natură;
 Sunt exprimate, prin tabloul creat, sentimentele poetului,
  Se folosesc figuri de stil specifice descrierii: epitetul dublu, triplu, ornant, cromatic,
precum și personificarea, comparația, metafora, repetiția, aliterația,
enumerația, asonanța;
 Modul de expunere utilizat este descrierea marcată printr-o varietate de grupuri
nominale formate din substantiv + adjectiv;
 Eul liric își exprimă direct sentimentele de admiratie față de natură;
 Peisajul este transfigurat artistic în viziunea autorului prin intermediul unui limbaj
figurat;

Modul de expunere predominant este descrierea, iar când poetul zugrăvește un peisaj de
dimensiuni impresionante, ănfățișând fenomenele în succesiunea lor, pastelul dobândește
caracteristicile unui tablou în versuri. Aspectele zugrăvite și sentimentele scriitorilor sunt puse
în evidență prin intermediul imaginilor artistice, predominante fiind cele vizuale, locul
culorilor din pictura fiind luat de figurile de stil, intre care epitetele cromatice ocupa un loc
privilegiat.
În literatura universală pastelul este impus de parnasianism, curentul literar care
transpune în poezie tehnica artelor plastice, solicitând intens imaginea vizuală.În secolul al
XX-lea, se observa faptul ca pastelul nu se mai manifestă atât de pregnant ca specie de sine
stătătoare, deoarece în lirică au loc mutații majore care duc la subiectivizarea accentuată a
pastelului care, din această cauză, dobândește note originale, nemaîntâlnite până acum.

În literatura romană, elementele de pastel se întâlnesc chiar și în poeziile lui Vasile

Cârlova sau ale lui Ion Heliade Rădulescu, în poeziile Înserare și Zburătorul. Scriu apoi
pasteluri propriu-zise Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, George Cosbuc, St. O. Iosif, Ion
Pillat, iar la poeți ca Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu ș.a. se
observă un proces pronunțat de subiectivizare a descrierii unor elemente din natură, încât
încadrarea creațiilor acestora în categoria pastelului este discutabilă.

De aceea, pastelurile propriu-zise sunt acele creații lirice culte în versuri, în care autorul
descrie un tablou din natură, o priveliște, un fenomen al naturii, exprimă și propriile
sentimente prin intermediul imaginilor artistice realizate cu ajutorul unor figuri de stil. 

În aceste creații, sentimentele sunt exprimate discret și moderat, fără o interiorizare

profundă și o transpunere în plan afectiv a tuturor simbolurilor (semnificațiilor)
elementelor din natură, totul rezumându-se la aspectul pictural al descrierii.
 2. Imnul

DEFINIȚIE:

Imnul este o creaţie lirică solemnă în care se preamăresc divinitatea personalităţii

remarcabile ale istoriei, evenimente deosebite, idei şi sentimente nobile.
Ca specie literară, acesta se înrudeşte cu oda, cu deosebirea că grecescul „hymnos”
care însemna „cântec de biruinţă, de slavă”, iniţial, imnul a avut un caracter religios în ele
exprimându-se sentimente de admiraţie, preţuire şi recunoştinţă faţă de divinitate. Treptat, a
căpătat un caracter profan, exprimând sentimente de preţuire faţă de eroi, de admiraţie faţă de
evenimente remarcabile, de slăvire a unor idei şi sentimente nobile.
În literatura română, această specie literară a fost cultivată de V. Alecsandri, Ion Pillat,
Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru (volumele „Imnele putnei”, „Imnele Transilvaniei”).
Începând cu sec. al-XIX-lea, pe măsură ce se conturează statele naţionale, apar imnule
naţionale.Imnul naţional este un cântec patriotic adoptat e o ţară pentru a fi intonat în cadrul
unor ceremonii, naţionale sau internaţionale. În acest cântec patriotic se exprimă idealurile de
dreptate, libertate şi unitate naţională ale fiecărui popor.
Imnul naţional al României are la bază textul poeziei lui Andrei Mureşeanu, intitulată
iniţial „Un răsunet”, A fost scrisă ca o replică la poezia lui V. Alecsandri „Deşteaptă-te
române” şi a constituit imnul revoluţionarilor transilvăneni de la 1848. Cu titlul modificat (s-a
preluat o parte din primul vers al textului şi pus pe muzica lui Anton Pann (prelucrată de un
ucenic al acestuia) acest text a devenit imn al României după Revoluţia din decembrie 1889.

TRĂSĂTURI:

 este o creaţie lirică în versuri

 are un caracter solemn şi un ton grav, avântat
 exprimă idei şi sentimente nobile, idealuri înalte (admiraţie, preţuire)
 conţine elemente aparţinând stilului retoric:
 invocaţia retorică (constituită de obicei din substantive în vocativ însoţite sau
nu de interjecţie)
 interogaţii retorice
 exclamaţii retorice
 verbe la imperativ (prin care se exprimă îndemnuri)
 .angajamente pe care eul liric la ia în numele unei colectivităţi
 limbajul este plastic, expresiv conţinând metafore, comparaţii, hiperbole ample,
enumeraţii şi frecvente repetiţii cu rol de insistenţă
 discursul liric are un caracter persuasiv, convingător, argumentativ reuşind să
împărtăşească cititorului gândurile şi sentimentele transmise de autor prin vocea eului
liric
 versificaţia este adaptată conţinutului de idei şi sentimente al textului
 3.Odă
DEFINIȚIE:

Specie a genului liric în care se elogiază personalități, fapte eroice ; venerație și

premărire față de Divinitate.A apărut în Grecia antică caracterizându-se prin forma prozaică
aproape fixă. A fost susținută de muzica de cor și chiar de punere în scenă.

CARACTERISTICI:
 Are caracter solemn și de adresare.
 Începe cu o invocație retorică.
 Ton solemn, intensă vibrație lirică.
 Ritm amplu și avântat.
 Sentimente de preamărire și adorație.
 Concentrarea sentimentelor într-o formă adecvată.
 Exprimarea directă prin intermediul monologului .
 Ultima strofă conține un îndemn.
 Oda care se cântă se numește marș .

Exemple: G.Cosbuc„Patria română”; M.Eminescu „Oda”(in metru antic); N.Stanescu“Oda

bucuriei”; V.Alecsandri “Oda ostașilor români“ Horatiu “Ode” ; P.B.Shelley “Oda vântului
din apus”.

4.Epigrama

DEFINIȚIE:

O poezie lirică cu un conținut politic , didactic ,de formă restrânsă ,în care se
satirizează defecte,vicii și obiceiuri omenești .La grecii vechi ,epigrama ca și epitaful ,și
epigraful desemna inscripțiile scurte de pe pietre funerare sau de pe opere de artă.

CARACTERISTICI:

 Conținut politic .
 Formă restrânsă (de obicei un catren).
 Atitudine :ironică sau sarcastică.
 III. GENUL EPIC
DEFINIȚIE:

Genul dramatic cuprinde acele opere literare in care continutul de idei, sensul operei
sunt evidentiate prin jocul unor actori, care intruchipeaza personajele pe o scena, in fata
spectatorilor. Intre spectatori si scriitor (dramaturgul) apare o conventie, spectatorul admitând
ideea ca pe scena apar adevaratii eroi. Principalul mod de expunere intr-o opera dramatica
este dialogul (si monologul). Opera dramatica nu este scrisa pentru a fi citita, ci pentru a fi
reprezentata pe scena.

TRASATURI:

 modul de expunere predominant este dialogul

 textul dramatic are caracter ficţional;
 textul dramatic este structurat în acte,scene, tablouri şi replici;
 acţiunea se dezvoltă în jurul conflictului dramatic, care presupune
 posibilitatea unei rezolvări.
 cele mai importante specii dramatice sunt: comedia, drama si tragedia.

TRASATURI ALE TEXTULUI DRAMATIC PENTRU COPII:

 Conflictul
• Simplu, foarte clar exprimat, dublat de funcţii educative.
• Evoluţia conflictului este bine marcată pe momente
• Deznodământul este de cele mai multe ori o victorie a adevărului, a curajului, a
hărniciei, a cinstei etc.
 Tema – variații ale temei generale a luptei dintre bine și rău
 Compoziția - număr redus de acte, scene și tablouri
 Dialogul - modalitatea principală de construire a acțiunii
 Descrierea – indicații scenografice/pentru înțelegerea contextului
 Personajele - pozitive, atât reale cât şi fantastice/miraculoase, victorioase în lupta cu
personajele negative
 Umorul - sarea și piperul/ elementul de legătură cu lumea copilăriei, cu interesele
copiilor
 Finalul- fericit/ rămâne deschis, evoluţia personajului principal ridicand semne de
întrebare (exemplu: în “Elefănţelul curios” de Nina Casian).
 Caracterul educativ – morala/mesajul

SPECII ALE GENULUI DRAMATIC:

 Cult:

Comedia -- Este specia genului dramatic, in proza sau in versuri, care evoca personaje,
intâmplari, moravuri sociale, care sunt caracterizate intr-un mod ce stârneste râsul, având un
sfârsit vesel (happy end) si, deseori, un rol moralizator.

Drama -- specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, cu continut sideznodamânt grav.
Fiindca imbina episoadele vesele cu cele triste, drama exprima mai aproape de adevar
complexitatea vietii reale. Tinzând sa exprime aceasta complexitate, este mai putin supusa
conventiilor decât tragedia, si de aici, diversitatea formelor si dificultatea de a o defini.
Contine tipuri diferite de personaje, sentimente, tonalitati, iar partea componenta
esentiala o constituie conflictul.

Tragedia - - specie a genului dramatic, in versuri sau proza, cu subiect grav, patetic, cu
personaje puternice, aflatde intr-un conflict violent, ireconciliabil, cu deznodamânt nefericit,
infiorator.

 Popular:

Irozii
Oratia de nunta.

1.Feeria

Este o reprezentație de teatru sau de circ cu tematică mitică și cu personaje fantastice

sau supranaturale, cu montare și costumație pline de culoare și de strălucire, care necesită o
montare specială, numeroase trucaje și efecte scenice considerabile.

Atunci când o feerie este acompaniată de muzică, poartă denumirea de feerie

muzicală. În funcție de subiect, aceasta se poate încadra în genul operă sau operetă.

2. Sceneta

Este o scurtă piesă de teatru, într-un singur act și cu personaje puține.

În general se pun în scenă scurte scenete, într-un singur act sau în două sau trei
tablouri.