Genul epic

DEFINIȚIE

Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză sau în versuri, în care
gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod indirect, prin intermediul
acțiunii și al personajelor. Derularea evenimentelor se plasrază într-un anumit timp și spațiu.
Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere predominant, narațiunea.

I. Structura operei epice

În general, operele epice sunt structurate după momentele narațiunii:

 Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările acțiunii)

 Intriga (momentul în care se declanșează=kivált conflictul între personajele narațiunii)
 Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic=időrendileg)
 Punctul culminant (momentul cel mai tensionat=legfeszültebb al conflictului)
 Deznodământul (sfârșitul conflictului)

În unele cazuri, intriga poate fi plasată înaintea expozițiunii.

II. Specii ale genului epic

1. În proză

1. Anecdotă=anekdóta

O anecdotă este o povestire scurtă în care se narează un incident interesant sau amuzant, o

scurtă poveste a unui eveniment curios. O anecdotă este întotdeauna bazată pe evenimente reale, un
incident cu oameni reali, cu personaje în locuri reale. Anecdotele nu sunt glume, pentru ca scopul lor
principal nu este pur și simplu de a provoca râsul, dar exprimă un fapt mai general ca nuvela în sine,
sau pentru a forma o anumita trăsătură de caracter sau e cu funcția de o instituție, astfel încât sa se
lipească de esența sa.  O anecdotă este astfel mai aproape de pilda povestirii, personajele
himerice(természetfeletti) și figuri generice(általános) umane, dar se distinge de parabola prin
specificul său istoric.
 2. Autobiografie=önéletrajz
Autobiografia (provine din limba greacă, fiind format din
prefixul auton, auto, bios, viață și graphein, a scrie) e o relatare sub forma unei povești, așa
cum s-a întâmplat, scrisă și prezentată la persoana întâi. Autobiografiile se bazează de multe ori
doar pe memoria proprie.

3. Basm (cult sau popular)=tündérmese

Basmul, numit și poveste, este alături de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai
vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de
variante la toate popoarele.
Basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă
evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale
sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos și reprezentând,
de fapt, un fantastic convențional(hagyományos), previzibil(előrelátható), ce vine în contrast
cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt imprevizibile,
insolite(szokatlan) și se manifestă în realitatea cotidiană(mindennapos), drept o continuare a ei.

Clasificare
a) După caracteristicile(jellemvonásaik) personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța
elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifică în:
 fantastice, cele mai semnificative și mai răspândite(legelterjedtebbek), desprinse de regulă
din mit, cu o pregnanță(él) a fenomenelor miraculoase,
 animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar
despre plante sau unele obiecte simbolice,
 nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică
inserție a aspectelor reale, concrete de viață.

b) După autor, basmele pot fi

 populare, creație a colectivității anonime,
 culte, creație a unui autor cunoscut.
  Basmul fantastic (popular)
Prin basm fantastic înțelegem o narațiune continuă, în general de o anumită lungime, practic,
întotdeauna în proză, serioasă în întregul ei, deși umorul nu este exclus în nici un fel, centrată pe un
erou sau o eroină, de regulă sărac(ă) sau nevoiaș(ă) la început, care, după o serie de aventuri în care
elementul supranatural joacă un rol important, își atinge scopul și trăiește fericit(ă) de atunci încolo.
Verosimilitatea(valószerűség) basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, când a
umblat Dumnezeu cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieși, adică într-un timp mitic.
Inserția în „timpul mitic” este dată de formule inițiale și finale, care fixează timpul
narativ în care se proiectează acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea
în timpul real. Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și
atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar
toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar
mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de
când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un
picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești: De când
scria musca pe perete,/ Mai mincinos cine nu crede." Sau o formulă de final: "Iar eu, isprăvind
povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui
a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând
de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Și cu lucruri bune i
s-a umplut". Formulele mediane mențin discursul narativ în același timp al fabulei, făcând
conexiunea între secvențele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit: "Și se
luptară,/ Și se luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."

 Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie
până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte
măriri(növekedések). Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia(ravaszság),
reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică(ellenséges). Din punct de
vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o
anume demitizare a personajului, care este ales din lumea.
  Basmul cult
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care
preia motivele și tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în
cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formule
fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de
sorginte livrească. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Ion Creangă, Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, își
armonizează structurile narative, dobândind unitate și fluență discursivă, preluând viziunea
scriitorului și integrînd teme și motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă
structura și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului,
alternând persoana a treia cu persoana întâi și a doua, creând o comunicare mai directă cu
cititorul și dând uneori o nuanță subiectivă expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica
particularități ale stilului, modalități portretistice și motive proprii autorului în scenariul basmului,
care îi conferă originalitate și atractivitate. Basmul cult estompează(elhalvánítja) de cele mai multe
ori miraculosul și fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul
convențional al unor secvențe narative, adaugîndu-le semnificații și efecte specifice literaturii culte.
Basmul a aparut in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta. Specie a epicii
(culte), naratiune ampla, implicand supranaturalul sau fabulosul. Personajele (oameni, dar si fiinte
himerice) sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele si raul in diversele lor ipostaze. Conflictul
dintre bine si rau se incheie, de obicei, prin victoria fortelor binelui. Eroul (protagonistul) este ajutat
de fiinte supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice si se confrunta cu un adversar
(antagonistul). Eroul poate avea trasaturi omenesti, dar si puteri supra naturale (de exemplu,
capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau functiile personajelor, prin raportare la erou (in
basmul popular): raufacatori (produc o dauna care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori
(personaje intalnite intamplator de erou, care ii daruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie),
ajutoare (se pun la dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o sarcina, cu sprijinul lor). Parcurgerea
drumului maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale sau momentele
subiectului: situatia initiala de echilibru, intriga (evenimentul care deregleaza echilibrul initial),
actiunea de restabilire a echilibrului (calatoria eroului, aparitia donatorului si ajutoarelor, trecerea
probelor), deznodamantul (refacerea echilibrumul, rasplata eroului si pedepsirea rau facatorului).
În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează evenimentele
stereotipe conform viziunii sale artistice și propriului său stil. Basmul cult imită relația de
comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului. Particularitățile
basmului cult:

 clișee compoziționale: formule tipice (inițiale, mediane, finale);

 motive narative diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele depășite, demascarea și
pedepsirea răufăcătorului, căsătoria și răsplata eroului etc.;
 specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) și spațiale (tărâmul acesta și tărâmul
celălalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general ;
 stil elaborat, îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea;
 cifre magice, simbolice;
 obiecte miraculoase;
 întrepătrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat în mod realist;
 convenția basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca
explicație a întâmplărilor incredibile..

4. Biografie=életrajz
Biografia este o expunere scrisă (sau orală) care tratează despre viața și activitatea unei
persoane. Se poate de asemenea referi la viața propriu-zisă a persoanei. Biografia romanțată este
o specie literară, care tratează într-o manieră literaturizată viața unei persoane celebre.

5. Jurnal=napló
Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori,
în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a
înregistra ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține informații din
domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni
militare, a unei expediții, a unei călătorii pe mare(jurnal de bord), a unor evenimente climaterice sau
personale.
O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori,
care formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a
scrisului autobiografic, o înregistrare regulată a activităților și reflecțiilor unui diarist(naplóíró).
Dacă a fost scris doar pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este
improbabilă în jurnalele scrise pentru publicare.
 6. Memorii=emlkékek, memoriák
Memorii este o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de
altă natură sunt recompuse(rekonstruáltak) pornind de la observații și experiențe strict
personale. Memoriile formează o subclasă a genului autobiografic.
Accentul este pus pe evenimente exterioare. Autorii de memorii sunt persoane care
au jucat un rol în, sau au observat din apropiere evenimente istorice și al căror scop principal
este să descrie sau să interpreteze aceste evenimente. Ele se concentrează uneori asupra unui
episod punctual al vieții autorului, asupra unui eveniment istoric la care acesta a fost martor
și nu narează viața în ordinea ei cronologică, așezând evenimentele într-un șir, de la naștere
și pînă la moarte. Memoriile se referă cu precădere la evenimente politice sau istorice în care
cei care le scriu au fost implicați direct sau la care au asistat ca martori oculari, și în plus
tratează uneori un singur segment sau un singur eveniment, spre deosebire de romanul
autobiografic în care acesta debutează cu nașterea și se apropie de perioada prezentă.

7. Mit
Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea
universului (cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari. Mitul
implică ființe spirituale, precum Dumnezeu, îngeri sau demoni și personaje fantastice.
Identitatea culturală a fiecărui popor poate fi reflectată de miturile și legendele care l-au
însoțit pe tot parcursul dezvoltării lui. De aceea, este foarte important să fie cunoscută literatura
de natură populară, miturile și legendele care au circulat odinioară

8. Nuvelă
Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse
între schiță și roman, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat, în care relativ
putine personaje sunt antrenate în derularea unor evenimente, cu intrigă riguros construită, accentul
fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acțiune.

Tipuri de nuvele

-După criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare:

 istorice
 psihologice
 fantastice
 filozofice
 anecdotice

-După curentele literare în care se înscriu ca formulă compozițională:

 renascentiste
 romantice
 realiste
 naturaliste

9. Parabolă
Parabola este o narațiune scurtă care ilustrează unul sau mai multe principii instructive sau
normative. Parabola prezintă în general personaje umane.

10. Povestire
Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de
vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul
povestit. Povestirea este de obicei de mică întindere, relatează un singur fapt, are personaje puține,
iar interesul cititorului se concentrează asupra situației narate. Într-o accepțiune lărgită, se confundă
cu narațiunea ca modalitate de existență a genului epic, ca semn distinctiv(megkülönböztető) al
acestuia.

11. Roman
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care
se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine
individualizată și al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie
subiectul operei. Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume
fictivă, detaliată până la ultima resursă posibilă de imaginație a scriitorului respectiv. Este cea mai
adâncă formă în scris existentă. Nu e neapărat structurată pe planuri de acțiune, dar implică niveluri
de semnificație paralele.
12. Schiță
Schița este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acțiune restrânsă la
care participă un număr mic de personaje, în care se redă o întâmplare scurtă și simplă, caracteristică
pentru un individ sau pentru viața social.
Trăsături ale schiței
 Schița are un caracter dramatizat - de foarte multe ori dialogurile pot fi mai importante
decât narațiunea propriu-zisă.
 Acțiunea schiței se desfășoară pe o durată scurtă și are loc, în general, într-un decor unic.
 Personajul principal este caracterizat într-o manieră stilizată, construcția sa fiind realizată din
perspectiva unei trăsături interioare.
 Există puține personaje.
 Modul predominant de expunere este narațiunea îmbinată cu dialogul.
 Este ancorată în timp și spațiu prin repere spațio-temporale.
 Acțiunea este redată într-un stil concis.
 Intriga este simplă.

2. În versuri
1. Baladă 
Balada este o specie a genului epic înfățișându-se ca un amplu poem narativ, fără a exclude
și unele accente lirice, unde, în general, se proiectează un eveniment eroic, având protagoniști, fie
din timpuri istorice, fie din vremuri legendare, mitice, sau fantastice, fie din realitatea imediată,
personaje prezentate mai ales în antiteză(ellentét).

a) Balada populară
Balada populară reprezintă o specie literară epică specifică literaturii
populare românești. Balada populară relatează o acțiune eroică sau fapte neobișnuite din trecut și
în care intervin uneori elemente fabuloase.

Caracterele baladei populare

 caracter oral (transmisă prin viu grai de-a lungul timpului)
 caracter sincretic
 caracter anonim (autor necunoscut)
 caracter colectiv
 caracter tradițional (versuri scurte, 5-6, 7-8 silabe, rimă împerecheată sau monorimă, și ritm
trohaic)
Balade populare reprezentative
 Miorița (peste 1600 de variante)
 Monastirea Argeșului
 Gruia lui Novac
 Pintea Viteazul
 Toma Alimoș

b) Balada cultă

Balada cultă pornește de la modelul celei populare, dar se deosebește de aceasta prin

dinamica desfășurării acțiunii, ceea ce duce la o mai mare concentrare, și printr-o versificație mai
îngrijită. Balada cultă modernă renunța în mare măsură la epic, din care păstrează o schemă
generală, preferând simbolurile lirice, metafora, alegoria.

2. Epopee=eposz
Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc fapte eroice,
legendare sau istorice, ale unui singur personaj, ale unui grup de oameni sau ale unui popor,
dominate adesea acțiuni cu totul ieșite din comun care se petrec în locuri stranii și depărtate,
personaje extraordinare și/sau supranaturale.
Epopeile se numără printre cele mai vechi opere literare care au supraviețuit până în zilele
noastre. Ele au contribuit substanțial la formarea culturilor vechi. Acestea, la rândul lor, au
influențat puternic tradițiile culturale ale civilizațiilor ulterioare reverberând semnificativ până în
prezent.

3. Fabulă=fabula
 Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de obicei în versuri, în
care autorul personifică animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri care satirizează anumite
năravuri(szokások), deprinderi(szakértelem), mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea
are următoarea structură: povestirea propriu-zisă și morala (învățătura). Figura de stil folosită de
obicei este personificarea. Fabula are două caractere: caracter satiric și caracter moralizator.

4. Poem
Poemul este o specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filozofic,
istoric, mitologic, legendar etc., în care se povestesc fapte mărețe săvârșite(nagyszerű dolgok
történtek) de personaje însuflețite de sentimente nobile(nemesek). Este și o specie lirică sub forma
unor proze scurte în care se renunță la caracteristicile tradiționale ale poeziei.