 basmul fantastic (sau basmul propriu-zis) - o naraţiune complexă pluriepisodică, care îşi

desfăşoară acţiunea dinspre zona realului spre cea a imaginarului, antrenând personaje
reale şi supranaturale şi vehiculând înţelesuri adânci despre viaţă şi rosturile ei (oglindire
a vieţii în moduri fabuloase, cum sună cunoscuta definiţie călinesciană)
Basmul fantastic poate fi considerat un dublet ideal al existenţei pentru că el relevă
întotdeauna triumful binelui asupra răului, al ordinii asupra haosului, al valorii asupra
nonvalorii. Deşi este o naraţiune apsihologică, orientată spre eveniment, se poate observa
că, în subtext, toate întâmplările sunt focalizate antropologic, aducând în prim-plan omul
şi cele mai profunde nostalgii ale sale.

Situaţiile şi relaţiile dintre personaje sunt dezvoltate potrivit unei poziţii clare a poporului
faţă de multiplele aspecte de viaţă, potrivit unei etici populare, a unei raţiuni izvorâte din
gândirea colectivă, transmisă şi îmbogăţită de-a lungul secolelor prin tradiţii. Drepturile şi
îndatoririle omului faţă de societate sunt dirijate de legi nescrise, fiind ilustrate cu ajutorul
metaforei, iar relaţiile dintre părinţi şi copii, soţi, fraţi, stăpân şi slugă (bogat şi sărac) sunt
raportate la realităţile locale.

 basmul nuvelistic - considerat de unii folclorişti drept subspecie a basmului propriu-zis -

care propune situaţii curente, obişnuite în mediul tradiţional; se caracterizează printr-o
diminuare a elementului fantastic, personajele fabuloase sunt înlocuite cu oameni
obişnuiţi, situaţiile sunt cele de toate zilele, iar problematica e interesată în primul rând
de relaţiile de familie şi de cele sociale. Este o creaţie relativ recentă (comparativ cu
basmul fantastic, care poate fi chiar contemporan mitului), reflex al unei atitudini care
vede în folclor o treaptă superioară de cunoaştere a vieţii.
 basmul animalier - deţine structura unei fabule, având o actanţialitate mitico-zoomorfă
care sintetizează comportamentul omenesc în general, fără a prezenta însă analogii
conştiente cu domeniul uman. Animalele antropomorfizate apar ca personaje principale,
în vreme ce omul este o prezenţă secundară. Acest tip de basm îşi are originea,
probabil, în vechile legende totemice, sursa literară a acestui tip a fost identificată în
colecţiile de fabule din India, în redacţiunile scrise ale fabulelor lui Esop sau în ciclul
medieval Le Roman de Renart.

Basmul fantastic (popular)[modificare | modificare sursă]

Prin basm fantastic înțelegem o narațiune continuă, în general de o anumită lungime, practic,
întotdeauna în proză, serioasă în întregul ei, deși umorul nu este exclus în nici un fel, centrată pe
un erou sau o eroină, de regulă sărac(ă) sau nevoiaș(ă) la început, care, după o serie de aventuri
în care elementul supranatural joacă un rol important, își atinge scopul și trăiește fericit(ă) de
atunci încolo.[4]
Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a
umblat Dumnezeu cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieși, adică într-un timp mitic.
Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat și insondabil chiar cu
percepția omului modern, există accepțiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede că sunt
basme de pierdut vremea, poate copiii ăștia mai mici cred că așa a fost. Nu, ce să crezi în
minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o știut carte." Inserția în
„timpul mitic” este dată de formule inițiale și finale, care fixează timpul narativ în care se
proiectează acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real.
Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și
atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar
toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar
mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade;
de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la
un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești: De
când scria musca pe perete,/ Mai mincinos cine nu crede."[5]. Sau o formulă de final: "Iar eu,
isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie
de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-
ascultă; iar descălecând de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-
a trosnit,/Și cu lucruri bune i s-a umplut".[6] Formulele mediane mențin discursul narativ în
același timp al fabulei, făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata,
continuitatea, deplasarea fără sfârșit: "Și se luptară,/ Și se luptară,/ Zi de vară până seară" sau
"Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."

Basmul nuvelistic[modificare | modificare sursă]

Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie
până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri.
Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să
depășească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este
mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului[7], care este
ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală,
Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

Basmul cult[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Basm cult.
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care
preia motivele și tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în
cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale,
formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii
mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae
Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan
Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, își armonizează
structurile narative, dobândind unitate și fluență discursivă, preluând viziunea scriitorului și
integrînd teme și motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura
și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând
persoana a treia cu persoana întâi și a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul și dând
uneori o nuanță subiectivă expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica particularități ale
stilului, modalități portretistice și motive proprii autorului în scenariul basmului, care îi conferă
originalitate și atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul, dându-le o mai mare
verosimilitate, și în același timp reduce caracterul convențional al unor secvențe narative,
adaugîndu-le semnificații și efecte specifice literaturii culte.
G. Calinescu numea basmul cult “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, “un gen vast, depasind
cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca
eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte himerice, animale. […] Cand dintr’o naratiune
lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face cu un basm.”
Basmul a aparut in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta (in sec. al XIX-lea, in
perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte), naratiune ampla, implicand
supranaturalul sau fabulosul.Personajele (oameni, dar si fiinte himerice) sunt purtatoare ale unor
valori simbolice: binele si raul in diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine si rau se incheie, de
obicei, prin victoria fortelor binelui. Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinte supranaturale,
animale fabuloase sau obiecte magice si se confrunta cu un adversar (antagonistul). Eroul poate
avea trasaturi omenesti, dar si puteri supra naturale (de exemplu, capacitatea de a se
metamorfoza). Clasificarea sau functiile personajelor, prin raportare la erou (in basmul popular):
raufacatori (produc o dauna care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje
intalnite intamplator de erou, care ii daruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie), ajutoare
(se pun la dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o sarcina, cu sprijinul lor). Parcurgerea
drumului maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale sau momentele
subiectului: situatia initiala de echilibru, intriga (evenimentul care deregleaza echilibrul initial),
actiunea de restabilire a echilibrului (calatoria eroului, aparitia donatorului si ajutoarelor, trecerea
probelor), deznodamantul (refacerea echilibrumul, rasplata eroului si pedepsirea rau facatorului).
În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează evenimentele
stereotipe conform viziunii sale artistice și propriului său stil. Basmul cult imită relația de
comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului. Particularitățile
basmului cult:

 clișee compoziționale: formule tipice (inițiale, mediane, finale);

 motive narative diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele depășite, demascarea și
pedepsirea răufăcătorului, căsătoria și răsplata eroului etc.;
 specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) și spațiale (tărâmul acesta și tărâmul
celălalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general ;
 stil elaborat, îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea;
 cifre magice, simbolice;
 obiecte miraculoase;
 întrepătrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat în mod realist;
 convenția basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca
explicație a întâmplărilor incredibile.