Sunteți pe pagina 1din 52

CUPRINS

* Basmul:

Origini
Clasificare
Basmul fantastic ,nuvelistic si cult
Teoria basmelor
Basmele si psihanaliza
Basmele romanesti
Povesti si povestitori

*Ion Creanga

Biografie
Opera
„Povestea lui Harap-Alb” – momentele subiectului
Caracterizarea personajelor
Limbajul artistic al basmului
Elemente folclorice preluate din basmul popular
Limbajul prozei narative
Oralitatea stilului lui Creanga
Umorul in proza lui Creanga
Diferente intre basmul cult si cel popula
Paralela intre Harap-Alb si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte
Paralela intre Povestea lui Harap Alb si Aleodor imparat
Alta fata a personajelor fabuloase : Flamanzila , Pasari-lati-lungila, Setila ,
Gerila , Ochila –desen
Calul nazdravan inainte sa il intalneasca pe Harap-Alb si dupa intalnire
Bojdeuca lui Ion Creanga
Muzeul memorial Ion Creanga

2
Basmul
Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit și poveste, este alături
de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale
literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr
enorm de variante la toate popoarele.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum


nuvela, prin aceea că prezintă evenimente și personaje ce posedă
caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau
seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de
fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil, ce
vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și
fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite și se manifestă în
realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.

Origini

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind:
teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă și teoria
indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil și
recuperabil", vorbește despre zei, despre ființe fantastice cu abilități pentru
călătorii cosmice și terestre. Basmul induce și ideea de lume repetabilă,
existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor.
Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel,
petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort.
PLntele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea
pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o
miros de departe când se întorc acasă și aruncă buzduganul de la distanță.
Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana și a o arde, aruncând
cenușa în patru direcții, sunt de certă inspirație arhaică, din comunitățile
primitive. [1]

Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de


Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au
existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu
timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea prin degradarea
sacrului și transformarea lui în profan[2], zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu
personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu
personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării,
zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu
puteri specifice mediului în care trăiețte; foarte băutor, devine Setilă, în
timp ce zeul ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine
Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe
lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întalnim la Păsări-Lăți-
Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea

3
multiplă, de influențele reciproce, ca și de structurarea unei tipologii
coerente a acestei specii literare..

Clasificare

După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii,


predominanța elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață,
basmele se clasifică în

 fantastice, cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse de


regulă din mit, cu o pregnanță a fenomenelor miraculoase,
 animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice
despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
 nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune
semnalându-se o puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață.

După autor, basmele pot fi

 populare, creație a colectivității anonime,


 culte, creație a unui autor cunoscut.

Basmul fantastic

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo


tempore, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau
viteji cu urieși, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor
petrecute într-un timp atât de îndepărtat și insondabil chiar cu percepția
omului modern, există accepțiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede
că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăștia mai mici cred c-așa o fost.
Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă,
chiar dacă n-o știut carte." Inserța în timpul mitic este dată de formule
inițiale și finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează
acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea în
timpul real.

Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate,


precizând și atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor
miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin
temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de
când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în
coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de
când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și
s-arunca în slava cerului de ne aducea povești: De când scria musca pe
perete,/ Mai mincionos cine nu crede."[3]. Sau o formulă de final: "Iar eu,
isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa;

4
încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură
scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând
de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a
trosnit,/Și cu lucruri bune i s-a umplut".[4] Formulele mediane mențin
discursul narativ în același timp al fabulei, făcând conexiunea între
secvențele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit:
"Și se luptară,/ Și se luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi de vară/ Până
seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."

Basmul nuvelistic

Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este


urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el
ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de
basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice
întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic
este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a
personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română,
basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de
exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă

Basmul cult

Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul


cult, care preia motivele și tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii
de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează
și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formule fixe, oralitatea,
anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii
mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme,
cunoscuți fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea,
Mihail Sadoveanu.

Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor


scriitori, își armonizează structurile narative, dobândind unitate și fluență
discursivă, preluând viziunea scriitorului și integrînd teme și motive
caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura și
tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii
naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi și a doua, creând
o comunicare mai directă cu cititorul și dând uneori o nuanță subiectivă
expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica particularități ale
stilului, modalități portretistice și motive proprii autorului în scenariul
basmului, care ăi conferă originalitate și atractivitate.

5
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul,
dându-le o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul
convențional al unor secvențe narative, adaugîndu-le semnificații și efecte
specifice literaturii culte.

G. Calinescu numea basmul cult “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”,


“un gen vast, depasind cu mult romanu, fiind mitologie, etica, stiinta,
observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai
oameni, ci si anume fiinte himerice, animale. […] Cand dintr’o naratiune
lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face cu un basm.”

Basmul a aparut in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta


(in sec. al XIX-lea, in perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a
epicii (culte), naratiune ampla, implicand supranaturalul sau
fabulosul.Personajele (oameni, dar si fiinte himerice) sunt purtatoare ale
unor valori simbolice: binele si raul in diversele lor ipostaze. Conflictul
dintre bine si rau se incheie, de obicei, prin victoria fortelor binelui. Eroul
(protagonistul) este ajutat de fiinte supranaturale, animale fabuloase sau
obiecte magice si se confrunta cu un adversar (antagonistul). Eroul poate
avea trasaturi omenesti, dar si puteri supra naturale (de exemplu,
capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau functiile personajelor,
prin raportare la erou (in basmul popular): raufacatori (produc o dauna
care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje intalnite
intamplator de erou, care ii daruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la
nevoie), ajutoare (se pun la dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o
sarcina, cu sprijinul lor). Parcurgerea drumului maturizarii de catre erou
presupune un lant de actiuni conventionale sau momentele subiectului:
situatia initiala de echilibru, intriga (evenimentul care deregleaza echilibrul
initial), actiunea de restabilire a echilibrului (calatoria eroului, aparitia
donatorului si ajutoarelor, trecerea probelor), deznodamantul (refacerea
echilibrumul, rasplata eroului si pedepsirea rau facatorului).

In basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar


reorganizeaza evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice si
propriului sau stil. Basmul cult imita relatia de comunicare de tip oral din
basmul popular, ceea ce confera oralitate stilului. Particularitatile basmului
cult:

 clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);


 motive narative diverse: calatoria, lupta, victoria eroului, probele
depasite, demascara si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata
eroului etc.;
 specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) si spatiale (taramul
acesta si taramul celalalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul
general ;
 stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
 cifre magice, simbolice;

6
 obiecte miraculoase;
 intrepatrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat in mod
realist;
 conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a
supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.

Teoria basmelor

Toate basmele din lume corespund unui set de scheme narative arhetipale.
O clasificare extrem de precisă a fost realizată în 1910 de folcloristul
finlandez Antti Aarne (1867-1925), completată mai apoi de un american, de
Stith Thompson. Clasificarea Aarne-Thompson include azi 2 340 tipuri
diferite de basme.

Folcloristul rus Vladimir Propp în studiul „Morfologia basmului“ a aprofundat


structura naratologică a basmelor populare rusești. Pornind de la
clasificarea sa formaliștii ruși au dezvoltat naratologia, o știință care
studiază elementele din care sunt alcătuite narațiunile.

Criticul român de literatură, George Călinescu, a studiat basmele în studiul


său „Estetica basmului“, cu rezultate mai mult decât meritorii.

Basmele și psihanaliza

Bruno Bettelheim a descris modul in care schemele narative arhetipale pot


fi raportate la invarianți psihici sau psihanalitici autorizând si o
reinterpretare a conținutului lor. Recent a apărut și opera analitică a
Clarissei Pinkola Estés pe un corpus de basme populare, de fabule si de
mituri, pornind de la o interpretare psihnalitică dintr-un studiu clasic al lui
Carl Gustav Jung a adus o contribuție semnificativă și o cheie de lectură
contemporană. Există două categorii de basme, cele populare, care pot fi
culese de un autor oarecare sau de un folclorist sau cele culte, scrise in
epoca Romantismului, după modelul basmelor populare cu spridusi.
Patrimoniul de basme europene a inceput să se formeze la sfârșitul
secolului al XVII lea. Principalii culegatori si adaptatori de basme au fost
Charles Perrault (1628-1703), Madame d'Aulnoy, in Franța, fratii Jacob si
Wilhelm Grimm in Germania, Alexandre Nikolaïévitch Afanassiev (1826-
1871) în Rusia.

Basmele românesti

Basmele românești au intrat în atentia scriitorilor relativ târziu, în epoca


marilor clasici și a Junimii. Atunci foarte activi în culegerea basmelor și apoi
în scrierea unor basme culte au fost scriitorii Vasile Alecsandri, Alexandru
Odobescu („Basmul feciorului de împărat fără noroc la vânat“ din eseul
„Pseudokynegetikos“), Mihai Eminescu (autorul mai multor basme originale,

7
între care și Făt Frumos din Tei, Cenușotca (o variantă a Cenușăresei), Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale, și puțin după aceea și Petre Ispirescu.

Povești și povestitori
Basmele populare sunt parte a memoriei colective, a ceea ce Jung numește
inconștient colectiv. Cu toate acestea primele care le-au cules au fost
femeile, deși marii povestitori europeni sunt barbați. O perspectivă
europocentristă este destul de periculoasă deorece există foarte multe
basme și în afara spatiului european, basme arabe (culese in ciclul O mie si
una de nopti), basme persane, basme africane, basme chinezesti, basme
coreene sau basme japoneze.

ION CREANGA
(1839-1889)

"Sunt nascut la 1 martie 1837 în satul Humulesti, judetul Neamtului, Plasa


de Sus, din parinti români: Stefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulesti si
sotia sa Smaranda, nascuta David Creanga, din satul Pipirig, judetul
Neamtului..."

Data înscrisa de mâna lui Creanga în Fragment de biografie si acceptata de


multi istorici literari e contestata de alti cercetatori, care afirma ca
povestitorul s-a nascut, de fapt, la 10 iunie 1839, conform singurului
document autentic: o condica (mitrica) de nou-nascuti din Humulesti,
descoperita si publicata de arhivistul iesean Gh. Ungureanu.
În casuta taraneasca din Humulesti, de unde se vad ruinele Cetatii Neamt,
în familia lui Stefan si a Smarandei se nasc 8 copii: ION, Zahei, Maria,
Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile si Petre. Ultimii trei baieti pier de copii.
Ecaterina moare în1893, iar Zahei, Maria si Ileana traiesc pâna în 1919.
1846- Istet si neastâmparat, cum se autodescrie mai apoi în Amintiri din
1853 copilarie, Nica urmeaza scoala de pe lânga biserica, avându-l
dascal pe "badita Vasile" (Vasile al Iloaiei), cel luat cu arcanul la
oaste. Scoala era într-o chilie facuta de sateni, la îndemnul
parohului Ion Humulescu. Permanentii vizitatori sositi azi la
Humulesti vad nu numai muzeul din casuta, dar si biserica sau
drumul spre Ozana, unde se scalda Ionica.

8
Apoi, cum desprindem din harta alaturata, mama Smaranda îl da
în primire tatalui ei David Creanga (bunicul lui Nica). Acesta îl
duce, împreuna cu fiul sau mai mic Dumitru, tocmai pe Valea
Bistritei, la Brosteni, unde învata cu un profesor, N. Nanu, pâna la
episodul hazliu cu râia si caprele Irinucai.
1853- E înscris la Scoala Domneasca de la Tg. Neamt, peste apa Ozanei,
1854 unde-l are ca profesor pe parintele Isaia Teodorescu (eroul din
Popa Duhu). În scriptele scolii, Nica e înscris: Stefanescu Ion.
1854, Mama Smaranda doreste sa-l faca preot, fiind înscris la "fabrica de
toamna popi": Scoala catihetica din Falticeni, condusa de N. Conta (unchiul
filozofului Vasile Conta).
Aici nu mai este Nica a lui Stefan a Petrei, ci Ion Creanga, nume
pastrat toata viata.
1855- Desfiintându-se Scoala din Falticeni (caricaturizata copios în
1858 Amintiri...), Creanga pleaca la Iasi, prin insistentele mamei, care-l
dorea neaparat preot. Ajunge elev la Seminarul teologic "Veniamin
Costachi" de la Socola. Este notat la toate materiile cu "bun",
"foarte bun" si "eminent". Sta la internat, care e gratuit. Termina
seminarul - cursul inferior.
1859 Moare tatal sau, departe de Humulesti, pe mosia Facauti
(mormântul se afla la Prigoreni, lânga Tg. Frumos, localitate legata
de Neculce).
Când se fierbe Unirea la Iasi, Creanga e deja iesean convins, desi
nu voia sa plece din Humulesti. Apoi va scrie: Mos Ion Roata si
Unirea si Mos Ion Roata si Cuza Voda.
Se casatoreste cu Ileana, fata preotului Ioan Grigoriu de la biserica
40 de Sfinti-Iasi. La 26 dec. 1859 e hirotonisit diacon la biserica
"Sfânta Treime".
1864- În acest an scolar, este elev stralucit la Scoala preparandala
1865 vasiliana de la Trei Ierarhi (director si profesor Titu Maiorescu, mai
mic decât C.). Maiorescu îl apreciaza si-l pune învatator la Scoala
primara nr. 1 din Iasi. La terminarea scolii preparandale, C. se
claseaza pe locul I. La 10 iunie 1865 devine institutor, cu certificat
de absolvire. Are 28 de ani, e însurat, are si-un baiat, Constantin
(nascut la 19 dec. 1860).
Acum îi moare si mama, Smaranda, bolnava de epilepsie (de
aceeasi boala va suferi si Ionica).
1859- Timp de 12 ani e slujitor al altarului (dascal, diacon, la diferite
1872 biserici din Iasi). La 10 oct. 1872 este exclus definitiv din cler. Îl
parasise nevasta (un diacon n-avea voie sa divorteze), trasese cu
pusca în ciorile care murdareau biserica Golia (locuia ca diacon în
casa aflata si azi în curtea Goliei) si se tunsese ca un civil. Abia în
1993, dupa 122 de ani, s-a luat post-mortem o hotarâre
reparatorie: Creanga a fost reprimit în rândul clerului, ca diacon.
1864- Timp de 25 de ani, Creanga slujeste scoala, fiind un excelent
1889 pedagog, chiar daca fusese destituit din învatamânt între 1872-
1874. E autorul unui numar de 4 manuale scolare, scoase în

9
colaborare cu alti institutori.
1873 Dupa un proces lung, tribunalul da o decizie de divort si Creanga
are câstig de cauza, în procesul cu Ileana, primind copilul în
îngrijire. Constantin avea 12 ani si tatal sau grijuliu cauta o casuta
potrivita. O gaseste în mahalaua Ticau si se muta în bojdeuca (asa
îi spunea povestitorul) de valatuci, acoperita cu dranita. Ca
gospodina, o aduce pe Tinca Vartic, o fata-tiitoare, cu care va trai
toata viata, fara sa se casatoreasca legitim.
1875 Moment decisiv în viata humulesteanului stabilit în Ticau: îl
cunoaste pe Mihail Eminescu, pe atunci revizor scolar la Iasi si
Vaslui. Poetul descopera, la o consfatuire a învatatorilor ori la
vreun han iesean, harul nemaipomenit de povestitor al lui
Creanga. Devin prieteni pentru totdeauna si petrec la vestita
crâsma cu hrube Bolta Rece ori la alte hanuri iesene.
E cea mai frumoasa amicitie din istoria literaturii române.
Eminescu îl determina sa scrie si-l introduce în cenaclul Junimii.
Citeste Soacra cu trei nurori (publicata la 1 oct. 1875 în Convorbiri
literare). Autorul de manuale devine, la 36 de ani, scriitor, prin
grija marelui prieten, care a locuit o vreme în bojdeuca din Ticau,
gustând cu placere sarmalele facute de Tinca. Era în anii 1876-
1877, înaintea plecarii fratelui Mihai la Bucuresti.
1875- Sub imboldul poetului, care-i citea si îndrepta manuscrisele, sunt
1883 compuse în bojdeuca genialele sale scrieri literare, care încânta
toate generatiile de cititori români (ba si straini, prin traduceri).
Acum e timpul capodoperelor povestitorului; acum e si timpul
capodoperelor scrise de Eminescu. Destinul vrajit a facut ca în
1883 amândoi sa se îmbolnaveasca si sa nu mai scrie nimic
important, dupa acest an. Dupa Soacra cu trei nurori, Creanga
publica în Convorbiri literare: Punguta cu doi bani, Danila
Prepeleac, Povestea porcului, Mos Nechifor Cotcariul, Povestea lui
Harap-Alb, Fata babei si fata mosneagului, Ivan Turbinca,
Povestea unui om lenes, Amintiri din copilarie (primele trei parti, a
patra fiind postuma), Popa Duhu, Cinci pâni. Scrise tot acum, Mos
Ion Roata si Mos Ion Roata si Voda Cuza, apar în alte publicatii.
1883- Exact în aceeasi perioada cu Eminescu, marele nostru povestitor
1889 este bolnav si scrie sporadic. Crizele de epilepsie îi aduc o
suferinta de sase ani. Când afla, din presa, ca Eminescu e bolnav,
îl apuca disperarea. Cade chiar în clasa, înaintea scolarilor, stând
mult timp prin concedii medicale. Pentru tratament se duce la
Slanic Moldova.
1889, 15 Creanga afla, tot din ziare, ca la ospiciul dr. Sutu din Capitala s-a
iunie stins "fratele Mihai". Plânge ca un copil si murmura tremurând de
suspine: Badie Mihai!
Dupa câteva saptamâni, afla ca - la începutul lui august - sarmana
Veronica Micle, cea care venea uneori la bojdeuca, s-a otravit cu
arsenic la manastirea Varatec.
1889, 31 Copiii pornesc prin Iasi cu uratul. Înveselit, Creanga coboara din

10
dec Ticau, spre centru. Intra la o franzelarie de pe Strada Lapusneanu,
mâncând pofticios gogosi cu dulceata. Împreuna cu prof. Draghici,
urca pe Ulita de Sus. Dupa ce beau câte un coniac, amicul îl
conduce pâna aproape de bojdeuca. Îsi ureaza "La multi ani".
Primeste colindatorii, amintindu-si cum umbla la urat prin
Humulestii natali. În noaptea bucuriilor, el îsi da duhul. Aflând
vestea, prietenii l-au pus în sicriu. Când sa-l scoata, parca
bojdeuca nu-l lasa sa plece la cimitir. Cosciugul - prea mare; usile
- prea strâmte. Cum sa iasa? Amicii strica zidul de lut, dintre
ferestruicile odaii de curat. Prin spartura este scos sicriu si dus la
Eternitatea, unde e înmormântat pe 2 ianuarie 1890.

11
OPERA ION CREANGA

Imaginea lui Ion Creangă pe o marcă poştală


din Republica Moldova

Povești

 Capra cu trei iezi (1875)


 Dănilă Prepeleac (1876)
 Fata babei și fata mosneagului (1877)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)
 Povestea lui Harap-Alb (1877)

 Ivan Turbincă (1878)


 Povestea lui Ionică cel prost (1877)
 Povestea lui Stan-Pățitul (1877)
 Povestea porcului (1876)
 Povestea poveștilor
(1877-1878)
 Povestea unui om leneș
(1878)
 Punguța cu doi bani
(1875)
 Soacra cu trei nurori
(1875)

Povestiri

 Acul și barosul (1874)


 Cinci pâini"' (1883)
 Inul și cămeșa (1874)
 Ion Roată și Cuza-Vodă
(1882)

12
 Moș Ion Roată și Unirea (1880)
 Păcală (1880)
 Prostia omenească (1874)
 Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele

 Moș Nichifor Coțcariul (1877)


 Popa Duhul (1879)
 Fondatorul (1878)

Romane autobiografice

 Amintiri din copilărie (1879)


 Fragment de autobiografie

Scrisori

 Scrisori de familie

*Către Gheorghe Creangă


*Către Zahei Creangă
*Către Ecaterina Vartic
*Către Elena Creangă-Chiței

 Scrisori către prieteni

*Către Mihai Eminescu


*Către Vasile Conta
*Către A. C. Cuza
*Către Nicolae Gane
*Către Mihail Kogălniceanu
*Către Titu Maiorescu
*Către Iacob Negruzzi
*Către Ioan Slavici
*Către [Victor Zaharovschi

13
"POVESTEA LUI HARAP-ALB" de Ion
Creangă

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se


încadrează în genul epic, iar ca specie literară este
un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă.
A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1
august 1877.
Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din
scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să
intre în fântână: Fiul craiului, boboc în felul său la
trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în
fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de
experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al
împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te
cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de
"rob alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi
asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă
faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era
alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe
fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană.
Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi
respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi
integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg
din faptul că nu urmase sfatul tatălui.

Construcţia şi momentele subiectului:

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi fi motive


populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula
iniţialătipică oricărui basm: "Amu cică era odată într-o ţară".
"Povestea lui Harap-Alb" este însă un basm cult, deoarece are
autorcunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator
omniscient. Naraţiunea îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii
fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea
are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi
minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive
asupra celor negative.

Expoziţiunea:

14
Relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări,
la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se
definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar
nesfârşit: "Amu cică era odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un
singur "frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe
nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu
se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era "tocmai la o
margine a pământului", iar fratele mai mic trăia "/a altă margine". In acest
cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică -
întâmplările reale şi fabuloasela care participă personajele basmului.
Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită "grabnic pe cel mai
vrednic" şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai
fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori "se simte
destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea", craiul se
îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se
sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de
neputinţa lor şi rosteşte moralizator: "nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia
pentru tine", ceea ce evidenţiază elementele realeale basmului. Mezinul,
impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină "să plângă în inima
sa". Deodată, "o babă gârbovă de bătrâneţe" îi cere de pomană, apoi îl
sfătuieşte să ceară tatălui său "calul, armele şi hainele cu care a fost el mire",
deşi hainele sunt "vechi şi ponosite",iar "armele ruginite" şi să pună o tavă cu
jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni "la jăratic să
mănânce".
Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuireaşi
respectarea tradiţiilor strămoşeşti). voinicul pleacă la drum, luând carte din
partea tatălui şi, prin dreptul podului, "numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte".
Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său
şi pielea de urs în dar. apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească "de omul
roş, iară mai ales de cel spân", să nu cumva să aibă de-a face cu ei.
Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra
magică trei care face
posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal.

Intriga:
Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule
mediane tipice, "şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă" până
când întâlnesc în codru "un om spân" care se
oferă drept "slugă la drum". Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară
spânul îi iese în cale "îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos" tocmai când
fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul
părintelui său, acela de a nu se însoţi cu
omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că
"aiasta-i ţara spânilor"şi-l angajează drept călăuză. În această secvenţă
narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie
codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm.

15
Ajunşi la o fântână care "nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o
scară de coborât până la apă", spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl
sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl
ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-l ameninţă
că dacă nu-i povesteşte totul despre el, "cine eşti, de unde vii, şi încotro te
duci", acolo îi vor putrezi oasele.
Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură "pe ascuţişul paloşului" că
va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va
păstra taina "până când va muri şi iar va învia", anticipând astfel finalul
basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb,
care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.

Desfăşurarea acţiunii:
Incepe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se
dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să
stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi "vai de pielea ta",
dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce ţi-am spus"-, că altfel "prinde
mămăliga coajă". De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub
tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la
împărăţia unchiului său,
naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.Basmul este structurat în
mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care
este supus protagonistul. într-o zi, având la masă "nişte salăţi foarte
minunate", care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită
sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în
zbor pe Harap-Alb
la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să
treacă proba
Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată
spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-
i aducă "pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se
găsesc". Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul
cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu
bine şi
această probă fabuloasă. După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în
cinstea nepotului
său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe cinstite". In timpul
petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata împăratului Roş, spânul îi
porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă
degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului". Harap-
Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-l dăduse tatăl său, acela de a se feri de
omul spân şi de omul roş, este înspăimântat,
plângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpadin una şi
dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat.
Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un
pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme

16
"viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dăvoinicului o aripioară,
ca atunci când va crede că are nevoie de ea să
dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care seînvârteau
bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o
aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo.Voinicul
ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o
aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.

Acţiunea:
Continuă cu formule mediane-"Mai merge el cât merge"- şi Harap-
Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de
narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi
Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de
peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le este tovarăş "şi la
pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va
avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că "era un om
pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că
"la unul fără suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege",
sperând că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform
proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie,
mulţi coboară,/ Unul macină la moară."
într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea
împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană"Dumnezeu să ne ţie, că
cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde împăratul Roş îi supune la
probe fabuloaseşi foarte periculoase, care se constituie în
secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc
pe dedesubt, da Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele sale cele iscusite" şi
casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai bună de dormit într-însa.
Următoarea probăeste un ospăţ cu foarte multe
bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă,
apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de foame" şi celălalt "că
crapă de sete", spre disperarea împăratului,
care nu-şi putea crede ochilor.
Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El
primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip
mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip. Atunci Harap-
Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi
într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales "năsipul de o
parte si macul de artă parte", fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasăspecifică
basmelor. Impăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe,
anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar
afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă".
Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta
împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o
păsărică şi zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea
şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei. Plin de ciudă,

17
împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă
perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probăşi le va deosebi,
"ferice de tine va fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea
împărăteasca deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de
albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această
probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi sarbăd
(palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru
că i-o dă din toată inima.
Fata vrea şi ea să-1 supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună
cu turturica ei
să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă
moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii în capete".
Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre
palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste,
înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era
tânără, frumoasă "şi plină de vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului,
"fiind nebun de dragostea
ei".
Punctul culminant:
Intre timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi
acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş.
Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl
îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci "el este
adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat de furie că a fost dat în vileag,
spânul se repede la Harap-Alb "şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de
paloş", strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci
calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în
înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi pulbere". Fata
împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate
reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la
loc şi prin ritualuri străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa
moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc,
fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa împăratului
Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.

Deznodământul:
Basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor
negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!".
S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu râdea". Au
fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa
furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni
importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu". S-
au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi
sărăcimea ospăta şi bea!".
Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai
ţine încă".

18
Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în
creaţia lui Creangă.
Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, "şi
acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită si rabdă".

CARACTERICAREA PERSONAJELOR

Harap-Alb

In basm, protagonistul reprezinta binele, care


simbolizeaza adevarul aflat in conflict cu fortele malefice,
intruchipate de Span, care semnifica minciuna. In finalul basmului,
adevarul iese triumfator, impostura Spanului este demascata de
fata imparatului Ros, si raul este invins.

Semnificatia numelui reiese din scena in care Spanul il


pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana: "Fiul craiului, boboc in
felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spanului si se baga in fantana, fara
sa-l trasneasca prin minte ce i se poate intampla". Din referirea directa a
naratorului reiese ca eroul este naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul,
din care cauza fiul craiului isi schimba statutul din nepot al imparatului Verde
in acela de sluga a Spanului: "D-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb;
aista ti-i numele, si altul nu." Numele personajului este un oximoron,
deoarece cuvantul / Harap" inseamna negru, aici avand sensul de "rob".
Asadar, numele lui Harap-Alb semnifica statutul de "rob (negru)-alb".

Faptele eroului se desfasoara in limita umanului, probele care depasesc


sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje inzestrate cu puteri
supranaturale. Intalnirea cu Spanul este punctui de plecare, cu multiple
semnificatii, in devenirea personajului, mezinul fiind nevoit sa refaca
experien|a de viata a tatalui, care calatorise in tinerete prin aceleasi locuri.
Codrul in care se rataceste simbolizeaza un adevarat labirint, o lume
necunoscuta flacaului, care greseste pentru prima oara, incalcand sfatul
tatalui sau, acela de a se feri de omul span. Nesocotirea acestei restrictii, ce
venea din experienta de viata a tatalui sau, este momentul care declanseaza
asupra flacaului un sir nesfarsit de intamplari neplacute si periculoase, care-i
pun deseori viata in primejdie:"[...] tata mi-a dat in grija, cand am pornit de
acasa, ca sa ma feresc de omul ros, iara mai ales de cel span, cat oi putea; sa
n-am de-a face cu dansii nici in clin, nici in maneca; si daca n-ai fi span,
bucuros te-as tocmi." De altfel, probele au sensuri simbolice pentru
maturizarea personajului, contribuind in mod esential la formarea lui ca adult.
Podul pazit de craiul deghizat in urs sugereaza trecerea eroului intr-o alta
etapa a vietii, de la adolescenta spre tinerete, iar fantana fara roata si fara
cumpana, semanand cu o grota, simbolizeaza locul renasterii, al schimbarii,
deoarece tanarul intra fecior de crai si iese rob.

19
Mezinul craiului, lipsit de experienta, se teme mai ales pentru ca
incalcase promisiunea de a se feri de omul span, simtindu-se vinovat,
deoarece el fusese deprins sa tina seama de povetele parintesti, atitudine ce
reiese din autocaracterizare: "Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata
si tocmindu-te pe tine, parca-mi vine nu stiu cum". Cuminte si ascultator, el
urmeaza si sfaturile adultilor care-i voiau binele, asa cum respecta intocmai
indrumarile pe care i le daduse cersetoarea in alegerea armelor si a calului.
Aceste insusiri sunt relevate atat prin caracterizarea directa a naratorului,
"Fiul craiului, boboc in felul sau la trebi de aieste [...]", cat si indirect, dinfapta
eroului de "a se potrivi spanului" si a intra in fantana, fara sa se gandeasca la
pericolul care-1 pandea.

Trasaturile morale ale tanarului se disting indirect, din faptele,


atitudinea si comportamentul eroului, precum si din relatiile lui cu celelalte
personaje. Devenit sluga Spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb,
dovedind in acelasi timp loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat
jurase pe palos. El devine robul-negru, desi era alb, nedumerind astfel chiar
pe unchiul sau, imparatul Verde, precum si pe fetele acestuia, care simt
pentru el o simpatie spontana. Cu toate acestea, flacaul nu-si incalca
juramantul facut Spanului, isi respecta cuvantul dat, rod al unei solide
educatii capatate in copilarie, de a fi integru si demn, capabil sa-si asume
vinovatia, cu toate urmarile ce decurg din faptul ca nesocotise sfatul tatalui.

Desi mediul ambiant si social este un mijloc de caracterizare indirecta


specific personajelor realiste, in acest basm protagonistul este inzestrat cu
insusiri omenesti, de aceea comportamentul si educatia alese, nobletea
sufleteasca si respectarea cuvantuiui dat sunt rezultatul climatului moral si
social ales in mijlocul careia traise mezinul craiului.

Relatiile protagonistului cu celelalte personaje scot in evidenta alte


trasaturi care definesc latura umana a flacaului. In relatia cu Spanul, Harap-
Alb este cinstit, loial si corect, nu-l tradeaza niciodata, desi un stapan tiran ca
acesta ar fi meritat. De pilda, atunci cand se intoarce spre imparatie cu pielea
si capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului stralucea" atat
de tare, incat multi crai si imparati il rugara sa-i "deie banaret cat a cere el,
altul sa-i deie fata si jumatate din imparatie, altul sa-i deie fata si imparatia
intreaga", dar Harap-Alb si-a urmat calea fara sa clipeasca, ducand bogatia
intreaga stapanului. o singura data a sovait voinicul, atunci cand,
indragostindu-se de fata imparatului Ros, "mai nu-i venea s-o duca" Spanului.

Probele la care il supune Spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu


greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in
viata sa, pregatindu-l pentru viitor, cand va trebui sa-si conduca propria
gospodarie, sa-si intemeieze o familie si sa stie sa o apere de dusmani.
Episoadele in care Harap-Alb aduce pielea cu nestemate a cerbului si "salati"

20
din gradina ursului "constituie un adevarat elogiu adus omului in lupta cu
forte mult mai puternice, dar situate la nivelul inferior al gandirii" (Maria
Nastase). Exemplele in acest sens sunt numeroase si presarate pe tot
parcursul basmului: imparatul Verde exprima ideea ca datoria omului este
aceea de a se lupta cu toate greutatile vietii, oricat de multe ar fi acestea:
"Dar cu toate aceste, trebuie sa stii, nepoate, ca unii oameni is mai a dracului
decat dracul; nu se astampara nici in ruptul capului, macar ca au patit multe";
Harap-Alb insusi, capatand o experienta de viata tocmai prin depasirea
pericolelor, se refera la aceeasi norma etica ilustrata printr-un proverb
popular, "Vorba ceea: sa nu dea Dumnezeu omului cat poate el suferi"; calul
nazdravan, intruchipand intelepciunea populara ca dupa rau urmeaza
totdeauna binele, cu singura conditie de a nu renunta la lupta, cugeta; "Omul
e dator sa se lupte cat a putea cu vaiurile vietii [...]".

Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al sau, calul fabulos, si
de Sfanta Duminica, cea care ii daduse primele sfaturi in evolutia maturizarii
sale. In trecerea probelor, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de
soarta, cere numai ajutorul acelora in care are incredere, semn ca invatase
ceva din experienta cu Spanul. Teama si nesiguranta, slabiciuni tipic omenesti
ce pun stapanire pe el, se remarca, indirect, din vorbele deznadajduite
adresate calului, rostite de protagonist in secventa in care Spanul ii
porunceste sa aduca "salati" din gradina ursului: "Ei, calutul meu, cand ai sti
tu in ce nacaz am intrat!". Harap-Alb se plange si Sfintei Duminici, atunci
cand trebuie sa-i duca Spanului pietrele pretioase incrustate in pielea
cerbului: "- Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat in ganduri si
galban la fata [...]. si de-as muri mai degraba, sa scap o data de zbucium:
decat asa viata, mai bine moarte de o mie de ori. [...] dar prea multe s-au
ingramadit deodata pe capul meu". Sfanta Duminica observa slabiciunile
omenesti ale tanarului si-i reproseaza in mod direct si moralizator evidenta
deprimare care-l cuprinsese: "Parca nu te-as fi crezut asa slab de inger, dar
dupa cat vad, esti mai fricos decat o femeie. Hai, nu mai sta ca o gaina
plouata".

O noua experienta fundamentala pentru maturizarea protagonistului o


constituie intalnirea cu omul ros, un alt pericol de care ar fi trebuit sa-l evite,
dupa cum il sfatuise tatal: "sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel
span, cat ii putea; sa n-ai de-a face cu dansii caci sunt foarte sugubeti"
(sugubat -fig.: care induce in eroare, amagitor - n.n.). Calatoria spre curtea
imparatului Ros este un necontenit prilej de initiere a flacaului, care deprinde
acum invatatura ca orice om, cat de neinsemnat sau de ciudat ar parea, poate
fi de folos si tanarul capata experienta mai ales in cunoasterea speciei umane.

Intre Harap-Alb si cele cinci personaje supranaturale intalnite in drumul


sau spre imparatul Ros se naste o relatie de prietenie adevarata, ei ajutandu-l
cu abnegatie si loialitate in trecerea probelor. Fiecare dintre aceste personaje,
conturate uneori cu elemente grotesti, semnifica omul dominat de o trasatura
de caracter, viciile pe care oricine le poate avea si pe care flacaul, ca si Ion

21
Creanga insusi, le priveste cu o intelegere bonoma si cu jovialitate. De aceea,
Harap-Alb are capacitatea umana de a-si face prieteni sinceri si devotati, care
sa-l sprijine in orice imprejurare dificila a vietii sale, acestia folosindu-si
tocmai trasaturile dominante, devenite - la nevoie - adevarate talente: "tot
omul are un dar si un amar, si unde prisoseste darul, nu se mai baga in sama
amarul" (Ochila). Priceperea lui Harap-Alb de a-si face prieteni buni vine
dintr-o filozofie straveche de viata, aceea ca omul nu poate trai de unul
singur: "ca tovaras, era partas la toate, si la paguba, si la castig, si prietenos
cu fiecare, pentru ca avea nevoie de dinsii in calatoria sa la imparatul Ros".

Altruismul, sufletul lui bun se manifesta, indirect, prin dragostea pentru


albine si furnici, insusiri ce il determina sa le ocroteasca si sa le ajute atunci
cand le intalneste in drumul sau, chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin
apa ori sa zaboveasca pentru a le construi un adapost. Pentru ca fusese milos,
binele pe care Harap-Alb il fecuse se intoarce, furnicile alegand macul de nisip
si craiasa albinelor identificand-o pe adevarata fata a imparatului Ros, micile
insecte salvand astfel viata protagonistului. Generozitatea si sentimentul de
compasiune se disting indirect din secventa de la inceputul basmului, cand
mezinul craiului o miluieste "cu un ban" pe batrana cersetoare intalnita la
curtea tataiui sau. O remarca directa a calitatilor sus-menjionate vine din
partea aceluiasi personaj, metamorfozat de data aceasta in Sfanta Duminica:
"[...] puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb". Pentru a
desavarsi perioada initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea aprinsa pentru o
fata de imparat, care vine, asadar, din aceeasi lume cu el, pregatindu-l pentru
casatorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la imparatia
fetei trimit spre ritualurile taranesti ale petitului, intre care insotirea mirelui de
un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivata a miresei, ospatul
oferit de gazda. Toate acestea sunt tot atatea incercari la care il supune
viitorul socru si carora mirele trebuie sa le faca fata. Ultimaproba la care il
supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calitatilor viitoarei sotii,
care va sti sa aiba grija de barbatul ei, sa-i stea aproape la bine si la rau,
acest fapt fiind ilustrat atunci cand ea ii salveaza viata, trezindu-l din morti cu
smicele, apa moarta si apa vie. Aceasta intamplare simbolizeaza ideea ca
acum Harap-Alb redevine el insusi, feciorul craiului, viitorul imparat care isi
poate asuma raspunderea inchegarii unei familii si conducerii unei gospodarii,
intrucat experienta capatata ii confera statutul de adult pregatit pentru viata.
Invierea lui Harap-Alb respecta juramantul pe palos facut Spanului atunci
cand acesta ii schimbase statutul din fiu de crai in sluga: "si atata vreme sa ai
a ma sluti, pana cand ii muri si iar ii invia", cuvinte providentiale ce
anticipeaza finalul fericit.

Un mijloc de caracterizare ce contribuie la conturarea personajului il


constituie dialogul, prin care se stabilesc si relatiile lui Harap-Alb cu celelalte
personaje ale basmului. Dragostea filiala si sensibilitatea eroului reies, prin
notatiile directe ale naratorului si prin autocaracterizare, din scena care
stabileste primele relatii cu Sfanta Duminica. Dupa dezamagirea tatalui ca
urmare a esecului celor doi fii mai mari, Harap-Alb "incepe a plunge in inima

22
sa" si ii marturiseste cersetoarei, cu tristete, "ca nu-mi vad lumed inaintea
ochilor de ndcaz". Jovialitatea, bunatatea si intelegerea superioara a
defectelor omenesti este ilustrata de dialogul pe care Harap-Alb il are cu
fiecare dintre cele cinci personaje bizare pe care le intalneste in caiatoria sa:
"- Doamne fereste de omul nebun, ca tare-i de jalit, sarmanul! Pe de o parte-
ti vine a rade si pe de alta iti vine a-l plange. Dar se vede ca asa l-a lasat
Dumnezeu." De altfel, inegalabila arta a naratiunii lui Creanga consta tocmai
din imbinarea umorului cu oralitatea, ca principale modalitdti estetice
speoifice intregii sale opere.

Ca orice personaj de basm, Harap-Alb are si insusiri miraculoase, cum ar


fi aceea de a intelege graiul animalelor si al insectelor. El se sfatuieste in
permanenta cu prietenul sau cel mai bun, calul, ale carui povete sunt
nepretuite si-l scapa de toate necazurile pe care i le nascoceste Spanui: "Hai,
incaleca pe mine si tine-te bine, ca acum am sa-mi arat puterile chiar de aici
de pe loc, in ciuda Spanuiui, ca sa-i punem venin la inima". Calul poate
intruchipa constiinta eronlui, un alter ego cu care voinicul se sfatuieste in
permanenta, acea forta interioara a insului care-l ajuta in situatii limita si
care-i da energia de a depasi momentele dificile, piedicile pe care viata le
asaza in fata omului. Atunci cand ocoleste nunta de furnici, primejduindu-si
viata, voinicul intelege vorbele furnicii care-i daruieste o aripa si-i promite
ajutor la nevoie: "Harap-Alb, fiindca esti asa de bun de ti-a fost mila de viata
noastra cand treceam pe pod si nu ne-ai stricat veselia, vreu sa-ti fac si eu un
bine: na-ti aripa asta, si cand ti avea vrodata nevoie de mine, sa dai foc aripii,
si atunci eu impreuna cu tot neamul meu avem sa-ti venim in ajutor". De
asemenea, pricepe graiul craiesei albinelor, care-l ajuta sa identifice pe fata
imparatului Ros: "N-ai grija, Harap-Alb, zise craiasa albinelor. Las'ca te fac eu
s-o cunosti si dintr-o mie. [...] care-i vedea-o ca se apara cu naframa, sa stii
ca aceea este fata imparatului".

Ca si Nica, Harap-Alb parcurge o perioada de initiere, de formare a


personalitatii, care, desi inzestrat cu importante calitati, are slabiciuni
omenesti, momente de tristete si disperare, de satisfactii ale invingatorului,
toate conducand la desavarsirea lor ca oameni.

Umanizarea personajului de basm se face si prin arta naratiunii,


caracterizata de oralitate si umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este
reprezentat de registrul stilistic alcatuit din cuvintele si expresiile populare,
din numeroasele regionalisme folosite de Harap-Alb: "Se vede ca mi s-a
apropiat funia la par" (mi s-a apropiat sfarsitul - n.n.); "Mai! da al dracului
onanie (pocitanie, uratenie - n.n.) de om si acesta [...] grozav burdahan
(pantece - n.n.) si nesatios gatlej".
Ca modalitati de caracterizare retinem: caracterizarea directa,
autocaracterizarea ”Razi, tu, razi Harap-Alb”, caracterizarea de catre alte
personaje, onomastica personajelor, modalitatile de expunere-naratiunea,
dialogul,descrierea, monologul interior umorul, ironia si autoironia.
Caracterizarea directa este facuta de narator ”fiul craiului, boboc in felul

23
sau…”, „naiv”, „credul”, de Sf .Duminica („luminate craisor”, ”slab de inger”,
”mai fricos decat o femeie”, ”gaina plouata”), de cal ”nu te stiam asa de
fricos”, de span ”Pentru vrednicia lui mi l-a dat tata” ; autocaracterizarea si
caracterizarea indirecta: prin nume (oximoronul Harap-negru,Alb), prin
limbaj, gesturi, fapte („ca tovaras, era partas la toate, si la paguba si la
castig, si prietenos cu fiecare pentru ca avea nevoie de dansii, in calatoria sa
la imparatul Ros”; ocoleste nunta de furnici, primejduindu-si viata; dragostea
pentru albine si furnici il fac sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le
intalneste in drumul sau,chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin apa sau
sa zaboveasca pentru a le construi un adapost) si prin relatiile cu celelalte
personaje (stie cum sa se comporte cu cei din jur: cal, albine, furnici si cei
cinci voinici, si de aceea primeste ajutorul acestora).

Spanul

Spanul este un personaj secundar si negativ nu atat prin insusiri


supranaturale, ca in basmele populare, ci mai ales prin autenticitatea lui
umana.

Ca personaj de basm, Spanul intruchipeaza fortele raului (raufacatorul), un


fel de Zmeul-Zmeilor, care seamana in lume teroare, rautate si violenta. Ca
personaj real, el intruchipeaza individul perfid, deprins a obtine avantaje si
bogatie prin inselaciune. Falsificandu-si un statut social, la care altfel n-ar fi
avut acces, el este, prin nastere, un om rau si de proasta conditie sociala,
"vita de boz tot ragoz".

Personajul este conturat atat prin caracterizarea directa facuta de


narator sau de celelalte personaje, cat si prin caracterizare indirecta,
comportamentul sau si relatiile cu ceilaiti compunand un portret uman
infricosator.

Portretul fizic se reduce la o singura trasatura, exprimata direct, "un


om span", (barbat caruia nu-i creste barba - n.n.) naratorul sugerand
concepfia populara potrivit careia unei anomalii fizice ii corespunde o
deficienta caracteriala majora. Conform acestei idei stravechi, "omul
insemnat" este periculos si trebuie sa te feresti de el: "De obicei, acestia
(oamenii insemnati - n.n.) sunt rai, cruzi, perfizi si lingusitori" (O.Barlea).

Portretul moral reiese in mod indirect, din faptele, vorbele si atitudinea


personajului, precum si din relatiile cu celelalte personaje.

La intalnirea cu Harap-Alb, Spanul este lingusitor si umil, "sa nu-ti fie cu


suparare, drumetule", "nu ai cumva trebuinta de sluga, voinice?",
laudandu-se cu harnicia: "muncesc, muncesc si nu s-alege -nimica de mine,
pentru ca tot de stapani calici mi-am avut parte". Se autocompatimeste,
plangandu-se de ghinionul care se tine scai de el si exprima, cu prefacuta

24
modestie, filozofia sa de viata,: "la calic slujesti, calic ramai. Cand as da
odata peste un stapan cum gandesc eu, n-as sti ce sa-i fac sa nu-l
smintesc" (sa nu-l supar - n.n.). Viclean peste masura, nu se da in laturi sa
pacaleasca un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienta - n.n.) cum era
mezinul craiului si-l atrage in capcana din fantana prin minciuni si tentatii
ce dovedesc o buna cunoastere de oameni, o pricepere uimitoare de a
sesiza si de a profita de slabiciunile celorlalti. De indata ce pune capacul pe
gura fantanii in care se afla filul craiului, Spanul devine rautacios si
amenintator si-l sileste sa jure pe palos: "Daca vrei sa mai vezi soarele cu
ochii si sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-mi-te pe ascutisul palosului
tau ca mi-i da ascultare si supunere intru toate, chiar si-n foc de ti-as zice
sa te arunci". Numele de Harap-Alb, pe care i-l da Spanul, intregeste
umilinta la care este supus fiul de crai: "D-acum inainte sa stii ca te
cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu".

Dupa ce "pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai",


principiul dupa care se conduce Spanul este acela al stapanului tiran, avid
de putere, considera ca slugile seamana cu animalele, "ca si intre oameni,
cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i
voia sa faci treaba cu dansii". Din proprie experienta, stie ca "sa te fereasca
Dumnezeu, cand prinde mamaliga coaja", deoarece el, cum vede ca "i s-au
prins minciunile de bune" si ca este primit cu toate onorurile de catre
imparatui Verde, devine amenintator si violent cu sluga, li da o palma, cu
scopul "sa faca pe Harap-Alb ca sa-i ieie si mai mult frica". Asadar, relatia
Spanului cu Harap-Alb contureaza un individ impulsiv si agresiv, cu un
caracter degradant, definit prin invidie, perfidie, viclenie diabolica.

Vazandu-se ajuns urmas, la tronul imparatesc, Spanul devine arogant,


dispretuitor si laudaros, toate meritele lui Harap-Alb si le insuseste el,
pentru ca stie sa fie stapan adevarat si sa-si struneasca slugile, astfel ca
acestea sa indeplineasca intocmai toate poruncile, oricat ar fi de greu de
dus la bun sfarsit: "Nu stiti dumneavoastra ce poama-a dracului e Harap-
Alb aista. Pana l-am dat pe brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai
eu ti vin de hac. Vorba ceea: frica pazeste bostanaria. Alt stapan in locul
meu nu mai face branza cu Harap-Alb cat ii lumea si pamantul".

Adept al principiului "sluga-i sluga si stapanu-i stapan", Spanul este


dictatorial si aspru cu supusii, ca "nu-mi sufia nimene in bors; cand vad ca
mata face marazuri (nazuri, mofturi - n.n.), \-o Strang de coada de
mananca si mere padurete, caci n-are incotro...".

Alte insusiri reies indirect din vorbele personajului si din relafia lui cu
imparatul Verde. Obraznic, infatuat si cu totul lipsit de bun simt, Spanul nu
se sfieste sa-i spuna imparatului Verde ca daca o vrea Dumnezeu "sa ma
randuiesti mai degraba in locul dumitale" o sa schimbe regulile acestuia
care, "prea intri in voia supusilor", iar imparatia nu va mai arata atat de
pasnica, "n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte, cum sunt", pentru ca

25
"omul sfinteste locul...".

Limbajul Spanului este popular, ca si al celorlalte personaje ale basmului,


pe care Creanga le-a umanizat, sugerand o intreaga galerie umana
humulesteana: "Da-mi, doamne, ce n-am avut,/ Sa ma mier ce m-a gasit".
Uneori zicalele capata sensul unor adevaruri universal-valabile, ca aceea
rostita de Span - "de ce te-ai pazit n-ai scapat" - exprimand ideea ca omul
este supus sortii, ca nimeni nu poate evita sau schimba destinul si ca
fiecare trebuie sa treaca prin ceea ce i-a fost scris.

Punctul culminant al basmului ilustreaza destinul Spanului, care, vazand


cat este de frumoasa fata imparatului Ros, se repede sa o ia in brate, dar
ea il imbranceste si-i spune ca a venit acolo pentru Harap-Alb, ca "el este
adevaratul nepot al imparatului Verde". Turbat de furie ca a fost dat in
vileag, Spanul se repede la Harap-Alb "si-i zboara capul dintr-o singura
lovitura de palos", strigand ca asa trebuie sa pateasca cel ce-si incalca
juramantul. Atunci, calul lui Harap-Alb se repede la Span, il infasca de cap,
"zboara cu dansul in inaltul ceriului" de unde ii da drumul si acesta se face
"praf si pulbere", in timp ce fata imparatului Ros, il invie pe Harap-Alb cu
leacurile miraculoase.

Spanul "este demascat si pedepsit in numele dreptatii, aspiratiei etern-


umane" ca raufacatorii sa fie osanditi, intrucat Ion Creanga realizeaza - prin
"Povestea lui Harap-Alb" - o sinteza a "spiritualitatii romanesti, cumuland o
intreaga filozofie asupra vietii, prin care profilul roman fiinteaza in lume,
inscriindu-se astfel in randul valorilor eterne si ale umanitatii".(Maria
Nastase, "Povestea lui Harap Alb").

Craiul

Craiul, tatal lui Harap-Alb, este personaj secundar, pentru ca apare


numai in primul episod al basmului. El "este un personaj de basm numai
prin motivul popular al imparatului aflat in impas. Altfel, personajul este
realist si pozitiv, deoarece Ion Creanga scoate in evidenta mai ales
trasaturile taranului-tata, in ipostaza lui pedagogica.
Trasaturile morale se disting atat prin caracterizarea directa a
naratorului, cat mai ales prin caracterizare indirecta, adica din faptele,
gandurile, vorbele si atitudinile craiului. Grijuliu ca orice tata, el se simte
responsabil pentru viitorul copiilor, dorind ca ei sa devina adulti in stare de
a-si intemeia o familie si de a trai pe picioarele lor. Pentru a verifica daca fiii
lui au depasit varsta infantilismului, craiul "se imbraca pe ascuns intr-o
piele de urs", se ascunde sub un pod pentru a-i observa si-i supune la
proba curajului ca sa fie sigur ca vor ajunge cu bine la fratele lui. Dupa ce
fiul cel mare se sperie de urs si se intoarce acasa, craiul constata cu
tristete: "nici tu nu esti de imparat, nici imparatia pentru tine". Ironia

26
amara a tatalui dezamagit si de fiul mijlociu izbucneste nestapanit si este
tot de natura taraneasca, umana, fiind realizata, indirect, prin intermediul
monologului adresat: "...dar [...] rusinea unde o puneti? Din trei feciori cati
are tata, niciunul sa nu fie bun de nimica? Apoi drept sa va spun, ca atunci
degeaba mai stricati mancarea, dragii mei... Sa umblati numai asa frunza
frasinelului (fara nicio treaba, fara niciun rost - n .n.) toata viata voastra si
sa va laudati ca sunteti feciori de crai, asta nu miroasa a nas de om...".

In tinerete, craiul facuse, la randul sau, aceeasi calatorie, in urma careia


devenise apt pentru a-si intemeia o familie si a-si conduce imparatia.
Referindu-se la calul ales de fiul cel mic, tatal recunoaste direct ca "de
multe primejdii m-a scapat si pe mine in tineretele mele!". La randul sau,
calul nazdravan isi aminteste drumul catre imparatul Ros, pentru ca "m-au
mai purtat odata pacatele pe acolo cu tata-tau in tineretele lui".

Inteligent si intelept, craiul isi fundamentase cateva principii esentiale de


viata care-si dovedesc temeinicia si pe care le sadeste si in educatia fiilor
sai. Povata data mezinului se dovedeste providentiala, deoarece craiul stie
din pataniile proprii ca fiul va intalni in drumul sau oameni periculosi si
perfizi, care i-ar putea provoca multe necazuri: "Numai ţine minte sfatul ce-
ti dau, in calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai si de buni, dar sa te feresti
de omul ros, iara mai ales de cel span, cat ii putea; sa n-ai de-a face cu
dansii ca sunt foarte sugubeti" (care amagesc, insala - n.n.). Mezinul
incalca indrumarea paterna pentru ca trebuia, totusi, sa treaca personal
prin aceasta experienfa de viata, sa-si formeze, la randul sau, principii
solide din propriile peripejii. Experienta de viata a craiului este accentuata,
indirect, si prin alt gest ce se va dovedi providential, atunci cand ii
daruieste mezinului pielea de urs in care se deghizase: "Na-ti acum si
pielea asta de urs, ca ti-a prinde bine vreodata". In proba la care este
supus Harap-Alb cu aducerea "salaţilor din gradina ursului", blana este unul
dintre elementele ritualice care-i salveaza viata flacaului.
Limbajul craiului este tipic humulestean, cu pilde si proverbe populare,
ilustrand o data in plus relatia pedagogica paterna pe care o are cu fiii sai:
"lac de-ar fi, broaste sunt destule", "fiecare pentru sine, croitor de pane",
"La placinte/ Inainte/ si la razboi/ Inapoi". Om trecut prin viata, cu o
experienta solida, craiul nu-si pune in pericol fiii, pana nu se convinge ca
sunt in stare sa invinga piedicile iminente unei calatorii in necunoscut. Le
verifica nu numai curajul, cutezanta, ci si istetimea de a face fata
intamplarilor.
De altfel, Ion Creanga a ilustrat in opera sa propria experienta de
viata, pe care a povestit-o "sub forma de memorial; a invaluit-o in mit si a
sugrumat-o intr-o experienta fantastica, valabila pentru om in genere; si el
a luptat cu spanii, cu primejdiile si nevoile, si el s-a facut frate cu dracul, ca
sa treaca puntile vietii, iar nemurirea si-a dobandit-o din apa vie si apa
moarta a creatiei lui artistice" (Pompiliu Constantinescu).

27
Sfanta Duminica

Sfanta Duminica este un personaj fabulos prin aparitiile ei ciudate, o data


ca cersetoare, apoi locuind pe o insula misterioasa, in ipostaza Sfintei
Duminici. Ea este menita a face sa invinga binele, ajutand pe cei care merita,
care au calitatile necesare sa razbata in viata.

Sfanta Duminica beneficiaza si de un portret fizic, conturat succint si


sugestiv prin descrierea directa a naratorului -"o baba garbova de batranete"
- si prin autocaracterizare: "Nu cauta ca ma vezi garbova si stremturoasa
[...]. Dar uite ce vorbeste garbova si neputincioasa!".

Trasaturile morale si fantastice ale Sfintei Duminici reies mai ales prin
caracterizare indirecta, din faptele si vorbele sale, precum si din relatiile cu
celelalte personaje.

Batrana are puteri supranaturale, demonstrate inca de la inceputul


basmului, disparand in vazduh ca o fiinta imateriaia: "si pe cand vorbea baba
aceste, o vede invaluita intr-un hobot (val - n.n.) alb, ridicandu-se in vazduh,
apoi inaltandu-se tot mai sus, si dupa aceea n-o mai zari defel".

In plan uman, Sfanta Duminica intruchipeaza femeia inteleapta a satului,


la sfaturile careia apeleaza taranii atunci cand se afla la ananghie. La inceput,
Harap-Alb este neincrezator, "ia lasa-ma-ncolo, matusa, nu ma supara", desi
ea ii da un sfat, devenit adevar universal-valabil, "nu te iuti asa de tare, ca nu
stii de unde-ti poate veni ajutor". Sub infatisarea unei babe garbovite, "care
umbla dupa milostenie", vocea auctoriala sugereaza, indirect, umilinta
inteleptului care vazuse destule in viata lui si sub care se ascunde harul
prorocirii: "Putin mai este si ai sa ajungi imparat, care n-a mai stat altul pe
fata pamantului, asa de iubit, de slavit si de puternic". Batrana ii dezvaluie lui
Harap-Alb destinul si secretul reusitei, prin reconsiderarea si valorificarea
traditiilor stramosesti, pe care tinerii le ignora. Pastratoare a randuielilor
strabune, batrana ii transmite flacaului respectul si pretuirea pentru valorile
spirituale ale inaintasilor si-l sfatuieste sa plece in calatorie cu hainele, armele
si calul craiului "cu care a fost el mire, si atunci ai sa te poti duce unde n-au
putut merge fratii tai". "Baba "garbova de batranete" se dovedeste priceputa
in ritualuri tainice si vechi de cand lumea, cu o vasta si profunda experienta
de viata, conducandu-se dupa legi nescrise si credinte ancestrale: "Caci multe
au vazut ochii mei, de-atata amar de veacuri cate port pe umerele acestea".

Cand o intalneste doua oara, Harap-Alb este dus la batrana de catre


prietenul sau cel mai devotat, calul, dar de data aceasta ea traieste intr-un
cadru mirific, aparte, intr-un "ostrov mandru", locuind intr-o "casuta
singuratica" acoperita cu "muschi pletos [...] moale ca matasea si verde ca
buratecul", unde flacaul afla cu mirare ca ea este Sfanta Duminica. De

28
aceasta data, Harap-Alb afla alta valoare existentiaia izvorata din judecata
profunda a batranei, aceea ca "puterea milosteniei si inima ta cea buna" ajuta
omului sa reuseasca in viata si-l sfatuieste pe baiat cum sa procedeze ca sa
pacaleasca ursul si sa ia "salatile". Cunoscatoare a practicilor oculte, ea
prepara o licoare magica, amestecand lapte si miere cu ierburi numai de ea
stiute, pe care, ca sa le culeaga, pornise "desculta prin roua". La povata Sfatei
Duminici, Harap-Alb se foloseste si el de un obiect magic, pielea de urs in care
se deghizase tatal sau, sprijinindu-l in acest fel pe flacau sa treaca si aceasta
proba. Ea il invata ce si cum trebuie sa procedeze pentru a putea lua pietrele
pretioase ale cerbului fabulos si ii da doua obiecte magice, "obrazarul (masca
- n.n.) si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot", de care are nevoie pentru a
izbandi.

La a treia intalnire, Harap-Alb pare deprimat, deznadajduit si Sfanta


Duminica il imbarbateaza in stil pedagogic, "parca nu te-as fi crezut asa slab
de inger, dar dupa cat vad, esti mai fricos decat o femeie!", ghicindu-i parca
viitorul, cu har de proroc: "Pan-acum t-a fost mai greu, dar de acum inainte
tot asa are sa-ti fie, pana ce-i iesi din slujba Spanului, de la care ai sa tragi
multe nacazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca norocul te
ajuta". Profetica, batrana ii explica apoi ca atunci cand flacaul va ajunge
"mare si tare" va crede celor "asupriti si nacajiti", pentru ca el avusese ocazia
sa stie si "ce e nacazul".

Sfanta Duminica foloseste un limbajul popular specific personajelor


lui Creanga, ilustrat prin cuvinte si expresii tipice taranilor humulesteni:
"Iarta-ma, Doamne, ca nu stiu ce mi-a iesit din gura.'"; "Zica cine a zice si
cum a vre sa zica", "ce mai la deal la vale".

In plan realist, ea este batrana inteleapta a satului, la sfaturile careia


apeleaza taranii atunci cand se afla la nevoie, ea recurge la pilde si proverbe
populate, ilustrand o data in plus harul pedagogic si dorinta de a transmite
tinerilor invataturile strabune: "nu-i dupa cum gandeste omul, ci-i dupa cum
vrea Domnul"; "deal cu deal se ajunge, dar inca om cu om"; "cand e sa dai
peste pacat, daca-i inainte te silesti sa-l ajungi, iar daca-i in urma, stai si-l
astepti"; "Vorba ceea: leaga calul unde zice stapanul".

Limbajul artistic al basmului

Limbajul artistic al basmului "Povestea lui Harap-Alb" este presărat cu


zicători, proverbe şi fraze rimate, personajul vorbind limba moldovenească
autentică, presărată cu regionalisme şi cuvinte (expresii) populare: "să-1
văd când mi-oi vedea ceafa", "Poftim, pungă, Ia masă, / Dacă ţi-ai adus de-
acasă..."; "Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu
Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de
Nimerilă, ori din târg de Ia Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai
daţi".
Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe

29
care a povestit-o "sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a
sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el
a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca
să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa
moartă a creaţiei lui artistice".
(Pompiliu Constantinescu)

Elemente folclorice preluate din basmul popular

Elemente folclorice preluate din basmul popular.Motivul probelor este


specific nu numai basmului popular, ci şi basmului cult, spânul supunându-l
pe Harap-AIb la încercări primejdioase, cu speranţa că va scăpa de el: să-i
aducă "salăţi din grădina ursului"; capul şi pielea pline de nestemate ale
unui cerb fabulos ori să o aducă pe fata împăratului Roş, ca să se însoare
cu ea. Ajutat de Sf.Duminică, de furnici şi de albine, de prieteni şi povăţuit
permanent de calul său, Harap-Alb reuşeşte să învingă toate probele.

* Cei cinci prieteni fabuloşi: Ochilă ("care vede toate şi pe toţi altfel de
cum vede lumea cealaltă: numai pe sine nu se vede cât e de frumoşel."),
Setilă ("fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului"),
Gerilă ("o dihanie de om care se perpelea pe lângă foc"), Flămânzilă
("foametea sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, de nu-I mai
poate sătura nici Pământul") şi Păsări-Lăţi-Lungilă ("fiul săgetătorului şi
nepotul arcaşului") îl ajută să învingă piedicile ivite în încercarea de a o
aduce pe fiica împăratului Roş la
curtea Iui Verde-Impărat. Aici sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata
împăratului Roş îl respinge pe spân şi dezvăluie celor de faţă taina că
Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-împărat.

* Motivul răzbunării malefice. Dat în vileag, spânul se repede ca un


"câne turbat şi retează capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară "cu cele
trei smicele de măr dulce", îl stropeşte cu apă vie şi-l învie, acesta trezindu-
se ca după un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucă pe spân şi "mi ţi-l
azvârle în înaltul cerului", de unde cade pe pământ şi moare.

*Invingerea binelui. Verde-împărat îi căsătoreşte pe Harap-Alb cu fata lui


Roşu-împărat, iar la nunta lor au fost poftiţi toţi prietenii care 1-au ajutat în
peripeţiile sale să treacă probele şi a fost veselie mare, "chiar şi sărăcimea
ospăta şi bea!"

30
* Finalul basmului este hiperbolizat, fiindcă veselia a ţinut ani
întregi şi mai ţine şi acum, iar "cine se duce acolo, be şi mănâncă,
... iar cine nu, se uită şi rabdă".

* Formulele specifice basmului popular:

-formule tipice iniţiale (de început): "Amu cică era odată într-o ţară un crai
care avea trei feciori."; "Şi apoi pe vremile acele, mai toate ţările erau
bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin
cunoscute şi foarte încurcate, şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor
şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-
o parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte";

-formule tipice mediane (de mijloc): "Şi merg ei, şi merg cale lungă să le-
ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ne mari, şi
într-o târzie vreme ajung ia împărăţie"; "...porneşte spre împărătie
Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este"; -formule tipice finale: "După aceasta se începe nunta, ş-apoi dă,
Doamne, bine! Lumea de pe lume s-a strâns de privea,/ Soarele şi luna din
ceriu râdea."; "Ş-apoi fost-au poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor,/ Crăiasa
albinelor/ Şi crăiasa zânelor,/ Minunea minunilor/ Din ostrovul florilor!"; "Şi
a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea si
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită
şi rabdă".
*Basmul cult "Povestea lui Harap-AIb" de Ion Creangă are ca sursă de
inspiraţie basmul
popular, de la care autorul păstrează motivele (călătoria, încercarea puterii,
peţitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul
binelui, formulele tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea
fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica,
psihologia şi limbajul personajelor.

Ion Creangă - limbajul prozei narative

Naraţiunea prin dialog, umorul, jovialitatea şi erudiţia paremiologică,


oralitatea povestirii într-un ritm alert, toate acestea particularizează stilul şi
talentul prozatorului ilustrat în toate
creaţiile literare, definind arta naraţiunii Iui Ion Creangă.
Făcând o paralelă între lumea basmului şi ţăranii din Humuleştii lui
Creangă, Harap-AIb, un fel de Făt-Frumos din basmele populare, este
viteaz, răbdător, generos, curajos, angajat cu toată convingerea în lupta
împotriva răului şi mai ales este înzestrat cu arta de a-şi face prieteni. El
este mereu condus, sfătuit şi ajutat de o multitudine de simboluri ale
binelui, numai astfel reuşind să treacă unele probe, altele fiind depăşite de
bunii săi prieteni, personaje fabuloase de

31
basm. Pe de altă parte, Harap-AIb este flăcăul supus iniţierii în experienţa
vieţii către maturizare, supus încercărilor sorţii, din care tânărul trebuie să
devină apt a-şi întemeia o familie, să aibă capacitatea de a conduce, de a
păstra un secret şi de a-şi ţine cuvântul dat, adică de a se putea integra în
viaţa colectivităţii. Trecând cu bine toate probele, flăcăul se înscrie în codul
civilizaţiei ţărăneşti, demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact,
discreţie, capacitatea de a întreţine o familie, valorificând tradiţiile
moştenite de la străbuni (hainele, armele şi calul tatălui său).
Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui
Creangă, deoarece ele definesc trăsătura dominantă de caracter care-i
individualizează în mod sugestiv: "Setilă" poate fi beţivul satului;
"Flămânzilă" - ţăranul lacom şi mâncău; "Ochilă" -cel care vede tot
peste gardurile oamenilor, oricum s-ar ascunde aceştia de ochii lumii ("care
vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă, numai pe sine nu se
vede cât e de frumuşel"); "Gerilă" care
umblă şi vara înfofolit şi se vaită de frig etc. Dar orice trăsătură, fie ea şi
defect, ce domină omul de rând poate deveni la un moment dat benefică,
"tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în
samă amarul".
Spânul este simbolul răului, viclean, înfricoşător, agresiv şi violent, având
ca principiu de viaţă
ideea că "cea mai mare parte a oamenilor sunt dobitoace care trebuiesc
ţinute în frâu". Prin întregul său comportament, spânul ilustrează proverbul
"Să te ferească D-zeu când se face ţiganul fecior de împărat", că devine
arogant, dictatorial, deoarece "frica păzeşte bostănăria" sau "când vezi că
mâţa face marazuri, s-o strângi de coadă până mănâncă mere pădureţe". El
simbolizează pe omul ajuns bogat prin vicleşug şi prin minciuni, care
dispreţuieşte munca, pe care nu-1 respectă nimeni în satul lui, deşi toţi îi
ştiu de frică. Dar când vine momentul dezvăluirilor, oamenii sunt
necruţători, mai ales prietenii celui persecutat în mod deosebit, ca în basm,
unde calul este cel care-l pedepseşte pe spân.
"Geniul humuleştean este această capacitate extraordinară de a-şi lua în
serios eroii, de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare
propriile lui aspiraţii nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări şi uimiri, adică de a
crea viaţă. (...) Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care
contrazic natura, ca, de exemplu, omul spân şi omul roş." (Nicolae
Manolescu).

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creangă prin
ritmul rapid al
povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul
dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea
stilului, dată mai ales de erudiţia sa paremiologică.

Oralitatea stilului lui Ion Creangă

32
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a
întâmplărilor în faţa unui public, a unui auditoriu care ascultă şi nu pentru
cititori.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

• dialogul: "- Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, Luminate împărate, zise
atunci Flămânzilă. [...]- Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din
gene."; "Atunci spânul zice îngâmfat: - Ei, moşule, ce mai zici? - Ce să zic,
nepoate! Ia, când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte.
- D-apoi de ce mi 1-a dat tata de acasă? Numai de vrednicia Iui -zise
spânul -
căci altfel nu-1 mai luam după mine ca să-mi încurce zilele.";

• folosirea dativului etic:


"Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului
şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.";

• exclamaţii, interogaţii, interjecţii: "Şi odată mi ţ-o înşfacă ei, unul de


o mână şi altul de cealaltă, şi hai, hai!... hai, hai! în zori de ziuă ajung la
palat" "- Măi, Păsărilă, iacătă-o-i, ia!" "Ei, apoi? Lasă-te în sama lor, dacă
vrei să rămâi fără cap";

• expresii onomatopeice, "şi când să pună mâna pe dânsa. zbrr!...pe


vârful unui munte şi se ascunde după o stâncă (...) şi când să pună mâna
pe dânsa, zbrr!... şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună";
"Ş-odată pornesc ei, teleap-teleap-teleap, şi cum ajung în dreptul uşii, se
opresc puţin."

• imprecaţii, apostrofe: "Numai de nu i-ar muri mulţi înainte; să trăiască


trei zile cu cea de
alaltăieri."; "Na! aşa trebuie să păţească cine calcăjurământul!";

• adresare directă: "Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi


vă rog să ascultaţi";

• diminutive: "Şi dacă-ţi putea scoate la capăt trebuşoara asta, atunci oi


mai vedea eu..."; "Mă,
feţişoara împăratului ne-a tras butucul (...) s-a prefăcut în păsărică, a
zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi";

• formule specifice oralităţii: "toate ca toate","vorba ceea", "de voie de


nevoie", "vorba unei babe"; "vorba cântecului"; "Vorba ceea: Dă-mi,
doamne, ce n-am avut,/ Să mă mier ce
m-a găsit";

33
• proverbe şi zicători: "Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gârlă";
"Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale"; "Nu-i după cum
gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul"; "frica păzeşte bostănăria";
"omul sfinţeşte locul"; "Să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el suferi".

• versuri populare sau fraze ritmate: "Poate că acesta-i vestitul Ochilă,


frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de
la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu
Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi.", "La plăcinte,/ înainte/ Şi la război/
înapoi."; "Voinic tânăr, cal bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum!".
• cuvinte şi expresii populare, regionalisme:
"m-ai băgat în toate grozile morţii" (m-ai îngrozit -n.n); "n-ai cuibănui" (n-
ai pe cine da vina ~n.n); "o lua în porneală" (se ducea la păscut - n.n); "a
mâna porcii la jir" (a sforăi - n.n); "hatârul" (plăcerea - n.n.); "a se
chiurchiului" (a se chercheli, a se ameţi - n.n.); "farmazoană" (vrăjitoare,
şireată - n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.); "teleagă" (partea de dinainte a
plugului - n.n.);

Umorul în proza lui Creangă

Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de


bună dispoziţie a autorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea lui de a povesti
pentru a stârni veselia "ascultătorilor". Absenţa satirei deosebeşte, in
principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având o
atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de
necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor
umane ("Râzi tu, râzi, Harap Alb (...) dar unde mergi, fără de mine n-ai să
poţi face nimica").

Modalităţi de realizarea umorului:

• exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este


imposibil să nu te amuzi: "Şi înălţimei voastre gând bun şi mână slobodă,
ca să ne daţi cât se poate mai multă mâncare şi băuturică, zise Setilă,
căruia îi lăsa gura apă; că din mâncare şi băutură las dacă ne-a întrece
cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii"; "aş ruga pe
luminarea sa, că dacă
are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească mai
mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala"; "Doar
unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea
nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită.";

• combinaţii neaşteptate de cuvinte: "Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în


sân, dar nu încapi de urechi..."; "Dar amarnic mai eşti la viaţă; când te
mânii, faci sânge-n baligă"; "Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă şi

34
pântecele cobză";

• caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fata


împăratului Roş este "o zgâtie de fată", "un drac, bucăţică ruptă din tată-
său din cap până în picioare, ba încă şi mai şi"; "care de care mai chipos şi
mai îmbrăcat, de se ţârâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii";

• vorbe de duh: "Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară ruşinea";

• autopersiflarea: "Crai, crăiese şi-mpăraţi,/ Oameni în samă băgaţi,/ Ş-


un păcat de povestariu,/ Fără bani în buzunariu."

ironia: "Se vede lucru, că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru
tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi deoparte cum
zici, căci mila domnului: lac de-ar fi, broaşte sunt destule"; "Ei, dragul tatei,
aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: apără-mă
de găini, că de câini nu mă tem.";

• caracterele personajelor: împăratul Roş are "inimă haină, nu se mai


satură de a vărsa sânge
omenesc"; fata lui este "o farmazoană cumplită"; împăratul Verde este
blând, vesel şi petrecăreţ, "prea intri în voia supuşilor";
• poreclele personajelor: Păsărilă, Buzilă;

• situaţiile şi întâmplările în care sunt puşi eroii: apariţia ciudatelor


personaje în faţa împăratului Roş, care încercau să se poarte elegant şi
protocolar, stârneşte nedumerirea acestuia: "împăratul i-a fost de-a
mirarea, văzând că nişte golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu
neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi.";

• diminutive cu valoare augmentativă: "băuturică" pentru cele "12 buţi


pline cu vin din cel hrănit (vin tare -n.n.) [...] băuturică mai este ce este" ,
"buzişoare" pentru "nişte buzoaie groase
şi dăbălăzate" (lălâi, atârnând în jos - n.n.): "Atunci Gerilă suflă de trei ori
cu buzişoarele sale cele iscusite...";

Diferente intre basmul cult si cel popular

Elemente prin care basmul lui Creangă se diferenţiază de cel


popular:
a). având un autor cunoscut, basmul lui Ion Creangă nu mai
intruneşte caracterul anonim al operei populare
b). este transmis pe cale scrisă, nemaiavând un caracter oral
c). deosebiri la nivel structural:

35
• basmul respectă tipul narativ al celor populare stabilit de Tzvetan
Todorov (situaţie iniţiala, de echilibru, dezechilibru, călătoria către
refacerea echilibrului, final fericit), dar intrerupe ritmul alert al desfăşurării
acţiunii prin pasaje descriptive ilustrative pentru arta narativă a
autorului cult (v. portretul celor cinci donatori, dialogul din casuta de
arama(
• basmul lui Creangă conţine formule specifice basmului, dar acestea
nu mai au aceaşi expresivitate şi culoare ca cele din basmele populare,
datorită faptului că basmul e transmis pe cale scrisă şi nu orală.
Ex: formula de început: “Amu, cică era odată..” [Adv. “cică” preia rolul
parafrazelor de tipul “pe când se faceau ouale de gheaţa”, “pe când făcea
plopul pere şi răchita micşunele”]

d). la nivelul personajelor, diferenţa esentială între basmul


popular si cel cult constă in faptul că opoziţiile de tipul real/supranatural,
pozitiv/negativ, nu se mai aplică in textul lui Creangă. Personajele sale îşi
evidenţiază complexitateaevitând încadrarea într-o schemă previzibilă, iar
meritul esential al lui Creangă este de a fi permis cititorului accesul la
psihologia personajelor:
• personajul principal.: Harap-Alb nu mai e modelul de frumuseţe fizică
şi morală din basmele populare, ci parcurge o călătorie iniţiatică ce îi
conferă acest statut la sfârşitul basmului =>basmul se poate citi ca un
bildungsroman. Harap-Alb nu este un personaj plat, ci evolueaza pe
parcursul operei, iar la sfarsitul basmului el intruneste calitati umane, nu
din sfera exceptioanlului: generozitate, curaj, disocierea aparentei de
esenta, cunoasterea si acceptarea propriilor limite, spiritual de lider,
capacitatea de a media conflicte, toleranta, barbatia.
• alte personaje sunt considerate iniţiatorii mezinului: Bătrâna/Sf.
Duminecă, calul, dar mai ales Spânul, cel mai important dintre iniţiatori prin
duritatea probelor la care-l supune. Că Spânul e principal iniţiator o
dovedeşte faptul că in final îl eliberează pe Harap-Alb de jurământul de la
fântână prin tăierea capului
• călătoria personajului nu e una de confirmare a calitaţilor, ca in
basmele populare, ci este un traseu pe parcursul căruia personajul e pus in
relaţie cu anumite suprapersonaje: podul, fântâna
• auxiile personajului nu sunt încadrabili in categoria fantasticului
specifică basmului popular deoarece ei sunt în primul rând oameni care au
o trăsătură exagerată prin caricaturizare: sunt forţe primordiale ce
reprezintă fantasticul umanizat (antropomorfizat)
• Un tip de personaj care apare in basmele culte e personajul mobil:
fata Impăratului Roş, la început personaj negativ, ulterior personaj pozitiv
ce se umanizează prin dragostea pentru Harap-Alb

e). Un ultim nivel la care se pot stabili deosebiri este cel stilistic,
intenţionalitatea artistică a lui Creangă manifestându-se prin procedee de
realizare a oralitaţii si umorului.
• Oralitatea: calitate a unui text de a fi scris ca şi cum ar fi spus, dând

36
senzaţia de spontaneitate, autenticitate. Se realizează prin: proverbe şi
zicători, regionalisme şi arhaisme, adresări directe către cititor, vocative,
interjecţii, onomatopee, verbe şi pronume la pers. a II-a, interogaţii şi
exclamaţii retorice, autoadresări, etc.
• Umorul: categorie estetică ce nu trebuie confundată cu comicul,
intrucât atitudinea naratorului nu e satirică ci condescendentă. Se
realizează prin: portretele şi poreclele celor 5, formule rimate, exprimare
mucalită, ironică

Paralela intre Harap-Alb si Tinerete fara


batranete si viata fara de moarte
„Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, basm cult scris de
Petre Ispirescu, este incarcat de semnificatii, implicand elemente din
filozofia folclorica romaneasca; conceptia despre viata si moarte, locul si
rostul omului in univers, sensul si limitele fericirii.
Pornind de la definitia basmului (naratiune fantastica, cu personaje
fabuloase, grupate dupa cele doua dimensiuni ale vietii: binele si raul),
"Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" face parte din acele basme
care au ca motiv imparatul fara urmas. Aici spre deosebire de „Povestea lui
Harap Alb” scris de Ion Creanga, este vorba desre un imparat si o
imparateasa amandoi tineri si frumosi, care insa nu puteau avea copii. In
basmul lui Ion Creanga erau doi mari imparati frati, si fiecare avea cate 3
copii numai ca imparatul verde avea 3 fete iar craiul avea 3 feciori. In
ambele situatii imparatii nu au pe cine sa lase mostenitor si fiecare
apeleaza la ajtutor. Imparatul verde trimite o scrisoare fratelui sau prin
care-i cere acestuia pe unul dintre fii sa-l lase stapan peste imparatia sa.
Imparateasa si imparatul din tinerete fara batranete si viata fara de moarte
apeleaza la un unchias care le ofera un leac capabil sa le rzolve problema.
Cu ajutorul acestuia reuseste sa aduca pe lume ''un Fat-Frumos" dragastos,
dar, spune batranul, "parte n-o sa aveti de el".Copilul nu intra insa in viata
decat atunci cand i se promite "tinerete fara batranete si viata fara de
moarte". La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul flacau ii cere tatalui
sau fagaduinta facuta la nastere. Imparatul, neputincios, este obligat sa
refuze. Atunci fiul sau se simte "nevoit sa cutreiere toata lumea "pana va
gasi fagaduinta pentru care s-a nascut".
Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se transforma
intr-o cautare a unui ideal superior, a nemuririi. La fel ca in Povestea lui
Harap Alb feciorul se duce la tata sa-i ceara ceva. Diferenta este ca acesta
cerea ceva ce i se fagaduise la nastere si ii apartinea. Ceva ce nu i sa putut
oferi iar fiul de crai cerea permisiunea de a incerca ceea ce fratii lui mai
mari nu au fost in stare sa rezolve.

37
O mare asemanare dintre cele doua basme este calul fermecat care
ii ajuta pe eroii principali. In ambele situatii calul este la inceput amarat
dupa care se transforma intr-un cal fermecat.
Fat-Frumos isi alege calul "rapciugos si bubos si slab", dar si el
nazdravan, care il invata ce trebuie sa faca pentru a deveni invincibil. Dupa
ce respecta sfatul calului, si curata hainele si armele tatalui sau, calul
"odata se scutura" si "toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si
ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi".
In povetea lui Harap Alb, mezinul este ajutat deasemenea de cal dar mai
apare o pesroana importanta in evolutia acestuia, Sfanta Duminica fara de
care nu ar fi putut trece peste probele la care a fost supus.
Dupa trei zile cei doi pleaca in marea calatorie, ce ii va supune la
numeroase probe de viata, cum au fost: invingerea Gheonoaiei si
vindecarea ei, lupta cu Scorpia, sora cu Gheonoaia, ambele blestemate de
parinti pentru rautatea lor si transformate din fete frumoase in "lighioi" si
care "vor sa-si rapeasca una de la alta pamantul"..A treia piedica este a
fiarelor salbatice care pazesc palatul unde se gaseste "tinerete fara
batranete si viata fara de moarte". "Cu dansele nu e chip de a te bate", dar
ajutati si de "doamna palatului", cei doi razbesc din nou.
Deasemenea Harap Alb este si el supus anumitor probe. Pacalit fiind
de span, isi inverseaza locurile devenind sluga acestuia, dupa care ajung
impreuna la curtea imparatului verde.
Aici este supus primei probe care consta in aducerea de salati din Gradina
Ursului. Cu ajutorul Sf. Duminici, ursul fioros este adormit si Harap-Alb
duce salatile la imparatie.
Urmatoarea proba, mai dificila, consta in aducerea pieii unui cerb,
batute cu pietre scumpe. Si de asta data, sluga spanului este ajutata de Sf.
Duminica
In ultima proba, cea mai grea, Harap Alb este trimis sa o caute pe
fata imparatului Ros. In drum spre imparatia acestuia el face un bine
furnicilor si albinelor care il rasplatesc fiecare cu cate o aripa. In continuare
se intalneste cu simpaticii monstrii Gerila, Setila, Flamanzila, Pasari-Lati-
Lungila si ochila care se ofera sa-l insoteasca si sal ajute in incercarile de a
o castiga pe fata imparatului.
Cei doi eroi ai basmelor trec in final cu brio de probele la care sunt
supusi doar ca nu reusesc singuri. Fiecare este ajutat de personaje cu
puteri supranaturale specifice basmelor.
Taramul in care patrunsese Fat-Frumos, un taram al fericirii, nu
cunostea scurgerea timpului. Era oprit insa a intra in Valea Plangerii. Dar
intr-o zi, "alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il
apuca un dor de tat-sau si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada.
In ciuda avertismentelor celor trei femei si ale calului, Fat-Frumos ia calea
intoarcerii.
Drumul inapoi insa este de nerecunoscut, iar Scorpia ramasese doar o
poveste auzita din batrani. Locuitorii radeau de el ca de unul ce aiureaza
sau viseaza destept, iar Fat-Frumos nu observa ca barba si parul ii
albisera".

38
Ajuns in sfarsit in locul nasterii sale, calul se intoarse inapoi, in timp
ce Fat-Frumos se simte dezorientat in mijlocul ruinelor palatului tatalui sau.
Astfel eroul reintra in conditia sa umana, de fiinta muritoare, caci
moartea nu poate fi depasita decat simbolic.
Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea
omului de a-si schimba conditia existentiala.
Harap Alb este si el supus de-a lungul drumului la doua morti,
ambele cauzate de span doar ca acestea nu sunt definitive. Prima cand ii
este eliminata vechea identitate, dandu-i-se numele de Harap-Alb, iar a 2-a
o moarte la propriu cand ii este retezat capul.
Structura generala a basmului ascunde insa simboluri profunde.
Ambele pesonaje se angajeaza intr-o aventura a cunoasterii, a luarii in
stapanire a realului, intampinand obstacole si primejdii care vor fii in cele
din urma invinse. Senzatia este de permanenta pendulare intre real si si
fantastic.
Ion Creanga se deosebeste de povestitorul popular prin
aglomerarea zicerilor tipice ( “apara-ma de gaini ca de caini nu ma tem”;
“sa traiasca trei zile cu ce-a de alaltaieri”), reflectiile satirice: “ Lumea asta
e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos,/ Putini suie, multi coboara,/ Unul
macina la moara…”

Paralela intre Povestea lui Harap


Alb si Aleodor imparat
Basmul este specia epicii populare, in proza sau mai rar in versuri,
de mare intindere si raspandire, in care se nareaza intamplari reale ce se
impletesc cu cele fantastice. La actiune participa personaje imaginare,
inzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezinta binele si raul, iar in final
acesta din urma este invins.
Basmul lui Ion Creanga este, asa cum s-a mai spus, un mic roman de
avenuri, desi in linii generale respecta schema arhetipala a basmului
popular.
Basmul ‘Aleodor imparat’ se incadreaza in genul epic, iar ca specie
literara este un basm popular, deoarece are un autor anonim, el fiind
transmis pe cale orala, din generatie in generatie, spre deosebire
de ‘Povestea lui Harap Alb’ ce are autor cunoscut, Creanga, circuland pe
o singura varianta.
O prima asemanare intre cele doua basme, este faptul ca actiunea
are la baza conflictul dintre fortele binelui si ale raului, dintre adevar si
minciuna.
Basmul cult incepe cu formula initiala ‘Amu cica era odata intr-o tara…’,
Creanga fiind aici narator colportor, pe cand basmul popular incepe cu
formula initiala tipica : ‘A fost odata ca niciodata […] un imparat’ ; dar
atat una cat si cealalta sugereaza un timp imaginar, ascultatorii-cititorii
sunt introdusi inttr-o lume a basmului. Ambele opere sugereaza motivul
imparatului fara urmasi.

39
Spre deosebire de basmul popular, cel cullt constituie drumul formarii
unui tanar, fiind asadar un bildungsroman. In ‘Povestea lui Harap Alb’
intriga reprezinta plecarea tanarului spre imparatie si totodata incepe a
parcurge drumul spre maturizare, iar in ‘Aleodor imparat’, intriga se
desfasoara atunci cand eroul calca pe ‘pamantul pocitului om’.
In desfasurarea actiunii observam o asemanare intre cei doi fii de
imparat, aceea ca ambii sunt milosi, calitate ce li se rasplateste, fiind
ajutati la nevoie.
Daca basmul popular prezinta doar trei probe, cel cult are in cadrul celei
de-a treia probe, inca alte trei,l pe care Harap Alb este nevoit sa le
depaseasca pentru a iesi invingator.
In ambele basme deznodamantul arata triumful fortelor binelui asupra
celor malefice, cei doi eroi insurandu-se cu fete de imparat, reusind
astfel sa restabileasca echilibrul initial.
‘Aleodor imparat’ se incheie cu formula finala specifica : ‘Iara eu
incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa’ , iar in basmul cult,
Creanga inoveaza, astfel iesirea din lumea basmuluieste o reflectie
asupra realitatii.
In cele doua basmeintalnim triplicarea, in cel popular cifra simbolica,
trei, avand putere magica.
Referitor la personajul principal al basmului popular, acesta este
inzestrat cu puteri supranaturale, intelegand graiul necuvantatoarelor,
putand comunica firesc cu acestea, metamorfozandu-se cu ajutorul lor in
peste, corb si lindina, fiind deci, un personaj imaginar.
Voinic si neinfricat, Aleodor pleaca s-o ia pe fata lui Verdes imparat si,
model de cinste si onestitate, el o duce pocitaniei desi fata ii era draga.
Aleodor esta asadar un personaj in care se impletesc insusiri omenesti si
fabuloase.
Spre deosebire de Aleodor, Harap Alb nu are puteri supra naturale si
este un personaj rotund, este flacaul supus initierii in experienta vietii
catre maturizare, comportandu-se ca un om normal. El este angajat cu
toata convingerea in lupta impotriva raului si mai ales este inzestrat cu
arta de a-si face prieteni. Este mereu condus, sfatuit si ajutat de o
multitudine de simboluriale binelui, numai astfel reusind sa treaca unele
probe.
Daca in structura basmului fantastic popular, fantasticul isi mentine
nealterata substanta, vom observa la Creanga cateva mutatii in urma
carora realul invadeaza zonele rezervate fantasticului. In felul acesta,
Creanga a insuflat eroilor supranaturali ‘o viata curat omeneasca ‘.
Suferind aceasta tansmutare, eroii lui Creanga desi apartin planului
simbolic, au o identitate si o fizionomie aievea oricarui locuitor din
Humulesti, fiind in cele din urma, nu numai umanizati dar si
individualizati : ‘Gerila, vazand ca toti ii stau impotriva, manie atunci si
unde nu tranteste o bruma pe pereti, de trei palme de groasa, de au
inceput a calntani si ceilalti de frig, de sarea camesa de pe dansii’.
O modalitate cu desavarsire originala, a marelui humulestean este
si aceea de folosire ingenioasa a tezaurului paremiologic national, pentru

40
a dezvalui realitatile vietii sociale, unele limite si deficiente ale fiintei
umane.
Ion Creanga reuseste cu mult succes sa faureasca imaginea unei
lumi tipic taranesti cu comportamentul, obiceiurile, traditiile si limbajul ei
specific.
Opera literara in totalitatea ei este ca un ban de aur pus in circulatie
universala.

ALTA FATA A PERSONAJELOR FABULOASE

FLAMANZILA

41
PASARI-LATI-LUNGILA

42
GERILA

43
OCHILA

44
SETILA

45
CALUL NAZDRAVAN INAINTE SA IL INTALNEASCA PE
HARAP ALB SI DUPA INTALNIRE

46
INAINTE

DUPA

Bojdeuca lui Ion Creanga

47
In aceasta bojdeuca de casuta devenita muzeu memorial la 15
aprilie 1918 , Ion Creanga si-a petrecut ultimele decenii ale vietii
scriind la indemnul lui Mihai Eminescu, geniala sa opera Povestirile
si Amintirile din copilarie .

Atunci

Acum

Muzeul Memorial Ion


Creangă
Cunoscută şi sub numele de "casa memorială Ion Creangă" sau "casa
Creangă"

48
Construită în 1830 de către Petrea Ciubotariul, bunicul marelui povestitor,
casa în care s-a născut şi a copilărit Ion Creangă a fost amenajată ca muzeu în
anul 1951. Devenită unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale, aceasta
reprezintă, dincolo de semnificaţia sa istorico-literară şi sentimentală, un produs
cert al arhitecturii populare specifice perioadei şi ariei etno-culturale în care se
încadrează.

Sub acoperişul larg de draniţă, pereţii duraţi din bârne groase peste care s-
a aşternut un strat de lutuială, delimitează o singură încăpere cu ferestre înguste
şi o tindă unde abia puteai să te învârţi. Intrarea scundă este adăpostită de ploile
repezi printr-o prispă lată de câteva palme, iar în spatele casei un acoperământ
de scânduri cu pantă repede protejează mai multe obiecte gospodăreşti şi unelte
agricole cu certă valoare etnografică.

Exponatele prezentate sunt caracterizate de simplitatea, bunul simţ şi


modestia proprie ţăranului moldovean, generând un puternic sentiment de
pioşenie, nu numai pentru ceea ce reprezintă ele faţă de amintirea lui Ion
Creangă, ci pentru că ele sunt mărturii autentice ale tradiţiei populare a locuitorilor
din această parte a ţării.

49
Bibliografie

50
 Creanga, Ion Povesti, Amintiri , Povestiri , Bucuresti ,
Editura Eminescu, 1980

 Calinescu , George Ion Creanga – Viata si opera , Bucuresti ,


Editura Minerva , 1978

 Calinescu , George Estetica basmului , Bucuresti , Editura


pentru Literatura ,1965

 Propp , V. I. Morfologia basmului , Bucuresti , Editura


Univers , 1970

 Propp , V. I. Radacinile istorice ale basmului fantastic ,


Bucuresti , Editura Univers , 1973

 Rosianu , Nicolae Stereotipia basmului , Bucuresti , Editura


Univers , 1973

 Şaineanu , Lazar Basmele romane , Bucuresti , Editura


Minerva , 1978

 Andrei , Mariana Introducere in literatura pentru copii , Pitesti ,


Editura Tipag , 2010

 Andrei , Mariana Literatura Romana – Repere Didactice ,


Bucuresti , Editura Eminescu , 2007

 Ispirescu , Petre Basmele romanilor ,Bucuresti , Editura


Curtea Veche , 2010

 Onofrei , Margareta Romana – Eseuri , Bucuresti , Editura


Booklet , 2008

 Paicu L. , Lupu M. , LAZAR M. , Literatura Romana – Eseul


,Bucuresti , Editura Art , 2007

51
Veselia a tinut ani intregi şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită
Şi rabdă.

52