CARACTERISTICI ALE BASMULUI POPULAR ROMÂNESC

Lumea basmelor

Lumea basmelor reuneşte în acelaşi cadru eroi din sfera reală sau fantastică, întruchipări
umane, fiinţe himerice sau animale personificate. Criticul literar George Călinescu, în
lucrarea „Estetica basmului”,  numea basmul „oglindire a vieţii în moduri fabuloase".1 Între
personajele basmelor în jurul cărora se ţes întâmplări cu iz fantastic, dar ancorate în realitate, într-un
număr mare, se regăsesc personajele feminine. Prezenţa personajelor feminine în basme este
iminentă, în condiţiile în care prezenţa elementului fantastic pune în evidenţă lupta dintre bine și
rău sau dintre frumos şi urât.
Prezenţa personajelor feminine în basme, încă de la apariţia acestora îşi are rădăcinile în viaţa
reală, unde femeia este prezenţă nelipsită, cea care dă viaţă, emană iubire şi frumuseţe pentru cei
apropiaţi, ori bunătate şi înţelepciune în moment hotătâtoare. Personajul feminin prezent în lumea
basmelor e cel care rămâne în memoria cititorilor fie prin misterul pe care îl emană, fie prin dârzenia,
răbdarea şi frumuseţea de care dă dovadă.
Prin această lucrare urmăresc să evidenţiez tipologiile reprezentative pentru personajele
feminine ce apar în basmele româneşti populare. Consider oprtună abordarea unei cercetări prin care
să supun atenţiei personajele feminine în basmele româneşti având în vedere faptul că regăsim
calităţile feminine din basmele populare în scrierile care-i succed, că voinţa puternică emanată de
acestea a precedat dorinţa de recunoaştere a drepturilor egale cu ale bărbaţilor.
Într-o lume în care modelele morale feminine se aleg cu prea multă uşurinţă atât de către
băieţi, cât şi de către fete, o retrospectivă a calităţilor feminine prezente în lumea basmelor, a
fantasticului, poate constitui un motiv de reflecţie şi de căutare a unor modele autentice.

Surse de documentare

Pentru realizarea acestei lucrări am folosit diferite surse de informare. Dintre acestea
amintesc: studii realizate de cercetători consacraţi în domeniul creaţiilor populare (Octavian Păun &
Silviu Angelescu, Basme, cântece bătrânești și doine, București, Minerva, 1989; Silviu Angelescu &

1
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 5

1
al., Introducere în cultura și civilizația poporului român, București, Universitatea București,
Facultatea de filozofie, 1988; Mircea Anghelescu,  Introducere în opera lui Petre Ispirescu,
Bucureşti, 1987), cercetări realizate de critici literari consacraţi (George Călinescu, Estetica basmului,
Bucureşti, Editura Pergamon, 2006, Gheorghe Vrabie, Structura poetica a basmului, Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R., 1975, Eposul popular românesc, Bucureşti, Editura Albatros, 1983). De
asemenea, am folosit drept surse de documentare lucrări şi articole apărute în reviste şi publicaţii
axate pe valorile culturale româneşti. În acest sens amintesc: Antologia basmului cult, prefaţă de
F.Ioniţă, Bucureşti, editura Coresi, 2005, Lazăr Şăineanu, Basmele române în comparaţiune cu
legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale altor popoare romanice,
Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Având în vedere faptul că lucrarea face referire la imaginea femeii în basmele populare, am
ales basme representative, cu autori consacraţi. Elocvente mi s-au părut: „Basme fantastice
româneşti”, autor Ionel Oprişan, „A fost de unde n-a fost”, autor Viorica Nişcov, „Basmele române”,
autor Lazăr Şăineanu, „Tipologia basmelor româneşti”, autor Adolf Schullerus.
În basm se regăsesc elemente de mitologie, etică sau moralitate. Narațiunea inserează fapte şi
întâmplări fantastice, specifice basmului, iar conflictul dintre bine şi rău se regăseşte atât în scrierile
populare, cât şi în cele culte. În acest sens, capitolul al treilea detaliază esenţa personajelor prezente
în basmele populare, dar şi natura conflictului, iar ca subcapitole ale acestei teme am ales, „Esenţa
maleficului şi beneficului: personaje umane, supraumane, nonumane” şi „Raportul dintre benefic şi
malefic în basm, în mit/legendă”.
Metamorfoza în basme, legende sau în mituri, poate fi un proces reversibil, specific basmelor,
sau ireversibil, ilustrat de exemplele din mituri şi legende. Acest aspect îl prezentăm cu exemple, în
capitolul IV, sub genericul „Metamorfoza în basm, în mit/legendă”. Exemplele şi comentariile
aferente temei se regăsesc în subcapitolele: „Reversibilitatea metamorfozei în basm”,
„Ireversibilitatea în mit/legende”, „Exemple şi comentarii”.
Femeia ca prototip al basmele româneşti a fost ignorată pentru mult timp, dar subiectul a
stârnit comentarii şi analize, iar în acest moment se bucură de atenţia cercetărilor axate pe această
specie literară.

2
Raport basmului cu mitul şi legenda

Dorinţa oamenilor de a evada din lumea reală şi de a pătrunde într-o lume în care imposibilul
devine posibil este evident odată cu apariţia miturilor, basmelor, sau legendelor. Prin toate aceste
creaţii populare oamenii au realizat o oglindire a vieţii, dar într-un mod fabulous.
Cercetătorii în domeniul creaţiei populare, scriitori ori oameni de cultură pasionaţi de aceste creaţii
populare, au emis diferite definiţii sau caracterizări pentru mit, legendă şi basm. Astfel, Mircea
Eliade, încercând să definească mitul arăta că: „În mit se povestește o istorie sacră; el relatează un
eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul
povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de
realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare
umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea unei faceri: ni se povestește cum a fost produs
ceva, cum a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre
ceea ce s-a întâmplat pe deplin“.2
Lucian Blaga realizează o întregă teorie a mitului, definindu-l în raport de mister: „Toate
miturile vor să fie într-un anume fel revelări ale misterului”. 3 Totodată, scriitorul departajează
miturile în semnificative, „ … revelând cel puţin prin intenţia lor, semnificaţii, care pot avea şi un
echivalent logic”4 şi mituri trans-semnificative, fiind cele care reuşesc „să reveleze ceva fără
echivalent logic”.5 Ca definiţie, mitul reprezintă povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde
credințele unui popor despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi
legendari.6
Legenda este definită ca povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau
miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc., caracterul aparte al unui
eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen .7 În legendă se acordă atenţie deosebită
2
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 21

3
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Orizont şi stil, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 290

4
Idem, p. 291
5
Idem, p. 291
6
DEX online
7
Idem

3
relatării faptelor, iar dimensiunile acestora sunt, de obicei, impresionante. Ceea ce reprezintă o
caracteristică a legendei este încordarea care se resimte de la început până la sfârşit. Astfel,
deznodământul este aşteptat cu nerăbdare, iar această tensiune internă, prevestitoare a unui
deznodămănt tragic, este consecinţă a îmbinării neobişnuite dintre cele două lumi în care se
desfăşoară acţiunea, tărâmul nostru şi tărâmul celalalt, locurile în care îşi au obârşia
fiinţele supranaturale. 
Basmul reprezintă narațiunea populară cu elemente fantastice supranaturale, care
simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului.8 
Pentru a face un raport între basm şi legendă şi mituri, prezentăm principalele caracteristici ale
acestuia. Astfel, basmul se caracterizează prin:
 Întâmplările sunt încadrate în timp cu specificaţia „demult”, iar ca loc, „într-o împărăţie”;
 Începutul basmului este marcat printr-o formulă tipică, „a fost odata ca niciodata”, marcând în
acest mod intrarea într-o lume fantastică, în care totul este posibil;
 Basmul începe cu o problemă ce trebuie rezolvată, un neajuns, o lipsă ce nu suferă amânare
sau care ar putea fi depăşit altfel;
 Eroul apare după una sau mai multe încercări nereuşite întreprinse de personaje obscure, fără
calităţi evidente;
  Personajul principal al basmului este tânăr (băiat sau fată), cu însuşiri deosebite, dar pe care
nu le dezvăluie de la început, ci apar treptat, pe parcursul desfăşurării acţiunii.
 Eroul porneşte într-o călătorie iniţiatică, timp în care întâlneşte diferite obstacole, pe care le
depăşeşte unul câte unul, ajutat de cal, sau de alte obiecte pe care a vut inspiraţia de a le lua la
drum, la sfatul cuiva;
 Desfăşurarea acţiunii basmului are loc pe două tărâmuri, adică în lumea noastră şi pe tărâmul
celălalt, unde totul devine posibil;
 Binele intră în confruntare cu răul, aparent mai puternic, dar pe care îl învinge ( se evidenţiază
astfel dorinţa şi încrederea oamenilor în triumful binelui);
 Eroul basmului este beneficiarul sprijinului pe care îl primeşte fie în planul real, fie în cel
fantastic;

8
Idem

4
  Ca trăsătură definitorie pentru basm este apariţia şi prezenţa elementelor fantastice. În cadrul
basmului apar personaje fantastice, personaje umane cu însuşiri supranaturale, întâmplări si
obiecte fantastice;
 Nelipsit din orice basm este falsul erou, cel care mimează voinţă şi caracter, impostorul;
 Finalul basmelor este unul fericit (de obicei, totul se termină cu o nuntă); adevărul iese
întotdeauna la suprafaţă, iar vinovatii îşi primesc pedeapsa;
 În ceea ce priveste constructia basmului, trebuie mentionata gradarea actiunii, care creşte
treptat în intensitate.
Raportănd basmul la mit şi legendă observăm că se regăsesc elemente comune, adică
asemănări, dar şi deosebiri evidente.
Dacă mitul reprezintă o transpunere în plan imaginar şi simbolic a vieţii reale, imaginaţia
mitologică fiind motivată uneori de nevoia de înţelegere şi explicare a realităţii, sau alteori de nevoia
de evadare într-o altă lume, mai bună şi mai frumoasă, în basm se împleteşte realul cu fantasticul;
existenţa reală este prelungită într-o altă lume, în care totul devine posibil. În basm, trecerea de la un
tărâm la celălalt se petrece în mod firesc, fără nicio forţare.
Cele două realităţi, respectiv a lumii noastre şi cea fantastică, se regăsesc atât în legendă, cât
şi în basm, dar apar diferenţe legate de modul cum se realizează trecerea din una în cealaltă. Astfel,
dacă în basm trecerea de la un tărâm spre celălalt are loc ca o prelungire a unei acţiuni fireşti, în
legend trecerea de la un tărâm la celălalt se face prin forţarea ordinii existente, prin perturbarea
legilor fireşti. Spre exemplu, în basm, pătrunderea omului în lumea de dincolo sau apariţia
personajelor subpământene, aparţinând celuilalt tărâm, printre oameni, semnifică o prevestire
premergătoare unui şir de întâmplări negative, sau chiar al unor calamităţi. În legendă, interferenţa
dintre cele două tărâmuri se întâmplă numai în chip excepţional, ca un fapt izolat ce nu se mai repetă.
Caracteristica centrala a faptelor reluate în legendă este reprezentată de neobişnuit. În mod
excepţional putem întâlni în legendă pactul cu diavolul pentru a obţine o viaţă uşoară, lipsită de griji,
sau situaţii de răpire a flăcăilor de zâne.
În planul personajelor, mitul prezintă fiinţe spirituale, cum ar fi zei, îngeri sau demoni, dar şi
personaje fantastice, reprezentative fiind apariţiile unor oameni-animale. Eroului basmelor îi este
caracteristică atitudinea activă, spre deosebire de cel din legendă, unde acesta este pasiv, victimă a
unor întâmplări pe care el nu le poate ocoli, sau din neştiinţă nu respectă consemnul, sfârşitul fiind

5
indubitabil printr-o catastrofă. Eroul din legendă este în genere pasiv, victima unor întâmplări nefaste,
a unor încălcări care s-au încheiat cu un anume dezastru, în opoziţie cu eroul basmului care porneşte
la acţiune deţinând mereu iniţiativa şi asociindu-se, în funcţie de situaţie, cu fel de fel de obiecte cu
puteri miraculoase şi fiinţe fantastice. Cu toate că personajele miturilor sunt în marea lor majoritate zeităţi
sau fiinţe supranaturale, ele pot fi confundate, cu personajele basmelor sau a legendelor, deoarece nu fac parte
din lumea reală. Astfel, asimilarea pe acelaşi plan de idei a noţiunilor de basm, mit, legendă se produce
uneori. Creatorii basmului evidenţiază acest aspect, pentru a reliefa virtuţile deosebite ale eroului.
Deosebirile dintre basm şi legendă în modul de a trata personajele supranaturale, reliefează
mobilul creaţiei în basm, acesta având la bază două caracteristici. Una ar fi cea care vizează
exagerarea unor trăsături până la limitele pe care le poate îngădui reprezentarea în imaginaţie, cel mai
adesea speculând efectele contrastante, iar cealaltă, tratarea lor cu o uşoară undă de ironie, consecinţă
indiscutabilă a atitudinii de dominare din partea creatorului popular. Altfel spus, dacă basmul pare
dramatic pe parcursul desfăşurării, are final fericit, pe când legenda e de obicei tragică, iar finalul
tragic se încheie cu anunţul caracteristic „de atunci…”. Sub aspectul veridicităţii, basmul fantastic
este mai puţin veridic faţă de legendă sau povestire.
Elementul narativ în legendă este adesea redus la indicarea modului specific de a se
manifesta. Lipsind al doilea personaj, lipseşte şi conflictul, atitudinea ostilă a fiinţelor negative este
arătată în chip generic, ca o enunţare generală, pe când în basm, contrastul şi lupta dintre bine şi rău
sunt evidente. Legenda impresionează prin universul ei poetic, închizând o întreagă lume poetică, de
la licărirea misterioasă a astrelor, formele stranii ale peisajului până la lucruri din care n-a mai rămas
decât zgura amintirilor. Tematica legendelor înregistrează o mare varietate, cele mai multe fiind
construite după două tipuri compoziţionale; unul simplu, respectiv tipul comentator, care se reduce
la o expunere redusă a faptului, iar naraţiunea se desfăşoară linear, în etape scurte ( în acest caz,
explicaţia poate să lipsească, interesul fiind realizat de faptul expus, acesta ilustrând profilul unui
personaj) şi un al doilea tip compoziţional, cel explicativ, care cuprinde legende dezvoltate, în care
întâlnim deznodământul catastrofal şi punctul culminant al naraţiunii. Pentru ambele cazuri, acţiunea
se desfăşoară linear, iar factorul neprevăzut, care aduce totodată şi întreruperea prezentării apare
brusc.

6
 Spre deosebire de legendă şi mit, basmul prezintă peripeţii fantastice, din care se desprinde
concepţia de viaţă a oamenilor, a poporului. Dorinţele, idealurile neîmplinite în lumea reală devin
realizabile în basm.
Stilul, la basm, legendă şi mit, se caracterizează prin oralitate, fiind realizată prin mai multe
mijloace artistice, dintre care: cuvinte şi expresii populare, regionalisme, propozitii interogative şi
exlamative, inserate în dialoguri. În aceste creaţii este folosit limbajul popular, caracterizat prin
energia si simplitatea expresivităţii.

Pozitiv şi negativ, malefic şi benefic în basmele populare româneşti

În basme, personajul feminin este simbol atât pentru personaje malefice, cât şi pentru cele
benefice. Chipul personajelor feminine ascunde deseori zânele copilăriei noastre sau fiinţe
din basme cu puteri supranaturale. În general, tema principală a basmului popular este reprezentată
printr-o aventură a fiinţei umane care luptă pentru impunerea unei valori, adică a binelui, dreptăţii sau
adevărului, reuşind în acţiunea sa. De obicei, această valoare este desemnată, în general, prin
noţiunea de „bine", fiind totodată în opoziţie cu „răul". Conflictul basmului îl regăsim întotdeauna
între conceptele de bine şi rău. Înfruntările capătă astfel forma unei înfruntări, la antipozi situându-se:
frumuseţea - urâţenia, hărnicia - lenea, isteţimea - prostia, cinstea – necinstea (minciuna, prefăcătoria,
duplicitatea), curajul - laşitatea, adevărul - minciuna, generozitatea - egoismul. În acest mod
personajele se ordonează, în mod antitetic respectând următoarele criterii: a) principiul moral şi b)
lumea din care provin.
a) După principiul moral pe care îl reprezintă avem: personaje pozitive şi personaje
negative.
Conform acestei caracteristici, toate personajele de basm reprezintă simboluri ale anumitor valori, iar
acestea sunt întotdeauna extreme; nu pot fi intermediare. Fiind o naraţiune, în basm personajele se
supun unui fenomen de limitare caracterologică. Lipsa de complexitate a personajelor este urmare a
funcţiei de simbolizare pe care o deţin, a nevoii de a cuprinde realitatea în cadrele ideale ale gândirii.
b) După lumea (mediul) din care provin: personaje reale, adică cele aparţinând lumii
noastre, şi supranaturale, caractiristice „celuilalt tărâm".

7
Sub acest aspect, basmul este mai puţin categoric în stabilirea diferenţelor. De exemplu, personajele
reale pot fi „năzdrăvane”, adică au puteri mult mai mari decât ale unui om obişnuit. „Năzdrăvănia”
se concretizează în capacitatea de metamorfoză, sau prin aceea de a anticipa viitorul, ori în abilitatea
de a înţelege graiul animalelor. În acest caz personajele sunt concepute pe principiul armoniei între
aspectul exterior şi cel caracterial, moral.
Personajele negative sunt caracterizate prin diformitate fizică, inducând teamă şi repulsie. Uneori
diformităţile sunt de natură fizică sau genetică. Indiferent de rolul pe care-l întruchipează,
personajele reacţionează în corelaţie unele cu celelalte, fie aflându-se în conflict, fie de aceeaşi parte
a baricadei. În acest sens, Gheorghe Vrabie sublinia: „Eroul basmului nu va evolua niciodată solitar,
ci numai integrat într-o constelaţie de personaje în relaţie cu care se precizează ca protagonist.”9
Forme ale contrastului pozitiv-negativ, benefic-malefic se regăsesc în basmele populare în
întruchiparea unor personaje contrastante. Perechi interesante, demne de retinut sunt:
 întâlnirea tinerilor frumoşi cu Ielele;
 întâlnirea fetelor nubile cu Zburătorul;
 fete frumoase pe care le răpesc zmeii;
 gelozia mașterei faţă de tânăra ei fiică vitregă, mult mai frumoasă.
Întălnim şi personaje înrăite din cauza singurătăţii sau a vârstei şi din cauza pierderii
frumuseţii. Dintre acestea, reprezentative sunt: Muma-Pădurii, baba-mașteră, Zmeoaica Bătrână,
Zgripsoroaica ori Baba Cloanţa.
Problema răului în raport cu binele nu înregistrează un raport constant, nu se manifestă tot timpul.
De multe ori în basme întâlnim situaţii în care răul și binele dovedesc forțe relativ egale, iar binele,
pentru a căştiga, trebuie să dovedească un plus de istețime. Exemple elocvente sunt: confruntările
eroului cu zmeii, cu Muma-Pădurii, cu dracii neghiobi la minte ş.a.
Maleficul îşi găseşte întruchiparea atât în personaje cu aspect fizic respingător, cât şi la cele cu un
fizic plăcut. Acest aspect este subliniat de Tudor Pamfile într-o asociere reprezentativă: „Imagine a
femeii cu interior de Muma-Pădurii o întâlnim în basme la mașteră, indiferent de cât de frumoasă ori
disimulantă era în realitate”. 10
9
Vrabie, Gheorghe, Structura poetica a basmului, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. , 1975, p. 41

10
Pamfile, Tudor, Mitologia poporului român, vol. 2, Bucureşti, 2008, p. 231

8
Trăsăturile specifice maleficului se conturează astfel:
 Maștera este lovită în special de boala invidiei și a ciudei ce o aduce până la un prag nervos
paroxistic, fiind cazuri în care chiar înnebunește când complotului îi eşuează.
Ielele reprezintă seducţia, mişcarea, decorul bunului gust, dar consecințele sunt pe măsura întregii
regii, respectiv: orbire, nebunie sau moarte. Ielele amăgesc tinerii prin tinerețe, veselie, expunere
erotică, având aceeași îmbrăcăminte ca cea specifică fetelor de la sat, dar purtată cu neglijență, astfel
încât să stârnească pasiune privitorului. Frumusețea lor este agonică, iar hora lor ameţitoare.
 Muma-Pădurii aduce cu sine toate spaimele imaginate pentru starea de singurătate: murdărie,
neglijență, hrană ciudată sau dezgustătoare, trăirea printre jigănii, în condiții uneori de mare
sălbăticie. Este răul din umbra codrului, cea care poate pândi oricând odată cu înserarea aşternută în
codru. Muma-Pădurii sperie și când umblă despuiată și când este înveșmântată doar în frunze și
ierburi și când are anumite diformități trupești: picioare de bou, ochi cât o sită, dinți cât lopețile. Este
doar un monstru prădător cu o aparență vagă de feminitate, însă o femeie bătrână normală atunci când
se dovedește generoasă cu eroul de basm.
 Zmeoaica înseamnă o primejdie de moarte în fața căreia nu poate exista o replică
direct, dar dezavantajul ei este că nu-și alternează registrele de luptă la momentul oportun.
Niciunul dintre eroi nu-i poate supraviețui fără vicleșug. Este un rău infailibil într-o confruntare
directă, având o putere mai mare decât a oricăruia dintre progeniturile sale și o iscusință care întrece
cu mult pe cea a oricărei fiice. Zmeoaica nu primește de obicei un portret fizic, ci doar unul moral,
deşi se pare că nu este lipsită de anume calități frumoase, din moment ce, o putem întâlni şi în rolul
de a se căsători cu eroul timp de nouă ani, în acest timp căutând și un prilej de a-și ucide partenerul.
 Ielele din basme au fost comparate cu Naiadele, Nimfele, Driadele din Grecia Antică. Dansul

lor se aseamănă cu dansul Bacchantelor. Prin vocea cu care vrăjesc ascultătorii, originea ar fi în
Grecia Antică, la Meriadele care își fermecau ascultătorii cu vocea lor uimitoare. Dimitrie Cantemir
le-a descris ca fiind nimfe ale aerului, care atrag tinerii. 11

11
http://www.cultura-traditionala.ro/?act=memoria_ethnologica/nr_21/art_10> ( 2011-02-12)

9
 În basme întâlnim şi o formă de rău cu caracter progresiv, care acționează îndelung, dar și un
rău rapid, acut care acționează decisiv și care duce victima până în pragul morții.
Personajele pozitive capătă strălucie în basmele populare din asocierea contrastantă cu cele
negative. Eroul pozitiv al basmelor populare este, în majoritatea cazurilor Ileana-Cosânzeana sau
Zâna, în cazul personajelor feminine şi Făt-Frumos, ca exponent al personajelor masculine, dar care
poate avea denumiri diferite, însă întotdeauna aceleaşi calităţi pozitive. Eroul pozitiv este adesea fiu
de oameni săraci. Când este fiu de împărat, calităţile apreciate de popor se regăsesc în personaj, fiind
de fapt calităţi ale oamenilor simpli, nicidecum ale reprezentanţilor claselor dominante. Grupul de
personaje feminine pozitive are drept caracteristici exact opusul calităţilor celor apartinând figurilor
feminine negative. Conform scriitorului George Călinescu, bătrâna din basme o poate avea la origine
pe Baba Dochia, o bătrână urâtă, care are un fiu, Dragobete care se căsătorește peste voinţa şi dorinţa
ei.

 „Batrânica cea bună”, sau „Batrâna înteleapta” reprezintă imaginea femeii bătrâne, dar de data
aceasta este vorba despre „Batrânica cea bună”, sau „Batrâna înteleapta”. În acest caz, Batrâna
înteleaptă şi Zâna sunt simboluri reprezentative ale mamei bune şi ale femininului pozitiv. Aceste
personaje ale basmului se situează pe aceleaşi poziţii faţă de protagonist ca şi personajele negative,
dar îndeplinesc un rol opus.
Bătrânica cea bună este personaj cu calităţi diametral opuse Maşterei celei rele, iar trăsăturile
negative ale acesteia sunt anihilate acum de prezenţa Bătrânei cu suflet bun, sau „fantoma mamei”
moarte, care suplinesc absenţa unei mame bune. Dacă Maşterele rele vor să scape de copii
abandonându-i în pădure, sau îi neglijează, ori îi maltratează, Bătrânele bune apar la momentul
potrivit, îi recuperează pe copiii pierduţi, le dau adăpost, îi hranesc şi le arată dragoste. În basm, în
măsura în care aceste bătrâne bune dovedesc pe lângă înţelepciune şi generozitate şi puteri magice,
ele se apropie de figura Zânei.
 Zânele din basme sunt imaginea cea mai puternică, idealizată, a mamei bune. În basmele a
căror protagonistă e o adolescentă, Zânele îsi fac aparitia pentru a o ajuta sa-şi realizeze feminitatea.
Stiu întotdeauna unde se poate găsi un „Prinţ” şi ce anume trebuie făcut pentru a-l cuceri, transmit
protejatelor lor cunoştinţe şi putere. Sunt extrem de pricepute la muncile casnice: ţes kilometri de
pânza peste noapte şi aleg tone de boabe de mei şi de grâu. De multe ori Zâna din basme acţionează

10
ca o putere ce se contrapune puterii Vrajitoarei sau Maşterei. Zâna joacă un rol eliberator şi în
privinţa altor personaje; il ajută pe Prinţ să evadeze din tainiţele castelului în care era prizonier;
produce transformări preschimband animalele în oameni; vindecă răni redând funcţiile pierdute.
Ileana Cosânzeana este personajul feminin pozitiv reprezentativ pentru basmul românesc. Ea
reprezintă totodată eroina care declanşează acţiunea deoarece nimic nu s-ar fi petrecut în basme dacă
preafrumoasa eroină nu ar fi fost răpită sau dacă nu ar fi fost promisă drept soţie aceluia care va
îndeplini o misiune imposibilă pentru un pământean oarecare. Întreaga acţiune se declanşează din
cauze ei sau datorită ei. Personajele basmelor sunt grupate pentru a putea ilustra tema generală a
basmului, lupta dintre bine şi rău. Unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. În jurul lor
se grupează şi celelalte personaje secundare, care ajută la dezvoltarea acţiunii şi la deznodământul
basmului, victoria binelui. Ileana Cosânzeana, uneori poartă alt nume, alteori n-are nume fiind una
din cele trei fete de împărat sau fata din popor, care este salvată de Făt Frumos din robia zmeului sau
a vreunei vrăjitoare. Îl preţuieşte pe Făt-Frumos pentru curajul şi isteţimea lui, îl ajută în lupta cu
Zmeul şi Muma – Pădurii şi pâna la urmă devine soţia lui. Eroii basmului sunt ajutaţi în lupta lor
pentru victoaria binelui de diferite personaje cu însuşiri supranaturale, create de fantezia poporului.
Adeseori, Făt –Frumos este ajutat de diferite vieţuitoare din lumea animalelor. Prietenul şi sfătuitorul
său în toate împrejurările este calul năzdrăvan, care-şi însoţeşte stăpânul tot timpul. Făt-Frumos,
valorifică puterile magice ale calului năzdrăvan, care are astfel un rol important. Faptele eroice ale
eroului nu s-ar putea realiza fără ajutorul calului. Eroul principal are nenumăraţi prieteni, care apar în
basm cu puteri supranaturale, care se leagă fraţi de cruce cu el, dar Făt–Frumos nu are numai prieteni,
el are şi duşmani numeroşi. Ca simbol al binelui are de înfruntat reprezentanţii răului, cu care luptă
şi-i învinge fie prin forţă şi curaj, fie prin iscusinţă şi isteţime.
Într-o lume a personajelor pozitive sau negative, cu momente în care binele întâlneşte răul, la
fel ca în viaţa reală, basmul popular creează o atmosferă de optimism, aşteptat de cititori şi dorit de
fiecare fiinţă umană. Speranţa poporului într-un viitor mai bun se regăseşte astfel şi în lumea
basmelor. În acest sens, subiectele basmelor sunt foarte variate, atât în ceea ce priveşte diversitatea
întâmplărilor, faptelor ori peripeţiilor care ni se prezintă, cât şi prin complexitatea aspectelor de viaţă
reală folosite ca sursă de inspiraţie. Subiectele şi personajele basmelor populare româneşti îşi găsesc
corespondenţe şi în basmele altor popoare, fapt care dovedeşte apropierea spirituală dintre poporul
român şi alte popoare.

11
 Cunoscutul critic literar George Călinescu definea basmul prin atributele caracteristice:
„Basmul este o operă de creaţie literară cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase
… este un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală”. 12
Basmul este creaţia ce pune în lumină binele şi răul, iar având în vedere faptul că cititorii sunt
copiii, îi ajută să-şi însuşească aceste reprezentări morale. Faptele eroilor pozitivi pot constitui repere
de perseverenţă, de hotărâre, modestie şi hărnicie, precum şi de cinste, dreptate, sau prietenie
adevărată. Pe bună dreptate, fragmente ale unor basme consacrate sunt supuse dezbaterii în manualele
de educaţie civică pentru clasele a treia şi a patra, pentru conştientizarea trăsăturilor morale ale
persoanei. Ele contribuie totodată la dezvoltarea imaginatiei creatoare a copiilor şi la înţelegerea
frumosului. Prin basmele populare micii cititori sunt transpuşi într-o lume deosebită, dar pe care şi-o
imaginează datorită descrierilor şi a modului de prezentare a faptelor. Basmul contribuie, în acelaşi
timp, la educarea artistică a copiilor cât şi la stimularea şi dezvoltarea limbajului. Admirând întreaga
comoară de înţelepciune pe care o cuprind basmele, copiii învaţă să preţuiască neamul românesc
pentru deosebitele sale calităţi.
Ființe fantastice care călătoresc în spaţiul terestru sau într-unul cosmic sunt specifice mitului.
În basme întâlnim gesture magice, cum ar fi: scuipatul în urmă de trei ori; prevestirea morţii fratelui
de cruce prin apariţia petelor de sânge de pe batistă. De asemenea, de puteri magice pot beneficia şi
unele plante sau personaje ale basmelor, cum ar fi: un dafin are în el o fată care iese noaptea pentru a
culege flori,  fiinţe aparţinând „tărâmului celuilalt” miros de departe carnea de om și îşi fac simţită
prezenţa prin aruncarea buzduganului  de la distanță. Relația dintre mit şi basm  a fost recunoscută
atât de culegătorii de basme populare, cât şi de cei care au scris basme culte. Basmul are ca sursă
certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori
confundându-se. Odată cu deschiderea popoarelor spre cultură, mitul a pierdut din importanța pe care
o avea, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, dar care au împrumutat de la
personajele mitice puterile supranaturale, dacă ne referim la basmul fantastic, ori chiar cu personaje
comune, în cazul basmului de factură nuvelistică.
Din punct de vedere al compoziţiei, basmele au caracteristici specifice. Basmele se
caracterizează prin formulele tradiţionale care apar în introducere, în cursul desfăşurării acţiunii şi în
12
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 5

12
încheiere. Inserția basmului popular în „timpul mitic” se realizează cu ajutorul formule
inițiale și finale, care au rolul de a fixa timpul în care are loc naraţiunea, adică momentul în care se
proiectează acțiunea, iar la sfârșit revenirea în timpul real, în lumea oamenilor, se face prin folosirea
unor formule consacrate. Aceste formule sunt diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate,
precizând și atitudinea  față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, toate având ca nucleu
precizarea de ordin temporal.
Formula introductivă la basmele populare plasează acţiunea într-un timp nedefinit şi nu
precizează locul unde se petrec faptele din poveste, ceea ce dă posibilitatea cititorului să realizeze, în
planul imaginaţiei, orice localizare. Întroducerea este formulată astfel încât plasarea naratorului are
loc într-un timp fabulos, incert, cu trimiteri într-un trecut îndepărtat, în planul ficţiunii. Exemple de
formule tipice pentru introducere în basmele populare sunt:
 „ A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și
răchita micșunele…”

 „ Amu, cică era odată într-o ţară un crai care avea … ”

 „ Şi apoi, pe vremile acele, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave …”

 „Pe când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau
înfrățindu-se…”

 „Era pe când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca
în slava cerului de ne aducea povești…”

 „De când scria musca pe perete,…mai mincinos cine nu crede”.

În cuprinsul basmului întâlnim o intersectare a formulelor tradiţionale, care prezintă un nou

moment al acţiunii, o nouă întâmplare. Formulele mediane mențin discursul narativ, făcând legătura
între secvențele narative şi arătând totodată durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit.

Dintre expresiile rimate folosite, amintim:

 Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă …”

13
  „Un tăciune şi-un cărbune, spune poveste, spune … “

 „Şi merg ei, şi merg cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste
nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie”.

 „Şi merseră cu toţii, merseră ca şi cuvântul din poveste, înainte mult mai este“. 

 „Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de vară până seară…”

Aceste formule mediane au menirea de a capta cu aceeaşi intensitate atenţia ascultatorului, respectiv
pe cea a cititorului, sau ilustrează calea lungă pe care trebuie s-o străbată eroul, ori scoate în relief
greutatea unei lupte. O caracteristică a dezvoltării subiectului basmului este repetiţia, de obicei
întreită, eroul ducând luptă cu trei balauri, sau trece prin trei împărăţii, ori prin trei păduri: una de
aramă, una de argint şi a treia de aur.
Formule şi numere miraculoase se regăsesc în basmele populare ca o transcendere de la
legendă la lumea reală. Astfel, în structurarea subiectului basmelor numere miraculoase devin 3 sau
7. Întâlnim 3 confruntări dintre forţele răului cu binele, 3 încercări prin care trebuie să treacă eroii
pozitivi, 3 travestiri ale mamei vitrege. În cazul numărului 7, necazurile încep la 7 ani, încercări sau
obiecte în număr de 7, metamorfoza personajelor poate avea loc după 7 ani.
Încheierea basmului se realizează prin readucerea ascultătorilor, a cititorului, din lumea
fantasticului în lumea reală. Această revenire se face printr-o formulă tradiţională, hazlie, sau o
formulă de final. Întâlnim hazul şi optimismul oamenilor simpli în formulările inspirate graiul
românesc, prin cuvinte bine alese. Dintre formulele de final pentru basmele populare amintim:

 „Iar eu, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de
minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-
ascultă …”

 „Iar eu, descălecând de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da…”

 „Basm băsmuit,/ Gura i-a trosnit,/ Și cu lucruri bune i s-a umplut…” 

14
  „Eram şi eu p-acolo şi la masa împărătească,/ Căram mereu la vatră lemne cu frigarea,/
Duceam eu la masă, glume cu căldarea“.

 „După aceasta se începe nunta, ş-apoi dă, Doamne, bine! Lumea de pe lume s-a strâns de
privea,/ Soarele şi luna din ceriu râdea…”

 „Ş-apoi fost-au poftiţi la nuntă: Crăiasa Furnicilor,/ Crăiasa Albinelor/ Şi Crăiasa Zânelor,/
Minunea minunilor/ Din ostrovul florilor!”

 „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar
pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. 

Basmul popular include părţi din mitologie, atât în cazul ritualului plecării unui personaj spre
a rezolva o situaţie, cât şi în cazul îndeplinirii unei misiuni, momente de iniţiere a novicilor.
Apoi, întâlnim unele obiecte de luptă în care, de regulă, se ascunde şi o putere magică. Natura apare
personificată şi ajută binele, dragostea. Alte forme concrete de manifestare a miracolului sunt cele în
care un personaj este supus transformării, metamorfoza eroului (adormirea, amorţirea şi apoi trezirea)
moare şi apoi îl învie cineva. Despre metamorfozele care au loc în basme, Lazăr Şăineanu spunea:
„Metamorfozele care se repetă obsedant, sub diferite aspecte, devenind motive permanente în
compoziţia basmului, constituie elemente fundamentale, ce reprezintă toate domeniile naturii într-o
continuă mobilitate”.13 Metamorfoza se identifică ca unul dintre procedeele esenţiale cu care operează
basmul, fiind totodată o mărturie în plus a faptului că există un fond de idei comun întregii omeniri,
iar transmiterea valorilor superioare de la un popor la altul se realizează fie prin contact direct, fie
indirect. Seria transformărilor perpetue din ţesătura basmelor îşi are rădăcinile în mitologii şi
superstiţii primitive. Fantasticul, reprezentările frumosului exprimă credinţele religioase, relaţiile
dintre oameni, gradul lor de cultură, basmul afirmându-se în felul acesta ca exponent spiritual al
poporului. Originea basmelor populare româneşti poate fi găsită în mitologia dacică, tracică, greacă
sau românească.

13
Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1895, p. 11

15
 Locul binemeritat al basmului popular românesc este remarcat de criticul George Calinescu,
în afirmaţia conform căreia, „basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică,
ştiinţă, observaţie morală.”14

14
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 315

16