BASMUL - PARTICULARITĂȚI

I.1. Basmul – particularitățile basmului

Basmul este o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire în orice caz
a vieții în moduri fabuloase; prin urmare, supunerea lui la analiza critică este nu numai
posibilă ci și obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri estetice cât și observații de ordin
structural folcloric.
Basmul este un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie etică, știință,
observație morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și anumite
ființe himerice, animale. Ființele neomenești din basm au psihologia și sociologia lor
misterioasă. Ei comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești
eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm. Oricât schematismul și stereotipia sunt note
caracteristice în folclor, basmul rămâne o operă literară care nu ia ființă reală decât prin
specimene. „Detaliul și inefabilul sunt principalul în basm, iar stereotipicul cade pe planul
secundar”1, susține G. Călinescu în cartea „Estetica basmului”.
Esteticește, stereotipia ne lămurește asupra chestiunii originalității. În niciun caz
acesta nu este un ordin schematic. Accidentul constituie în basm esența. Așezarea în timp și în
spațiu, detaliul senzorial și oral conferă fără sforțări de invenție a treia dimensiune.
I. Creangă e genial, basmele lui sunt autentice și trebuie luate în considerare în
studiile folcloristice, însă prin excesul de clasificație și portret moral, prin expoziția teatrală,
prin evocarea prea plastică a realității, nu pot fi transmise ca atare poporului care în cel mai
bun caz ar elimina tocmai ceea ce este genial-artistic, păstrând schemele ce duc fără întârziere
la soluționarea problemelor de viață.
În folclorul românesc, un loc însemnat îl ocupă poveştile sau basmele. Basmul este
cea mai vastă şi cea mai răspândită creaţie populară, fiind totodată şi cea mai îndrăgită specie
din folclor. Tema generală a basmului este lupta dintre forţele binelui şi cele ale răului.
Poporul a introdus în basme expresia dorinţei sale de libertate, de dreptate, de bine şi frumos,
de viaţă mai uşoară şi mai demnă. Aceste năzuinţe generale ale omenirii fac ca întotdeauna
binele să învingă răul, ca săracul şi omul în suferinţă să învingă greutăţile vieţii, ca adevărul
să iasă la iveală. Tema generală a basmului se materializează adesea în conflictul cauzat de
inegalităţile sociale, în contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, hărnicie şi lene, modestie şi
îngâmfare, curaj şi laşitate, cinste şi viclenie, adevăr şi minciună, bunătate şi răutate. Basmul
îşi trăieşte şi astăzi pretutindeni încă „tinereţea fără bătrâneţe” chiar dacă dezvoltarea ştiinţei
şi tehnicii i-au restrâns demult viaţa ca povestire orală, viaţa lui ca una dintre cele mai vechi şi

1
G. Călinescu, Estetica basmului, Ed. Pergamon, 2006
mai iubite specii ale literaturii universale, este departe de a se apropia de sfârşit. Iubitori ai
basmelor nu sunt numai copiii sau cercetătorii ştiinţifici ai trecutului şi prezentului, ci şi
oameni de înaltă cultură: poeţi, prozatori, pictori, sculptori, muzicieni. Mulţi dintre ei îşi
găsesc izvoare de inspiraţie în tezaurul nesecat al basmului.
Definiţia basmului
Este specia eticii populare şi culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere,
cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele
fantastice. La acţiune participă personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale ce
reprezintă binele şi răul, iar în final acesta din urmă este învins. Basmul are o structură
schematizată, în general respectată. Basmele populare româneşti au toate caracteristicile
folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale. Basmul (din sl. basnil: născocire, scornire),
numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii
ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante
la toate popoarele. Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum
nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale,
fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce
vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele
prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei.
Originea basmului
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria
mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră,
înscrisă în timpul „circular, reversibil şi recuperabil”, vorbeşte despre zei, despre fiinţe
fantastice cu călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă
în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice,
cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă, la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele
de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea
pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când
se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita
persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile
primitive.

Particularităţile basmului
Basmul se situează într-un univers care cuprinde două lumi: cea reală a oamenilor şi
cea imaginară creată de fantezia poporului. Timpul în care se petrec evenimentele este un
timp imaginar, în orice basm indiferent de evenimentele prin care trec, personajele sunt
pozitive şi negative. Personajele basmului sunt de două categorii, cele care aparţin spaţiului
omenesc şi cele care aparţin lumii fantastice. Personajele spaţiului uman au însuşiri obişnuite
omului, atât defecte cât şi calităţi (vitejie, înţelepciune, modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie,
trufie, răutate, invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care
depăşesc forţele obişnuite ale oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a
transforma obiectele). Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, iar personajele se supun
toate acestei lupte; din această confruntare binele va ieşi întotdeauna victorios, iar personajele
negative vor fi învinse de personajele pozitive. Protagonistul va fi personajul care va parcurge
un drum presărat cu obstacole pe care le va depăşi, dovedind de fiecare dată o altă virtute a sa.
În lupta pentru stabilirea dreptăţii şi a adevărului, eroul principal va încerca să răspundă
idealurile omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credinţa, adevărul). Orice basm conţine în
structura sa formule concrete: formula introductivă prin intermediul căreia se poate pătrunde
din realitatea concretă în lumea imaginară a basmului. Formula mediană, care face legătura
dintre două segmente importante ale basmului, atrage atenţia ascultătorului că protagonistul
mai are de traversat obstacole şi de parcurs greutăţi. Formula finală ce marchează sfârşitul
evenimentelor fantastice, ieşirea din lumea imaginară a basmului şi întoarcerea ascultătorului
în realitatea concretă. Uneori povestitorul aminteşte în finalul basmului că el însuşi a fost
martor la evenimentele narate pentru a da astfel valoare de adevăr basmului. Mesajul
basmului reiese întotdeauna la sfârşitul evenimentelor. Stilul naraţiunii este specific naraţiunii
populare. Limbajul folosit este simplu, popular, caracteristic comunicării orale. Expresiile
folosite vor fi cele specifice lumii satului dar încărcate de figuri de stil. Compoziţia basmelor
se distinge, în primul rând, prin acele formule tradiţionale sau ale „imposibilului”, formule pe
care nu le întâlnim în alte opere literare. Acţiunea este plasată într-un timp neverosimil, adică
imposibil pentru logica raţiunii obişnuite: „Când curgeau râuri de lapte”, „Când umbla
Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ”; „Când toate animalele laolaltă trăiau”. La fel de
neverosimil este spaţiul întâmplărilor din basm: „pădure fără copaci”; „într-un sat fără case”.
Spaţiul poate fi aerian - o „împărăţie solară”, subpământeană - adică „tărâmul celălalt”, dar şi
pământean, însă plasat undeva departe de cel în care vieţuiesc povestitorul cu ascultătorii săi:
„Peste nouă mări şi nouă ţări”. Aceste formule exprimă o negaţie printr-o afirmaţie. Ideea
este redată metaforic, în sensul de: niciodată, nicăieri, niciunde, nicicând. Aşadar, formula
imposibilului exprimă ideea de „a fi” sau „a nu fi” în spaţiul respectiv. Unii cercetători afirmă
că în basmul primitiv fantasticul era un element de credinţă şi, deci, nu unul neverosimil,
imposibil. Însă când basmul se desprinde de mit, odată cu transformarea sacralului în profan,
şi se naşte o nouă mentalitate, atunci fantasticul devine neverosimil, imposibil. Aceste
formule, fie ele introductive, mediane sau finale, sunt ironice, stimulează umorul şi buna
dispoziţie a cititorului, deşi prin conţinutul lor este negată veridicitatea faptelor relatate. În
basmele româneşti şi în cele străine se întâlnesc formule ale imposibilului de acest gen:
- când se potcovea puricele;
- când puricii în cer zburau şi pe sfinţi îi chişcau;
- când mâncau şoareci pe pisici;
- când râurile erau lapte şi malurile mămăligă;
- când erau muştele cât găluştele de le prindeau vânătorii cu puştile;
- când porcii vorbeau în versuri.
Cercetând aceste formule, folcloriştii au observat o diferenţă între formulele
tradiţionale, introductive şi finale, care se disting prin ton glumeţ şi parodic, umor şi ironie, şi
naraţiunea propriu-zisă, unde povestitorul părăseşte gluma şi ironia, povestind cu un ton
serios toate peripeţiile eroilor din basm. Aceasta pentru că basmul fantastic este o ficţiune, dar
exprimă, într-o formă metaforică, anumite idealuri de viaţă, creează o lume ideală în care totul
e posibil. Apoi, fiind o comunicare orală, basmul presupune în mod obligatoriu existenţa unui
auditoriu, iar povestitorul nu-i este indiferent cum este receptată comunicarea orală. Pe de altă
parte, formulele tradiţionale au, mai ales pentru cititorul tânăr, şi funcţii educative şi
terapeutice. De pildă, cele introductive îl transpun în atmosfera feerică a basmului, în lumea
irealului şi-i captivează atenţia. De la începutul naraţiunii, ele situează acţiunea într-un timp
vag, neprecizat, ca şi locul unde se petrec faptele din poveste: A fost odată ca niciodată, că de
n-ar fi nu s-ar povesti...
Totodată, prin tenta ironică a afirmaţiilor, îi sugerează cititorului că lumea ficţiunii
este de scurtă durată şi nu este obligat să-1 creadă întru totul pe povestitor. De o savoare
aparte sunt formulele finale cu rol de a-1 readuce pe cititor în planul real, din lumea
fantasticului în aceea în care vieţuieşte. Obiectivitatea naratorului din cuprinsul basmului e
înlocuită de un pronunţat ton subiectiv, adeseori ambiguu şi şăgalnic, care atenuează într-un
fel regretul că basmul s-a terminat: „Eram şi eu p-acolo şi căram la vatră lemne cu frigare, apa
cu ciurul şi gluma cu căldarea...” (Făt-Frumos cu părul de aur, din colecţia lui Petre
Ispirescu).
Cu umor de bună calitate se sfârşesc basmele lui Ion Creangă. Cât privesc formulele
mediene, ele au şi funcţia de liant între diferite episoade ale naraţiunii, precipitând ori
condensând peripeţiile şi timpul în care se petrece: „Un tăciune şi-un cărbune, spune poveste,
spune...”; „Şi se luptară, zi de vară, până-n seară”.
Pe lângă aceste formule, basmul popular are ca specific stilistic repetiţia. Eroii au
palate, dar şi şapte inimi, nouă mări şi nouă ţări ş.a.m.d. Aceste repetiţii contribuie fie la
încetinirea ritmului activităţii pentru a accentua momentele esenţiale din filonul epic al
basmului, fie pentru condensarea timpului, transformat din unul specific naturii umane în altul
specific lumii fantastice din basm. Basmul popular impresionează şi prin stilul „expresiv”,
vădit în formulele tradiţionale amintite. Prin ele se evidenţiază rostul basmului de a fi moment
prielnic de odihnă sufletească, după o zi de muncă încordată. Formula de început are funcţia
să imprime povestirii nonsens şi anecdotică, să-1 introducă pe cititor artă specifică. Pe
parcursul relatării povestitorul dezvoltă un lung monolog vorbind cu simpatie despre soarta
eroului. De la „rama obiectivă” fixată de formula iniţială, povestitorul trece la o parte lirică,
subiectivă şi evocatoare. În acest fel, povestitorul devine un „mediator” invizibil, iar discursul
capătă sens tranzitiv. Urmează miezul basmului care este de esenţă dialogică. Părăsind
expunerea expresivă, povestitorul introduce în scenă erou după erou. El adoptă atitudinea
rapsodului din Antichitate, de a nara în cel mai obiectiv stil eroii îşi spun evenimentele, îşi
destăinuie gândurile rezultând aşa-numitul „stil de contact”. În cuprinsul basmului, dialogul
apare întregit de formulele mediene, mai totdeauna ritmate. Din perspectiva stilistică, ele
marchează pauzele necesare povestitorului în a-şi regla respiraţia epică. Prin ele se ajunge ca
basmul să devină o povestire trăită. Fiind o pauză narativă, în basm sunt destule pagini de
evocare a unor spaţii stranii: a „celuilalt tărâm”, a unor „ţări” sau „moşii”, descrieri de păduri,
palate etc. De aceea, mulţimea procedeelor retorice au fost denumite cu sintagma „stil
referenţial”. Arta basmu1ui se bazează pe o construcţie numită „mecanica combinatorie".
Acest procedeu constă în repetarea sau reluarea aceloraşi secvenţe, cum este repetarea
succesivă a câte trei unităţi narative. Prin procedeele tipice stilului referenţial, basmul e
integrat în anumite modele tipice, cu exprimări ale artei naive şi având o finalitate estetică
recreativă care solicită un minim de efort psihic. Pe lângă procedeele amintite, povestitorul
foloseşte alte două figuri de stil: antiteza şi hiperbola. Ca tehnică narativă, povestitorul
popular utilizează nararea „liniară”; „ascendentă-descendentă”; nararea „în trepte” şi „nararea
în cercuri”.
Naraţiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit
tipar compoziţional. Timpul desfăşurării are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse
într-un etern prezent. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt posibile întoarceri în
trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor. Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale
reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca tărâmul,
codrul de aramă etc. Caracteristice sunt formulele tradiţionale consacrate, introductive,
mediane şi finale, care marchează structura basmului. Formulele introductive au ca scop
prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt
succinte „A fost odată ca niciodată” (Făt-Frumos din lacrimă), dar altele se realizează prin
proza rimată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: „A fost odată ca niciodată, că de
n-ar fi nu s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele” (Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte). Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei.
Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă,
douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-i o nouă trăsătură. Personajele
sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar
construite în esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori
etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau
ale răului, ale frumosului sau ale urâtului. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern
umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin
repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor, devine un
excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste.

Basmul - categorii tipologice

Cercetător pasionat şi stăruitor al folclorului, Adolf Schullerus, a ajuns să cunoască
în profunzime cultura populară românească şi s-o preţuiască chiar în comparaţie cu
producţiile spirituale ale propriei etnii. Fascinat îndeosebi de basmul românesc, din repertoriul
căruia a făcut şi culegeri personale, Adolf Schullerus 1-a înfăţişat într-o ademenitoare
perspectivă în lucrarea „Cartea poveştilor din Transilvania” şi în diverse alte studii. Conştient
ca nimeni altul dintre străini de interesul ştiinţific, de valoarea artistică şi de originalitatea
tematico-stilistică a materialului românesc, Adolf Schullerus şi-a asumat sarcina de a-1 face
cunoscut lumii, prin intermediul unui registru al tipurilor de basme, delimitate şi notate după
modelul sistemului celebru propus de Antti Aarne. Catalogul tipologic al lui Adolf Schullerus
reprezintă cea mai ambiţioasă tentativă decuprindere a întregului material al prozei epice
româneşti şi a rămas, din nefericire,nedepăşită până astăzi, în ce priveşte basmul, chiar dacă
s-a lucrat, la un moment dat, la o tipologie propriu-zisă a speciei sub auspicii academice.
Încercarea de a le clasifica poate fi doar una temporară, deoarece el nu poate avea pretenţia de
a fi epuizat totul având în vedere răspândirea foarte diversă a materialului din diferite
publicaţii. În păturile largi ale populației rurale româneşti basmul reprezintă adevărata valoare
ca povestire şi divertisment, el slujeşte eficient şi la impunerea un.or principii morale. De aici
şi prospeţimea şi păstrarea caracterului originar al poveştilor culese din Moldova sau
Transilvania. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea atracţia pentru consemnarea poveştilor nu s-a
bazat pe considerente ştinţifico-folcloristice, ci fie cum a fost la Creangă, Ispirescu, Slavici şi
alţii pe unele criterii educative, fie pe interese comerciale.
 Basmul – particularitățile basmului
Basmul, numit și poveste este, alături de povestire, snoavă și legendă una dinre cele
mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr
enorm de variante la toate popoarele.
Termenul este de origine slavă, în paleoslavă însemnând „scornire”, „născocire”.
Basmul este definit ca o specie a epicii populare și culte, de obicei în proză, în care
personajele imaginare traversează întâmplări fantastice, forțele Binelui învingându-le pe cele
ale Răului. „Oglindire a vieții în moduri fabuloase” (G. Călinescu).
Basm – mit. Limbajele mitului, folclorului, poveștilor și basmelor se întrepătrund și
acești termeni rareori se diferențiază. În general mitul, folclorul și povestea asigură
continuitate culturală și structură, determină și inspiră ritualuri.
Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință,
observație morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și ființe
himerice, animale. Ființele neomenești din basm au psihologia și sociologia lor misterioasă.
Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni.
Acei care interpretează basmul ca o hierogramă, dintr-un punct de vedere ezoteric,
văzând în el o rămășiță a unui mod incifrat de a introduce în arcanele universului, ignorează
esența basmului care este, evident, un tablou al vieții, uneori cu intenția umoristică explicită,
prezentat ca o „minciună”. Interpretarea lui estetică trebuie să ia în considerare cele două
planuri ale sale. Întâi este planul prosaic, mai exact « prosastic » realist.

Importanța antropologică a basmelor

De când frații Grimm au dat impulsul pentru adunarea poveștilor populare,
colecțiunile de basme au sporit continuu, și astăzi mai că nu există popor care să nu fi dat
contingentul său de materiale folclorice.
Basmele prin cuprinsul lor în parte comun întregii omeniri, prin fondul lor
antropologic, conțin o parte însemnată a credințelor umanității primitive. Cercetările
antropologice au dovedit că multe din credințele și obiceiurile sălbaticilor moderni se regăsesc
în mituri și povești; de asemenea, că „trăsurile” fantastice și absurde dintr-însele aparțin unei
stări mentale ce le consideră reale și normale.
Astfel se regăsesc în basme urme de antropofagie (soarele însuși e un vrăjmaș
antropofag), de incest și pruncucideri. Întâlnim într-însele și creedințe străvechi, ca niște
ecouri dintr-o lume demult dispărută. Astfel credința universală despre puterea monștrilor
asupra corpurilor cerești, asupra soarelui, a lunei, pe care le pot fura sau mânca, producând
eclipse, o conține basmul muntean „Greunceanu”. Credința antropologică în farmece sau
vrăji, de unde rezultă zoomorfismul ființelor umane ca pedeapsă pentru nesupunere sau
răzbunare (prefacerea femeii în scorpie, a omului în urs etc.) sau osândirea nemeritată de a
purta un înveliș animale (de șarpe, porc, bufniță etc.), dar aceasta numai până la termenul
hotărât, când se sfarmă farmecele și ființa revine la starea anterioară.

Importanța etnologică a basmelor

Fondul antropologic al basmelor cuprinde un număr foarte restrâns de tipuri
fundamentale, pe care fiecare grup etnic le variază până la infinit. Oricare popor colorează cu
o nuanță proprie povestea originală, care se resimte mai ales de influența factorului creștin
asupra stratului primitiv păgân.
Credințele și obiceiurile locale găsesc un ecou în basme și unele dintre ele află acolo
un fel de refugiu, subzistând mult timp chiar după dispariția practicării lor.
Ființele mistice din basmele populare, deși pretutindeni fundamental aceleași, îmbracă
însă o altă formă particulară sau variată, după diversele grupuri etnice.
Alăturea cu zmeii și balaurii în veșnica luptă cu elementele bune apar feții-frumoși și
Ileana Cosânzeana, apoi zânele și diferitele lor manifestări bune sau rele, uriașii și piticii,
monștrii de diferite categorii și întregul acel complex de personificări ale fenomenelor
luminoase sau întunecoase care constituie fondul mitologiilor poporale 2.
Dar ceea ce alcătuiește, sub raportul formal, elementul etnologic al basmului, e acea
limbă metaforică. Basmul este o formă a genului narativ al cărui caracter esențial e
miraculosul, supranaturalul prin care se deosebește de romanul și de nuvela din literatura
științifică.

2
Lazăr Șăineanu, Basmele române, Ed. Minerva, București, 1978
 I.2. Clasificarea basmelor

După clasificarea făcută de Adolf Schullerus, basmele românești pot fi:

1. Basme cu animale:
 Basme cu animalele pădurii
 Basme cu animalele pădurii și animalele domestice
 Basme cu omul și animalele pădurii
 Basme cu păsări
 Basme cu pești
 Basme cu alte animale

2. Basme propriu-zise:
 Basme cu vrăjitori
 Basme legende
 Basme nuvelistice

Mitul redă credința oamenilor referitoare la geneza şi esenta lumii, la realitatea

superioară, absolută. Această realitate absolută, sau reprezentarea ei în mintea omului arhaic,
constituia elementul sacru. Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istoriesacră, el
dezvăluie sacralitatea înfăptuirilor zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o „irupție a
sacrului în profan”. Mitul şi ritualul erau secrete păzite cu străşnicie. Numai inițiații puteau să
le cunoască. Inițiatul conferea sacralitate tuturor activitătilor şi evenimentelor din viața sa.
Rezultă deci că ritul este o „dramatizare” a mitului. FilologulV. I. Propp, încercând să
găsească originile basmului fantastic, ajunge la aceeaşi concluzie susținând că în timpul
ritualului de inițiere neofitului i se povestea chiar mitul tribului. Desprinzându-se de ritual,
mitul, al cărui caracter sacru slabeşte şi în cele din urmă se pierde, porneşte pe un drum de
desacralizare şi demitizare, un drum de creație profan-artistică, la capătul căruia se află
basmul. Ritualul inițierii este un ritual universal. Nu există religie „primitivă” sau
„superioară”, în care să nu găsim într-o formă sau alta inițierea. Este un ritual ocult şi de aceea
se cunoaşte putin din semnificația şi modul său de desfăşurare. Inițierea este „drumul” pe care
îl parcurge subiectul de la starea de profan la starea de inițiat, este totalitatea încercărilor şi
obstacolelor, fizice şi morale, pe care neofitul trebuie să le depășească.
 Basmul - clasificare şi structură
După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acțiunii, predominanța
elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifică în:
- fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu
o pregnanță a fenomenelor miraculoase,
- animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre
animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
- nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o
puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață

După autor, basmele pot fi:

- populare, creație a colectivității anonime,
- culte, creație a unui autor cunoscut.

Basmul fantastic
Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată „când a umblat
Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ”, când erau „viteji cu urieşi”, adică într-un timp mitic.
Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu
percepția omului modern, există acceptiunea: „nu credea nimenea, toată lumea vede că-s
bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, cesă crezi în
minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte”.
Inserţia în timpul mitic este dată de forrnule iniţiale şi finale, care fixează timpul
narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin
revenirea în timpul real. Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate,
precizând şi atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape
paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: „A fost odată ca niciodată; că,
de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se
băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de
când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava
cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede”.
Sau o formulă de final: „Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei
dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus, încălecai p-o lingură
scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept
un bacşiş de la cine mi-o da: Basm băsmuit, /Gura i-a trosnit, /Şi cu lucruri bune i s-a
umplut”. Formulele mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând
conexiunea între secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: „Şi
se luptară, / Şi se luptară, / Zi de vară până seară” sau „Zi de vară/ Până seară, / Cale
lungă,/ Să-i ajungă”.
Basmul fantastic a avut o viaţă lungă, menţinându-şi vitalitatea până în epoca
noastră, deşi cu evidente tendinţe de diminuare a circulaţiei şi degradare a schemelor şi a
formelor de concretizare, datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a
genului.

Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din
copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau
dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia, reuşind, în
cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii,
basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume demitizare a
personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice
populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de
Ion Creangă. Se spune mereu că tema basmelor este lupta dintre bine şi rău, care se termină
totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că basmul este o plăsmuire în care sunt înfăţişate
cupluri de opozanţii precum: bunătate/răutate; frumuseţe/urâţenie; dinamism/ pasivitate;
adevăr/ minciună; curaj/ laşitate; modestie/ îngâmfare etc. Aşadar tema este reflectarea unui
aspect general al realităţii surprins artistic în opera literară. De exemplu, dragostea, natura,
destinul etc. Subordonat temei este motivul, care poate fi dinamic – motive care schimbă
situaţia eroilor sau derularea naraţiunii, şi motive statice – care nu influenţează filonul
povestirii, în basme există o mulţime de motive. De pildă motivul supunerea la probe a
eroului.Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-şi dovedi vrednicia: un
împărat cere să i se clădească un palat într-o noapte; o împărăteasă pretinde fetei sărace să
toarcă o cantitate enormă de lână sau să aleagă un sac de seminţe de mac din nisipul cu care
este amestecat; Popa, ca să scape de argatul său, îi porunceşte să strângă dijma de la draci etc.
Dacă tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical al lucrării,
subiectul este construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară.
Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la
executarea unui legământ: întrecerea prin forţă, dibăcie sau iscusinţă cu opozanţii, întruchipări
ale răului, nimicirea farmecelor sau vrăjilor etc. în basmele diferitelor popoare, se găsesc
subiecte sau personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte apropierea spirituală a
popoarelor, identitatea lor de aspiraţii de-a lungul veacurilor. Motive asemănătoare au şi
poveştile „Albă ca zăpada” din colecţia Fraţilor Grimm, „Basmul cu domniţa adormită şi cei
şapte voinici” de A. S. Puşkin, creat după modelul unui basm popular rusesc, motiv pe care îl
găsim şi în „Floriţa din codru” de I. Slavici, inspirat din folclorul românesc. Personajul
Cenuşăreasa îl aflăm la francezul Perrault, la Fraţii Grimm, la povestitorii ruşi. Aceleaşi
asemănări le descoperim în subiectele, motivele şi personajele din basmele „Scufiţa Roşie”,
„Frumoasa adormită” , existente în diferite literaturi. Astfel, universalitatea basmelor e
dovedită prin asemănarea subiectelor şi prin prezenţa aceloraşi personaje, chiar dacă au alt
nume.

Personaje din basm

Personajele basmelor sunt, în majoritate, investite cu puteri supranaturale. Ele sunt
grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui altele forţele răului. Specificul lor
constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum.
Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii,
frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale făţărniciei, urâţeniei, răutăţii
şi laşităţii.
Caracterele eroilor, acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe; nu există lupte între
sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj.Asemănător altor literaturi, în basmul
românesc există personaje pozitive ori negative, personaje intermediare nu există, pentru că în
concepţia populară nu se află nimic între bine şi rău. Aşadar victoria va fi întotdeauna de
partea binelui, happy-endul fiind obligatoriu în basmul fantastic, astfel şi-ar pierde
autenticitatea. Personajale, subiectele şi motivele basmelor au un caracter universal, le aflăm
în toate literaturile, doar numele personajelor se deosebesc de la o ţară la alta. Pretutindeni,
basmul popular înfăţişează o lume exotică, populată de tipuri umane de o frumuseţe ideală şi
de un rar simţ cavaleresc, precum Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. De asemenea, creează
tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi. În ceea ce priveşte etica,
basmul dezvoltă o poezie a relaţiilor sociale bazate pe idei morale şi democratice. Drept
categorii estetice, autorul anonim cultivă ironia şi umorul, visul şi nonsensul. În toate basmele
existența eroilor şi a personajelor este o condiție esențială, pentru că nu se poate imagina
peripeții şi aventuri fără feți-frumoşi şi zmei, aşa încât acțiunea este atrasă de cei care o
înfăptuiesc ca „pilitura de fier către magnet”. Eroii sunt stimulați de anumite dorințe, între ei
se stabilesc anumite de opoziție sau de compensare, de rudenie sau de prietenie. În basm, ca în
orice operă literară, „eroul apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de-o parte, ca un
procedeu de inşirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii
dintre motive”. Referitor la gruparea şi caracterizarea personajelor din basm, studiile moderne
de folclor au trecut de la clasificarea simplistă (în pozitive/negative) la una bazată pe esența
ființei umane şi a caracterului, nu după rangul social, ci după starea biologică. După acest
criteriu, personajele din basm se clasifică în:
- grupa seniorilor, caracterizați prin pasivitate;
- grupa eroilor activi;
- grupa opozanților;
- grupa actanților, compusă din confidenți.
În subiectul basmului, fiecare din cei amintiți ocupă o anumită poziție, sunt introduşi
folosindu-se de o manieră specifică, de limbaj şi gesturi tipice, se comportă după anumite
reguli, de la care nu se abat, aşadar au un statut şi un profil psihic şi moral incofundabil.
Unele personaje sunt simpatizate de cititori, chiar îndrăgite, iar celelalte trezesc
repulsie. Grupa personajelor bătrâne şi pasive îi cuprinde pe împărați, pe sihastru, pe
moşneag, şi pe babă, pe frații mai mari ai eroului. Împărați bătrâni ori chiar mai tineri suferă
pentru că nu au copii. Aceştia pot apărea cu o singură fiică, cu o fată şi un fecior, însă de ce
mai multe ori, cu trei fii sau trei fiice. Funcționând după regula pasivă, personajul din această
categorie nu întreprinde nimic în planul Chiar când declară război, împăratul nu se remarcă
prin fapte de vitejie, cursul evenimentelor este schimbat de feciorul cel mic şi oropsit. Rolul
împăratului se limitează la declanşarea acțiunii basmului. Deci personajul de acest fel se
caracterizează prin neputință, senilitate. Unii nu au copii din cauza sterilității, alții au un copil
năzdrăvan, dar la bătrânețe. În alte basme, fata împăratului rămâne însărcinată de un
„vântişor”, iar unii bătrâni găsesc diferite obiecte transformate miraculos în copii. Cu toate
defectele amintite, rolul acestui personaj în discursul fabulos la basmului este necesar. Prin
prezența lui se stabileşte cadrul de început al acțiunii, care este unul arhaic, exotic şi pitoresc,
înlesnit de fuziuni lirice.
Oriunde în basme ipostaza împăratului este ştearsă, pasivă, el nu hotăreşte nimic, nici
chiar când este vorba de familia sa. De pildă, în basmul „Fata de împărat şi fiul văduvei”,
unde fiica împăratului păcătuieşte cu un „vântişor” şi rămâne însărcinată, iar pentru ruşinea
adusă casei, împăratul convoacă „sfatul împărăției” spre a o judeca şi pedepsi: „Sfatul
împărăției găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare.
Unii ziceau ca „să se arză de vie”. Alții ca să-i scoată ochii şi să se gonească în pustietăţi spre
a fi mâncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât şi să se dea pe
Dunăre.
 În general, „împăraţii din basmele populare româneşti sunt conturaţi asemănător
regilor din basmele occidentale. Ei simbolizează ideea imperială, care are rădăcini în tradiţia
romană, completată de splendoarea şi prestigiul curţilor împărăteşti bizantine”. Faptul că în
producţiile româneşti ei sunt denumiţi şi prin culori: Roşu-Împărat, Verde-Împărat etc, nu are
corespondenţă cu anumite valori morale, ci denumirile respective sunt simple nume
distinctive. Precum cei din basmele altor popoare, împăraţii din cele româneşti sunt atât de
bătrâni „de îşi ridică genele cu cârja”, fiind preocupaţi fie de rotunjirea împărăţiei, fie de
destinul odraslelor lor. În unele naraţiuni împăraţii devin năzdrăvani, se prefac în urşi sau
balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâţi să plece în lume. La fel de
inconştientă este împărăteasa. Dacă este geloasă, îşi alungă fiica de acasă. Prea puţin este
interesată de condiţia ei de împărăteasă, ci e preocupată de datoriile ei materne, de ocrotirea
copiilor. Din grupa eroilor activi fac parte cei cu iniţiative. Ei „se caracterizează prin spirit de
aventură, prin curaj şi replică juvenilă, eroică”. Personajul sau eroul central al basmului
popular românesc este fiul cel mic (Prâslea) caracterizat prin antiteză cu fraţii săi mai mari.
De obicei, el este numit Făt-Frumos, „făt” este un cuvânt arhaic şi înseamnă „bărbat tânăr”.
Alteori numele sugerează obârşia eroului: Pipăruş Petru, Măzăran Vasilică etc. În câteva
basme, numele eroului indică aparenţa sub care se ascunde: Cenuşotca adică cel care
vieţuieşte în cenuşar, Cheleş-Împărat – adică cel cu chelie falsă. Protagonistul poate fi
„năzdrăvan” din naştere şi atunci este viril, activ, energic, înfăptuind acţiuni de unul singur.
Dar, în majoritatea cazurilor, protagonistul este un neajutorat şi atunci reuşita lui depinde de
„auxiliari”, pe care trebuie să ştie cum să-i câştige de partea sa. Fiind opus fraţilor şi
adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înţelepciune, curaj – calităţi pe care le
dovedeşte treptat. Datorită adjuvanţilor, el ştie să lupte, moară şi apoi să reînvie. În această
ipostază este fără pată şi fără reproş, fiind animat de spirit cavaleresc. De exemplu când îşi
găseşte duşmanul dormind, el aşteaptă până se trezeşte apoi îl ucide în luptă dreaptă. În partea
de început a naraţiunii, viitorul erou este înfăţişat cititorului lipsit de trăsături eroice menite
să-i justifice aseensiunea. E1 este fiul cel mic, slab şi neajutorat, chiar prostănac, de care râd
fraţii şi părinții. Sigur, în basmul fantastic mai există şi alte personaje pozitive, dar unul singur
devine erou (sau eroină), celelalte sunt subordonate lui. Reuşita lui Făt-Frumos depinde de o
serie de condiții:
- de naşterea neobişnuită;
- de calităţile lui pozitive;
- de patosul eroic;
- de ajutorul confidenţilor şi adjuvanţilor (cal, perie, gresie, oglindă etc.)
- de sursa şi forţa adversarului.
 Toate aceste elemente ale naraţiunii trezesc, de la început, curiozitatea mici lor .

cititori, pentru că orientează anecdotica basmului spre zone fabuloase, ilogice. După naştere,
la fel de miraculoasă este creşterea viitorului erou: „Când era de-un an, parcă erade cinci, iară
când era de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se făceamai frumos şi mai
drăgălaş”.
Deşi naşterea şi creşterea eroului, precum şi o parte din isprăvile sale aventuroase au
caracter fantastic, miraculos ca mod de înfăţişare, el este conceput de creatorul anonim la
dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o forţă fizică supraomenesc, ci îşi
învinge adversarii fie prin isteţime, fie cu ajutorul auxiliarilor. Apoi, pe plan moral, el
întruchipează idealuri populare şi de aceea victoria vafi totdeauna de partea lui. Singur, Făt-
Frumos nu poate înfăptui nimic. El are nevoie de „confidenţi”, care îi dau sfaturi bune,
arătându-i drumul fără pericole (calul năzdrăvan, Sf. Duminică etc.), pe drum capătă adjuvanți
(animale, păsări, gâze etc.) care-1 ajută pentru că el a fost generos când le-a întâlnit. Pe tot
parcursul călătoriei, eroul se află într-o continuă iniţiere prin care el rămâne pământean.
Dacă era o fiinţă fantastico-mitologică, atunci nu mai avea nevoie de iniţiere. Eroina
din basmul popular românesc şi din multe basme culte este „fata de împărat”, cu nume ornate,
compuse cu rime şi alternanţe euforice, precum: Ileana Consânzeana; Ileana- Consânzeana-
din-grădină-floare-i-cântă-nouă-împăraţi-ascultă; Zâna-Dobrozâna etc.
Calitatea dominantă a eroinei este frumuseţea strălucitoare, comparată cu astrul zilei:
„La soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Ea locuieşte într-un lăcaş inaccesibil pentru omul
obişnuit: în lumea de dincolo, pe muntele de glajă, în căşuţa din vârful copacului cu crengi în
cer. Alteori se află în stană de piatră sau în dafin. De cele mai multe ori este prizonera unui
zmeu sau a unei vrăji, care o ţine captivă într-o piele de animal. Mai există în basmele
fantastice anumite subiecte în care rolul lui Făt-Frumos este interpretat de fiica cea mică a
împăratului cu trei fete (Ileana Simziana din colecţia lui Petre Ispirescu). Basmul acesta nu
evidenţiază calităţile ei de fată, pentru că întregul comportament este al eroului, care
dovedeşte bărbăţie şi curaj, încât, pănă la urmă, ea este transformată din fată în băiat,
confirmând concepţia populară după care isprăvile din basm pot fi săvârşite doar de Făt-
Frumos. Deşi nu sunt personaje active, zânele apar în basmele fantastice ca antiteza
zmeoaicelor. Ele simbolizează tinereţea cu toate frumuseţile ei. Zânele sunt fiinţe cu farmec,
cu calităţi morale ideale. Pentru frumuseţea şi puritatea lor angelică, eroii se îndrăgostesc de
ele şi uneori se însoţesc cu ele pentru restul în naraţiunile fantastice, zânele pot apărea
metamorfozate în broaşte, păsări etc, însă au puterea miraculoasă de a se da de trei ori peste
cap devenind zâne gingaşe, plăpânde şi frumoase. Din alte basme cititorul află că zânele care
se culcă sau trăiesc cu muritori (Fata din dafin) îşi pierde calitatea de nemuritoare. Grupă
opozanţilor îi cuprinde pe cei care se împotrivese eroilor virili: zmei, balauri, monstruozităţi.
Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă şi coflict. Eroilor le stau în cale
opozanţii. În timp ce eroii sunt iubiţi prin felul lor de a lupta, adversarii sunt respinşi prin
viclenia şi perfidia lor. Dintre opozanţii de diferite categorii şi grade, zmeii apar cel mai des,
apoi balaurii, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, diavolul. Lor li se adaugă fraţii răutăcioşi,
mamele viclene etc. Datorită celor două tabere, în basm se dezvoltă, constant ideea de
conflict, fapt care menţine interesul cititorului. „De felul său, zmeul este nemuritor şi
invincibil, ştie dinainte de existenţa eroului, singurul care-1 poate răpune. Nu încearcă să-1
ucidă cu arme, cu labele sau cu colții, ci se străduieşte să-1 bage în pământ pentru a-1
distruge”. Zmeul este oponentul cel mai puternic al lui Făt-Frumos. Mai rele decât zmeii sunt
zmeoaicele. Zmeoaicele bătrâne îşi iubesc cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când
sunt omorâţi. Ele au puteri uriaşe: zboară, se caţără pe munţi, îi împietresc pe duşmani,
mănâncă pomii, găuresc piatra etc. În general, zmeul este o fiinţă dizgraţioasă, duşman al
naturii omeneşti. Confidenţii sunt necesari mişcării epice şi-i conferă basmului mult pitoresc.
Ei dau sfaturi eroului şi-i arată drumul cel bun. Pot fi confidenţi fiinţe precum: un moş sau o
babă, un câine, calul, Sf. Duminică, Sf. Lună, Soarele, Vântul turbat, Gheonoaia etc. Deşi
confidenţii au rol minor, fără ei nu se poate închega subiectul. Adjuvanţii eroului formează o
clasă bogată şi diversă, pentru că el săvârşeşte acte generoase tovarăşilor vremelnici de drum.
Pentru binele făcut fiinţelor umile, ele îi fac, drept recompensă, daruri şi la nevoie, îl ajută.
Apoi, în lupta lor pentru victoria binelui, eroii sunt ajutaţi de personaje cu însuşiri
supranaturale, create de fantezia populară, cum sunt Flămândul şi Setosul. Unii întruchipează
forţele şi anomaliile naturii, fenomene metereologice: Muma Crivăţului Vântoasele;
personifică momentele zilei: Miază-Noapte, Murgilă, Serilă; apoi zilele săptămânii: Sf. Luni,
Sf. Miercuri, Sf. Vineri; apar fiinţe care sunt o hiperbolizare a simţurilor omeneşti: Fugilă,
păsări – Lăţi-Lungilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă. Cu toţii îl ajută pe Făt-Frumos bazându-se pe
deformarea lor fiziologică. Eroii sunt ajutaţi de ursitoare prevestitoare bune sau rele ale vieţii
omului. Din rândul adjuvanţilor fac parte:
- fiinţe animale şi păsări;
- creaţii curioase ale fanteziei populare;
- abstracţii cosmice însufleţite;
- obiecte şi lucruri care înlesnesc succesul eroului.
 I.3. Basmul cult vs. basmul popular

Basmul cult. În română cuvântul basm își are originea în termenul slavon basm, cu
sensul de „poveste”. El denumește o specie populară, cu trăsături specifice în cadrul genului
epic din care face parte. Noțiunea de basm ilustrată în mod obișnuit la noi are în vedere
basmele fantastice, mult mai răspândite și rerpezentate în folclorul românesc decât alte
categorii.
Aceste basme sunt opere epice de mare întindere, în care predomină narațiunea și în
care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice. Elementele fabuloase sunt dominante,
pentru că basmul creează „o lume cu totul opusă deci cotidianului, o lume în care voința
anului nu cunoaște limite, în care nu există contrarii care să nu poată fi rezolvate” 3.
Basmul, cu alte cuvinte este „o oglindire a vieții în moduri fabuloase” (George
Călinescu, Estetica basmului), o modalitate de evadare din cotidian într-un ținut mirifuc, într-
o lume minunată, unde totul este posibil. Sub aspect etic, prin lumea pe care o creează,
basmul contribuie la impunerea unor idei și norme morale sancționând cu asprime abaterile de
la moralitate.
Înfățișând o lume aparte, basmul are o acțiune complexă și amplă, desfășurându-se
pe mai multe planuri narative, în locuri și timpuri diferite. Locul și timpul acțiunii basmului
nu sunt bine precizate, întâmplările petrecându-se fie pe tărâmul acesta (al oamenilor, unul
real), fie pe tărâmul celălalt (unul fabulos, ca și lumea pe care basmul o creează).
Basmul are trăsături specifice la nivel stilistic, caracterizându-se prin oralitate, cu
determinări stilistice locale.4
Se remarcă îmbinarea vorbirii directe cu cea indirectă, presupusa prezență a unui
auditoriu, exclamațiile, interjecțiile, repetițiile și comparațiile de tip popular etc.
Pe lângă basmele populare adunate de la diferiți culegători de folclor, există și
basme culte create de scriitori cunoscuți cum ar fi: Ion Creangă, M. Eminescu, Ioan Slavici
etc.
Basmele culte, spre deosebire de cele populare care au un autor anonim și se transmit
pe cale orală, aparțin unor scriitori cunoscuți și ajung la receptor (la cititor) prin intermediul
scrisului. Dacă basmele populare sunt opere epice în proză, cele culte pot fi în proză, dar și în
versuri sau dramatizate.
Basmul cult respectă structura celui popular, căruia îi dă o notă originală prin
prelucrarea ei. De aceea el poate fi definit ca o operă cultă epică, versificată sau dramatizată

3
Mihai Pop, Pavel Ruxăndroiu, Folclor literar românesc
4
Literatura română – bacalaureat, Ion Popa, Marinela Popa, Ed. Niculescu, 2013
în care autorul prelucrează structurile populare în cadrul unei structuri originale, caracterizate
de asocierea autorului și care se schimbă conform viziunii acestuia.
Dacă basmul popular exprimă viziunea întregii colectivități reprezentată de autorul
anonim, având așadar caracter colectiv, basmul cult exprimă viziunea proprie scriitorului,
determinată de orientarea lui filozofică și concepția sa asupra folclorului, de orientarea
propriei creații, dar și de momentul istorico-literar în care este redactată opera.
Basmul cult dobândește o coloratură originală și subiectivă, chiar dacă formal
respectă clișeele speciei. Astfel temele și motivele întâlnite atât în basmul popular, cât și în
basmul cult, dobândesc semnificații proprii operelor culte. Ele sunt abordate fie din
perspectivă cosmică, fie din perspectivă psihologică. În același timp, personajele sunt adaptate
literaturii scrise, iar acestea fie își modifică semnificația raportată la realitate, fiind mai
autentice, mai aproape de real, fie apar unele noi, ca o replică la cele consacrate la basmul
popular.
Personajele din basmul cult sunt mai puternic individualizate și de aceea apar
conflicte interioare intense, accentuându-se elementul evocator și uneori cel liric și psihologic.
Basmul cult merge la respectarea fidelă a modelului folcloric până la aspecte
originale, care ating toate nivelurile textului, nu numai cele structurale.
În literatura română, datorită originalității lor, există o tipologie diversificată a
basmelor culte, acestea putând fi în proză, în versuri sau dramatizate.

1. Trăsăturile basmului cult:

a) are autor cunoscut și se transmite prin scris;
b) respectă structura basmului popular, dar are și anumite note particulare:
- exprimă viziunea proprie scriitorului și capătă o coloratură subiectivă;
- temele și motivele din basmul popular dobândesc semnificații aparte,
originale;
- personajele sunt puternic individualizate, mai apropiate de realitate.

2. Trăsăturile basmului popular:

a) întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, într-o structură specifică;
b) există personaje cu puteri obișnuite și puteri supranaturale reprezentând binele și
răul;
c) există obiecte și cifre magice și se împletesc diferite motive folclorice;
d) se caracterizează prin oralitate și determinări stilistice locale
 Basmul clasic versus povestea terapeutică
Basmul reprezintă modalitatea prin care copilul trăiește diferite conflicte interioare.
El se identifică cu personajele prezentate, înțelege frica, dorința, reușita, se contopește cu
personajele, fără a se teme că i se poate întâmpla ceva rău, dezvoltând pozitiv emotivitatea.
Totodată le oferă modele la care să se raporteze, noțiuni despre ce e bine și ce e rău, care pot
fi folosite în viața de zi cu zi. Este evident că basmul dezvoltă simțul estetic, îl face pe copil să
trăiască diferite emoții.
Poveștile au anumite trăsături specifice, diferite de cele ale basmelor atât prin
subiect, cât și prin personaje, fiind mult mai apropiate de realitatea vieții de toate zilele. Tema
poveștilor este aceeași cu a basmului, lupta dintre bine și rău, sfera relațiilor de familie,
răutatea, viclenia, invidia sau lăcomia mamei vitrege. În unele povești conflictul e cauzat de
diferențele dintre oamenii ce au calități morale deosebite și cei dominați de năravuri
disprețuite. În acest fel, folosind ironia și umorul sunt criticate lenea, îngâmfarea, lăcomia și
prostia.
Subiectele poveștilor sunt cu mult mai puține peripeții, cu personaje din realitate. De
aceea impactul este unul deosebit, în sens pozitiv. Copiii se aseamănă și chiar se regăsesc în
aceste personaje; le identifică defectele, le critică și în aceeași măsură și le atribuie (dacă e
cazul) după care încearcă și – de cele mai multe ori chiar reușesc - să le corecteze. Ele sunt
axate pe aspecte din viața socială sau de familie. Poveștile terapeutice au scopul de a combate
unele deprinderi morale sau trăsături de caracter negative: zgârcenia, minciuna, lenea,
lăcomia, îngâmfarea, viclenia, violența verbală sau fizică, egoismul etc. Compoziția poveștilor
cu subiecte izvorâte din viața reală este deosebită de cea a basmelor. Acțiunea este simplă,
asemănătoare cu faptele din viața de toate zilele, desfășurându-se dinamic. Nararea faptelor
este înviorată de un dialog viu.
Valoarea indiscutabilă a poveștilor lui I. Creangă este oarecum umbrită datorită
faptului că, făcând abstracție de elementele pozitive și moralizatoare pe care le evidențiază,
apar și imagini parcă rupte din filmele de groază. Astfel, în povestea „Capra cu trei iezi”,
apare imaginea cu capetele însângerate ale iezilor așezate pe pervazul și care nu fac decât să
creeze o stare de groază, agitație sau teamă. Greșeala iedului cel mare este dusă la extrem.
Imaginea este una de groază, piezându-se nota pozitivă a poveștii, pentru că iată, răul a învins
binele. Ba mai mult, răzbunarea își face loc prin acțiunile caprei – mame, care așa cum știm,
atrage personajul negativ (lupul) în capcana focului, asta chiar dacă nu are ca și consecință
aducerea înapoi a celor doi iezi. Așadar, acest gen de poveste nu le oferă copiilor modele la
care să se raporteze sau pe care să le urmeze, ci le oferă o imagine exagerată a consecințelor
unor comportamente greșite.
 Morala, cu siguranță, este trasă de copii, dar trebuie să ținem cont că atunci când le
expunem o poveste, un basm, să nu existe astfel de întâmplări și consecințe atât de grave,
pentru că efectul ar putea fi neașteptat. În loc să ajutăm copilul, îi putem face un mare
deserviciu, în sensul că el se poate inhiba, interioriza, făcându-l să se ascundă de câte ori vede
un necunoscut (asociindu-l cu lupul), de teama de a nu trece prin ce au trecut personajele din
poveste. De aceste lucruri trebuie să ține cont mai ales că ste bine știut că ei, copiii se
identifică cu personajele din poveștile ascultate.
Mesajul transmis de basm / poveste trebuie să fie unul pozitiv, fiindcă arată că binele
învinge răul și promovează aspecte luminoase ale firii omenești, Cum ar fi: bunătatea,
generozitatea, empatia, curajul, încrederea. Ele au rolul de a hrăni speranța că orice situație,
oricât de grea ar fi, poate avea un sfârșit bun. Chiar și atunci când pare a fi fără ieșire,
întotdeauna există cineva, ceva care poate ajuta.
Prin povestea terapeutică se oferă variante, se pot descrie probleme, trăiri ale
copilului. La sfârșitul poveștii / basmului este util și necesar să existe o etapă a întrebărilor,
pentru că acestea au ca scop identificarea problemelor, a obstacolelor, dar și a soluțiilor pentru
rezolvarea acestora.