MICUL PRINȚ

O foarte bună lecţie despre viaţǎ ne este predată de Micul prinţ al lui Antoine de Saint
Exupery: cei mici nu înţeleg lumea adulţilor pentru că aceştia sunt confuzi şi ciudaţi şi petrec
mult prea mult timp preocupându-se de cifre, reguli şi imagini.
Cele 80 de pagini ale cărţii, care s-a vândut la timpul său în peste 140 de milioane de
exemplare în lumea largă, conţin lecţii folositoare pentru viaţa de adult. Nu îi învaţǎ doar pe
copii cum să devină oameni mari, ci şi pe oamenii mari cum să devină mai buni.

Priveşte dincolo de suprafaţă

În imaginea care reprezintă un şarpe boa digerând un elefant, toţi oamenii mari au văzut o
pălărie. Interpretările lor sunt plictisitoare şi total lipsite de imaginaţie. Simţindu-se învins,
autorul abandonează „o carieră promiţătoare de artist” – din simplul motiv că adulţii nu vor să
vadă sau să simtă.

Nu îţi ascunde adevăratele sentimente; vei pierde tot ce este important

De îndată ce micul prinţ îşi anunţǎ intenţiile de a explora planete noi, floarea sa – pe care a
îngrijit-o – pretinde că nu mai are nevoie de ajutorul lui, că poate fi independentǎ. Şi astfel,
micul prinţ o abandonează, deşi „ar fi trebuit să îşi dea seama câtă sensibilitate se ascunde în
spatele pretenţiilor ei prosteşti”.

Judecă-te pe tine înainte de a-i judeca pe alţii

Pe prima planetă pe care o vizitează, micul prinţ întâlneşte un rege care deţine întreaga
populaţie de pe planetă şi care pretinde că domneşte peste tot. Deşi micul prinţ nu poate pricepe
ce face el cu adevărat, regele îl învaţǎ pe erou că este mult mai dificil să te judeci pe tine însuţi,
şi uneori, mult mai important decât să îi judeci pe ceilalţi. Doar judecând propriile noastre
persoane putem deveni oameni.

Să nu râvneşti admiraţia celorlalţi

Pe cea de a doua planetă, micul prinţ întâlneşte un om care îşi petrece timpul admirându-se
şi căutând admiraţia celorlalţi. Dar trăind pentru lauda altora, încetezi să mai trăieşti pentru
tine, iar trăind doar pentru tine, nu îi mai iubeşti pe cei din jurul tău.

Să bei ca să uiţi este un viciu al celor slabi

Beţivul bea ca să uite că îi este ruşine că bea. Micului prinţ i se pare foarte ciudat că
bărbatul îşi petrece astfel ziua, în loc să facă multe alte lucruri interesante (ca de exemplu să
picteze flori). Dar adulţilor le aminteşte faptul că este un ciclu vicios, cu un sfârşit trist şi
dezolant.

Nu fi prea serios cu tine însuţi

Micul prinţ întâlneşte un om de afaceri care numărǎ toate stelele din galaxie, ca să poată fi
ale sale. „Sunt ale mele. Le număr şi le tot număr. Este o treabă grea. Dar sunt o persoană
serioasă”. Dar faptul că este prea serios i-a oferit o viaţă monotonă, singuratică, în care nu
apreciază frumuseţea stelelor care îi aparţin.

Nu uita să te bucuri de viaţă

Lampagiul de pe cea de a cincea planetă câştigǎ respectul micului prinţ, pornind şi oprind
cu loialitate lampa în timpul zilei. Dar el nu reuşeşte să se odihnească nici o clipă, deoarece
planeta sa se învârte în fiecare minut. O lună trece într-un minut şi o viaţă în câteva zile.
 Urmează-ţi instinctul şi explorează
Când micul prinţ se întâlneşte cu geograful care refuză să-şi exploreze lumea sa proprie
pentru că este prea ocupat cu cercetarea ţinuturilor îndepărtate, învăţăm că este mult mai uşor
să-ţi doreşti să explorezi cu totul alte locuri şi de fapt să nu ajungi nicăieri.

Încrede-te în caractere neobişnuite – s-ar putea să ai ce învǎţa

Vulpile sunt adeseori considerate viclene şi răuvoitoare, dar aceastǎ vulpe avea pur şi
simplu nevoie de companie şi prietenie. Ea îl învaţǎ pe micul prinţ trei lecţii importante despre
viaţǎ:
– „Unii văd cu adevărat doar cu inima. Ochii nu văd esenţialul”.
– „Timpul pe care îl petreci cu trandafirul tău îl face să fie atât de important”.
– ”Devii responsabil pentru ceea ce ai cultivat”.

Ai grijă de lucrurile tale, căci nu pot fi înlocuite

în mijlocul unei grădini cu trandafiri frumoşi, micul prinţ nu poate uita de trandafirul sǎu –
chiar nu îl poate înlocui. „Nu este nimeni care şi-ar da viaţa pentru tine. Desigur, un simplu
trecător ar zice că trandafirul meu seamănă perfect cu tine. Dar trandafirul meu, el singur, este
mai important decât voi toţi la un loc, pentru că el este cel pe care eu l-am udat”.

Uneori trebuie să îi laşi pe cei pe care îi iubeşti să zboare liberi

Chiar dacă naratorul – un pilot singur şi eşuat – îl îndrăgeşte pe micul prinţ, el ştie că
pentru a-l păstra pe Pământ, ar trebui să-şi rănească prietenul. Înainte să plece, micul prinţ îi
spune pilotului: „Pe una dintre stele voi locui, pe una voi râde, şi toate stelele vor părea că râd
atunci când te vei uita pe cerul înstelat”. Uneori trebuie să-i laşi pe oameni să plece, căci
păstrându-i, îi vei amăgi. Dar lăsându-i liberi poate fi cea mai adevăratǎ dovadă de iubire.

Este mereu actuală și o sursă inepuizabilă de interpretări.

Profund filosofică și abstractă în același timp, cartea este mereu de actualitate, tocmai
datorită multiplelor niveluri de înțelegere. Dacă la baza scrierii sale stă, din câte am citit în
biografia scrisă de Stacy Schiff, Saint-Exupéry (netradusă la noi încă), experiența tristă și
pustiitoare a rătăcirii prin deșertul Arab și apoi a exilului în America de Nord în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, povestea poate fi interpretată și ca o autobiografie metaforică a
autorului.
Locația poveștii – deșertul – derivă din experiența de aviator a lui Saint-Exupéry, care a
rătăcit prin deșertul Arab aproape o săptămână, cu amintirile sale de singurătate, halucinații,
moarte iminentă (și frumusețe învăluitoare), iar povestea de dragoste centrală a Prințului și
Trandafirului este o proiecție a propriei sale povești de dragoste furtunoasă cu soția sa,
Consuelo, (de la care a împrumutat Trandafirului tusea, nestatornicia, atitudinea dictatorială și
leșinurile bruște (în timpul rătăcirii lui prin deșert, în ’35, ea i-a plâns public dispariția pe
propriu ei „asteroid”, o masă de la Brasserie Lipp.).
În același timp, Trandafirul poate fi o metaforă a trecerii nemiloase a timpului, metaforă
atât de potrivită epocii în care trăim, în care viteza și materialul ne călăuzesc viața, uitând
adesea că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, ceea ce este esențial este invizibil pentru
ochi.”

Ne prezintă, prin diferitele tipologii ale adulților care trăiesc pe micile lor planete
proprii, anecdote despre dorințele și banalitățile celor maturi, văzute prin ochii
nevinovați ai copiilor
 Fără îndoială, personajele cu care Micul Prinț se întâlnește în călătoriile sale sunt
emblematice, metaforice, iar faptul că fiecare trăiește pe o planetă mică, proprie, nu poate decât
să ne ducă cu gândul la cât de mic este universul fiecăruia dintre noi – fie că vorbim despre
universul cunoașterii sau universul sentimentelor. Faptul că Micului Prinț îi este teamă că va fi
trimis înapoi pe planeta sa prin mușcătura șarpelui arată că toți avem temeri, mai mult sau mai
puțin realiste, iar întrebările constante pe care și le pune ne dau de înțeles că a căuta răspunsul e
mai important decât răspunsul în sine.

Același lucru îl putem înțelege și din căutarea fântânii de către narator – că lecțiile se
învață și pe propria piele, nu numai din cărți. De departe însă celelalte personaje sunt proiecții
ale defectelor oamenilor: narcisism (Trandafirul), lupta pentru putere (Regele), înțelepciune
fără bază reală (Șarpele), acceptanță fără a pune la îndoială (Omul de afaceri).

Oferă lecții de viață.

Pentru un copil, lumea adulților poate fi uimitoare. Ce este acest „lucru” despre care ei
mereu susțin că îl au de făcut? De ce refuză să alerge prin lanurile coapte de grâu sau să
găsească forme în nori? Și de ce se presupune că copiii nu știu nimic? Vă amintiți când toate
acestea vă derutau total și lumea adulților părea ceva atât de important, atât de mare, și totuși,
atât de dureros de plictisitor? Așa este și pentru Micul Prinț, însă prin experiențele acestuia
învățăm multe…
-trebuie să cercetăm lucrurile în profunzime
-nu trebuie să ne ascundem sentimentele; s-ar putea să pierdem tot ceea ce e important
-trebuie să ne judecăm pe noi înșine înainte de a-i judeca pe ceilalți
-bem ca să uităm, dar amintirile au colac de salvare și mereu ies la suprafață
-nu trebuie să ne luăm prea în serios
-trebuie să ne iubim viața – nimeni nu știe cu siguranță dacă vor mai urma altele
-trebuie să ne urmăm instinctele
-uneori e nevoie să îi lăsăm pe cei pe care îi iubim să plece

Ne imploră să punem sub semnul întrebării maturizarea noastră.

De mai multe ori întâlnim în carte expresia „lucruri serioase”, și de fiecare dată subliniază
diferențele dintre prioritățile adulților și cele ale copiilor: pentru adulți, problemele serioase
sunt cele legate de afaceri și de necesitățile de bază ale vieții; pentru copii, probleme serioase
țin de imaginație. Această diferență este primul semn că, odată cu maturizarea, pierdem din
vedere ceea ce este important pentru noi, pentru a ne conforma așteptărilor societății. Nu pot să
nu mă aplec asupra celui mai reprezentativ paragraf în acest sens:
Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă
niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: «Cum sună vocea lui?
Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi?» Ei vă întreabă: «Câți ani are? Câți frați are? Cât
cântărește? Cât câștigă tatăl său?» Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.
Ne amintește despre importanța socializării și creării de legături umane.
Trăim într-o perioadă foarte tulbure. Apariția rețelelor de socializare a dus la o reducere a
timpului petrecut (fizic) cu apropiații, cu familia și prietenii, preferând să ne ascundem în
spatele monitorului și să „socializăm” apatic și interesat. Ce ne facem însă când viața virtuală o
detronează pe cea reală și singurii noștri prieteni sunt niște pseudonime care ne spun exact ceea
ce vrem noi să auzim, nu adevărul? Ce ne facem când ne pierdem toți prietenii reali și viața
noastră devine un cumul de ore petrecute online? Tocmai acesta este unul din aspectele cele
mai importante sugerate de nuvelă: noi, oamenii, suntem ființe sociale și sociabile, legăturile
create cu ceilalți oameni sunt construite prin eforturi și momente împreună – a lăsa garda jos, a
avea curajul de a experimenta, fie că este vorba despre fericire, dor, suferință, pierdere sau
durere, asta diferențiază viețile noastre de roboți. De aceea, cartea ne trage un semnal de
alarmă: avem responsabilitatea de a păstra aceste legături odată ce se formează. Deși, cum
foarte bine subliniază Micul Prinț,

„Singur te simți și printre oameni. […] Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar
oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă
nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

Abundă în exprimări metaforice excelente, care scoase din context, pot deveni
excelente motouri în viață.
Mie îmi plac citatele din cărți. În copilărie aveam un caiet unde notam frazele care mă
impresionau. Era un caiet negru, sobru, așa cum credeam eu că arată literatura. Iar primul citat
din caiet era, bine înțeles, din Micul Prinț: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este
obositor pentru copii să le dea întruna explicații.”
Copil fiind, rezonam perfect cu această idee – adulții nu mă înțeleg, mi-au tăiat aripile
creativității înainte să apuc să le deschid larg. Acum însă am alte și alte fraze cu care rezonez și
de care îmi amintesc cu drag, dar una mă conduce în viața de zi cu zi:
„Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne,
cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată,
nesfârșită.”
Nu știi niciodată ce se va întâmpla mai departe.
Cartea este un mister total. Personajele metaforice sunt inedite, aventurile Micului Prinț
sunt amețitoare, opera rămâne mereu deschisă, te lasă să îți pui mii de întrebări – așa cum nu
vom ști niciodată ce s-a întâmplat cu autorul său, în noaptea dispariției sale (31 iulie 1944). Și
chiar dacă o citești prima oară sau a zecea oară, ideile te surprind atât de puternic, încât mintea
ți se blochează și caută noi și noi semnificații, neștiind niciodată ce urmează să imagineze. Da,
„omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul.”

Poate fi readaptat de nenumărate ori și niciodată nu este plictisitor de privit.

La celebritatea nuvelei au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și
cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, dar și faptul că a
fost obiectul unor analize subtile. Și deși a fost adaptată de mai multe ori – inclusiv ca operă și
balet, filmul de animație ce va fi lansat în această toamnă ar putea fi cea mai frumoasa
interpretare a sa, dacă e să ne bazăm pe noul trailer (în limba franceză). Întotdeauna cea mai
nouă adaptare este și cea mai frumoasă, întotdeauna regizorii învață din greșelile celor dinainte
și pun în fața spectatorilor cea mai bună interpretare a celei mai cunoscute nuvele clasice
franceze.
 Floriţa din codru, de Ioan Slavici
Tipul fetei viteze şi isteţe apare la Ioan Slavici în Ileana cea şireată, Limir-împărat şi
Floriţa din codru, unde acţiunea se petrece la o cârciumă din codru, şi nu la curtea domnească.
Tema basmului este frumuseţea, frumuseţea care poate face lumea mai bună, pe un scenariu
clasic, al relaţiei dintre mama vitregă şi fiica adoptivă.

În basmul Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în Transilvania,
ci şi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în culegerile şi
prelucrările multor creatori de basme. Dar, în cazul lui Ioan Slavici este abordat nu tocmai tipic
(ca în cazul majorităţii basmelor din literatura universală, precum, Hansel şi Gretel, Albă-ca-
Zăpada, care abordează tema copiilor orfani).

La Slavici, subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc. Floriţa nu

este fată de împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a plecat într-o dimineaţă
după lemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o fetiţă ce se juca cu nişte pui de
căprioară, sărmană, dar nobilă prin înfăţişare şi purtare. Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata
în braţe, ducând-o acasă. Fata cu cât creştea, cu atât se făcea mai frumoasă. Oamenii i-au spus
Floare. Dar frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia mamei vitrege. O frumuseţe cu totul diferită de
cea a mamei sale adoptive, o frumuseţe subtilă, naturală, datoare naturii înseşi, care a înzestrat-
o cu harurile sale.

Basmul ilustrează acest lucru încă de la început: „Nu numai Floriţa, ci şi maică-sa,
crâşmăriţa, era însă frumoasă. Crâşmăriţă nu era însă aşa de frumoasă ca şi Floriţa, şi Floriţa
altfel iară, nu ca şi crâşmăriţă. Crâşmăriţă era frumoasă ca şi o pană de păun; Floriţa era
frumoasă ca şi o floare ce creşte ascunsă în umbra tufelor. Crâşmăriţă era frumoasă încât
nimeni nu se putea răbda ca să nu vorbească cu ea şi nimeni nu cuteza să privească la ea;
Floriţa era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu privească la ea şi nimeni nu cuteza
să vorbească cu ea. Crâşmăriţa atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa
vinului, ţi se părea cum că vinul e mai tare şi mai înfocat; Floriţa atâta era de frumoasă încât,
dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e mai dulce şi mai moale”.

Potrivit Floricăi Bodiştean, este vorba aici, de fapt, de o competiţie între vârste, dar şi între
tipologii, între „femininul tentator, senzual, de tip Calipso, un feminin ce stârneşte dorinţa şi o
întreţine, şi femininul virginal, cast, adolescentin, gen Nausicaa, cel ce naşte fascinaţie şi
îndeamnă la visare. Unul te incită la apropiere, celălalt te îndepărtează ca orice lucru pe care-l
simţi inaccesibil; primul e agresiv, al doilea îmblânzeşte asperităţile lumii şi sublimează
patimile într-o atitudine pur admirativă”.

Ioan Slavici
Mama vitregă îşi dezlănţuie persecuţiile: o pune pe Floriţa la tot felul de munci peste
puterile ei, spre a-i distruge frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare, să
taie lemne, de dimineaţă până noaptea. Ori de câte ori se vestea trecerea fiului de împărat pe la
crâşmă, cârciumăreasa, după ce se gătea, îşi întreba oglinda dacă e frumoasă. Dar, de fiecare
dată, oglinda îi spunea că tot mai frumoasă e Floriţa. Apare aici motivul oglinzii, la fel ca în
Albă-ca-zăpada. În cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea
Boanta, s-o omoare în codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanta ia ochii de căprioară
care căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că sunt ai Floriţei.
 Rămasă în codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi (nu pitici, 12 la
număr), pe care îi socoteşte nişte oameni năpăstuiţi şi caută să le uşureze viaţa; se face utilă, ba
chiar indispensabilă: le curăţă coliba, le face mâncare, le coase hainele, îi îngrijeşte, şi astfel,
prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme. Aceştia se lasă de hoţie - a doua dovadă a puterii
frumuseţii. Urmează procesul umanizării unor fiinţe gregare şi recâştigarea lor de partea
binelui. Vrând să-i intre în graţii, hoţii se întrec în atenţii şi îşi regăsesc candoarea - element
inovativ al lui Slavici.

Mama vitregă tulbură această armonie, urmărind s-o piardă pe Floriţa, prin diferite
intervenţii, folosindu-se de aceeaşi unealtă malefică, baba vrăjitoare (obiecte vrăjite: inel,
rochie, firul morţii). Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc şi
rămân lângă sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul de împărat, care o duce la
palat. Aici, fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos firul morţii. Floriţa
reînvie şi devine soţia fiului de împărat. Maştera are parte de o pedeapsă rafinată care să-i
reveleze vanitatea: „După nuntă, împăratul porunci ca să se facă o casă cu păreţii de oglindă, să
se adune cele mai frumoase neveste din ţară şi să închidă pe crâşmăriţa cea vicleană cu ele,
pentru ca să vadă şi, văzând, să se surpe în gândul ei, cum că nu-i ea cea mai frumoasă în ţară”.

Floriţa este personajul care reprezintă simbolul binelui: se afirmă prin frumuseţe deosebită,
prin hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile, fiind plină de curaj. La
început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită Floriţei, devin oameni cinstiţi. Influenţa
pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o asupra hoţilor, pune în evidenţă o însemnată idee etică şi
estetică, aceea a eficacităţii exemplului bun, a blândeţii şi gingăşiei în reeducarea unor oameni
nărăvaşi.

Mesajul basmului este următorul: frumuseţea nesusţinută şi de alte valori este vanitate
condamnabilă, căci naşte gesturi radicale, dar şi că în preajma virtuţilor frumuseţii, a frumuseţii
integrale înţelese în spirit antic (în baza principiului kaloka-gatheed), dar şi popular, lumea
devine mai bună.

Floriţa din codru ilustrează o idee semnalată în general de critică, aceea că universul
basmelor lui Slavici este preponderent feminin, femininul malefic, aducător de moarte,
reprezentat de zâne, iele, vrăjitoare, mume ale pădurii, vâlve, vântoase, dar şi de cel izbăvitor,
fie printr-o acţiune virilă, fie prin fascinaţia pe care o exercită fecioara, activă, adormită sau
moartă, asupra celor din jur. Ioan Slavici a adăugat noi valori şi semnificaţii substratului etic al
creaţiei populare. Sporirea semnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil
moral, precum şi modul în care concepe finalul basmelor sale. Datorită profundului caracter
etic, se vădeşte şi valoarea educativă a basmului.
 Dumbrava minunată
Lizuca are 6 ani și este o fetiță orfană pentru că mama ei a murit. Tatal ei s-a recăsătorit cu
doamna Mia Vasilian. Mama vitregă nu o iubește pe Lizuca și se se poartă urât cu ea.

Într-o zi când domnul Vasilian era plecat la București, mama vitregă a Lizucăi, are
musafiri: pe cucoana Emilia și (fiica) madam Neicu. În așteptarea cafelei, doamnele discută.
Mia Vasilian mărturisește că este fericită, deși se află la a doua căsătorie. Soțul ei, care este mai
bătrân decât ea cu 15 ani, o răsfașă și îi satisface toate capriciile.

Sosește în vizită și locotenentul Micuș Lazăr. În timp ce doamna Mia primește musafirul,
se strecoară în salon Lizuca vrând să mănânce șerbet. Servitoarea o ceartă și o trimite afară.
Bătută și certată, fetița merge la prietenul ei, câinele Patrocle. Plânge și îi spune că a hotărât să
plece la bunici.

La amiază fetița și câinele părăsesc casa părintească și merg în orașelul bunicilor. În drum
spre bunici ei trebuie să traverseze dumbrava Buciumenei. Din poveștile bunicii ei, Lizuca știe
că atunci când traversezi o pădure trebuie să lași un semn pe unde treci. Așadar, își umple
buzunarele cu cenușă și o bucată de pâine de mâncat pentru drum și pleacă.

În drumul ei, Lizuca vorbește cu Sora Soarelui și cu Sfânta Miercuri, care îi spun că e
foarte bine că a plecat de la mama vitregă și că vre să locuiscă la bunici.

Când soarele apune, Lizuca intră în lumea magică a poveștilor, unde se întâlnește
viețuitoarele (animalele) pădurii, care o primesc cu drag.

Fiindcă (pentru că) se înnoptează și numai luna luminează, fetița își găsește culcuș(loc de
dormit) împreună cu Patrocle în scorbura unei răchite (copac) bătrâne. Lizuca îi spune lui
Patrocle că se teme de fantoma cu coarne lungi.

Apoi, în dumbrava Buciumenilor, plină de farmec, se petrec lucruri minunate. Totul se

transformă într-o lume de basm și apar: Domnița cea bălaie, prichindeii, bătrâneii, făurarii,
diferite animale ieșite din peretele unei stânci. Lizuca află astfel povestea Zânei închipuirii
(imaginației). Apoi, în visul ei apare și mama sa, care îi spune că mereu va fi cu ea și că o
iubește mult.

În același timp, observând că Lizuca lipsește de acasă, doamna Vasilian trimite pe

servitoare să o caute la bunici, dar n-o găsește acolo. Bunicii află că fetița a plecat de acasă și o
caută în dumbravă unde știu că ea fuge uneori. O găsesc și o aduc acasă la ei.

Când se trezește a doua zi, Lizuca vede cu bucurie că este în camera micuță și curată de la
casa bunici. Este camera în care s-a născut și a trăit cu mama ei. Liniștea este spartă de vocea
mamei vitrege și a slujnicei care cer fetița să o ducă acasă. Bunicul le spune că Lizuca va
rămâne la el. Gesticulând, femeile atrag spre ele albinele care le alungă din livadă.

Astfel, Lizuca rămâne la bunici, înconjurată de dragostea acestora.

 Alice în Țara Minunilor
„Alice în Țara Minunilor” este o poveste scrisă sub forma unui roman, al cărei autor este
Lewis Carroll (pe numele său real, Charles Lutwidge Dodgson). Cartea a fost publicată pentru
prima dată în anul 1865, iar povestea a fost inventată pentru Alice Liddell, o fetiță care se afla,
din când în când, în grija scriitorului.

Ea întâlneşte personaje înscrise acum în conştiinţa colectivă: Iepurele care se vâră în „balta
de lacrimi”, a cărui poveste este prezentată grafic sub forma unei cozi; Omida ce pufăie din
narghilea; înfricoşătoarea Ducesă ce alăptează un porc; Pisica din Cheshire, cu rânjetul ce
apare şi dispare; Pălărierul Nebun băutor de ceai şi Iepurele de Martie, ce îl stoarce pe alunar în
ceainic; criminala Regină de Cupă, care foloseşte flamingi pe post de crose de crochet; şi
plângăcioasa Broască Ţestoasă care o învaţă Cadrilul Homarilor.

Alice, o fetiţă de şapte ani, moţăie pe malul râului Isis, unde îl vede pe Iepurele Alb
privindu-şi îngrijorat ceasul. Brusc, ea se decide să îl urmeze pe iepurele punctual pe sub
pământ, unde dă peste diverse situaţii ciudate. Mânată de curiozitate, Alice îl urmărește pe
curiosul personaj până ce decide să-l urmeze în vizuina lui.

Fără să-și pună întrebări privind felul în care va ieși din vizuină, Alice pătrunde în ceea ce
pare a fi la început un tunel. Pe parcurs, însă, coborârea devine atât de abruptă încât fata cade în
loc să coboare. Când aterizează, în sfârșit, după o cădere prelungită, descoperă că nu este destul
de rapidă încât să-l urmeze pe iepure, astfel încât aceasta rămâne într-o încăpere lungă, de jur
împrejurul căreia se afla o mulțime de uși. Toate erau, însă, încuiate, iar Alice începe să se
îngrijoreze, întrebându-se cum va ieși de acolo vreodată. Ajunsă lângă o măsuță din sticlă,
fetița descoperă că pe ea se afla o cheie din aur. Din nefericire, cheia nu se potrivea niciuneia
dintre uși. Întrebându-se care era ușa pe care cheia ei o putea deschide, Alice observă o
perdeluță, pe care o trage la o parte, descoperind bucuroasă o altă ușă, căreia i se potrivea
cheia.

Ușa era înaltă doar de trei palme, astfel încât fetița trebui să îngenuncheze pentru a vedea
ce se află de cealaltă parte a ei. Aceasta dădea într-un culoar, la capătul căruia Alice observă o
grădină minunată. Gândul că nu încăpea pe ușă, iar astfel, a ajunge în grădină devenea
imposibil, o întristează pe Alice. Întorcându-se la măsuță, ea observă o sticluță care nu fusese
acolo cu câteva minute înainte.

Alice intra in casa si mananca niste cozonac care o face sa creasca din nou, pana cand nu
mai incape in camera. Vazand aceasta, Iepurele trimite un servitor, pe soparla Bill, sa intre pe
cosul casei, insa Alice il arunca afara.

Iepurele si servitorii incep sa arunce cu pietre, care se transforma in bucati de cozonac,

care o micsoreaza pe Alice. Aceasta iese din casa si se indreapta spre o pasune unde intalneste
un catel urias si apoi o ciuperca mare, pe care sta o omida. Ea ii spune ca o bucata din ciuperca
o va micsora, iar alta o va face sa creasca.

Alice ia o bucata din amandoua partile si merge mai departe. Ajunge la casa Ducesei,
unde bucatareasa pune foarte mult piper in mancare. De aceea, Ducesa si copilul ei care
seamana cu un purcel, stranuta incontinuu. Ducesa este invitata de Regina sa joace croquet si ii
arunca lui Alice copilul. Acesta se transforma in purcel si Alice ii da drumul in padure.
 Apare pisica de Chesire pe o ramura de copac si o indruma pe Alice, spunandu-i ca intr-o
parte locuieste Iepurele de Martie, iar in cealalta Palarierul, amandoi nebuni. Alice porneste
spre casa Iepurelui de Martie, unde acesta lua ceaiul cu Palarierul si cu Harciogul. Acestia sunt
plictisitori, iar Palarierul este chiar nepoliticos.

Alice paraseste masa si intra intr-o scorbura de copac care o duce inapoi in sala cea mare
cu masuta. De data aceasta Alice nu uita cheia si intra in gradina superba, unde vede niste
slujitori in forma de carti de joc care vopseau o tufa de trandafiri.

Vine alaiul regal si Alice face cunostiinta cu Regele si Regina. Aceasta o invita sa joace
croquet alaturi de ea. Jocul este insa lipsit de reguli, fiind un haos total, asa ca Alice vorbeste
cu pisica de Chesire al carei cap tocmai apare pe cer.

Regele intra in discutie, insa pisica refuza sa-i sarute mana. Regina ordona sa i se taie
capul, precum si celorlalti jucatori, in afara de Alice.

Regina se ofera sa i-o arate lui Alice pe Falsa Broasca Testoasa, insa i-o incredinteaza
Grifonului deoarece trebuie sa se intoarca. Grifonul o duce pe Alice la Falsa Broasca Testoasa
care ii arata cadrilul homarilor.

Deodata se aude vocea Reginei si Alice impreuna cu Grifonul se duc la tribunal. Alice
este cheamta ca martor, insa incepe sa creasca pana cand devine foarte mare, iar Regele ii
spune ca trebuie sa paraseasca sala. Atunci se trezeste si incepe sa-i povesteasca surorii sale
intregul vis.

Ea întâlneşte personaje înscrise acum în conştiinţa colectivă: Iepurele care se vâră în „balta
de lacrimi”, a cărui poveste este prezentată grafic sub forma unei cozi; Omida ce pufăie din
narghilea; înfricoşătoarea Ducesă ce alăptează un porc; Pisica din Cheshire, cu rânjetul ce
apare şi dispare; Pălărierul Nebun băutor de ceai şi Iepurele de Martie, ce îl stoarce pe alunar în
ceainic; criminala Regină de Cupă, care foloseşte flamingi pe post de crose de crochet; şi
plângăcioasa Broască Ţestoasă care o învaţă Cadrilul Homarilor.
 APOLODOR, un pinguin călător
Apolodor este un pinguin de la circ, care cântă la cor. Este ”grăsuț, curat, atrăgător”,
îmbrăcat într-un frac strălucitor.
Într-una din zile îl apucă tristețea și dorul după frații lui din Labrador, iar motanul Tiț vrea
să-l împace: ” – Prietene, aș da/ Mustața și codița mea, Aș da un litru de caimac,/Aș da orice, să
te împac.” Toate celelalte nimale vor să-l împace: ariciul îi dă ace, ursul mure, iar iepurele
salată și fructe dulci.
Tristețea însă nu îi trece. Impresionat, dirijorul Domisolfa spune că cel mai bine ar fi ca
Apolodor să plece totuși spre Labrador.
Încep, așadar, aventurile sale de călătorie. Zboară cu avionul, apoi cu parașuta, dar
ajunge forțat la Capul Nord., ”cu parașuta spartă/ Fără busolă, fără hartă./”
Este luat pe pescadorul Meteor, iar apolodor îi distrează pe toți cu vocea lui. În portul
Behring este nevoit să coboare. Străbate Alaska și află că, de fapt, a fost născut din întâmplare
în labrador, deoarece acolo nu se află picior de pinguin. Află că familia lui este pe gheața
Golfului Terror.
Ajunge pe țărmul african unde îl deranjează căldura și este foarte obosit. O găsește aici
pe sora cămilei Suzi care a fost foarte bună cu el la circ, ca o mamă. Impresionată, cămila se
ofră să-l conducă spre Sud. Trece prin deșertul Sahara, se oprește într-o oază unde își mai
revine puțin.
Rătăcește un an prin continentul african, lucrează ca hamal, cărând ”stafide și năut”, iar
apoi vânează în Mozambic.
Se sune apoi că a fost poet în Tibet, fachir în India, că a deschis un concert la Bangladesh.
Devine milionar pe o insulă în pacific unde găsește un geamantan cu patruzeci de
diamante. Avea cinci cofetării, mânca numai bunătăți, dar după un an ăl ajunge din nou dorul
de frații lui.
Ajunge pe coasta Californiei, în Statele Unite. Întâlnește un pistolar, Sallivar Tom, care
ucidea și jefuia. Acesta cade într-un butoi, fiind beat și toți tremurau de frica lui. Apolodor este
curajos: bate niște cuie în capacul butoiului și îl duce pe tâlhar la închisoare.
Pornește mai departe. Se urcă într-un camion ce transporta fier vechi, îmbracă o armură de
fie și ajunge în orașul Saint Luis. Oamenii de aici cred că este de pe marte și vor să-i dea funcții
importante. A fost pus pe post de statuie și oamenii plăteau ca să-l vadă. Este furat de un tâlhar,
dus și băgat într-o navă spațială, pe care au pornit-o.
Aterizează în portul New Orleans. Este luat ca ajutor de căpitanul Syrus Smith, bețivan și
el. În timp ce căpitanul doarme, Apolodor citește o telegramă primită de căpitan, în care i se
spunea acestuia să îl aducă mort pe Apolodor. Ăși dă seama că că pitanul l-a înșelat. Scapă de
pe nava acestuia și ete salvat de niște pescari din Uruguay. Este foarte bine primit în casa unui
profesor, dar dorul de frațți lui îl împinge din nou la drum.
Ajunge în Antarctica, pe gheața Golfului Terror.
Este primit de bunicul Apolodorin, de mama Apolodorina, de tatăl Apolodorel, de unchiul
Apolodorini.
Aflat acum în ținutul foarte friguros de la Pol, I se face dor de prietenii de la circ, de
colegii de la cor. Ofta mereu: ”Aș vrea să plec la București!”
Reface acest drum lung și este întâmpinat cu bucurie de prietenii lui.
 SCUFIȚA ROȘIE

Scufița Roșie este o fetiță care este trimisă de mama ei cu merinde aflate într-un coșuleț la
bunica ei care are casa în pădure. Copila pierde noțiunea timpului și, tot culegând flori, se abate
din drum. În pădure se întâlnește cu Lupul, personaj negativ, care, ademenit de mirosul
încântător al bucatelor din coșul fetei, o urmărește până la casa bunicii. Ajuns înaintea Scufiței,
Lupul o mănâncă pe bunică și se îmbracă cu hainele ei, așezându-se în pat. Scufița ajunge la
căsuța cu pricina și bate la ușă. Lupul își preface vocea și o poftește înăuntru. După o serie de
întrebări prin care fata dorește să se convingă că cea din pat este chiar bunica ei, se lasă
ademenită, iar Lupul o înghite și pe ea.

Aici se termină povestea lui Charles Perrault. Urmează o morală (în versuri) în care fetele
tinere primesc sfaturi despre cum ar trebui să învețe să distingă „lupii răi” din societate.

În versiunea fraților Grimm morala lipsește, iar poveștii i se adaugă un happy-end în care
un vânător aflat întâmplător în apropiere, auzind sforăiturile Lupului, intră în casa bunicii. El
își dă seama imediat de cele petrecute și ia o foarfecă mare și taie burta Lupului ca să le scape
pe cele două nefericite, Scufița și bunica ei, care abia mai respirau în burta animalului și umple
burta lupului cu pietre. Fericiți, iau masa împreună și se înfruptă din bucatele aduse de Scufița
Roșie.