Se spune că a fost mai demult, pe când domnitorul Ștefan cel Mare

și Sfânt stăpânea în Moldova, luptându-se cu turcii, o femeie vrednică, pe

nume Tudora Vrâncioaia, care avea șapte feciori: Bodea, Spirea, Negrilă,
Bârsan, Spulber, Pavel și Nistor. Toți șapte erau ciobani în munții
Vrancei, după cum erau mai toți voinicii locului.
S-a întâmplat ca, într-o luptă cu turcii, Ștefan, neavând destulă
oaste, să fie învins. Singur, flămând, obosit și necăjit, a bătut la ușa
Vrâncioaiei, să primească găzduire de-o noapte. Aceasta l-a primit - fiind
lege nescrisă ospitalitatea străinilor - și l-a omenit cum se cuvine. Curând
după aceea, domnitorul a adormit, fără să dezvăluie cine este.
Vrâncioaia însă a ghicit cine e, după îmbrăcăminte și după chip.
Auzise ea că domnitorul e la ananghie, deci și-a chemat feciorii de la
treabă și i-a îndemnat să strângă fiecare câte o mică oaste din munți și să
meargă la luptă.
Feciorii au făcut așa, încât dimineață, când s-a trezit domnitorul, în
fața casei era oastea gata.
Cu mare bucurie a pornit Ștefan la luptă, alături de feciorii
Vrâncioaiei, obținând de această dată victoria. Niciunul din cei șapte frați
nu a pierit în luptă. La sfârșitul bătăliei, Ștefan i-a chemat la sine, să-i
răsplătească: fiecăruia i-a dăruit unul dintre munții Vrancei, întocmind act
domnesc pentru aceasta.

Și așa, cei șapte frați s-au întors la îndeletnicirile lor, întemeind

fiecare un sat cu numele său. Iar mama lor a rămas de legendă, pentru
vrednicia și curajul ei, pentru inima generoasă și pentru iubirea de țară.