Bufnița

Hurjui Florin Ștefan

Clasa a V-a „A”

Bufniţa este o pasăre de mărime medie cu gheare puternice, ciocul orientat în jos, cu
auz foarte dezvoltat şi vederea la fel.

Bufniţa comună

Caracteristici fizice
Au un zbor silențios și un colorit protector, de obicei brun, cea ce le ajută la prinderea
insectelor, a păsărilor și a mamiferelor mici. În repaus corpul lor are o poziție verticală.
Corpul bufniței este rotund, acoperit de un penaj bogat, cu un cap mare la care se
remarcă 2 ochi rotunzi galbeni-portocalii ce ocupă jumătate din mărimea capului. Bufnițele au
ochi globuloși așezați frontal, cioc puternic, încovoiat, văz și auz foarte bine dezvoltate.
Degetele sunt scurte, prevăzute cu gheare lungi, ascuțite și încovoiate. Au o lungime de 13-70
cm, în funcție de specie. Penele formează discuri faciale sau smocuri în jurul urechilor, fapt
care le ajută să localizeze prada cu mare precizie prin reflectarea sunetului spre urechi.
Deși aceasă pasare și-a atras un renume negativ din cauza sunetului lugubru,
asemănător cu un vaiet, ea este foarte folositoare, vânând într-un an aproximativ 10 000 de
șoareci care, înmulțindu-se, ar consuma cantități uriașe de hrană și ar duce la răspândirea
multor boli. Se hrănesc cu rozătoare sau insecte, pe care le vânează noaptea sau în crepuscul
și pe care le înghit de obicei întregi. Majoritatea bufniţelor sunt vânători nocturni şi îşi
localizează prada utilizând o combinaţie de auz şi văz. Ochii lor sunt largi, permiţându-le să
vadă bine în condiţii de întuneric. Ochii sunt orientaţi înainte, oferindu-i o vedere binoculară,
lucru ce ajută la localizarea exactă a prăzii. Bufniţa are ochi în formă cilindrică şi din cauza
acestei forme nu îşi poate schimba unghiul de vedere fără a roti capul. Ca o compensare, o
bufniţa îşi poate roti capul la 270 de grade pentru a avea un orizont cât mai mare de vedere.

1
 De asemenea, auzul său este ascuţit, urechile fiind poziţionate asimetric pentru a-i
oferi un auz tridimensional, permiţându-le să audă cel mai mic foşnet făcut de o potenţială
prada.
Resturile de la hrană sunt eliminate sub formă de cocoloașe, ingluviile. Cuibăresc în
scorburi, cuiburi vechi ale altor păsări, vizuini, găuri în maluri, fisuri în stânci, iar unele în
mediul antropic, în preajma hambarelor, silozurilor, în cimitire etc. Ele pot depune 2-10 ouă
albe și rotunde. Puii sunt nidicoli, acoperiți de regulă la ieșirea din ou cu un puf des. Sunt păsări
folositoare, deoarece consumă rozătoare și insecte dăunătoare. Bufnițele sunt răspândite pe
întreaga suprafață a pământului, mai puțin în Antarctica. În România au fost semnalate 12
specii de bufnițe, iar în Republica Moldova 8 specii.
Bufniţa are un profil distinct- postura ei este dreaptă şi are un cap mare şi rotund. Are
o coadă scurtă şi aripi largi. Penajul este catifelat şi dens, iar penele sunt specializate pentru
zborul silenţios.
Bufniţa-spiriduş este cea mai mică din lume, având 12 centimetri şi 40 de grame
greutate. Vulturul-bufnita eurasian este cea mai mare din lume măsurând 1 metru înălţime, 2
metri lungimea aripilor deschise şi 4 kilograme greutate.
Bufniţele vânează prăzi ce includ mamifere, alte păsări, reptile şi insecte. Ele nu au dinţi
pentru a mesteca prada şi de cele mai multe ori o înghit întreagă. La 6 ore după ingerare,
bufniţele regurgitează părţile nedigerabile: oase, pene sau blană.
Bufniţa elf este singura care se mai hrăneşte şi cu seminţe sau fructe. Cele mai mari
specii de bufniţe pot vâna mamifere precum pui de lup, vulpi sau căprioare mici.
Bufniţele vânează atât de bine încât unele specii îşi surprind prada fără să fie auzite.
Cea mai răspândită bufniţa este Striga, aceasta poate vâna până la 1000 de şoareci pe an.
Fermierii o apreciază pentru că reduc numărul de şoareci care fac pagube recoltelor. Bufniţa
polară deţine teritorii până la 2km pătraţi; este una din cele mai mari specii de bufniţe.

Mediu de viaţă
Bufniţele trăiesc pe toate continentele exceptând Antarctica. Acestea trăiesc în jurul
lumii de la pădurile dense, până la câmpiile deschise. Bufniţele polare trăiesc în tundrele din
jurul cercului polar Arctic. Bufniţa comună, cea mai răspândită dintre toate speciile, trăieşte
pe fiecare continent al globului, în pădurile temperate, tropicale, de conifere şi numeroase
tipuri de câmpii şi savane. Marea bufnita cu coarne ocupa o mare parte din America de Nord,
Centrală şi de Sud.

Reproducere
Bufniţele se reproduc sexual şi apoi depun ouă cu coaja tare. Acestea, comparativ cu
alte păsări, nu-şi construiesc cuiburi ci le folosesc pe acelea ale altor specii construite în
sezoanele trecute sau pe pământ. Oul de bufniţă este aproape sferic şi de obicei se depun
între 2 şi 7 ouă. Fiecare ou eclozează la două zile distanţă, acest lucru însemnând că puii mai
mari beneficiază de mai multă hrană, iar cei mici sunt condamnaţi la înfometare.

Clasificare
Bufniţele sunt un grup de păsări ce includ 205 specii, fiind divizate în două grupe: cea
adevărată şi cea de hambar. 190 de specii sunt de bufniţă adevărată şi 15 specii sunt de
hambar.

2
Evoluţie
Fosile de bufniţă au fost descoperite în depozite datând din vremea Paleocenului
(„amurgul timpuriu al recentului” fiind o epocă ce a început acum 65 milioane de ani şi s-a
încheiat acum 55 milioane de ani, deci înaintea apariţiei omului). Există 41 de specii pe cale de
dispariţie, cele mai vechi specii fiind cele de hambar. Încă nu se ştie dacă bufniţa a apărut în
emisfera vestică sau estică.

Bufniţa ca simbol
Bufniţele sunt descrise în peşterile pictate în Franţa datând de acum 15.000-20.000 de
ani în urmă. De asemenea, acestea au mai apărut şi în hieroglifele egiptene. În cultură, au fost
asociate cu o mulţime de simboluri ce reprezintă: ghinionul, moartea, prosperitatea şi
înţelepciunea.

10 lucruri interesante despre bufniţe

Bufniţele se remarcă între toate animalele. Aceste creaturi zburătoare uşor
antropomorfe au cucerit noaptea, în timp ce aproape toate celelalte păsări se limitează la zi.
Nu toate informaţiile despre bunițe pot fi fapte ştiute de toată lumea, la scară largă – mai ales
că prietenii noştri înţelepţi au câteva povești chiar interesante de spus.

Adaptări la circulaţia rapidă a sângelui

Bufniţele variază în dimensiuni, aspect şi colorit, dar toate au un lucru în comun –
abilitatea de a-şi întoarce capul la 270 de grade. Pentru a face acest lucru, gâtul lor include 14
vertebre, în locul celor şapte găsite în păsările “normale”. Deşi vertebrele gâtului permit o
gamă largă de mişcări, multe animale – inclusiv oamenii – ar suferi de răniri arteriale
traumatice şi de întreruperi ale circulaţiei sângelui, ca urmare a unei mişcări atât de extreme.
În încercarea de a înţelege cum poate exista o astfel de capacitate, oamenii de ştiinţă
au descoperit că bufniţele au sisteme speciale pentru adunarea sângelui care îl strâng pentru
a le oferi putere creierului şi ochilor, atunci când mişcările gâtului opresc circulaţia. Alte
adaptări grozave ale bufniţelor includ un curs alternativ al vaselor de sânge şi vase – amortizor,
care au rolul de a preveni rupturile şi atacul cerebral atunci când capul realizează mişcări
violente.

Pseudo – canibalismul bufniţelor

Canibalismul se referă la actul de a-şi consuma membri ai propriei specii. Probabil că
este surprinzător că bufniţele nu sunt chiar potrivnice atunci când vine vorba de consumarea
unor bufniţe din alte specii. Bufniţa mare cornută reprezintă unul din prădătorii principali ai
bufniţei nordice pătate. La rândul său, bunifa nordică pătată va mânca bufniţe chiar şi mai
mici.
Extinderea bufniţei nordice pătate dinspre mlaștinele de sud – est către Pacificul de
nord – vest este văzut ca reprezentant parţial al declinului populaţiei de bufniţe Western
Screech Owl, din cauza consumului de bufniţe a altor bufniţe. Pe lângă alte bufniţe, există şi
alte specii aviare care le vor vâna pe post de mâncare. Din fericire, pot fi ajutate: dacă cineva
care redă sunete de păsări pentru a le atrage, încetează – bufniţele ar putea să îi răspundă,
dându-şi, astfel, de gol, locaţia.

3
Ochi nebuni
Văzul bufniţelor este destul de neconvenţional. Ochii lor sunt foarte mari şi ocupă o
mare parte din craniu. Ochii bufniţelor sunt complet imobili şi nu pot fi consideraţi cu adevărat
“globi oculari”, din moment ce au, de fapt, formă de tub. Văzul binocular le permite să se
axeze pe pradă şi le măreşte percepţia adâncimii. Totuşi, acest lucru face bufniţa mai
vulnerabilă în fata prădătorilor, care include alte bufniţe şi stoluri de păsări. Datorită faptului
că bufniţele îşi pot roti capul la 270 de grade, acest lucru le ajută să compenseze pentru ochii
imobili şi privirea drept – înainte.

Unele mănâncă plante

Bufniţele se numără printre carnivorele pure din lumea păsărilor. Ocupând o fracţie
din totalul speciilor de pe mapamond, aceşti vânători de noapte nu se dau în lături de la a
căuta prin gunoaie, dacă este cazul. Totuşi, o specie este unică în modul în care a cucerit
noaptea. Printr-o întâmplare ciudată în rândul păsărilor, bufnita elf nu se hrăneşte doar cu
animale mici, ci adăugă şi fructe şi seminţe în hrana lor. Aceste bufniţe iau parte la un fel de
“cultivare”, în care îşi întind excrementele în jurul locului unde cuibăresc pentru a atrage
gândacii de bălegar. Aceste “păsări de pradă” întreprinzătoare par să favorizeze fructele
ţepoase ale cactusului tasajillo, ca parte a hranei lor de ne – prădători.

Multe bufniţe nu “ţipă”

Bufniţele sunt stereotipizate prin ţipetele lor, dar un număr de specii nu ţipă deloc.
Bufniţele zăpezii din nordul îndepărtat produc un sunet similar păsărilor marine, sunet
complet diferit faţă de cel al unei bufniţe tipice. Bufniţele mici, că bufnița pigmeu, produc
sunete ca un fluierat surd. Cel mai bun exemplu este bufnita ţipătoare. Aceasta nu ţipă deloc,
ci produce mai degrabă o serie de fluierături similare unui claxon. Sunetele acestea
nepământene ale puilor de bufniţă mare cornută adesea fac trecătorii să creadă că aud o
bufniţă ţipătoare.

Consumă prăzi mai mari decât putem crede

Bufniţa vultur se numără printre cei mai mari prădători înaripaţi de pe planetă,
îmbinând mărimea lor cu o ferocitate incredibilă. Acestea pot mânca aproape orice. Bufniţa
vultur Vereaux poate să atace maimuţe vervet, dar și mistreţii tineri pot reprezinta o
provocare. De asemenea, pot să atace bufniţe care consumă pește, de dimensiuni aproape
egale. Bufniţa mare este la fel de feroce ca verişoarele sale africane şi a ucis acvile de munte,
care sunt, în mod normal, invulnerabile prădătorilor.

Trăiesc în cactuşi
În deşertul Sonoran din America de Nord, cactusul saguaro poate să ajungă până la
zece metri înălţime, formând întregi păduri. Găurile făcute de ciocănitori special adaptate sunt
folosite ca loc pentru depunerea ouălor de către bufnița elf, care îşi scoate capul din cactus cu
ochii săi galbeni, luminoşi.
Pădurile de cactuşi reprezintă adăpost şi pentru o altă bufniţă mică, bufnița pigmeu.
Această pasăre ceva mai agresivă, care consumă păsări, este mai mare şi se poate cuibări şi în
cactuşi saguaro sau Stenocereus thurberi. Similar, bufniţa mare cornută îşi face cuibul adesea
la baza unor astfel de cactuşi.

4
Bufniţele şi cultura umană
Chiar dacă stereotipul de “bufniţă înţeleaptă” este bine împământenit în cultura
umană, acestea pot fi văzute şi ca simboluri demonice ori ca fiind aducătoare de rău,
făcându-se adesea legătură între ele şi vrăjitorie. Bufniţele au devenit şi cunoscute în cultura
populară, un exemplu elocvent fiind faimosul Hedwig, bufnița zăpezilor din seria “Harry
Potter”.
Pe lângă importanța culturală, bufniţele sunt folosite de oameni şi pentru antrenarea
antrenarea lor, într-un mod similar şoimilor.
Astfel de bufniţe se aşază şi stau pe manuşa antrenorului, fiind apoi trimise după pradă,
că, de exemplu, iepurii. În general, bufniţele pot fi asemănate unor pisici – sunt nocturne şi
greu de antrenat. În timp ce unele bufniţe mai mari s-au evidenţiat ca fiind companioni de
vânătoare în Europa, folosirea lor ca diversiune pentru creşterea şi antrenarea şoimilor este
mai comună. Detestată şi hărțuită de către şoimi, bufnita este legată de o prăjină pentru a
atrage inamicul în capcană.
Rude ciudate
Bufniţele sunt descrise ca fiind “păsări de pradă”, dar aceste păsări nocturne de
vânătoare nu au nicio legătură cu şoimii, ulii sau vulturii, care sunt cunoscute ca fiind păsări
de pradă de zi. Taxonomia este o ştiinţă controversată şi mereu în schimbare, dar atât modelul
de clasificare al păsărilor Sibly – Alquist, cât şi metodele alternative identifica bufniţele ca fiind
mai apropiate de pescăruşii verzi, păsările colibri şi chiar de păsările cântătoare, ca vrăbiile,
decât de şoimi. Ulii şi alte păsări de pradă de zi au legătură mai multă cu păsări cu trăsături
mai comune, precum cocorul, bâtlanul şi alte păsări cu un aspect preistoric.

Sunt ucigaşi silenţioşi

O mare parte din ceea ce face bufniţa un vânător atât de eficient are legătură cu
abilitatea lor de a auzi excepţional de bine, în timp ce ele nu produc niciun sunet. Totuşi, acest
lucru necesită câteva adaptări interesante. Cârligele speciale din fața penelor aripilor
bufniţelor au rol de amortizor de sunet, făcând ca zborul lor să fie foarte silenţios, permiţând
bufniţei să se strecoare în spatele victimei fără să fie detectată.
Pentru a genera puteri de detecţie auditivă cu adevărat grozave, bufnita are un zbor
diferit faţă de simetria animală convenţională. Mai multe genuri de bufniţe au urechi
asimetrice, localizate la distanţe diferite pe cap. Acest lucru le permite să stabilească locaţia
sunetelor în dimensiuni multiple, ajutându-le să nimerească exact prada.

5
 Specii de bufnițe

Bufniţa polară Huhurezul mare

Ciuvica Huhurezul mic

Huhurezul bărbos Bufniţa de hambar

6
Ciuful de Pădure Cucuveaua