POTEN

CAPITOLUL I
POTENŢIALUL TURISTIC AL BUCOVINEI

1.1. Potenţialul turistic natural
Obcinele Bucovinei dispun de un potenţial turistic capabil să satisfacă

exigenţele tuturor categoriilor de turişti. Ele se includ în regiunea turistică a Carpaţilor
Orientali şi, împreună cu complexul muntos Rarău-Giumalău şi Ţara Dornelor, în aria turistică
„nordul Moldovei" sau „bucovineană". Cu toată valoarea obiectivelor turistice, ele au început
însă să intre în vederile turismului organizat abia în a doua jumătate a secolului trecut şi au
căpătat un acces de masă, cu mijloace tehnico-materiale corespunzătoare, doar în anii
socialismului.1
Fondul turistic natural este atât de variat, încât putem afirma, fără nici o
exagerare, că întreaga regiune a Obcinelor Bucovinei constituie un adevărat monument al
naturii. Fiecare din elementele cadrului natural se integrează într-un peisaj cu reale valenţe
estetice, ştiinţifice şi utile. Astfel, rocile, de cele mai diverse vârste şi alcătuiri (metamorfice,
magmatice şi sedimentare), scoase la vedere prin activitatea neobosită a apelor, conferă
regiunii calitatea unui veritabil muzeu geologic în natură: relieful calm, odihnitor şi, totuşi,
lipsit de monotonie, constituie fundalul unui bogat înveliş vegetal, în care codrii întinşi
de răşinoase şi fag alternează cu păşuni şi fâneţe de o rară frumuseţe. Mai putem adăuga şi
bogata lume animală, retrasă în tainiţele pădurilor, şopotul apelor cristaline, aerul ozonat şi
înmiresmat de flori şi răşini, spre a completa imaginea asupra naturii Obcinelor.
Pe acest fond general, atât de armonios edificat şi pitoresc exprimat, se
detaşează o seamă de obiective de mare interes turistic şi ştiinţific, unele ocrotite prin lege,
altele prin bunul simţ al oricărui turist adevărat.
Obiective geologice. Obcinele Bucovinei oferă numeroase documente de
piatră, din care unele, prin importanţa lor, au fost declarate rezervaţii geologice şi
paleontologice, ocrotite prin lege, iar altele se impun prin frumuseţea formelor de relief
modelate în ele, prin aspectele tectonice sau prin raritatea şi importanţa fosilelor pe care le
conţin.
Rezervaţia paleontologică „Klippa triasică" de pe pârâul Cailor (aval de
Fundu Moldovei), se găseşte pe versantul drept al pârâului respectiv, la poalele Dl. Răchitiş.
Obiectul ocrotirii îl formează un bloc, relativ mic, de calcar roşu, fosilifer, din care s-au
descoperit şi descris (încă din 1882) numeroase fosile (cca 100 specii), mai ales amoniţi şi
1
Barbu, N., Ionesi, L., Obcinele Bucovinei – Ghid turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987, p. 45
6
bivalve de mare valoare stratigrafică, unele neîntâlnite. În Carpaţii româneşti: Protrachyceras
roderici, P. attila, Eremites orientale, Celtites evolutus, Sageceras walteri, Posidonia
wengensis; specii variate de Daonella, Halobia, Pectinidaete, cât şi amoniţi de tip himalayan:
Arpadites rimkinensis, Paralobites tingriensis etc. (I. Turculeţ, 1984). Fauna fosilă atestă o
vârstă triasic medie-superioară (Ladinian-Carnian inferior, cca 270 milioane ani).
Rezervaţia geologică „Formaţiunea cu Aptychus" de la Pojorâta se află în
versantul drept al Moldovei, în apropierea pasajului de cale ferată dinspre Câmpulung. Aici, în
marne şi calcare roşii, violacee şi verzui, asociate cu gresii, cutate într-un anticlinal aplecat
spre vest, se găsesc numeroase exemplare de Aptychus: Lamellapiychus rectecostatus, L.
beyrichi, L. inflexicostata, Punctaptychus punctatus, P. pseudocincius etc, care arată vârsta
Jurasic superior-baza Cretacicului, cca 140 milioane ani.2
Rezervaţia geologică Piatra Pinului este situată în malul drept al Moldovei, în
aval de confluenţa cu pârâul Voroneţ (1,5 km), unde apar deschise, în succesiune aproape
completă, depozitele oligocenc: menilite inferioare, marne bituminoase, gresia de Kliwa şi
disodilele superioare, specifice pânzei Vrancea. Din marnele bituminoase şi deci disodilele
intercalate în gresia de Kliwa, s-au descris mai multe specii de peşti, aparţinând genurilor
Lepidopus, Alosa, Scorpaena, Sardinella, Ciupea etc, cât şi unele specii noi, ca
Palaeorhynchus humorensis (exemplar de 1,8 m lungime).
În afară de cele trei rezervaţii, în Obcine există şi alte puncte fosilifere, deosebit
de importante, din care unele ar merita să obţină statut de rezervaţie, fiind unice în Carpaţi.
Astfel, în Obcina Feredeului, pe pârâul Senator, la 500 m amonte de confluenţa cu pârâul
Valea Boului, în gresia de Prisaca s-a găsit unica asociaţie cu foraminifere mari, respectiv
numuliţi (Nummulites perforatus, N. gallensis etc.), discocycline şi assiline, care denotă că
vârsta acestor gresii se ridică cel puţin până în Eocenul mediu. Tot în Obcina Feredeului, însă
în pânza de Tarcău, în perimetrul localităţii Demăcuşa (pe un mic pârâu ce izvorăşte din
Ştuba), rocile formaţiunii de Ardeluţa oferă o bogată asociaţie cu numuliţi (N. chavaunesi, N.
fabianii etc.), de vârstă Eocen superioară.
În lungul văii Moldovei se găsesc, de asemenea, trei puncte fosilifere
importante: unul la Frasin (versantul stâng al Moldovei, în amonte 1,7 km de confluenţa cu
pârâul Cetăţuii), cu numeroşi numuliţi (Nummulites bur digalensis, N. aquitanicus etc),
assiline, operculine, discocycline, de vârsta Eocen inferioară, unica asociaţie de acest fel
din Carpaţi; altul la confluenţa pârâului Dobra cu Moldova (lângă podul de pe şoseaua Gura
2
7
Humorului-Vama), dominat de numeroase asterocycline (Asterocyclina stellaris, A. taranelli
etc.).
Valea Humorului găzduieşte şi ea două puncte fosilifere: unul pe pârâul Larga
(Mănăstirea Humorului), unde, în gresia de Lucăceşti, s-a găsit o faună cu peste 30 de specii
de lamellibranhiate, unică în Carpaţi. Celălalt punct este situat pe pârâul Văcăreni, în care
disolidele superioare cuprind nmeroase schete de peşti.
Obiectivele geomorfologice sunt numeroase şi variate, unele de vale, altele
de culme. Între cele de vale se impun atenţiei cheile, cum sunt Cheile Lucavei (lângă
Moldova Suliţa), Cheile Tătarcei (lângă Benea), Cheile Brezei (pe valea Moldovei în aval de
Breaza), Cheile Botuşului (pe valea Moldovei în amonte de Botuş), Cheile Pârâul Cailor —
toate săpate de Moldova (Brezei, Botuşului) şi de afluenţii ei (Lucava, Tătarca, Pârâul
Cailor) în calcarele şi dolomitele flacurilor Pojorâtei sau şi Câmpulung), tăiate în gresiile şi
microconglomeratele de Muncel din umplutura sinclinalului de mai sus, Cheile „Strâmtura
Roşie" (din amonte de Prisaca Dornei), prin care Moldova se adânceşte în stratele dure ale
„gresiei de Prisaca" din zona flişului şi unde tradiţia populară consideră că Molda lui Dragoş
Vodă şi-a găsit moartea în urmărirea bourului legendar. Mai menţionăm şi cheile de pe Valea
Putnei (ce confluează cu Moldova la Pojorâta), care străpung calcare şi dolomite.3
Fără să fie prea spectaculoase, cheile la care ne-am referit se impun destul de clar
în relieful văilor, ca nişte porţi înguste ce separă, sau în amonte de care se desfăşoară, sectoare
lărgite ale văilor, cu aspect de mici dar tipice depresiuni: Depresiunea Câmpulungului
Moldovenesc (între Cheile Prisaca Dornei şi Cheile Pojorâtei), Depresiunea Pojorâtei (imediat
în amonte de Cheile Pojorâtei), Depresiunea Braniştei (între Cheile Botu-şului şi Cheile
Brezei), Depresiunea Valea Putnei (în amonte de cheile cu acelaşi nume). Sectoare de văi
înguste, cu aspect de defileuri, modelate în unele roci mai dure ale flişului, întâlnim şi pe
cursul inferior al Moldoviţei (sectorul Strâmtura-Valea Stânei, în amonte de care se
desfăşoară larg Câmpulungul Moldoviţei; pe cursul inferior al Putnei (afluent al Sucevei), în
amontele căruia se conturează mica depresiune cu satul şi Mănăstirea Putnei, sau pe cursul
superior al Sucevei — unde sectoarele de defileuri (în roci mai dure) alternează cu micile
depresiuni (în roci mai moi) de la Izvoarele Sucevei, Nisipitu, Brodina, Falcău.
Dintre obiectivele de culme, menţionăm mai întâi fragmentele păstrate din
vechile niveluri de eroziune, ca „nivelul Mestecănişului", din partea centrală a culmii cu
acelaşi nume (sectorul Obcioara—Poiana Mănăilă), şi „nivelul Moldoviţa" („nivelul văilor"),
3
8
mai jos decât primul şi fragmentat de ape în culmi secundare, ce poate fi admirat în
Depresiunea Moldoviţa, în lungul culoarului depresionar al Moldovei superioare, pe valea
Cârlibabei etc.
De asemenea, specific în fizionomia Obcinelor este relieful de tip Hogback
(cueste de orogen), întâlnit, cu deosebire, în Obcina Feredeului şi Obcina Mare, şi datorat
monoclinului stratelor flişului.
Impresionează apoi, în topografia de amănunt, mulţimea măgurilor, bâtcilor şi
pietrelor, toponime foarte răspândite în Obcinele Bucovinei. Dacă Măgurile (Măgura Mare,
Măgura Smideşti, Măgura Deii, Măgura Vacii etc), modelate pe bancurile de gresii masive
ale flişului, sunt mai caracteristice Obcinei Feredeului, Obcinei Mari şi Obcinelor Brodinei,
bâtcile (Bâtca Tătarca, Bâtca Rea, Bâtca Psenilor ş.a.) şi pietrele (Piatra Fuscului, Piatra
Floarei, Piatra Vânătă, Piatra Străjii etc.) sunt mai frecvente în Obcina Mestecănişului şi
corespund calcarelor şi dolomitelor de pe cristalinul acesteia. O menţiune specială merită „Pie-
trele Muierilor" (la 5 km NV de Solca), cu formele lor ciudate de coloane, sfincşi, ciuperci
etc., realizate prin eroziune selectivă în gresii. Referitor la acest monument al naturii, legenda
spune că aici s-au ascuns femeile din Solea şi din alte sale în timpul unei invazii duşmane. 4
Un rol turistic deosebit îl au pasurile, ca puncte obligatorii de trecere şi, în
acelaşi timp, excelente puncte de belvedere. Intre acestea merită reţinute: Pasul Mestecăniş,
1096 m (între Valea Putnei şi valea Bistriţei Aurii), Pasul Izvor, 1110 m (între izvoarele
Sucevei şi ale Moldovei), Pasul Cârlibaba, 1225 m (între izvoarele Cârlibabei şi ale Sucevei)
— din Obcina Mestecănişului; Pasul Pohoniş, 1225 m, Pasul Paşcanu, 1250 m şi, mai ales,
Pasul „Trei Movile" (Curmătura Boului), 1040 m — de pe Obcina Feredeului; Pasul
Ciumărna, 1100 m şi Pasul Poiana Mărului, 1125 m — de pe Obcina Maro; Pasul Pleşa
725 m — de pe Obcina Cacica etc. Coi ce vor să admire pitorescul Obcinelor Bucovinei şi al
regiunilor limitrofe, din locuri dominante, pot folosi numeroasele puncte de belvedere, între
care recomandăm: Vf. Lucina (1 588 m), Vf. Bâtca Tătărcii (1550 m), Vf. Dadu (1523 m),
Vf. Mănăilă (1 402 m), Vf. Mestecăniş (1291 m) — de pe Obcina Mestecănişului; Vf. Veju
Mare (1 494 m), Vf. Feredeu (1477 m), Vf. Paşcanu (1479 m), Vf. Pietriş (1351 m), Vf.
Păuşa (1374 m), Vf. Deja (1 200 m), Vf. Tomnatecu (1302 m) — de pe Obcina Feredeului;
Vf. Ehreşte (1 233 m), Vf. Bucovineşti (1 194 m), Vf. Poiana Brazilor (1222 m), Vf.
Dubiuşca (1101 m) — din Obcinele Brodinei; Dealul Oglinda (1181 m), Poiana Buzova (1174
4
9
m), Vf. Hotaru (1137 m), Poiana Ovăzului (1 135 m), Vf. Scoruşei (1223 m), Poiana Triscior
(1 038 m). Poiana Fagului (1 062 m) — de pe Obcina Mare.
Obiectivele floristice interesează nu numai pe specialişti, ci pe orice turist
dornic să-şi lărgească sfera cunoştinţelor. Se impun, mai întâi, cele trei rezervaţii floristice,
adevărate muzee vii ale rarităţilor lumii vegetale de pe teritoriul Obcinelor Bucovinei:
Rezervaţia Lucina cuprinde tânovul Găina, situat la 1200 m altitudine în
punctul de confluenţă a Pârâului Găina cu Pârâul Bilcani (2 km sud-est de centrul
administrativ al hergheliei) şi care, reunite, se scurg în valea Lucava. Accesul cel mai facil
spre această rezervaţie se face pe şoseaua Câmpulung—Pojorîta—Fundu Moldovei—Moldova
Suliţa, continuată cu un drum lateral pe valea Lucavei. În această mlaştină turboasă
oligotrofă, pe o suprafaţă de cca 1 ha, se găsesc grupate exemplare de mesteacăn pitic
(Betula nana), relict glaciar de mare importanţă ştiinţifică, întrucât această specie
circumpolară îşi are, în ţara noastră, una dintre cele mai sudice staţiuni ale arealului său
(împreună cu cea de la Luci -Harghita).5
Tufele de mesteacăn pitic vegetează pe un sol turbos cu muşchi arctici
(Sphagnum recurvum, Sph. acutifolium, Sph. wulfianum) şi bumbăcăriţă (Eriophorum
vaginatum), formând asociaţia Eriophoro-Sphagnetum recurvi, subas, betulosum nanae,
urmată, la periferia tinovului, de asociaţii de muşchi cu rogoz Sphagno-Caricetum rostrates
(Tr. Ştefureac). În aria tinovului mai vegetează, între numeroase alte specii, afinul
(Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), pinul (Pinus silvestris), molidul
(Picea abies), iar spre margini, sălcii de mlaştină (Salix aurita, S. pentandra), mesteceni
pufoşi (Betula humilis, B. pubescens, B. warnstorfii).
Rezervaţia Răchitişul Mare este localizată pe versantul dealului cu acelaşi
nume, imediat la sud de satul Benea de pe valea Moldovei superioare (la confluenţa pârâului
Tătarca). La ea se poate ajunge tot de pe şoseaua Pojorâta—Fundu Moldovei—Breaza—
Benea—Moldova Suliţa. Substratul geologic este reprezentat, în cea mai mare parte, prin
serpentine şi peridotite. Duritatea lor mare le face rezistente la alterare, rezultând soluri
scheletice, puţin profunde, cu volum fiziologic redus, slab fertile (soluri brune litice şi
litosoluri). În mai mică măsură, se extinde şi pe dolomitele sinclinalului marginal mezozoic cu
care se învecinează şi pe care se formează tot soluri scheletice subţiri, rendzinice, neutrale sau
slab acide.
5
10
Renumele rezervaţiei este dat de relictul glaciar strugurele ursului
(Arctostaphyllos uva-ursi), subarbust ce coabitează cu merişorul şi afinul într-o pădure de pin
silvestru (Pinetum-Arctosta-phylletosum), secundat de molid şi mesteacăn. Se mai deosebesc
două subasociaţii: una pe roci serpentinice, în care mai vegetează perişorul (Pirola
rotundifolia, P. secunda), feriguţa, trestia de câmp, păiuşul, horşti (Luzula luzuloides) ş.a.,
muşchi (Dicranum undulatum, Pleurozium schreberi) şi licheni (Cladonia rangiferina) — şi
alta pe dolomite calcaroase, care mai include endemismul Melampyrum saxosum, planta de
stâncării Libanotis montana, muşchiul Homalothecium sericeum şi diverse specii însoţitoare.
Rezervaţia Ciumărna, situată pe o pantă împădurită din apropierea cătunului cu
acelaşi nume (comuna Vatra Moldoviţei) şi a şoselei ce traversează Obcina Mare (şoseaua
Câmpulung—Rădăuţi), este legiferată pentru protejarea plantei de mare interes ştiinţific
Trientalis europaea, raritate europeană. Rezervaţii forestiere nu s-au delimitat încă în spaţiul
Obcinelor, deşi întinsele şi adeseori bătrânele păduri de aici aşteaptă cercetătorii care să le
justifice localizarea şi legiferarea. În schimb, menţionăm existenţa a două instructive parcuri
dendrologice Parcul dendrologic de la Gura Humorului, cu o suprafaţă de 22 ha şi peste
500 esenţe lemnoase (în majoritate exotice), recent amenajat pe albia largă a Moldovei din
dreptul oraşului, şi Parcul dendrologic de la Câmpulung Moldovenesc, în spatele Liceului
„Dragoş Vodă", amenajat în 1951—1953 de fostul Institut de Silvicultură şi întreţinut
(inclusiv mica seră din spaţiul său) de elevii liceului. Lor li se adaugă parcurile de odihnă din
Gura Humorului, Câmpulung, Solca, Vama, Prisaca Dornei etc.6
O atracţie turistică deosebită o constituie şi arborii ocrotiţi, datorită fie vârstei
şi dimensiunilor ieşite din comun, fie rarităţii şi importanţei lor ştiinţifice, motiv pentru
care sunt sau trebuie declaraţi monumente ale naturii şi protejaţi ca atare. Între aceştia
merită să reţinem: ulmii multiseculari (600—700 ani) de la Câmpulung Moldovenesc (în
apropiere de confluenţa pârâului Morii cu Moldova, proprietar V. Gavrilescu, probabil cele
mai bătrâne exemplare din ţară), tisa (Taxus baccata) în părculeţul central de la Câmpulung,
fagul roşu (Fagus silvatica, varietatea antropurpurea) în parcurile din Câmpulung şi
Gura Humorului etc.
Alte plante rare, relicte sau endemice, şi deci sub incidenţa legii de ocrotire,
sunt: albumiţa sau floarea de colţ (Leontopodium alpinum) — pe stâncile calcaroase din
Cheile Lucavei (Moldova Suliţa); căldăruşa (Aquilegia vulgaris) — prin fâneţele de la
Lucina, Sadova, Moldoviţa etc; crinul de pădure (Lilium martagon) — prin fâneţele Lucinei,
6
11
Floarei, Pojorâtei ş.a.; bulbucii (Trollius euro pacus) — în majoritatea fâneţelor
Mestecănişului, Feredeului, Moldoviţei superioare, Brodinei; curechiul de munte (Ligularia
sibirica) — în fâneţele de la Lucina, Dirmoxa-Tatarca (Benea); papucelul doamnei
(Cypripedium calceolus) — în zona Câmpulung, Cacica; vulturica de stâncă (Hieracium
pojorâtense) — pe stâncile calcaroase din împrejurimile Pojorâtei; guşa porumbelului (Silenc
zawadzkii) — pe stâncile de la Cârlibaba; coacăzul (Bruckenthalia spiculifolia) — la Breaza
şi pe Valea Stânei; strugurele ursului (Arctosta-phyllos uva-urşi) — în zona Cheilor Lucavei;
muşchii Helodium lanatum, Sphagnum wulfianum etc. — în complexul mlaştinilor de la
Lucina, şi multe altele.
Obiectivele faunistice nu sunt încorsetate în rezervaţii, pentru că natura
Obcinelor Bucovinei, ca mediu de viaţă pentru animale, este relativ puţin modificată de om.
Presiunea umană s-a exercitat mai mult prin înmulţirea sau extinderea vetrelor de habitat şi a
pajiştilor în detrimentul masivului forestier — iniţial aproape compact, prin zgomotul stresant
al exploatării pădurilor, minereurilor şi al circulaţiei feroviar-rutiere, dar mai ales prin vânatul
şi pescuitul abuziv din trecut, care au făcut ca unele specii să dispară complet (cazul bourului,
Bos primigenius — atestat prin legendara vânătoare a lui Dragoş Vodă şi izvoarele istorice
medievale până în pragul sec. XVII, când a dispărut, a zimbrului Bison bonasus — ce a
populat aria Obcinelor până în zorii sec. XIX, a lostriţei Hucho hucho — care a dispărut la
începutul secolului nostru pe râurile Moldova şi Suceava, iar în ultimii ani şi din Bistriţa
Aurie); altele sunt pe cale de dispariţie (cazul cocoşului de mesteacăn Lyrurus tetrix, cu foarte
puţine exemplare în bazinul superior al văii Cârlibaba), iar altele şi-au redus arealul (şi
numărul) până la şi sub limita necesarului menţinerii echilibrului biologic, încât sunt ocrotite
prin legislaţie strictă sau vânate raţional.7
Între acestea din urmă se include râsul (Lynx lynx), declarat monument al
naturii pentru raritatea sa în ţară şi în Europa. În Obcinele Bucovinei el s-a refugiat în pădurile
dese din partea nordică a acestora; ursul (Ursus arctos) trăieşte retras tot în pădurile puţin
accesibile din nordul regiunii şi semnalat, mai frecvent, pe teritoriul ocoalelor silvice
Cârlibaba, Falcău, Moldoviţa, Breaza, Iacobeni; cerbul carpatin (Cervus elaphus) poate fi
admirat în tot spaţiul forestier al Obcinelor; căprioara (Capreolus capreolus) este, de
asemenea, bine reprezentată în întreaga arie a Obcinelor; cocoşul de munte (Tetrao urogallus),
prezent în majoritatea pădurilor din partea nordică şi centrală a Obcinelor, şi-a restrâns numă-
rul îngrijorător, motiv pentru care femela a intrat în regim de ocrotire permanentă; corbul
7
12
(Corvus corax), devenit atât de rar şi în această regiune, este declarat monument al naturii în
toată ţara; ierunca (Tetrastes bonasia) are şi ea statut de ocrotire (femela); mamiferele
răpitoare, ca jderul (Martes martes), pisica sălbatică (Felis silvestris) şi chiar lupul (Canis
lupus) şi vulpea (Canis vulpes, sunt permise vânatului numai acolo unde depăşesc numărul
de echilibru stabilit şi produc pagube însemnate iar păsările răpitoare, în totalitatea lor -
considerate adevăraţi sanitari ai pădurilor — beneficiază acum de ocrotire legală. Pescuitul
este de asemenea strict reglementat, mai ales în ce priveşte păstrăvul (Salmo trutta fario), al
cărui număr s-a redus mult. Pentru regenerarea şi mărirea producţie lor s-au înfiinţat
păstrăvăriile de la Prisaca Brodina, însă condiţiile favorabile creşterii lui pledează pentru
mărirea numărului acestora în Obcinele Bucovinei şi, eventual, crearea unei crescătorii de
puiet de lostriţă, pentru repopularea cursurilor principale (Suceava, Moldova, Bistriţa Aurie).
1.2. Potenţialul turistic antropic

Fondul turistic cultural-istoric este foarte bogat. El pune în lumină
intensa trăire în istorie şi marea sensibilitate artistică a oamenilor acestor locuri, care au
reuşit să modeleze cu gust, mesaj şi trăinicie tot ceea ce natura le-a pus la dispoziţie. Dintre
componentele mediului local, piatra şi lemnul s-au impus prin abundenţă şi rezistenţă, şi ele
au fost transpuse în nemuritoare monumente de artă, amplasate atât de armonios în pitorescul
peisaj al Obcinelor Bucovinei şi conferindu-le statutul de vast muzeu în aer liber şi de
greu egalabilă zonă turistică a ţării.8
Dintre aceste monumente, la loc de frunte se situează ctitoriile de la Voroneţ,
Humor, Moldoviţa şi Suceviţa, care, împreună cu Arbore (din Podişul Sucevei), sunt apreciate
între cele mai desăvârşite întruchipări ale artei populare europene şi incluse de U.N.E.S.C.O.
între capodoperele artistice universale. În prefaţa albumului editat de U.N.E.S.C.O. şi dedicat
valorilor artistice mondiale, se precizează că, „numai într-o singură provincie a României, în
Moldova de Nord sau Bucovina, se găsesc picturi de acest gen, care nu mai există în nici o
altă ţară". Cunoscutul istoric D. Onciul arată că „Nicăieri pe tot pământul românesc nu se
află pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească, atâta bogăţie de amintiri
scumpe ale trecutului", iar pentru renumitul geograf G. Vâlsan „numai un popor de munteni ...
ca în Obcinele Bucovinei, a putut născoci o astfel de minune artistică, socotită azi ca una
dintre cele mai alese realizări artistice populare ale Europei".
8
13
Amintirea unor evenimente din istoria Moldovei a fost imortalizată în
monumente comemorative, ca cel din piaţa centrală a Câmpulungului Moldovenesc, intitulat
„Dragoş Vodă şi zimbrul” (operă a sculptorului J. Jalea), „Obeliscul lui Bogdan Vodă” de la
Cârlibaba, „Stâlpul lui Vodă de la Vama”, ridicat în 1717 din porunca domnitorului Mihail
Racoviţă, la întoarcerea lui dintr-o campanie victorioasă din Transilvania.
Fondul etnografic şi folcloric pune în evidenţă o milenară cultură materială,
realizată cu talent, pasiune şi sensibilitate pentru frumos. Creaţiile populare, printre cele mai
bogate şi nealterate din ţară, ne oferă mărturii despre ocupaţii ale locuitorilor de aici, legate de
procurarea hranei, confecţionarea îmbrăcămintei, uneltelor de muncă, de gospodărie,
mobilierului şi altor dotări casnice sau ne introduc în datini şi obiceiuri originale, cântece şi
dansuri specifice, în portul popular descendent din cel al dacilor, obiecte de artizanat şi alte
producţii artistice, care exercită o deosebită atracţie turistică.9
În arhitectura populară se impune tipul de gospodărie din bârne cu
ornamentaţii, expresie a unei dezvoltate civilizaţii a lemnului, în forme tot mai diversificate şi
mai ingenios realizate artistic spre timpurile actuale, dar cu menţinerea specificului tradiţional.
Sate întregi din Obcinele Bucovinei (Ciocăneşti, Pojorâta, Sadova, Fundu Moldovei, Vama,
Frumosu, Mănăstirea Humorului şi multe altele) ilustrează originalitatea arhitecturii populare.
O adevărată broderie în lemn ne oferă cerdacurile, uşile şi ramele ferestrelor, fântânile, porţile
şi gardurile majorităţii caselor. Tot din lemn este confecţionat şi mobilierul de folosinţă casnică
(patul, masa, lada de zestre, blidarul, cuierele, colţarele, scaunele, banchetele cu spătar, in-
strumentele muzicale ) sau obiectele de uz gospodăresc, în care utilul se îmbină cu rafina-
mentul artistic. Lemnului i se adaugă adesea decoraţii picturale, într-un registru cromatic şi de-
corativ neîncărcat, cu tendinţă de stilizare şi geometrizare, ce contribuie, alături de ţesături, cu-
sături, obiecte de ceramică şi de os, la deplina armonizare a interiorului de locuit. Vechile
instalaţii hidromecanice ţărăneşti (mori de apă, pive pentru sumane, steze, joagăre) — astăzi
pe cale de dispariţie — erau, de asemenea, construite din lemn. Cele mai reprezentative dintre
aceste creaţii populare pot fi văzute în muzeul etnografic din Gura Humorului şi, cu deosebire,
în muzeul „Arta lemnului" din Câmpulung Moldovenesc, unic în ţară cu acest specific.
Arta ţesăturilor şi cusăturilor, uzuale şi decorative, pentru interioare şi
îmbrăcăminte, a ajuns la o meritată recunoaştere naţională şi internaţională. De o deosebită
apreciere se bucură cămaşa din zona Câmpulungului, Vamei şi Mănăstirii Humorului,
ştergarul de cap, cu marginile brodate în alb, din zona Humorului, sau cu decor bogat de
9
14
mărgele aplicate, din zona Bistriţei Aurii, sumanele cu ornamente de lână, catrinţele, brâiele,
covoarele etc. din Vatra Moldoviţei, Frumosu, Vama, Pojorâta, Sadova, Fundu Moldovei,
Benea, Straja, Putna, Suceviţa, Ciocăneşti. La loc de frunte se situează confecţionarea pieilor
în cojoace, „cheptare"' şi bundiţe, ornamentate cu lână, mărgele ori blană de jder, ca în zona
Breaza - Câmpulung - Vama; încondeierea ouălor cu splendide miniaturi geometrice sau
motive populare stilizate, ca la Sadova, Câmpulung, Vama, Vatra Moldoviţei, Putna, Suceviţa ;
modelarea obiectelor de ceramică, ca în satele din zona de contact cu Podişul Sucevei:
Marginea (ceramică neagră), Cacica, Păltinoasa, Gura Humorului; adaptarea artistică a
coarnelor de animale (cerb, căprior) pentru decoraţii interioare (şi chiar exterioare).
De o frumuseţe greu egalabilă sunt costumele naţionale din toate localităţile,
cu deosebire din Vama—Câmpulung—Sadova (bundiţă cu blană de jder), Ciocăneşti (port
popular cu motive florale şi frumoase chimire bărbăteşti), Modoviţa, Humor, Putna, Suceviţa,
Straja etc, ca şi portul popular huţul din satele părţii nordice a Obcinelor (Breaza, Benea,
Moldova, Suliţa, Moldoviţa, Argel, Brodina, Ulma, Izvoarele Sucevei), care păstrează, ca
piese auxiliare specifice, ţoşca şi ştergarul negru.10
Datinile şi obiceiurile străvechi, îndeosebi cele legate de sărbătorirea Anului
Nou (pluguşorul, colindul, capra, ursul etc), se păstrează nealterate şi cu tot fastul tradiţional în
toate localităţile. Apoi, basmele, legendele, incantaţiile, declamaţiile ceremoniale cu ocazia
nunţilor şi înmormântărilor, cântecele şi baladele populare, poeziile, strigăturile şi alte creaţii
cu caracter satiric şi moral etc. —toate reflectând un înalt rafinament spiritual. Multe din
aceste producţii au fost culese în formă autentică de către vestiţi folclorişti (Simeon Florea
Marian, Artur Gorovei, Alexandru Lambrior) sau sunt prezentate şi astăzi pe scenă de către
renumitele formaţii artistice folclorice din Fundu Moldovei, Gura Humorului, Câmpulung,
Vama, Botuş, Moldoviţa, Putna, Mănăstirea Humorului, Ciocăneşti etc.
Colecţii de artă populară, realizate prin strădania personală a unor pasionaţi
colecţionari, sunt numeroase, dar nu toate au ajuns în atenţia publicului. Între acestea se
evidenţiază „Colecţia de linguri şi şervete” a regretatului profesor Ion Ţugui şi „Colecţia de
cusături, mărgele şi ouă încondeiate”, a entuziastului profesor Graţian Jucan, ambele putând fi
vizitate la Câmpulung Moldovenesc.11
Toate creaţiile artistice amintite fac ca Obcinele Bucovinei să se
individualizeze ca o veritabilă vatră etnografic-folclorică, al cărei specific ar trebui mai bine
10
11
15
popularizat şi mai intens valorificat turistic, prin amenajări de muzee etnografice, festivaluri
folclorice, expoziţii şi standuri de obiecte artizanale. Nu trebuie să se creadă însă că Obcinele
Bucovinei reprezintă doar un anticariat de creaţii artistice vechi, că ele trăiesc doar din faima
trecutului strămoşesc. Obcinele constituie încă un vast atelier de artă populară, în care
modelele vechi nu numai că se perpetuează, dar se şi îmbogăţesc continuu cu noi forme de
exprimare artistică, fără ca asimilarea noului să impieteze asupra specificului tradiţional.
Muzeele, ca principale tezaure etnografic-folclorice şi culturale, vin să
completeze cunoştinţele şi educaţia patriotică a turiştilor din zonă şi din afara ei. Pe primul
plan se situează Muzeul „Arta lemnului" din Câmpulung Moldovenesc, înfiinţat în 1936 şi
reorganizat în 1974, deţinător al cifrei impresionante de aproape 15 000 de exponate din lemn,
ingenios concepute şi artistic executate, orânduite tematic şi cronologic în 20 de săli, care ne
introduc în universul vechilor ocupaţii ale locuitorilor din zonă; Muzeul etnografic din Gura
Humorului, organizat în 1958 şi înzestrat cu numeroase şi variate piese (expuse tematic în
16 săli şi două holuri), care atestă îndeletnicirile şi vocaţia artistică a locuitorilor din
împrejurimi; Casa-muzeu din Solea, deschisă publicului din 1971, o autentică casă
ţărănească din sec. XVII, cu arhitectura sa tradiţională, mobilierul şi inventarul său specific;
Casa Lucan din Vama, de asemenea monument de arhitectură populară.
1.3. Baza tehnico-materială

Pentru valorificarea bogatului potenţial turistic al Obcinelor Bucovinei —uni-
tăţi din Suceava, direct şi prin filialele lor din regiune (Câmpulung Moldovenesc, Gura
Humorului) sau din vecinătate (Rădăuţi, Fălticeni, Vatra Dornei) au luat măsurile necesare de
organizare şi dotare, corespunzătoare unui turism modern, în continuă dezvoltare şi
diversificare. Se urmăreşte prin aceasta satisfacerea în bune condiţii a unui flux turistic în
permanentă creştere şi atracţia turiştilor în toate anotimpurile. În acest scop s-a pus accentul pe
dezvoltarea şi modernizarea căilor de acces, ca şi pe dotarea corespunzătoare a bazelor
turistice.
Căile de acces spre şi în interiorul Obcinelor Bucovinei sunt numeroase,
formând o reţea cu o densitate mai mare decât în multe alte regiuni muntoase ale ţării. În
acelaşi timp ele sunt variate: căi ferate, rutiere şi poteci (marcate şi nemarcate), fapt ce permite
combinarea lor pe trasee cât mai inedite. Poate fi folosit şi aeroportul de la Suceava, pentru cei
ce doresc să se apropie de zona Obcinelor pe cale aeriană, urmând ca de aici să se integreze în
reţeaua de căi ferate şi rutiere. Cele mai importante căi de comunicaţie sunt cele transversale,
axate pe valea Moldovei şi valea Sucevei, care delimitează Obcinele la sud şi la nord, apoi
16
cele longitudinale de pe limita lor estică (la contactul cu Podişul Sucevei) şi vestică (pe
Bistriţa Aurie şi Cârlibaba). Din această centură periferică se desprind spre interior numeroase
căi ce străbat regiunea în toate sensurile.12
Calea ferată principală este cea de pe valea Moldovei. Ea se desprinde la
Suceava din magistrala feroviară Bucureşti—Vicşani, folosind axa transcarpatică de legătură
între Moldova şi Transilvania, pe tronsonul Păltinoasa—Gura Humorului — Frasin — Molid
— Vama — Prisaca Dornei — Câmpulung Moldovenesc—Sadova—Pojorâta—Valea Putnei—
Mestecăniş—Iacobeni (de unde se continuă în afara Obcinelor spre Vatra Dornei
—Bistriţa—Cluj—Oradea). Toate staţiile menţionate de pe tronsonul Păltinoasa—Iacobeni
(cu deosebire Gura Humorului, Vama, Câmpulung, Pojorâta) pot fi folosite pentru turismul
staţionar sau ca puncte de acces pentru traseele din interiorul Obcinelor. Din acest tronson se
desprind spre nord-vest două căi ferate secundare: una de la Vama, pe valea Mol-doviţei, până
la Moldoviţa (20 km), de unde se continuă în amonte cu calea ferată îngustă, de exploatare,
până la fundul văii principale şi pe unii afluenţi ai săi, şi alta de la Pojorâta la Fundul
Moldovei (7 km), ambele cu staţii ce pot fi valorificate ca locuri de odihnă sau de plecare în
drumeţie. A doua cale ferată de acces pentru Obcine este cea de pe valea Sucevei. Ea se
ramifică tot din magistrala Bucureşti—Vicşani, la Dorneşti, şi de aici, prin Rădăuţi—Vicov,
pătrunde în munte până la Nisipitu. Din ea se desprinde o ramură pe valea Putnei până la
Putna (6 km).
Căile rutiere de acces sunt mai numeroase şi de diverse tipuri (europene,
naţionale, judeţene, comunale, forestiere). Primul ca importanţă automobilistică este drumul
naţional 17 Suceava— Vatra Dornei—Dej, pe aceeaşi renumită cale transcarpatică, recent
inclusă în categoria drumurilor europene (E 571). El trece prin sudul Obcinelor Bucovinei, pe
o distanţă de 65 km, urmărind valea Moldovei între Păltinoasa şi Pojorâta, apoi valea Putnei
până la satul Valea Putnei, de unde urcă şi coboară în frumoase serpentine Pasul Mestecăniş
(1096 m), ajungând în valea Bistriţei Aurii la Iacobeni. De aici spre NV pleacă DN 18, care
urmăreşte Bistriţa Aurie până la Cârlibaba (23 km), de unde părăseşte limita vestică a
Obcinelor, orientâdu-se spre Maramureş (Borşa—Sighetu Marmaţiei). Al treilea drum naţional
de mare importanţă turistic-automobilistică (prin faptul că străbate transversal Obcinele) este
DN 17 A, care se desparte de DN 17 imediat în amonte de Câmpulung Moldovenesc,
traversează Obcina Feredeului (prin Curmătura Boului) până la Vatra Moldoviţei (22 km) şi
12
17
apoi Obcina Mare (prin Pasul Ciumărna) până la Suceviţa—Marginea, (33 km), de unde se
îndreaptă spre Rădăuţi.13
Urmează ca importanţă drumurile judeţene modernizate şi parţial
nemodernizate (dar carosabile). Dintre acestea reţinem, în primul rând, drumul modernizat
(209) ce pleacă din DN 17 la Păltinoasa şi se orientează spre nord, prin Cacica— Solca—
Marginea—Vicov (48 km), mergând aproximativ pe contactul Obcinelor cu Podişul Sucevei
de la est. La Vicov întâlneşte drumul modernizat 209 E Rădăuţi—Putna (28 km), ca o variantă
locală pentru fluxul turistic spre Mănăstirea Putna. Tot la Vicov se leagă cu drumul modernizat
ce vine dinspre Rădăuţi—Frătăuţi şi merge pe valea Sucevei spre vest (209 G), menţinându-
se asfaltat până la Falcău (18 km) şi apoi pietruit, dar perfect carosabil, până la Brodina
(unde, în partea centrală a satului, este iarăşi asfaltat). De la Brodina, o şosea pietruită se
continuă în amonte pe valea Sucevei spre Ulma, iar alta, mai bine pietruită şi întreţinută şi mai
importantă sub aspect turistic, urcă pe valea Brodinei în Pasul Pohoniş. (1225 m, din partea
nordică a Obcinei Feredeului), de unde coboară în amonte de Izvoarele Sucevei. Pe şoseaua
de pe valea Sucevei şi valea Brodinei circulă, până la Izvoarele Sucevei, curse locale de
autobuze. De la Izvoarele Sucevei, porneşte spre sud o altă importantă şosea, circulată de tot
felul de autovehicule, ce trece (peste Pasul Izvor, 1110 m) în valea superioară a Moldovei, pe
care o urmăreşte până la Pojorâta, unde se leagă cu DN 17. Este o şosea bine pietruită până la
Colacu (32 km), şi cu tronsoane asfaltate în dreptul localităţilor pe care le străbate (Moldova
Suliţa, Benea, Breaza, Branişte, Botuş). Pe ultimii 10 km, de la Colacu la Pojorâta, este
modernizată (asfaltată). La 2—3 km de Izvoarele Sucevei, din a-ceastă şosea se desparte o
alta, care merge pe valea Bobeica şi (peste Pasul Cârlibaba, 1 225 m) ajunge în valea
Cârlibabei, pe care o urmăreşte până la satul Cârlibaba (23 km), unde întâlneşte DN 18. Şi
această şosea, pietruită în totalitate, permite circulaţia auto cu un plus de atenţie pe vreme
umedă.
Căile rutiere la care ne-am referit mai sus dau ocol Obcinelor Bucovinei şi deci
permit un „circuit automobilistic” complet al acestora, lung de cca. 200 km, dacă de la
izvoarele Sucevei se închide pe varianta Moldova Suliţa — Fundu Moldovei — Câmpulung,
şi de cca. 250 km, dacă de la izvoarele Sucevei se închide pe varianta Cârlibaba — Iacobeni
— Câmpulung.
Din aceste căi periferice pornesc spre interior numeroase alte căi carosabile ce
străbat Obcinele în toate sensurile. Unele sunt modernizate, altele parţial modernizate (însă
13
18
circulabile auto) şi nemodernizate (dar pietruite, circulabile auto numai pe vreme bună). Dintre
acestea menţionăm pe cele mai importante din punct de vedere turistic: drumul nemodernizat
Moldova Suliţa - Lucina (7 km) - sat Iedu, ce face legătura între valea Moldovei şi valea
Cârlibabei, trecând pe la herghelia Lucina şi peste Obcina Mestecănişului;
drumul nemodernizat Cârlibaba - Poiana Mănăilă - Benea (sat în aval de Moldova Suliţa), ce
face legătura între valea Bistriţei şi valea Moldovei, peste Obcina Mestecănişului; drumul
nemodernizat Valea Stânei (pe valea Bistriţei) - Obcina (sat pe Obcina Mestecănişului) - Botuş
(pe valea Moldovei), ce traversează Obcina Mestecănişului şi face legătura între cele două
văi; drumul nemodernizat Breaza - Pasul Paşcanu - Moldoviţa, ce face legătura între valea
Moldovei şi valea Moldoviţei, peste Obcina Feredeului; drumul nemodernizat Breaza -
Sadova - Câmpulung, cu ramificaţia Sadova - Lacul Iezer; drumul modernizat Vama - Vatra
Moldoviţei - Moldoviţa (20 km), ce se continuă nemodernizat (dar circulat auto) pe direcţia
Argel - Dubiuşca - Brodina de Jos (18 km), făcând legătura între DN 17 şi drumul de pe văile
Suceava şi Brodina; drumul modernizat Gura Humorului - Humor şi nemodernizat în
continuare, dar circulabil auto (inclusiv autoturisme), până în amonte de satul Poiana Micului;
drumul nemodernizat Humor – Pleşa - Soloneţ - Pârteşti, ce face legătura între drumul
modernizat de pe valea Humorului şi drumul judeţean modernizat 209; drumul modernizat
Gura Humorului — Voroneţ (5 km).14
Dacă drumurile exterioare permit un circuit complet al Obcinelor, cele
interioare înlesnesc automobiliştilor, cicloturiştilor şi desigur, amatorilor de drumeţie, accesul
direct sau apropierea de obiectivele turistice. Combinând, după preferinţă, diversele drumuri
de mai sus, se obţin variate circuite locale, inclusiv „circuitul monumentelor" din nordul
Moldovei, majoritatea situate pe teritoriul Obcinelor Bucovinei (Humor, Moldoviţa, Suceviţa,
Putna) sau în imediata lor apropiere (Voroneţ, Arbore).
Numeroasele drumuri forestiere de pe majoritatea văilor afluente, lungi de 2—
15 km şi bine întreţinute, favorizează pătrunderea turiştilor până departe, în inima Obcinelor.
Ele sunt continuate de drumuri locale şi poteci, marcate sau nu, care stau la dispoziţia
iubitorilor de drumeţie şi care vor fi menţionate la „Trasee turistice".
SUCEAVA
Municipiu, reşedinţă judeţul, cu acelaşi nume, situat pe valea râului Suceava
care primeşte aici ca afluenţi mai importanţi pe Dragomirna, Mitoc pe stânga şi Şcheia, Pârâul
14
19
Cetăţii pe dreapta, într-o zonă de podiş, la altitudini cuprinse între 280 m în E şi 350 m în SV.
Dealuri aparţinând Podişului Sucevei se înalţă în apropierea municipiului: Tătăraş (407 m) în
S., Dumbrava (426 m) şi Velniţa (436 m) în N ş.a.
Suceava este un important nod de transport, ultimul mare oraş de pe
magistralele feroviară şi rutieră E 85, ce însoţesc valea Siretului. Pe calea ferată, oraşul se
găseşte la 116 km de Vatra Dornei, la 79 km de Câmpulung Moldovenesc, la 65 km de
Fălticeni, la 47 km de Gura Humorului, la 49 km de Siret şi la 41 km de Rădăuţi, iar pe şosea,
de aceleaşi centre urbane o separă, respectiv, 113 km pe DN 17,72 km pe DN 17,26 km pe E
85,36 km pe DN 17,43 km pe E 85 şi 38 km pe DN 2 şi pe un sector de drum judeţean.
Aeroportul Suceava - Salcea, care serveşte localitatea, se găseşte la 15 km.
Suceava este un important centru cultural în care îşi desfăşoară activitatea mai
multe instituţii de profil, printre care Universitatea „Ştefan cel Mare" cu 5 facultăţi, de stat,
ceea ce conferă municipiului atributul de centru universitar. Învăţământul are aici vechi tradiţii
(primul gimnaziu s-a înfiinţat în 1860), continuate azi în clasele şcolilor generale şi ale
liceelor, dintre care unele cu un binemeritat renume („Petru Rareş", „Ştefan cel Mare" ş.a.).
Activitatea culturală este viu susţinută de Casa de cultură a sindicatelor; o secţie a Teatrului
„Vasile Alecsandri" din Iaşi, înfiinţată în 1984 şi ansamblul de cântece şi dansuri „Ciprian
Porumbescu" (1953). Printre manifestările cultural-artistice de răsunet enumerăm: concursul
de interpretare instrumentală „Ciprian Porumbescu", dotat cu trofeul „Lira de aur", în iulie;
concursul de poezie „Nicolae Labiş", în octombrie; concursul artiştilor plastici contemporani
„Voroneţiana"; Salonul umorului ş.a.15
Suceava exista deja ca aşezare urbană încă din sec. XIV (prima menţiune
documentară datând din 10 februarie 1388), când a devenit capitala Moldovei, fiind cel mai
important centru economic, politic şi cultural până în sec. XVI. Favorizată de poziţia
geografică, de prezenţa unor drumuri circulate ce însoţeau valea Sucevei ori traversau
Carpaţii, oferind în acelaşi timp şi posibilităţi excepţionale de apărare ş.a., aşezarea s-a
dezvoltat cu rapiditate, impunându-se cu prioritate în alegerea făcută de Petru I. Muşat (1375-
1391) pentru o nouă capitală în locul celei de la Siret. Oraşul a preluat noua sa funcţie
oarecum nepregătit, domnitorul fiind nevoit să construiască Curtea Domnească, ctitoria şi alte
două cetăţi, cetatea Şcheia în NV (devenită inutilizabilă după scurt timp) şi primele fortificaţii
ce au alcătuit nucleul Cetăţii de Scaun în est pe un promotoriu.16
15
Vlăsceanu, Gh., Ianoş, I., Oraşele României, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1998, p, 135
16
20
Urmaşii săi au întărit şi extins cetatea, apogeul fiind atins în timpul lui Ştefan
cel Mare care o face inexpugnabilă; niciodată nu a fost cucerită deşi atacatorii nu au lipsit;
singura dată când porţile ei s-au deschis în faţa unui domnitor din afară a fost atunci când a
intrat aici, fără s-o asedieze, Mihai Viteazul, în 1600, cel care a realizat unirea tuturor
românilor. În cele peste două secole cât a fost capitală, oraşul s-a dezvoltat, meşteşugurile,
comerţul şi cultura cunoscând o continuă înflorire. Începând cu a doua jumătate a sec. XVI,
oraşul începe să decadă treptat, mai ales după ce, în a doua sa domnie, Alexandru Lăpuşneanu
(1563/1564-1568) este nevoit, la porunca turcilor, să mute capitala la Iaşi, eveniment
previzibil, deoarece înaintea lui mai mulţi domnitori îl preferaseră deja ca reşedinţă. Dar până
la distrugerea Cetăţii de Scaun, în 1674, impusă de Poarta Otomană, când rolul de capitală i-a
mai revenit pentru perioade mai întinse sau mai scurte, Suceava şi neînvinsa ei cetate au mai
cunoscut prosperitate în timpul lui Vasile Lupu (1634-1653). După o perioadă de declin,
accentuat de cotropirea habsburgică, survenită o dată cu 1775, oraşul renaşte mai ales după
1868 când devine reşedinţă de judeţ. Modestele făbricuţe apărute către sfârşitul sec. XIX, deşi
primele bresle apăruseră din 1673, erau departe de a construi o industrie, ceea ce şi explică
„tinereţea" marilor întreprinderi de azi.
Centru urban cu o populaţie de 117 609 locuitori (1995), asemenea celorlalte
oraşe ale ţării, Suceava deţine numeroase unităţi economice de profil diversificat, localizate, în
principal, în lunca râului Suceava din zona centrală a intravilanului, în zona de vest şi în
cartierele Iţcani şi Burdujeni. Principalele lamuri şi obiective industriale sunt: construcţiile de
maşini („Mes" - maşini unelte; „Rulmentul"; „Mefitex" - piese de schimb pentru industria
uşoară), chimie („Famos" - fire şi fibre artificiale), prelucrarea lemnului („Mobstrat"
-combinatul de prelucrare a lemnului), celuloză şi hârtie („Ambro"), sticlărie de menaj
(„Stimas"), textile („Integrata de lână"), tricotaje („Zimbrul"), confecţii („Confecţia"), pielărie
şi încălţăminte („Modin"), industria alimentară (carne şi produse din carne, lapte şi produse
lactate, conserve de legume şi fructe, bere vin etc.) O dată cu dezvoltarea industriei s-au
produs modificări în fizionomia localităţii: blocuri de locuinţe au alcătuit cartiere şi
microraioane aşa cum sunt Arini, George Enescu, Mărăşeşti, Burdujeni ş.a. Edificiile social-
culturale bulevardele largi, tivite cu flori şi arbori, piaţa centrală cu decoraţii în marmură etc,
s-au îmbinat armonios cu elementele tradiţionale. Elementele urbane Suceava propriu-zisă,
Iţcani şi Burdujeni - ce au compus actualul municipiu, rod al unei evoluţii polinucleare, s-au
sudat în perioada contemporană prin creşterea accentuată a spaţiului construit. În Cetatea de
Scaun a Muşatinilor mai sunt străvechi ulicioare înguste, cişmele cu apă curată şi rece, câteva
vechi construcţii ce poartă pe umeri o arhitectură multiseculară.
21
O imagine completă asupra evoluţiei municipiului o prezintă Muzeul
Bucovinei, al cărui patrimoniu depăşeşte 250 000 exponate, aflate în secţiile de istorie, artă,
ştiinţele naturii, etnografie şi artă populară. Secţia de artă deţine picturi de Mişu Popp, S.
Dumitrescu, D. Ghiaţă, sculpturi de C. Medrea, O. Han; secţia de artă populară „Hanul
Domnesc”, prezintă colecţii de ţesături, port, ceramică etc. Secţia de ştiinţele naturii deţine
exponate de floră şi faună din Bucovina; Planetariu oferă expoziţii de astronomie. Interesant
mai ales pentru folclorişti este Fondul memorial Simeon Florea Marian (1847-1907), care
prezintă documente, fotografii, corespondenţă, cca 8 000 volume ce au aparţinut ilustrate
folclorist. Cetatea de Scaun ocupă o poziţie dominantă, în estul oraşului, construcţia iniţială
aparţinând lui Petru I Muşat, fiind menţionată documentar în 1388 17. Întărită şi extinsă de mai
mulţi domnitori, dar în special de Ştefan cel Mare, cetatea va rezista tuturor atacurilor
duşmane fără a fi cucerită, până la distrugerea ei, în 1674, în timpul lui Dumitraşcu
Cantacuzino, la porunca turcilor. Cetatea Şcheia în NV oraşului, pe Dealul Zamca, la 384 m
altitudine, a fost ridicată tot de Petru I Muşat şi abandonată în timpul lui Alexandru cel Bun
(1400-1432), se pare că din cauza alunecărilor de teren. Curtea Domnească, aflată în
perimetrul vechiului oraş medieval îşi datorează primele construcţii aceluiaşi domnitor care a
zidit cele două cetăţi; reclădită de Ştefan cel Mare şi cu numeroase amenajări (ajunse până la
noi), făcute de Vasile Lupu. Hanul Domnesc este printre cele mai vechi clădiri din oraş,
construit în sec. XVI-XVII, astăzi sediul secţiei de etnografie. Municipiul are frumoase parcuri
(Tineretului sau Cetăţii, Arini s.a.) şi statui, adevărate opere împodobesc locurile publice, între
ele distrugându-se statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, realizată de Iftimie Bârleanu,
dezvelită la 17 septembrie 1977. Există mai multe monumente istorice şi de arhitectură
construite în diferite epoci: Mirăuţi care se presupune a fi ctitoria lui Petru I Muşat, devenit loc
de încoronare a domnitorilor până în 1522; distrus în timpul lui Ştefan cel Mare, care
construieşte o altă biserică devastată şi ea în 1513 şi restaurată în 1898-1901 de arhitectul Karl
Romstorfer, pictura interioară, în tempera, fiind realizată de vienezul Karl Jobst între 1898-
1903; biserica„Sf. Gheorghe" a cărei construcţie a fost începută în 1514 de Bogdan al III-lea şi
terminată de fiul său Ştefăniţă în 1522 ctitoria lui Petru Rareş din 1534-1535; biserica
construită de Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş în 1551; ctitoria lui Vasile Lupu din 1643;
mănăstirea construită în 1606-1608, prevăzută cu un zid de incintă.
În împrejurimi sunt locuri deosebit de interesante: Sfântu Ilie (3 km comuna cu
o biserică construită de Ştefan cel Mare în 1488), Adâncata (8 km) cu o frumoasă pădure, loc
de agrement pentru suceveni, cu cabana „Căprioara”; un alt loc preferat al locuitorilor oraşului
17
Vlăsceanu, Gh., Ianoş, I., Oraşele României, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1998, p, 136-137
22
este şi Lacul Dragomirna amenajat pe râul cu acelaşi nume, la numai 7 km în amonte de
municipiu. Dragomirna (12 km, comuna Mitocu Dragomirnei), unde se află complexul
arhitectural Dragomirna, zidit în etape (1602, 1609) de Atanasie Crimca, logofătul Lupu
Stroici şi fratele său vistiernicul Simion Stroici (zidurile de incintă le construieşte în 1627
domnitorul Miron Barnovschi). Motivele sculptate inedite ale exteriorului, reprezintă o
adevărată dantelărie în piatră. Aici se află şi un interesant muzeu care deţine manuscrise
tipărituri, picturi vechi, argintărie. Pătrăuţi (8 km), unde se află biserica "Sfânta Cruce",
ctitorie a lui Ştefan cel Mare din 1487. Părhăuţi (17 km, comuna Todireşti), cu o biserică din
sec. XI, Bulai (6 km, comuna Moara), unde se găseşte o biserică Hagigadar, zidită în 1512.
Reuseni (13 km, comuna Udeşti), în care se află o biserică ridicată de Ştefan cel Mare în 1503
pe locul unde a murit tatăl său, Bogdan al II-lea. La cca. 9 km se află rezervaţia floristică,
Bosanci-Ponoare (24,5 ha), situată pe Dealul Strâmbu, cu specii de stânjenel siberian (Iris
sibirica), frăsinel (Dictamnus albus), jaleş de stepă (Salvia nutans) etc. O altă rezervaţie
floristică, Frumoasa aflată la 6 km, ocroteşte, pe 9,5 ha, diferite specii de plante aparţinând
zonei de interferenţă a florei nordici cu cea sud-vestică (Adonis vernalis, Iris caespitosa etc.)
Ilişeşti (17 km, reşedinţa comunei Ciprian Porumbescu), unde se află o biserică construită de
marele medelnicer Ionaşcu Isăcescu în 1714; după încă 6 km pe DN 17, se găseşte popasul
turistic Ilişeşti. Ciprian Porumbescu (23 km), fostul sat Stupea, unde familia talentatului
compozitor (născut în 1853 la Şipotele Sucevei), al cărui nume îl poartă azi, venise în 1865;
aici se află complexul muzeal „Ciprian Porumbescu ce cuprinde casa memorială şi muzeul
adăpostit într-o casă din sec. XVII; muzeul conservă partituri, scrisori, pianul, violoncelul,
fotografii etc.18
Cazarea turiştilor în municipiul Suceava este posibilă la hotelurile Balada,
Bucovina, Suceava, Arcaşul, Tineretului, la popasul turistic Ştrand, Classic, vila Alice.
RĂDĂUŢI
Aflat în nordul judeţului Suceava, municipiul ocupă o poziţie centrală în
depresiunea cu acelaşi nume ce face din parte Podişul Sucevei (Podişul piemontan Ciungi-
Corni). Prin partea lui centrală îşi poartă apele Topliţa care, alături de Valea Seacă se varsă în
pârâul Temnic (mai la nord se numeşte Pozen), râu ce curge în partea de nord-est, la sud
municipiul fiind ocolit de Suceviţa. Abundenţa râurilor şi a apelor subterane a favorizat
amenajarea unor iazuri în sud-estul aşezării, folosite ca zonă de agrement şi a unor heleştee,
mai ales pe cursul Văii Seci, utilizate îndeosebi pentru conservarea castraveţilor muraţi în
18
23
butoaie, cu un foarte căutat specific local. Perimetrul construit se desfăşoară la altitudini
cuprinse între 360 m în est şi 390 m în vest, străjuit de dealuri: în vest este Dealul Ursoi (482
m), la est Dealul Rădăuţi (387 m), la sud-vest Dealul Fântânele (387 m) ş.a.19
Localitatea este situată pe calea ferată la 41 km şi la 38 km pe şosea (DJ şi DN
2) de Suceava, la 24 km şi, respectiv, la 19 km pe DN 17 A de Siret şi la 22 km de Solca.
Tradiţia culturală menţionează înfiinţarea primului gimnaziu în 1871, care şi-a
deschis porţile în 1872, fiind transformate în liceu în 1880, iar în 1905 se înfiinţează liceul de
fete. Astăzi sunt trei licee, şcoli generale, biblioteci, muzee, o casă de cultură. Municipiul este
renumit pentru ceramica smălţuită legată de iscusinţa artistului olar Constantin Colibaba, artă
continuată azi de urmaşii acestuia; aici se găseşte şi un centru de cojocărit care s-a impus mai
ales în confecţionarea „bondiţelor" bărbăteşti. În fiecare an are loc „Târgul olarilor",
manifestare de amploare a artei populare, cu participanţi din cele mai renumite centre din ţară.
Aşezarea rurală iniţială, al cărei nucleu s-a format pe terasa râului Suceviţa şi
pe „Grinduri", a fost menţionată documentar la 6 iulie 1413, pe timpul lui Alexandru cel Bun;
însă prima atestare documentară apare într-un hrisov emis de Roman Muşat, la 18 noiembrie
1393. Timp îndelungat nu a depăşit condiţia unui sat, devastat nu o dată de vitregia istoriei, ce
avea dreptul de a ţine târguri (periodic din 1413) menţionate în unele documente în timpul lui
Ştefan cel Mare (document din anul 1481). Târziu, în sec. XVIII localitatea trece printr-o
oarecare favoare economică, ce îi va aduce şi confirmarea statului urban în 1819 (după alte
surse 1852), iar calea ferată construită în 1889 încurajează germenii industriei ce îşi făcuseră
timid apariţia. În perioada 1775-1918 se află sub stăpânire austriacă; acum devine reşedinţă de
district, iar după unirea din 1918 devine reşedinţa judeţului cu acelaşi nume; primul obiectiv
industrial este Fabrica de spirt (1789), iar în 1830-1858 a funcţionat prima fabrică de hârtie din
Bucovina.20
Dezvoltarea economică a antrenat şi o creştere demografică, numărul
populaţiei ajungând la 32 171 locuitori (1995). Industria municipiului cuprinde în principal:
construcţiile de maşini („Sarex"-scule, subansamble), exploatarea şi prelucrarea lemnului
(„Mobil"), tricotaje („Bucovina-Tex"), industria alimentară carne şi produse din carne, lapte şi
produse lactate, morărit şi panificaţie, spirt, bere şi amidon). Sectorul agricol continuă în
esenţă o veche îndeletnicire a locuitorilor de pe aceste meleaguri: creşterea animalelor în
complexe zootehnice (pentru bovine şi ovine), creşterea cailor „Ghidran" într-una din cele mai
vechi herghelii din ţară. Profunde modificări urbanistice a produs apariţia obiectivelor
19
20
24
industriale, social-culturale, blocurile de locuinţe construite în cartierele: Bogdan Vodă,
Hipodrom, Stadion, Hurmuzachi ş.a., modernizarea reţelei stradale, reamenajarea parcurilor
etc.
Municipiul de azi, cu cartierele sale unde sunt vizibile elemente tradiţionale,
este rodul multor decenii de dezvoltare. Municipiul Rădăuţi oferă vizitatorului imagini de
neuitat: Muzeul Tehnicii Populare Bucovinene, cu cea mai veche colecţie (1934) de acest fel
din partea de est a ţării, expune 22 000 de obiecte reprezentând ceramică, textile, port popular,
mobilier, pictură pe lemn şi sticlă etc. Casa-atelier Colibaba, în care se produce ceramică
tradiţională. Parcul zoologic cu o suprafaţă de 10 ha, cu elementele unei faune diverse; în parc
se află stadionul, un ştrand ş.a. În sudul municipiului se găseşte renumita herghelie unde se
află şi un manej, în care pot fi admirate evoluând cele mai reuşite exemplare de cai; în
apropiere este şi un hipodrom. Vizavi de parc se află o impunătoare operă de artă, statuia lui
Bogdan I, realizată de Marius Butunoiu, în 1986, Biserica „Sfântu Nicolae", monument istoric
şi de arhitectură, numit şi Bogdana- din piatră, cel mai vechi din ţara românească a Moldovei,
construită în timpul lui Bogdan (1359-1365) şi extinsă (1559) de către Alexandru Lăpuşneanu;
a deţinut un important rol de centru cultural, în care a funcţionat o şcoală şi o tipografie
(închise de austrieci după 1775), unde au fost executate numeroase manuscrise artistic
împodobite cu ferecături din aur şi argint; acest loc cu adânci semnificaţii de istorie
românească păstrează sub lespezi multiseculare osemintele primilor Muşatini: Bogdan I, Laţcu
Voievod (1365-1375), Roman I (1391-1394). Stilul moldovenesc al bisericilor medievale poate
fi admirat şi la Catedrala creştin-ortodoxă (1926-1961); iar stilul romanic la Biserica romano-
catolică (1823-1825). În 1984 a fost inaugurală Aleea-Voievozilor, ce cuprinde busturile
domnitorilor: Bogdan I, Petru Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş,
Alexandru Ion Cuza şi Bogdan Vodă.21
În împrejurimi pot fi vizitate: Volovăţ (5 km), unde se află o biserică,
monument istoric şi de arhitectură datorat lui Ştefan cel Mare, din 1500-1502. Marginea (9
km), renumit centru pentru meşteşugul olăritului, îndeosebi ceramică neagră; tot aici (cartierul
Pădureni) se produce şi un tip de ceramică roşie; arhitectură populară reprezentativă; port
popular. Suceviţa (17 km) cu o mănăstire, monument istoric şi de arhitectură, fortificată,
construită la sfârşitul sec. XVI; ctitorie a Movileştilor, menţionată prima dată în 1581, de
Grigore Ureche; picturi exterioare de o valoare inestimabilă, în benzi, în care predomină
culoarea verde, executată de fraţii Ion şi Sofronie; la fel de valoroase sunt şi picturile
interioare, tabloul votiv de aici, ce cuprinde membrii familiei domnitorului Ieremia Movilă
21
25
(1595-1606), reprezintă ultimul tablou cu voievozi (pictat într-o biserică). Muzeul mănăstirii
prezintă broderii, argintărie, manuscrise, picturi populare, cărţi v ce confirmă rolul cultural pe
care l-a avut Suceviţa în istorie; în comună se mai află o biserică, monument istoric şi de
arhitectură din 1772; hanul Suceviţa Horodnic de Jos (9 km, comuna Horodnic), în care se
găseşte o biserici monument istoric şi de arhitectură populară din lemn, din anul 1717. Putna
(28 km), unde se află un inestimabil monument istoric şi de arhitectură, cea mai de seamă
ctitorie a lui Ştefan cel Mare, a cărui construcţie a început la 10 iulie 1466 şi s-a încheiat în
1469, iar în 1481 erau gata şi fortificaţiile menite să o apere ca pe-o cetate. Zidită pentru
necropola familiei voievodului, pe meleaguri de legendă, încărcate de istorie, ctitoria rămâne
pentru toţi românii un loc cu semnificaţii adânci, un simbol al luptei continue pentru
independenţă şi neatârnare, aici fiind îngropat, sub o lespede de marmură, marele domnitor.
Existenţa mănăstirii, a fost plină de evenimente, ca însăşi viaţa celui care a ridicat-o: în 1484
este mistuită de un incendiu; refăcută până în 1498; în 1653 este prădată de cazacii lui Timuş
Hmelniţki, reparaţiile fiind terminate abia în perioada 1655-1662 de Gheorghe Ştefan (1653-
1658) şi Dabija (1661-1665); prădată din nou de cazaci şi polonezi este adusă în stare de ruină
de cutremurul din 1739, şi refăcută de Iacov Putneanul în 1757-1760; reparaţii de amploare
sunt efectuate în 1902 sub conducerea arhitectului K. A. Romstorfer. Singura construcţie din
sec. XV, rămasă până astăzi, este turnul tezaurului. Mănăstirea a fost un important centru
cultural confirmat de unele exponate aflate în muzeul organizat aici: broderii din sec. XVI-
XVIII, ţesături, argintărie, documente, manuscrise, sculpturi, obiecte descoperite de săpăturile
arheologice (ceramică, obiecte de podoabă etc). În comună, nu departe de ctitorie, se află un
alt monument istoric, o biserică din lemn, ridicată în 1346 de către Dragoş Vodă la Volovăţ şi
adusă aici, în 1468, de către Ştefan cel Mare. În localitate se află un han turistic.
Cazarea turiştilor în municipiul Rădăuţi este posibilă la hotelul Bucovina.22
FĂLTICENI
Municipiu în sud-estul judeţului Suceava, situat pe partea dreaptă a râului
Şomuzul Mare, care primeşte aici ca afluenţi pâraiele Târgului, Buciumenilor şi Rădăşenilor,
în Podişul Sucevei, pe o treaptă de relief aparţinând Dealului Târgului. O serie de Dealuri îl
domină cu înălţimile lor: Dealul Glimeii (382 m), La răscruce (432 m), dealul Şomuzului (341
m), Dealul Spătăreşti (415 m), oraşul fiind aşezat la altitudini cuprinse între 270 m în NE, în
zona barajului de la iazul amenajat pe Şomuzul Mare, şi 410 m în partea de S.
22
26
Localitatea se află pe calea ferată la 65 km (prin Dolhasca) şi la 26 km E85 de
Suceava.23
Activitatea culturală este susţinută de Casa tineretului şi o Casă de cultură, de
unităţi şcolare (renumit Liceul „Nicu Gane"), biblioteci, muzee. Tradiţia culturală menţionează
apariţia primului liceu în 1870, iar între 1892 şi 1929 aici a fost tipărită revista de folclor
„Şezătoarea", scoasă de Artur Gorovei. Pe aceste meleaguri s-au născut oameni de seamă ai
culturii şi ştiinţei naţionale: Nicolae Gane (1838-1916), prozator şi academician; Artur
Gorovei (1864-1951), folclorist şi etnograf; Eugen Lovinescu (1881-1943), critic şi istoric
literar, Dimitrie Leonida (1883-1965), inginer energetician şi profesor universitar; Grigore
Vasiliu-Birlic 1905-l970), actor; Horia Lovinescu (1917-1983), dramaturg ş.a.
Ca aşezare urbană Fălticeni este relativ nouă, formată către sfârşitul secolului
XVIII, actul său de naştere fiind din 8 august 1780, când domnitorul Constantin Moruzi afla că
„...încă de anul trecut... au început a se aduna oameni pe moşia dumisale stolnicul Ioniţă
Başoţă", cu „...loc bun şi larg...", „a dat un hrisov" ...ca să facă târg nou, la ţinutul Sucevei".
Noul târg avea o poziţie geografică avantajoasă, în vecinătatea unor unităţi naturale cu profil
economic complementar - Podişul Sucevei. Depresiunea Liteni, Culoarul Moldovei,
Subcarpaţii Neamţului - şi la intersecţia unor drumuri comerciale ce uneau Suceava cu Iaşi, a
celui transcarpatic ce cobora pe valea Moldovei care au favorizat o dezvoltare rapidă a
aşezării. Fălticeni a apărut în zona unor vechi aşezări ca: Şoldăneşti (1432), Folticeni (1435-
1442) înglobate de la început în noul oraş, s-a extins repede teritorial „înghiţind" şi alte sate:
Stănigeni, Broşteni, Oprişeni, Coteşti, Pădureni, Tâmpeşti, Buciumeni ş.a.: „iarmarocul"
devenit cel mai mare din Moldova, care începea la 20 iulie şi ţinea câteva săptămâni, aduna
aici negustori şi mărfuri din toată ţara şi din alte state europene; la „umbra" unui negoţ
înfloritor, industria nu s-a dezvoltat decât foarte târziu, după 1950.24
În ultimele decenii Fălticeni s-a dezvoltat atât din punct de vedere industrial
cât şi urbanistic, fapt reflectat şi în creşterea numărului populaţiei care a atins 33 429 locuitori
(1995). Cele mai multe obiective economice sunt grupate în partea de est a oraşului, industria
fiind reprezentată, în principal, de chimie („Metadet"), exploatarea şi prelucrarea lemnului
(„Dumbrava"), sticlărie pentru menaj, textile şi tricotaje („Fintex", „Şomuzul"), industria
alimentară (carne şi produse din carne, lapte praf, amidon şi glucoză, conserve din fructe).
Sectorul agricol este bine reprezentat de către câteva unităţi de profil şi, bineînţeles, de o
staţiune de cercetări şi producţie pomicolă, fiind recunoscut bazinul pomicol Fălticeni pentru
23
idem, p.201
24
27
producţia soiurilor de măr, dar şi de peri, cireşi, vişini etc. Urmare a evoluţiei sale, localitatea
mai păstrează încă aspectul unui conglomerat de aşezări, cu cartiere de blocuri, dar şi spaţii
neclădite, grădini, case tip parter în mijlocul unor curţi întinse.
Turismul deţine astăzi câteva obiective de seamă: Muzeul Municipal cu secţii
de istorie, ştiinţele naturii, artă şi etnografie. Muzeul de Ştiinţe Naturale-Acvariu, cuprinde
colecţia „Mihai Băcescu", acvariu, diorame cu flora şi fauna acvatică; două săli memoriale V.
Ciurea. Colecţia de artă ,,Ion Irimescu” cuprinde peste 120 de sculpturi şi cca. 150 de desene
ale renumitului artist. Galeria oamenilor de seamă expune o serie de mărturii privind viaţa şi
activitatea 40 de personalităţi ce s-au născut sau au activat în oraş: Ion Creangă, Sadoveanu,
Eugen Lovinescu, Nicolae Labiş etc. Casa memorială "Mihail Sadoveanu", inaugurată în
1987, prezintă o mare diversitate de exponate ce amintesc de viaţa şi opera marelui scriitor. Pe
str. Ion Creangă (fostă Uliţa Rădăşenilor) se află două case care au aparţinut scriitorului: una
pe care o avea de la soţia sa, Ecaterina Bâlu, şi în care a locuit între 1900-1903 şi 1906-1909,
şi alta, pe care şi-o construise, şi în care a locuit în perioada 1909-1918. În oraş mai pot fi
vizitate casele în care s-au născut sau au lucrat: Matei Millo, Nicu Gane, Artur Gorovei, Eugen
Lovinescu, Anton Holban, Grigore Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban ş.a. sau clădirea Liceului
„Nicu Gane", prin care au trecut celebrităţile amintite; str. Ion Creangă, unde era „şcoala de
catiheţi", casa lui Pavel Ciubotaru ce amintesc pe neuitatul povestitor.
În imediata vecinătate a municipiului se află complexul turistic Dumbrava
Minunată, cu o cabană, camping, iazuri cu peşte, bazine de înot; lângă iazul central de pe
Şomuzul Mare se află complexul turistic Nada Florilor, cu un han, debarcader, baze sportive
etc; Terasa Băncuţa, cu o cabană ş.a. în împrejurimi pot fi vizitate: Rădăşeni (4 km), renumit
pentru întinsele livezi cu meri; biserică monument istoric şi de arhitectură zidită de Ştefan
Tomşa în sec. XVII. Baia (6 km), prima capitală a Moldovei, târg existent cu mult înaintea
întemeierii statului feudal, devenit oraş, încă din a doua jumătate a sec. XIV, fiind menţionat
documentar în 1335; ruinele unei biserici a cărei construcţie a început în 1410, în timpul lui
Alexandru cel Bun; catedrala romano-catolică din sec. XV, înălţată prin grija doamnei
Margareta; ctitoria lui Ştefan cel Mare din 1467; ctitoria lui Petru Rareş din 1532, cu picturi
exterioare şi inferioare. Spătăreşti (6 km, comuna Vadu Moldovei), unde se află casa în care s-
a născut actorul Matei Millo (1814-1896), Râşca (19 km), unde se află o biserică, ctitoria lui
Petru Rareş din 1542, cu zid de incintă; în 1844 aici a fost închis pentru scurt timp Mihail
Kogălniceanu din ordinul lui Mihail Sturza. Mălini (20 km), unde se află casa memorială
„Nicolae Labiş" (1935-1956), în care sunt expuse manuscrise, scrisori, fotografii, cărţi care au
aparţinut poetului. Slatina (27 km), pe valea Suha Mică, cu un complex arhitectural, în care se
28
remarcă o biserică ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, construit în perioada 1554-1558, apărat
de ziduri foarte puternice (late de 2 m şi înalte de 7 m) unde se află mormântul domnitorului şi
a două din fiicele sale; a fost un centru de cultură şi artă medievală unde s-au copiat cronici, s-
au lucrat miniaturi, ţesături şi broderii. Probota (21 km, comuna Dolhasca), cu o biserică,
monument istoric şi de arhitectură, fortificată, ctitoria lui Petru Rareş în 1530 şi pictată în
1532, zidită în apropierea unei ctitorii a lui Alexandru cel Bun, azi în ruine, unde Ştefan cel
Mare îşi îngropase mama, Doamna Oltea în 1465, iar în 1467 pe soţia sa, Doamna Evdochia,
strămutate ulterior într-o altă biserică. Este unul dintre cele mai frumoase monumente de artă
medievală, unde se află mormântul domnitorului Petru Rareş şi cel al soţiei sale; a fost un
important centru de cultură în care a lucrat, printre alţii, şi Dosoftei25. Dolheştii Mari (14 km,
reşedinţa comunei Dolheşti), unde se află ctitoria hatmanului Şendrea
din 1481.
Cazarea turiştilor în municipiul Fălticeni este posibilă la hotelul Turist şi la
complexul turistic Dumbrava Minunată.
VATRA DORNEI
Oraş staţiune-balneoclimaterică permanentă, situat în partea de sud-vest a
judeţului Suceava, în depresiunea intramontană a Dornelor, în cadrul culoarului depresionar ce
începe de la Gura Humorului şi separă grupa nordică de grupa centrală a Carpaţilor Orientali.
Oraşul se află în depresiunea amintită, la confluenţa Dornei cu Bistriţa Aurie, având un cadru
natural deosebit de pitoresc, căruia prelungirile Muntelui Runcu (1149 m), către zona de unire
a celor două râuri îi sporesc ineditul. O serie de munţi de mică altitudine sporesc farmecul
aşezării: vârful Drăncani (1231 m) în N, Bărnărelul (1321 m) în NE, apoi Dealul Negreştilor
(1220 m) şi Vârful Diecilor (1301 m) în S ş.a. Aflată între munţi, localitatea este situată la
altitudini ce oscilează între 800 m în E, pe valea Bistriţei şi 860 m pe versantul sudic al văii
Dorna.26
Vatra Dornei se găseşte pe o circulată arteră feroviară şi pe una rutieră, ambele
cu caracter transcarpatic; pe calea ferată se află la 116 km de Suceava, 37 km de Câmpulung
Moldovenesc şi 69 km de Gura Humorului, iar pe DN 17, de aceleaşi localităţi o separă 113
km, respectiv, 41 km şi 77 km.
Societatea „Apemin" îmbuteliază renumitele ape minerale,,Dorna", „Şaru
Dornei", „Poiana Negrii", „Poiana Vinului" şi „Coşna". Oraşul poate fi definit totuşi prin
funcţia sa balneoclimaterică. Zona este foarte bogata în ape minerale ce apar la zi în peste 40
25
26
29
de izovoare, în localităţile Vatra Dornei, Poiana Coşnei, Dorna Candrenilor, Poiana Negrii,
Ortoaia, Şaru Dornei, Panaciu, Glodu, Broşteni, Poiana Stampei, Dornişoara, Neagra Şarului,
Drăgoiasa ş.a. Prima analiză a apelor minerale din zonă este făcută în 1806, iar în 1845 se
construieşte primul stabiliment balnear. Modernizarea şi amenajarea staţiunii începe în a doua
jumătate a sec. XIX, în 1895 construindu-se instalaţiile balneare. După distrugerile suferite în
timpul ultimului război mondial au început modernizarea şi extinderea staţiunii Apele de la
Vatra Dornei sunt carbogazoase, bicarbonatate, sodice, calcice, feruginoase magneziene şi uşor
sulfurate, oligometalice, atermale. Tratamentul pentru cura internă utilizează apele izvoarelor
Silvestru, Nectarie, Unirea, Bizum şi Negreşti celelalte izvoare fiind folosite în cura externă.
Staţiunea este indicată pentru tratamentul afecţiunilor cardiovasculare, reumatismale, afecţiuni
posttraumatice, neurologice periferice şi centrale. Baza de tratament alcătuită din vechea
clădire şi noul complex balnear dispune de instalaţii pentru băi calde cu apă minerală, băi
calde de nămol şi împachetări calde cu nămol de turbă, buvete pentru cură internă cu ape
minerale, instalaţii pentru electroterapie şi hidroterapie etc. baza de cazare este alcătuită din
complexele balneare Doina, Bradul, Călimani, vile de diferite categorii, hoteluri.
Activitatea culturală include repere cu rezonanţă: Casa de cultură asigură
activităţi permanente pentru: renumitul ansamblu folcloric Dorna Dorului; o formaţie de teatru
popular, una de romanţe, alta de obiceiuri şi datini populare. Festivalul internaţional dedicat
tinerelor talente, Muzritm, care are loc aici a intrat deja în tradiţie. Oraşul deţine şi un liceu.27
Situată pe o cale circulată transcarpatică, Vatra Dornei s-a înfiripat de timpuriu
ca aşezare, ţinutul Dornelor făcând parte din „ocolul Câmpulung Moldovenesc". Către finele
sec. XVI, localitatea este bine conturată, dat fiind că în 1650 era luată în evidenţa domniei.
Aşezarea pe drumul amintit, construirea şoselei Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei
(1780-1785) - Poiana Stampei - Pasul Tihuţa (1200 m) Bistriţa, în perioada 1780-1787, dar
mai ales descoperirea şi valorificarea apelor minerale au contribuit la dezvoltarea aşezării,
declarată oraş în 1909.
Printre ramurile industriale şi obiectivele economice mai importante amintim:
regia autonomă a exploatărilor miniere (din zonă extrăgându-se mangan, sulf, andezit - la
Iacobeni, Mestecăniş, Dornişoara ş.a.) ce coordonează întreaga activitate din regiune,
construcţiile de maşini („Dorna Mecanica” - utilaje şi piese de schimb pentru economia
forestieră), exploatarea şi prelucrarea lemnului cherestea, mobilă), industria alimentară (carne
şi produse din carne, lapte şi produse lactate). O dezvoltare deosebită înregistrează şi sectorul
agricol, în special creşterea animalelor. Populaţia oraşului este de 18 394 locuitori (1995).
27
30
Complexul balnear, apele minerale, cadrul natural deosebit de pitoresc nu
constituic singurele atracţii. Expoziţia de Artă Populară, cu secţii de ştiinţele naturii de
etnografie, are şi exponate ale creaţiei populare. Clădirea Primăriei oraşului, construită în
1896-1897, este un simbol al victoriei repurtate de localnici în disputa cu autorităţile
habsburgice de ocupaţie. Parcul oraşului, de 50 ha, aflat dreapta râului Dorna şi prelungindu-se
până sub Dealul Negru, este un obiectiv turistic major, unde sunt concentrate sediul staţiunii,
clubul, vile, izvoare minerale reprezentând în acelaşi timp şi o rezervaţie dendrologică.
Complexul de agrement "Lunca Dornei", amenajat pe stânga râului de la care şi-a luat numele,
dispune de ştrand, parc, terenuri de sport, club, restaurant etc. În vecinătatea imediată a
complexului, se găseşte Muntele Runcu, unde se află complexul turistic Runc cu un motel şi
camping. Pentru practicarea sporturilor de iarnă sunt amenajate pârtii pe Dealu Negru
(telescaun pe o lungime de 3 km), Runcu.
În împrejurimi se pot vizita: Ciocăneşti (22 km), renumit pentru casele faţadele
meşteşugit lucrate, bogat ornamentate cu motive geometrice şi florale culori maro deschis,
negru şi verde; covoare lucrate din lână. La cca. 16 km, aval de Sunători (sat, comuna Dorna-
Arini), râul Bistriţa îşi taie între Rarău 650 m) Pietrosu (1791 m, aparţinând Munţilor Bistriţei)
Cheile Zugreni, urmate pe tot traseul de DN 17 B; la intrare în chei se află cabana „Vadu
Bistriţei”. Cheile Zugreni este o rezervaţie geologică şi floristică. Pe teritoriul comunei Şaru-
Dornei (18 km) se găseşte rezervaţia naturală Şaru Dornei, pe 35 ha. Poiana Stampei (20 km),
unde se află 100 ha de turbă exploatată şi folosită fie ca îngrăşământ la sere sau pentru
extragerea nămolului terapeutic; aici este şi cea mai mare rezervaţie de turbă din ţară. Tinovul
Mare, pe 675 ha, aflat între râurile Dorna şi Dornişoara, la 910 m altitudine. Din staţiunea
Vatra Dornei se pot întreprinde excursii în munţii Rarău, Giumalău, Bistriţei, Căliman, Suhard,
în Obcine.28
Cazarea turiştilor în oraşul Vatra Dornei este posibilă la hotelurile Căliman,
Bistriţa, Dorna, la case de odihnă, la popasul turistic Runc.
CÂMPULUNG MOLDOVENESC
Municipiu în judeţul Suceava, aşezat în depresiunea intramontană cu acelaşi
nume, pe valea Moldovei, îndeosebi pe partea dreaptă. Relieful depresiunii are aspectul unui
„câmp" întins, uimitor de neted pentru această zonă altitudinală, pe care municipiul, însoţind
valea, îl ocupă de-a lungul a cca. 10 km. Înşiruiţi astfel, pe un „câmp lung", aşezarea, aflată
între 610 m (la est de confluenţa Izvorul Malului cu Moldova) şi 740 m altitudine (pe
28
31
interfluviul dintre Seaca şi Izvorul Alb) este străbătută de mai multe râuri, afluenţi ai
Moldovei: Seaca, Izvorul Alb Izvorul Malului, Valea Caselor ş.a., pe dreapta şi Sadova, Valea
Morii, Corăţeni, Deia ş.a., pe stânga. În apropiere, străjuind rama depresiunii, acoperite cu
poala veşnic verde a pădurilor de molizi şi brazi, se înalţă semeţe prelungirile montane ale
Rarăului, Giumalăului şi Obcinei Feredeului: Cucora (944 m) la SE, Măgura Runcului (1 176
m) la S, Cocoşu (1 061 m) la NV, Muncelul (1 302 m) la V Prislop (1 169 m) şi Măgura Deia
(1 202 m) la N, Gina (950 m) la E ş.a.
Localitatea este situată pe o cale ferată şi o şosea transcarpatică, intens
circulate, pe magistrala feroviară la 79 km de Suceava, la 37 km de Vatra Dornei şi la 32 km
de Gura Humorului; pe DN 17 faţă de aceleaşi localităţi distanţa şi de 72 km, respectiv, 41 km
şi 36 km.29
Tradiţia culturală are rădăcini adânci: în 1766 s-a înfiinţat prima şcoală, în
1895 - Şcoala de arte şi meserii, iar în 1907 primul liceu de fete. Astăzi funcţionează aici patru
licee, o casă de cultură, biblioteci, muzee.
Poziţia geografică avantajoasă, pe un drum transcarpatic, preocupările
locuitorilor săi legate de lucrul la pădure şi creşterea oilor etc. au favorizat; dezvoltarea
timpurie a localităţii, care s-a detaşat de celelalte aşezări din zonă impunându-se treptat ca un
veritabil centru coordonator politico-administrativ.
Reunind în jurul său peste 15 sate de pe văile Moldovei, Bistriţei şi Dornei,
Câmpulung Moldovenesc a jucat pe rând rolul de centru al uniunii de obşti săteşti, apoi al unei
formaţiuni politice prestatale şi centrul unei „ţări” sau „ocol” cu un statut aparte, menţinut
aproximativ pe toată durata epocii medievale, despre care Dimitrie Cantemir (1716),
referindu-se şi la aceste meleaguri, spunea că locuitorii de aici „…nu ascultă de nici un boier şi
alcătuiesc un fel de republică”. Deşi cu o vechime deosebită, prima menţiune documentară
datează din 1411, din timpul lui Alexandru cel Bun. Accentuându-se circulaţia peste Carpaţi,
localitatea se caracterizează ca târg şi este recunoscută ca atare în 1684, în 1783, 1787 şi 1794,
apoi ca oraş, în 1806. Aşezarea de azi reprezintă o frumoasă staţiune climaterică, foarte căutată
de turişti.
Populaţia municipiului este de 22 041 locuitori (1995). Câmpulung
Moldovenesc reprezintă un centru industrial în care funcţionează mari unităţi economice:
„Montana" -încălţăminte, „Moldofil" - filatură de bumbac, „Mobilextra” - mobilă, „Rarăul”
-produse lactate ş.a. Tot aici îşi desfăşoară activitatea „Geomold” - de prospecţiuni şi explorări
geologice. Staţiunea pentru cultura experimentală a molidului (dispune de o suprafaţă de 9000
29
32
ha), un important centru de colectare şi valorificare a fructelor de pădure ş.a. Pentru multe
instrumente muzicale fabricate în ţară, în special viorile, se folosesc ca material de rezonanţă
lemnul molizilor din zona Câmpulung Moldovenesc. Aspectul urbanistic a fost modificat
vizibil prin apariţia obiectivelor industriale, a blocurilor de locuinţe ce alcătuiesc ansambluri:
Trandafirilor, Stadion, Runc sau cartierul de vile Ştefan cel Mare ş.a., a complexului turistic
pentru tineret, amenajarea râului Moldova, parcului din lunca râului etc.
În municipiu reţin atenţia câteva obiective: Muzeul „Arta Lemnului”, având ca
tematică prelucrarea lemnului, urmărind drumul copacului din pădure până la produsul finit,
expune unelte din lemn ale unei stâne, lucrături din scoarţă de copac piese de uz gospodăresc -
o colecţie de furci, mobilier tradiţional etc. Colecţia geografică şi numismatică „Ion Ţugui” ce
cuprinde peste 4 500 de linguri din diverse zone etnografice, apoi ştergare, ceramică şi peste 1
300 de monede, şi cu cele emise la Histria şi Callatis. Deosebit de interesante sunt şi câteva
case vechi, care s-au păstrat până la noi, deşi unele au vârste seculare. Printre acestea se
deosebesc cele două monumente de arhitectură populară Casa Prudeanu şi Casa Grămadă, în a
căror construcţie predomină lemnul. Liceul „Dragoş Vodă” are o frumoasă şi instructivă seră
cu plante indigene şi exemplare exotice şi un dendrologic cu specii vegetale rare. Printre
operele de artă aflate în locurile publice ale oraşului poate fi admirată statuia lui Dragoş
ucigând zimbrul, autor Jalea. În apropiere de vărsarea Văii Morii se înalţă un ulm falnic, a
cărui vârstă este apreciată la 700 ani. În vecinătatea oraşului, într-o fâneaţă întinsă, pot fi
admirate exemplare floristice declarate monumente ale naturii: papucul doamnei
(Cypripedium calceolus), crinul de pădure (Lilium martagon), bulbucii (Trollius europaeus) şi
ocrotite prin lege. Pe Dealul Praşca se află un punct fosilifer. Într-un parc cu molizi şi
mesteceni, la poalele Măgurii Deia este amenajat complexul turistic „Ştrand”, care dispune de
capacităţi de cazare (hotel, cabană, căsuţe), terenuri de sport, bazin de înot etc. La cca. 2 km,
pe valea pârâului Deia, se află cabana Deia, în mijlocul unei păduri de molizi; aici, iarna, se
poate schia. O vedere de ansamblu asupra oraşului avem de pe înălţimea Măgurii Runcului.30
La cca. 10 km, pe Valea Caselor, în Masivul Rarău, se află o rezervaţie
geologică de 10 ha, care ocroteşte Cheile Moara Dracului. Tot pe Rarău, urmând 14 km pe un
drum modernizat se ajunge la hotelul alpin Rarău. În acest masiv calcaros pot fi admirate
minunatele lucrături în piatră ale naturii pe care le reprezintă Pietrele Doamnei (1 634 m), sau
Peştera cu lilieci din apropiere, aflate într-o rezervaţie naturală de 568 ha. În acelaşi masiv se
află rezervaţia floristică Todirescu (44 ha) şi, pe versantul estic, pe o suprafaţă de 274 ha ce
coboară de la 1 320 m la 800 m, una din cele mai mari rezervaţii forestiere Codrul Slătioara,
30
33
apreciată drept cea mai veche pădure de răşinoase în amestec cu fag din ţari La cca. 5 km aval,
râul Moldova îşi taie un îndrăzneţ defileu numit Strâmtura Roşie. Prisaca Dornei (6 km,
comuna Vama), unde este amenajată o modernă păstrăvărie. Vama (11 km), aşezare foarte
veche, menţionată documentar în 1408, unde Mihai Racoviţă a înălţat, în 1717, un monument
înalt de 6 m, pe care localnicii îl numesc „Stâlpul lui Vodă"; centru etnografic şi de artă
populară; prelucrarea lemnului; port popular deosebit de pitoresc; o biserică monument istoric
şi de arhitectură populară din lemn din sec XVII; casa Lucan, monument de arhitectură
populară din sec. XlX; staţiune climaterică; în apropiere de Dealul Barbuşca se află o cabană
şi căsuţe. Pe DN 17A, la traversarea Obcinei Feredeului prin Pasul Paşcanu (1040 m), se
găseşte popasul turistic Trei Movile. O altă aşezare deosebit de frumoasă este Vatra Moldoviţei
(22 km), unde se află monumentul istoric şi de arhitectură mănăstirea Moldoviţa, ctitoria lui
Petru Rareş din 1532, cu aspect de cetate. Pictura, realizată de un artist local, a fost executată
în 1537 şi s-a păstrat mai ales pe faţadele din E şi S ale monumentului, înscriindu-se în rândul
capodoperelor artei feudale româneşti, expresie a înaltului spirit artistic al poporului nostru.
Colecţia muzeală a mănăstirii păstrează colecţii de mobilier (jilţul lui Petru Rareş, mobilier
bisericesc din sec. XVII), documete din care unele cu miniaturi, ce dovedesc rolul de centru
cultural pe care l-a avut Moldoviţa, colecţia de broderii, carte veche românească ş.a. Tot aici se
află trofeul „Pomme d'or”, oferit de Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor de
Turism, ca o apreciere a valoroaselor monumente istorice şi integrarea lor în circuitul turistic
naţional şi internaţional. În apropiere se găseşte un popas turistic (căsuţe). Pe DN 17, înainte
de a intra în Depresiunea Pojorâta, valea Moldovei creează cheile Pojorâtei (în defileul Piatra
Străjii); lângă şosea un perete stâncos constituie rezervaţia geologică Straiele de Pojorăta.
Valea Putnei (13 km, comună Pojorâta), unde se află o mare păstrăvărie: de aici, pe valea
Putnei, la cca. 9 km în Masivul Giumalău, între 1680 m şi 1 260 m se găseşte rezervaţia
forestieră Codrul secular Giumalău, de 290 ha, cu un arboret de molid pur, cu o vârstă de
peste 130 ani; aici se află şi o rezervaţie cinegetică, pe 211 ha, pentru protecţia, în special, a
cocoşului de munte. La km 18, pe DN 17, după ce se părăseşte Valea Putnei, în şaua largă a
Pasului Mestecăniş (1 096 m) se află cabana (şi căsuţe) Mestecăniş. Comuna Fundu Moldovei
(9 km) este renumită pentru portul popular, păstrarea nealterată a obiceiurilor populare,
arhitectură populară etc. La 31 km, în SV localităţii Benea, se află rezervaţia floristică
Răchitişu-Glodu, pe 177,5 ha, ce ocroteşte plante foarte rare: strugurele ursului
(Arctostaphylos uva-ursi), relict glaciar, roua cerului (Drosera rotundifolia), plantă carnivoră
ş.a.31
31
34
Cazarea turiştilor în Câmpulung Moldovenesc este posibilă la hotelurile
Zimbrul, Carpaţi, la cabanele Deia şi Rarău şi la complexul turistic Ştrand.
1.4. Potenţialul turistic al Sucevei

Suceava, străveche aşezare românească, veritabilă gură de rai din spaţiul
mioritic al Ţării de Sus a Moldovei, te îmbie deopotrivă prin frumuseţea, varietatea, liniştea şi
răcoarea naturii înconjurătoare, prin densitatea nebănuită a vestigiilor istorice, ca şi prin
adevărata explozie a înnoirilor materiale şi spirituale. Suceava ca şi alte localităţi de pe
cuprinsul patriei, e un semn al permanenţei şi vitalităţii extraordinare a poporului nostru, e o
aşezare cu putere de simbol, în care se îmbină, în chip strălucit, amintirile bogate ale
trecutului, ale strădaniilor permanente pentru dreptate socială, neatârnare, unitate şi
independenţă naţională.32
Suceava îţi oferă la tot pasul emoţionante mărturii ale epocii muşatine, în
general- şi ale vremii glorioase a domniei lui Ştefan cel Mare, în special: Curtea Domnească,
cu zidurile sale, aşa cum au rămas peste vreme; Cetatea de Scaun – falnică încă; impunătoarea
statuie ecvestră a lui Ştefan cel Mare; împrejurimile cu numiri care suie din letopiseţe şi din
cronici păstrează încă tulburător de vie amintirea Sucevei, care timp de aproape trei veacuri a
fost reşedinţa voievozilor Moldovei, inima, creierul, braţul înaarmat al acelei ţări feudale.
Judeţul Suceava este aşezat în sectorul nord-estic al României şi este încadrat
teritorial de judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud la vest, judeţele Mureş, Harghita şi Neamţ
la sud şi judeţele Iaşi şi Botoşani la est. Între oraşele Siret şi Izvoarele Ceremuşului (pârâul
Sărata) se învecinează cu Ucraina.
Municipiul Suceava, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, se află la o distanţă
faţă de capitală de 450 km pe calea ferată şi 432 km pe drumul european E20. Oraşul e legat
de capitală şi prin aeroportul de la Salcea, aflat la 15 km de Suceava.
Faţă de oraşele din judeţ, Suceava se află la 25 km distanţă de Fălticeni, 37 km
de Rădăuţi, 37 km de Gura Humorului, 45 km de Siret, 46 km de Solca, 70 km de Câmpulung
Moldovenesc şi 112 km de Vatra Dornei.
Coordonatele geografice ale oraşului sunt 47040’38” latitudine nordică şi
26016’27” longitudine estică. Aşezat la răspântia unor foarte vechi şi importante drumuri
comerciale, pe valea râului Suceava, de la care şi-a luat şi numele, oraşul a însemnat
întotdeauna poziţia unui “loc central” de coordonare şi polarizare a unui întins ţinut.
32
Cândea, M., Bran, F., Spaţiul geografic romănesc, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 43
35
Are o suprafaţă de 8555 km 2, ceea ce reprezintă 3,6% din teritoriul României,
fiind al doilea judeţ ca mărime după judeţul Timiş. Forma judeţului se aseamănă cu cea a unui
patrulater şi se întinde de la crestele principale ale Carpaţilor (vest) până la cele ale Siretului
(est), cu o energie de relief între cotele extreme, de peste 1700 m.
Relieful judeţului Suceava se încadrează doar la două unităţi naturale: Carpaţii
Orientali şi Podişul Moldovei. Din punct de vedere structural, principalele unităţi de relief sunt
următoarele: zona eruptivă a Călimanilor, zona cristalină a Munţilor Bistriţei, zona flişului
carpatic, zona pericarpatică şi zona Podişului Sucevei. 33
Relieful aparţine Podişului Sucevei. E o vastă arie de platformă având în
structură roci sedimentare depuse în fosta Mare Sarmantică. Platourile, colinele, dealurile
alternează cu Valea Sucevei şi văile afluenţilor. Aspectul caracteristic al reliefului Sucevei e
cel al unui vast amfiteatru, cu deschiderea spre sud-est. cotele înălţimilor din preajma oraşului
sunt relativ scăzute. Versantul drept al văii Sucevei e abrupt cu unele porţiuni în care se produc
alunecări de teren; versantul stâng e mai domol, fiind alcătuit din terase acoperite de culturi şi
pometuri, iar spre nord-est de pădurile de amestec ale Adâncatei.
Subsolul, bogat în argile şi marne, a oferit din vechime materia primă pentru
meşteşugul olăritului. Din Dealul Varniţa s-a exploatat de timpuriu calcarul pentru piatra de
var, iar din carierele de la Iţcani şi Lisaura, nisip şi prundiş pentru construcţii.
Clima e temperată. Media anuală a temperaturii este de 8 0C; vara urcă până la
180C, iar iarna scade la –60C. primăvara se instalează de obicei la sfârşitul lunii martie şi
începutul lui aprilie, vara călduroasă durează aici aproape trei luni. Uneori, mai des în ultima
perioadă, se înregistrează şi temperaturi ridicate de peste 30 0C. De obicei, primăvara e mai
scurtă. În schimb toamna, de cele mai multe ori, se prelungeşte până la sfârşitul lunii
noiembrie, iar pădurile din preajmă capătă veşminte multicolore, de o rară frumuseţe.
Masele de aer au circulaţia dominantă de la vest la est. Doar iarna, uneori,
acestea sunt răsturnate, sub intensitatea crivăţului dinspre est, aducător de geruri. Media anuală
a precipitaţiilor este de 538 mm; cantitatea maximă e de obicei în luna iunie, cea minimă în
februarie. Apropierea şi influenţa munţilor se resimt mai ales în lunile mai şi iunie – când
temperatura coboară sub cea obişnuită. Totodată, în perioadele de tranziţie, de la iarnă la
primăvară şi de la toamnă spre iarnă sunt frecvente ceţurile.
Principala apă curgătoare, Suceava, crează în dreptul oraşului o albie largă, ca
un adevărat culoar, de peste 1,5 km lăţime, în cea mai mare parte neinundabilă ca urmare a
33
Monoranu, O., Iacobescu, M., Paulencu, D., Mic îndreptar turistic – Suceava, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1979, p.10
36
măsurilor de îndiguire şi protejare a întregului spaţiu afectat zonei industriale şi de agrement.
Râul Suceava primeşte pe partea dreaptă pâraiele Şcheia şi Târgului, cu versanţi asimetrici, iar
pe stânga – Mitocu, Bogdana, Dragomirna şi pârâul Morii.
Apele stătătoare sunt, în general, puţin răspândite în zonă. Aproape de oraş,
spre nord, există totuşi un pitoresc lac de acumulare, pe pârăul Dragomirna – cu perspective de
a deveni o atrăgătoare bază nautică, de odihnă şi agrement. Pe teritoriul oraşului, precum şi în
raza comunelor vecine mai există câteva iazuri mici, între care cel mai mare – iazul Feteşti.34
Vegetaţia împrejurimilor e reprezentată azi prin petece de păduri de foioase,
dominant fiind fagul. În prezent, din vechiul codru au rămas împădurite doar masivele
Dragomirna şi Dealul Ciungilor – Ilişeşti.
La nord de Suceava, pădurile Dragomirnei şi Adâncatei constituie adevărate
rezervoare de oxigen şi sănătate pentru populaţia oraşului. Vegetaţia de luncă a Sucevei este
formată din plante hidrofile lemnoase, salcia, răchita, plopul, arinul şi ierboase. Pe teritoriul
oraşului sau în apropiere se află şi plante rare, veritabile monumente ale naturii, ocrotite de
lege.
Astfel, la 9 km de Suceava se află rezervaţia floristică Ponoare cu dediţei,
muscuţa de primăvară, frăsinei, stânjenei, bulbuci. Tot în apropiere, la 6 km de oraş, pe
teritoriul comunei Moara, se află rezervaţia floristică de la Frumoasa, mai mică decât Ponoare,
cu o compoziţie asemănătoare, dar şi cu alte specii rare, printre care vineţele. În parcul central,
lângă clădirea Muzeului de Ştiinţe Naturale se află un exemplar din fagul roşu, iar lângă
cinematograf un castan comestibil.
Fauna pădurilor din preajmă se remarcă prin bogăţia de mamifere, mai ales
ierbivore, precum păsări. În pădurea de la Pătrăuţi trăieşte o colonie de cerbi, iar în cea de la
Mihoveni sunt mulţi fazani. Apele din preajma oraşului sunt bogate în crapi, cleni şi mrene. În
rezervaţiile floristice amintite vieţuiesc numeroase insecte, printre care diferite specii de
lepidoptere. Membrii asociaţiilor de vânătoare şi pescuit sportiv îşi pot încerca măiestria atât la
vânatul de mitreţi, iepuri, fazani, cerbi, ca şi la pescuit.
Solurile din raza oraşului se include, în general, în categoria celor de silvostepă.
Pe platformele din împrejurimi au fost puse în evidenţă cernoziomuri levigate, bune pentru
cultura cartofului, sfeclei de zahăr, a cerealelor şi, în mai mică măsură, a pomilor fructiferi. Pe
terasele superioare ale Sucevei se găsesc soluri cenuşii, de pădure, având o fertilitate mai
scăzută.
34
1979, p.14
37
Lunca Sucevei localizează soluri aluvionare, utilizate în parte pentru cultura
legumelor şi cartofilor.
Oraşul este deservit de trei gări: Suceava (Burdujeni) aflată la 3 km de centru,
Suceava Nord (Iţcani) – la 5 km şi Suceava Vest, situată în zona industrială Şcheia.
Obiective turistice
În Suceava amintirile ţâşnesc îmbelşugat, ca izvorul într-o fântână: Curtea

Domnească între care s-au perindat, timp de peste trei veacuri, cele mai alese şi mai felurite
feţe din toată ţara Moldovei; Mirăuţii unde se ungeau cu mir, la înscăunare, domnii ţării
Moldovei şi au stat pe lespezi de la Mirăuţi aproape toţi vlăstarii cei mai viteji şi mai vestiţi
din neamul Muşatinilor.35
Atunci când erau atacaţi, domnii îşi retrăgeau familia la Cetatea de Scaun.
În partea sudică a oraşului, în cartierul Areni, pe locul unde astăzi este aula
Universităţii “Ştefan cel Mare”, a fost movila lui Despot Vodă – locul în care l-a străfulgerat în
frunte, cu buzduganul, hatmanul Ştefan Tomşa pe fostul domnitor, la ieşirea acestuia din
biserica Arenilor.
Din epoca modernă, când oraşul s-a aflat sub stăpânirea Imperiului habsburgic,
Suceava păstrează, de asemenea, diverse amintiri. Pe strada Karl Marx, la nr.58 era clădirea în
care, la 1860, după o îndelungată luptă cu autorităţile habsburgice, sucevenii au reuşit să
înfiinţeze primul gimnaziu al oraşului.
În clădirea vestitului Hotel Langer au funcţionat mai târziu societăţile “Şcoala
românească” şi “Pensiunea muzical dramatică Ciprian Porumbescu”, iar în 1905, din iniţiativa
cărturarului George Tofan aici s-a ţinut primul Congres al învăţătorilor din Bucovina.
Pe fosta stradă a Prunului nr.1 găsim casa în care a trăit şi creat Ciprian
Porumbescu în perioada studiilor gimnaziale, la Suceava.
Suceava a avut odinioară, lăutari vestiţi. Unul dintre aceştia, Nicolae Picu,
originar din Stupca, locuia în căsuţa din strada Ilie Pintilie nr.13.
Lângă oraş, în cimitirul de lângă Parcul Cetăţii se află mormintele celor ce au
fost poetul Vasile Bumbac, lăutarul Grigore Vindireu, Samuil şi Dimitrie Isopescu, Ion
Grămadă. Cimitirul Suceava este el însuşi o impresionantă şi lapidară pagină din istoria
oraşului: se găsesc cavouri somptuoase, cu nume străine, din epoca stăpânirii habsburgice.
35
1979, p.21
38
Muzeul Judeţean Suceava 36cu sediul principal în clădirea din strada Ştefan
cel Mare nr.33, concentrează o însemnată parte din istoria culturii materiale şi spirituale a
acestei aşezări. Înfiinţat în 1899, muzeul şi-a îmbogăţit zestrea sa muzeistică an de an, deceniu
după deceniu. În prezent, în cadrul Muzeului Judeţean Suceava funcţionează mai multe secţii:
 Istorie;
 Etnografie şi artă populară;
 Ştiinţe naturale;
 Memoriale;
 Artă plastică;
 Oficiul judeţean al patrimoniului cultural naţional;
 Laboratorul zonal de restaurare şi conservare.
Cetatea de Scaun Suceava, una dintre cele mai glorioase cetăţi medievale
româneşti, menţionată pentru prima oară într-un document de la 10 februarie 1388, a fost
construită în timpul domniei lui Petru I Muşat. Construcţia iniţială se limita la pânza interioară
de ziduri, având un plan rectangular. La capetele şi la mijlocul fiecărei laturi se găseau se
găseau turnuri de apărare de formă pătrată. În adâncimea şanţului de apărare care n-a fost
niciodată umplut cu apă erau împlântate ţepuşe şi arici de metal.
Odată cu creşterea pericolului otoman şi cu perfecţionarea tehnicii militare, se
impunea întărirea cetăţii, pentru a-i mări capacitatea de apărare. Alexandru cel Bun lărgeşte
suprafaţa zidită, construieşte un zid de apărare şi înfrumuseţează cetatea. Efectuează şi pavări
cu piatră în interiorul şi pe platoul din apropiere.
Ştefan cel Mare este cel care restaurează încăperile din interior şi adaugă zidul
de incintă, care înconjură fortul asemenea unui inel. Zidul de incintă a fost construit în două
etape. Tot Ştefan întăreşte sistemul de apărare în zona porţii.
Cetatea avea etaj şi parter, iar pe latura dinspre răsărit două etaje legate de
curtea interioară prin scări. În interiorul cetăţii se aflau: camere de gardă, dormitoare, încăperi
pentru soldaţi, camere pentru domn şi familia sa, aşezate la etajul I. Cetatea avea un paraclis,
depozite de alimente şi muniţii, odăi în care se puteau adăposti familiile boiereşti apropiate
domnului, membrii sfatului domnesc şi averile lor.
Cetatea de la Suceava a fost supusă unor puternice asedii în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare, fără a putea fi cucerită vreodată prin forţa armelor.
36
1979, p.25
39
O ultimă epocă de strălucire cunoaşte cetatea în vremea lui Vasile Lupu, care
întreprinde aici precum şi la Curtea Domnească, mari lucrări de restaurare. În anul 1675,
voievodul Dumitraşcu Cantacuzino, din ordinul Porţii dispune distrugerea cetăţii.
Cetatea Şcheia. Tradiţia orală a perpetuat peste veacuri ştirea despre existenţa
la Suceava a unei cetăţi de la Ştefan cel Mare pe latura de vest a oraşului, cetate care nu era
pomenită de nici un alt izvor istoric. Cercetările arheologice au scos la iveală ruinele unei
cetăţi, construită la sfârşitul secolului XIV în timpul domniei lui Petru I Muşat.
Cetatea Şcheia se află situată la circa 1,5 km nord-vest de oraşul Suceava, pe
fruntea crestei dealului Zamca, locul numit şeptilici. Cetatea are forma unui romb cu latura de
36 m în interior. Grosimea zidului este de 3 m. Fiecare colţ are un turn de formă rectangulară,
iar zidul dinspre răsărit este întărit de trei contraforţi foarte puternici.
Această cetate a fost distrusă în vremea lui Alexandru cel Bun, fără să se
cunoască cauzele acestei distrugeri.
Curtea Domnească37. Pomenită în relatările cronicarilor moldoveni şi ale
călătorilor străini, Curtea Domnească de la Suceava se află pe perimetrul vechiului oraş
medieval, în apropierea bisericii Sf. Dumitru, a Şipotului – vechi centru meşteşugăresc al
Sucevei – şi a bisericii “Beizadelelor” (“Coconilor”).
Recente cercetări arheologice au arătat că cea mai veche construcţie datează din
timpul domniei lui Petru I Muşat. Este vorba de o casă domnească din lemn, lungă de 18.50 m,
prevăzută cu o pivniţă. Casa de lemn a funcţionat până în a doua jumătate a secolului al XV-
lea, când a fost distrusă în urma unui incendiu violent.
Peste resturile palatului de lemn s-a construit în timpul domniei lui Ştefan cel
Mare, o clădire de piatră din care s-au dezvelit două încăperi despărţite de un perete cu o uşă
care avea un masiv ancadrament de piatră cioplită şi beciuri. În vremea lui Vasile Lupu au fost
refăcute în cărămidă. Cercetările arheologice care sunt în curs, vor aduce noi informaţii.
Hanul Domnesc situat pe strada Ciprian Porumbescu nr.5 este una din cele mai
vechi clădiri din oraş. A fost construit într-o zonă de ateliere meşteşugăreşti, peste o clădire
mai veche, în secolele XV-XVI.
Parterul clădirii construit din piatră, cu ziduri groase, păstrează câteva elemente
specifice arhitecturii medievale moldoveneşti: tavane boltite, intrări semicirculare, ferestre
supraînălţate, etc. Legătura dintre parter şi etaj se făcea printr-o scară exterioară. Etajul a fost
37
1979, p.28
40
adăugat când în vechea construcţie s-a amenajat un castel de vânătoare, în timpul dominaţiei
habsburgice.
Lucrările de restaurare au adus clădirea la aspectul său iniţial, aici amenajându-
se secţia de etnografie şi artă populară a Muzeului Judeţean Suceava.
Complexul muzeistic “Ciprian Porumbescu”38 este situat în comuna Ciprian
Porumbescu, la 25 km pe şoseaua Suceava – Vatra Dornei.
Ca un omagiu adus personalităţii compozitorului, a fost pus la dispoziţia
vizitatorilor acest complex, în componenţa căruia intră Casa memorială, Muzeul memorial şi
mormântul de sub poalele bătrânului tei din cimitirul satului.
Aşezată într-o frumoasă livadă, Casa memorială, o căsuţă ţărănească
asemănătoare celor din partea locului, reconstituie prin obiectele care au aparţinut
compozitorului, familiei, localnicilor, atmosfera în care a trăit şi creat compozitorul. Camerele
în care se întâlnea cu lăutarii satului, fotografiile familie, partiturile muzicale, lăicerele şi
ştergarele înflorate creează o plăcută ambianţă şi un emoţionant prilej de întâlnire cu viaţa şi
activitatea compozitorului.
La câteva sute de metri de Casa memorială, într-o impunătoare construcţie –
monument de arhitectură, înconjurată de un frumos parc cu arbori seculari şi specii rare, se
află Muzeul memorial “Ciprian Porumbescu”.
Biserica Mirăuţi. Situată în zona nord-estică a oraşului, în apropierea Cetăţii
de Scaun, biserica este socotită de unii cercetători ca una dintre cele mai vechi biserici
moldoveneşti. Ea ar fi fost fondată înainte de domnia lui Alexandru cel Bun, sau de Dragoş,
sau de Petru I Muşat.
La 1402, Alexandru cel Bun depune la Mirăuţi moaştele Sf. Ioan cel Nou de la
Suceava, Mirăuţii având rolul de biserică mitropolitană a ţării şi biserică de încoronare până în
anul 1522, când se ridică o nouă catedrală mitropolitană.
În timpul lui Ştefan cel Mare biserica a fost distrusă. Peste ruinele ei, voievodul
a ridicat o altă biserică. În 1513, biserica este devastată din nou şi lăsată în paragină.
Forma actuală, foarte diferită de cea originală, este rezultatul restaurării ample
dintre anii 1898-1911, sub conducerea lui Karl Romstorfer. Pictura interioară este realizată în
tempera într-o factură occidentalizată.
38
1979, p.29
41
Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou cu biserica Sf. Gheorghe 39. Ansamblul de clădiri
din centrul oraşului Suceava, ce formează mănăstirea Sf. Ioan cel Nou s-a construit în timp.
Prima construcţie a fost biserica începută în 1514 de Bogdan al III-lea şi ridicată în timpul său
până la ferestre, apoi continuată şi terminată în 1522 de fiul acestuia, Ştefăniţă.
Planul bisericii preia tipul mănăstirii Neamţ, dar cu unele deosebiri: dimensiuni
mai ample, înlăturarea gropniţei prin lărgirea spaţiului naosului spre est şi vest, abside
circulare. În 1579, mitropolitul Teofan adaugă exonartexul, iar mai târziu, Veniamin Costache
construieşte micul pridvoraş din faţa intrării nordice.
Pictura interioară, datând de la sfârşitul construcţiei bisericii, a fost refăcută
stângaci. Tabloul votiv a fost distrus în mare parte prin înlăturarea zidului despărţitor dintre
naos şi pronaos. În exterior se păstrează urme de pictură, în special pe faţada sudică a bisericii.
În timp apar: clopotniţe, eclesiarniţa, clădirea stăreţiei.
Mănăstirea se constituie ca atare în 1866, fiind dependentă de mănăstirea
Dragomirna până în 1905. Aici şi-a avut sediul pentru timp îndelungat mitropolia Moldovei.
Biserica Sf. Dumitru. Situată în centru, în zona pieţei, biserica a fost ctitorită
de voievodul Petru Rareş între 1534-1535. Planul triconc prezintă altar, naos cu boltă
39
1979, p.31
42
moldovenească, peste care se înalţă turla, pronaos şi pridvor închis, ca la Probota, cu trei mari
ferestre gotice înspre vest. Zidul despărţitor dinspre naos şi pronaos a fost înlăturat.
O nouă stilistică aparte o dă pisania, decorată cu doi putti sculptaţi. Pe faţadă
se mai păstrează urme de pictură. Pictura interioară, din epoca construirii bisericii, este
actualmente foarte deteriorată.
Turnul clopotniţă al bisericii, construit de Alexandru Lăpuşneanu în 1560 are
trei etaje şi momentant se află în renovare.
Biserica Învierii aflată pe Bulevardul Ana Ipătescu a fost fondată în 1551 de
soţia voievoduluiPetru Rareş, doamna Elena Brancovici. Construcţia păstrează planul iniţial
intact încadrându-se tipului de biserică de târg. Cupola naosului nu este de tip moldovenesc,
deoarece a fost refăcută. Biserica nu are turlă şi nici nu se păstrează urme de pictură. În
dreapta bisericii se află o frumoasă zvoniţă.
Mănăstirea Teodoreni40 este situată în cartierul Burdujeni şi a fost înfiinţată de
Teodor Movilă, unchiul domnitorului Ieremia Movilă, la 1597, ca mănăstire de călugări. După
ce a fost devastată şi refăcută nu o vom mai întâlni ca mănăstire ci ca biserică parohială.
Casele din curtea bisericii, fosta locuinţă a ctitorului au fost distruse în 1917 în
urma unui incendiu. Au mai rămas vii mărturii peste vreme clopotniţa şi biserica. Biserica are
plan triconc cu obişnuitele compartimente, la care se adaugă un pridvor. Turla naosului este
aşezată pe bază stelată.
Biserica Sf. Nicolae. Situată în centrul oraşului, a fost “reînnoită” de Pan
Nicoară Prăjescu, vel vistiernic şi cneaghina lui, Maria, în 1611.
Biserica actuală are plan dreptunghiular cu absidă în est şi cu absidele laterale
operate în grosimea zidului. Apare turla deasupra naosului, caracteristică ce indică, de obicei,
un ctitor de viţă domnească. Apare pridvorul supraînălţat de un turn-clopotniţă şi decoraţia cu
brâu median în “dinţi de ferăstrău”.
Biserica din Iţcanii Vechi. Situată la ieşirea din Suceava pe drumul spre
Rădăuţi, a fost iniţial biserica mănăstirii de maici şi a fost ctitorită la 1639 de călugăriţa
Nastasia şi fiica ei, Anghelina. În 1776 mănăstirea este desfiinţată.
Planul bisericii este triconc, cu turlă pe naos, susţinută de o boltă de tip
moldovenesc. Întâlnim o serie de elemente ca pridvor deschis, peretele despărţitor dintre naos
şi pronaos este înlocuit prin doi stâlpi uniţi prin arcade, brâul din exterior este deplasat la baza
construcţiei.
40
1979, p.32
43
Fragmentele de frescă din pridvor şi imitaţia de cărămizi aparente sunt mai
recente. Şi zvoniţa de lângă biserică se pare a fi construită mai târziu.
Biserica “Beizadelelor”41. Aflată în apropierea fostei Curţi Domneşti, a fost
fondată în 1643 de voievodul Vasile Lupu, cu rol de paraclis al acesteia.
Planul bisericii este sub formă de dreptunghi, având spre est o absidă circulară,
iar spre vest un pridvor poligonal la exterior şi circular în interior. Pronaosul este despărţit de
naos prin doi stâlpi octagonali susţinând trei arcuri. Interesant este însă turnul- clopotniţă alipit
bisericii pe latura de nord, înspre vest – şi prezentând un subsol boltit, a cărui funcţionalitate
nu se cunoaşte încă.
Mănăstirea Zamca. Situată în extremitatea vestică a oraşului, este alături de
Hacigadar, biserica Sf. Cruce şi biserica Sf. Simion, o ctitorie a armenilor refugiaţi de timpuriu
în Moldova. Mănăstirea îl are ca ctitor pe Agapşa, fiul lui Amira.
S-ar putea ca biserica mănăstirii să fie anterioară construcţiei mănăstirii. Are
aspectul bisericilor moldoveneşti cu compartimentarea obişnuită şi turlă pe naos, susţinută de
o boltă tipic moldovenească cu două rânduri de arce, prezentând totuşi şi caracteristici ce
răspund cerinţelor oficierii cultului armean: trei altare, intrare separată directă în naos pe latura
nordică.
Planul bisericii este dreptunghiular cu absida altarului semicirculară. Biserica
centrală este înconjurată de un zid de incintă cu o poartă de intrare monumemtală, boltită pe
latura de vest. Zidul de incintă are la inserţia laturii de est cu cea de nord, un turn cu două
nivele, unde se văd urme de la un balcon cu sculpturi asemănătoare.
Regele Sobietski îşi va aşeza cartierul general, fiind singura biserică fortificată.
El este cel care va săpa şanţul de apărare, în plan stelat numind-o Zamca (fortificaţie, loc
întărit).
Biserica Sf. Cruce. Situată în centrul oraşului a fost zidită de Cristea Hancoian
în 1522. Planul ei repetă pe cel al bisericii Sf. Arxentie (Zamca) şi prezintă aceleaşi caractere.
Bolta naosului este prăbuşită, iar biserica a fost refăcută recent. În jurul bisericii se găsesc
pietre de mormânt, iar în estul bisericii există un turn-clopotniţă.
Biserica Sf. Simion. Situată în zona vestică a oraşului, biserica a fost
constituită la începutul secolului XVII ca fiind ctioria unui anume Doing. Planul bisericii
aminteşte de cel moldovenesc, cu altar poligonal în exterior, naos şi pronaos. Astăzi, intrarea
în biserică se face prin vest, dar a existat o intrare pe latura de sud, direct în naos.
41
1979, p.32
44
Pronaosul este boltit ci calotă semisferică, iar naosul cu boltă moldovenească,
peste care se înalţă turla. În estul bisericii se înalţă un turn-clopotniţă numit “Turnul Roşu”
construit pe bază pătrată şi cu deschideri mari semicirculare.
Biserica din satul Pătrăuţi este situată la 15 km de Suceava şi a fost fondată
în 1487 de Ştefan cel Mare. Prezintă cel mai simplu plan triconc, cu turlă pe naos, încadrându-
se în acelaşi tip de construcţii de pe timpul lui Ştefan cel Mare.
Iniţial la Pătrăuţi a fost mănăstire de maici, desfiinţată în 1783. Chiliile s-au
ruinat aproape complet. Lângă biserică se mai păstrează o masă rotundă de piatră, pe care
tradiţia o atribuie tot epocii voievodului.
Biserica Sf. Ilie. Ctitorită de Ştefan cel Mare în 1488, biserica se află la 1.5 km
de Suceava, pe drumul spre Fălticeni, în satul Sf. Ilie.
Planul bisericii triconc cu turlă pe naos se aseamănă cu cel al bisericilor Pătrăuţi
şi Voroneţ. Naosul este boltit tipic moldovenesc. În exterior, decoraţia este cea caracteristică
arhitecturii epocii, numai că apar contraforturi. Pictura interioară a fost realizată în timpul lui
Ştefan cel Mare şi refăcută în secolul XVII. Tabloul votiv reprezentând pe Ştefan cel Mare cu
familia sa este remarcabil.
Iniţial, aici au fost o mănăstire şi o şcoală de pregătire teologică. Mănăstirea a
fost desfiinţată de guvernul austriac în 1783.
Biserica din Reuseni se află în comuna Udeşti şi este ultima ctitorie a lui
Ştefan cel Mare începută în 1503 şi terminată de fiul său, Bogdan al III-lea în 1504. Planul şi
elevaţia bisericii amintesc foarte mult de cele din satul Arbore: tip dreptunghiular mixt, fără
turlă, cu împărţirea tradiţională. În vest, zidurile laterale se prelungesc, formând o nişă
semicirculară ce servea drept clopotniţă.
Biserica este înălţată pe locul unde fusese decapitat tatăl lui Ştefan cel Mare,
Bogdan, pentru cinstirea memoriei acestuia.
Biserica din Părhăuţi.42 Situată în comuna Todireşti, a fost fondată de
logofătul Gavril Trotuşan în 1522. Se remarcă o mare asemănare între planul şi dimensiunile
acestei biserici şi planul şi dimensiunile bisericii din Reuseni.
Deosebirile care apar, se referă la faptul că la Părhăuţi dispar cu totul
concavităţile, care ţin loc de abside laterale; nişa de pe latura de vest a fost înlocuită cu un
pridvor cu două nivele. Atât naosul cât şi pronaosul sunt boltite în stil moldovenesc.
42
1979, p.35
45
Exteriorul bisericii nu prezintă o decoraţie deosebită. Pictura bisericii din
Părhăuţi datează din epoca construirii bisericii. În tabloul votiv reprezentându-l pe Gavril
Trotuşan, acesta nu ţine chivotul bisericii în mâini. Într-o firidă din altar se găseşte şi scena
“Pieta”, dovadă rară a influenţei picturii italiene în Moldova.
Complexul mănăstiresc Dragomirna.43 Situat la 10 km de Suceava, în
comuna Mitocu Dragomirnei este, după Putna, unul dintre locurile cele mai vizitate de către
turiştii din ţară şi din străinătate, deoarece complexul adăposteşte şi-un muzeu cu un nepreţuit
tezaur de valori din diverse ramuri de activitate artistică.
Ctitorii complexului au fost cărturarul şi artistul Anastasie Crimea dimpreună
cu logofătul Lupu Stroici şi fratele său, vistiernicul Simion Stroici. Moşia şi satul Dragomirna
au fost dăruite de către Petru Şchiopul cărturarului în semn de recunoştinţă pentru faptele sale.
Ridicarea complexului arhitectural Dragomirna s-a făcut în etape. În 1602 se
ridică prin cheltuiala lor, bisericuţa care se află în afara zidurilor ce înconjură mănănstirea, în
cimitirul de astăzi. În 1609 se înalţă mănăstirea propriu-zisă. Ulterior, în anul 1627,
domnitorul Miron Barnovschi porunceşte să se ridice puternicile ziduri înconjurătoare, cu
turnuri şi contraforţi, care dau întregului complex înfăţişarea unei impresionante cetăţi
medievale.
Biserica iniţială are planul dreptunghiular, cu absida altarului circulară şi
pridvorul deschis, de formă poligonală. Elementele inovatoare sunt: arcadele deschise, lipsa
pronaosului, sistemul de boltire al naosului.
Construcţia, proporţionată în chip armonios, este decorată în exterior cu rânduri
de cărămidă smălţuită, peste care, ulterior a fost aşezat un strat de tencuială. Complexul are
planul dreptunghiular, mult alungit, fără abside laterale. Construcţia se termină cu o absidă
poligonală, spre apus.
Exteriorul bisericii este cu totul impresionant prin forma sa de „lamă de cuţit”
pe care o are construcţia privită pe axa ei longitudinală. Turla foarte înaltă şi zveltă, dă
aspectul de verticalitate accentuată întregii construcţii, înălţimea totală, până la cruce, fiind de
42 de m. Sistemul decorativ nu urmează nici linia caracteristică epocii lui Ştefan cel Mare, nici
cea specifică vremii lui Petru Rareş: faţadele sunt din piatră brută. La turlă, exteriorul
reprezintă o impresionantă dantelărie în piatră. În zona mediană a clădirii se găseşte o imensă
funie din piatră, împletită în trei, care împarte pereţii în două. Arhitectul monumentului este
considerat un anume Dima.
43
1979, p.36
46
Distribuţia interioară a clădirii este cea clasică: pridvor, pronaos, naos, altar.
Catapeteasma este lucrată de maeştrii locali şi, ca şi la alte construcţii, a fost acoperită, după
terminare cu un strat de polei de aur.
În interior se află mai multe pietre funerare. Una din lespezi acoperă mormântul
Mariei Balş, fiica lui Constantin Mavrocordat. Mormântul ctitorului principal este cel din
pronaos, din partea dreaptă, şi datează din 1629. Dragomirna face şi din acest punct de vedere
o notă aparte, întrucât nu are o cameră specială a mormintelor.
Deşi monumentul a fost prădat în nenumerate rânduri, deşi pârjolul războaielor
a distrus o mare parte din comorile ce s-au făurit aici, muzeul de astăzi mai păstrează încă,
mărturii de preţ ale civilizaţiei medievale româneşti.
Biserica Hacigadar. Este situată la distanţă de 1 km de Suceava, în partea de
miazăzi a oraşului, aproape de şoseaua ce duce spre Fălticeni. Legende spune că pe acest loc a
poposit, odinioară, un mare negustor armean, cu mărfurile sale în drum spre centrele
comerciale poloneze. Noaptea, el a visat că va vinde marfa cu un bogat câştig, din care va
putea zidi o ctitorie care să poarte numele „Împlinirea dorinţelor”. Această ctitorie a fost zidită
la 1512 de armeanul Drăgan Danovachian. Biserica a fost odinioară mănăstire de călugăriţe
armence.
Clădirea are planul dreptunghiular cu absidă semicirculară spre răsărit. Naosul
este lărgit prin lăţirea arcurilor transversale, pentru a oferi loc celor trei altare cerute de
oficierea cultului armean. Aspectul exterior al bisericii este simplu. Biserica a suferit unele
refaceri în secolul al XVII-lea şi o restaurare în 1896 executată de un meşter italian. Din
timpul ultimei restaurări datează şi pictura în ulei din interior. Zidul de incintă, în parte ruinat,
a fost construit odată cu biserica.
Municipiul Suceava cu împrejurimile sale concentrează pe un spaţiu restrâns o
diversitate de locuri care încântă ochiul prin bogăţia formelor de relief, a florei şi a faunei, prin
bogatele vestigii ale istoriei multimilenare.44
CAPITOLUL II
MĂNĂSTIRILE BUCOVINEI
2.1. MĂNĂSTIREA HUMOR
44
1979, p.38
47
În apropierea oraşului Gura Humorului, în vechiul sat Repedele, azi Humor, se
află una din cele mai vechi şi importante mănăstiri, Mănăstirea Humor, la 6 km nord de oraş.
Prima mănăstire ridicată la 13 aprilie 1415 de vornicul Oană a fost distrusă de
un cutremur sau o revărsare a pârâului Humor. Pe aceleaşi locuri, la distanţa de numai 100 m,
logofătul Teodor Bubuiog şi soţia sa Anastasia ridică noua mănăstire în 1530 cu hramul
„Sfântul Gheorghe”. Această mănăstire s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea lui
Alexandru cel Bun şi a altor domnitori (Ştefan cel Mare, Petru Rareş).45
La mănăstirea de la Humor apare pentru prima oară „tainiţa”, o încăpere pentru
păstrarea obiectelor preţioase. Multe din ele au fost jefuite, altele – puţine la număr, au rămas.
O adevărată aventură a avut Tetraevanghelul, scris la 1473 de Nicodim, din porunca lui Ştefan
cel Mare. Podoaba cea mai de preţ a mănăstirii o constituie frescele interioare şi exterioare,
dovadă a desăvârşirii artelor plastice în Moldova din secolul al XV- lea. Îmbinând tradiţii
45
Vlasie, M., Drumuri spre mănăstiri, Editura Uranus, Bucureşti, 1992, p. 21-22
48
româneşti cu cele ale artei bizantine, zugravul Toma din Suceava a realizat una din cele mai
echilibrate armonii coloristice. Turnul clopotniţei a fost construit în anul 1641.
Mănăstirea a fost desfiinţată în 1786, funcţionând apoi ca biserică de mir. A fost
reparată în numeroase rânduri, în anii 1868, 1888, 1960-1961 şi 1967-1970, în prezent fiind
monument UNESCO.
Pornind din orăşelul Gura Humorului spre nord-vest pe o şosea împletită cu
apa zburdalnică a râului Humor, călătorul poposeşte, după 5-6 km în pitorescul sat Mănăstirea
Humorului, pomenit în vechi documente istorice moldoveneşti.
În mijlocul satului, printre casele răsfirate de o parte şi de cealaltă a şoselei, pe
malul unui pârâiaş, aproape de confluenţa acestuia cu Humorul, se văd ruinele unei biserici.
Aici se află o verigă din firul istoric al mănăstirii şi bisericii Humor. Pe la începutul veacului al
XV-lea, în timp ce domnea peste Ţara Moldovei voievodul Alexandru cel Bun, potrivit
predaniilor din bătrâni, «panul Ivan vornicul care era la Humor» a înălţat cea dintâi biserică de
zid pentru călugării care, de bună seamă, vieţuiau pe lângă un schit de lemn. În jurul bisericii
noi s-a dezvoltat în veacul al XV-lea, cu sprijinul vestiţilor domnitori Alexandru cel Bun şi
Ştefan cel Mare, Mănăstirea Humor. Până astăzi se păstrează, la Mănăstirea Putna, renumitul
Evangheliar cu chipul slăvitului Ştefan - îngenunchiat, oferind Maicii Domnului evangheliarul
— dăruit mănăstirii Humor în anul 1473.
În primele decenii ale veacului al XVI-lea, cauze pe care nu le cunoaştem,
până acum au pricinuit prăbuşirea bisericii zidită de vornicul Ivan.
La vreo 500 m mai spre nord-vest de ruinele vechii biserici, străjuieşte,
înconjurată de arbori şi de pajişti, pe coama unei coline, Biserica Adormirea Maicii Domnului
zidită în anul 1530 de marele logofăt Teodor şi de soţia sa, Anastasia. Ctitorul acestei biserici a
slujit Moldova, uneori îndeplinind diferite misiuni peste hotare, sub voievozii Ştefan cel Mare,
Bogdan al III-lea, Ştefăniţă şi Petru Rareş.
În pisania prinsă pe peretele exterior dinspre miazăzi al pronaosului sunt
amintiţi Teodor şi Anastasia, cum şi anul când a fost zidit acest sfânt locaş: „Cu voia Tatălui,
cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, la porunca şi cu ajutorul evlaviosului domn
Petru Voievod, fiul voievodului Ştefan cel Bătrân s-a început acest hram în numele cinstitei
Adormiri a Preacuratei şi Preabinecuvântatei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi
Pururea Fecioară Maria, cu cheltuiala şi prin osteneala robului lui Dumnezeu jupan Teodor,
49
mare logofăt şi a soţiei sale Anastasia, în anul 7038 august 15 şi când era egumen chir
Paisie” (1530).46
Privită din punct de vedere arhitectural, biserica Humor este, în general, o
expresie a stilului moldovenesc cristalizat în ultimul deceniu al domniei lui Ştefan cel Mare,
dar cu elemente noi de arhitectură prin care se deosebeşte de bisericile marelui voievod. La
Humor întâlnim pentru întâia oară, în arhitectura moldovenească, un pridvor deschis care
înlocuieşte obişnuitul pridvor închis şi o încăpere nouă, suprapusă încăperii mormintelor, care
a căpătat numele de tainiţă. «Pridvorul de la Humor are patru mari arcade în arc frânt, ridicate
până sub şirul de ocniţe. Două din ele deschise simetric în faţada dinspre vest au parapete
înalte de zidărie, iar celelalte două, dispuse câte una pe faţadele laterale, sunt folosite ca
întăriri. Un arc dublou median împarte spaţiul interior în două părţi egale acoperite cu bolţi în
cruce.
Între elementele decorative ale faţadei bisericii Humor, se distinge un şir de
ocniţe mici orânduite sub cornişă, un rând de firide alungite care înviorează faţadele absidelor
şi soclul de piatră de talie, care constituie un suport arhitectural impunător; unele pietre
cioplite şi fixate în zidăria soclului păstrează semne lapidare. «Acoperişul înalt, învelit cu şiţă
de brad, prelungit deasupra absidelor, păstrează întocmai formele arătate în cele două tablouri
votive».
Printr-o uşă, încadrată de obişnuitele muluri încheiate în arc frânt se pătrunde
în pronaos încoronat de o cupolă sprijinită pe arcuri. Celelalte încăperi ale bisericii - încăperea
mormintelor, şi naosul — sunt separate prin pereţi străpunşi în ax de intrări încadrate de
baghete încrucişaţej încăperea mormintelor este boltită în semicilindru, iar naosul, de formă
dreptunghiulară, este încoronat de o boltă «sprijinită pe cunoscutul sistem al arcurilor
moldoveneşti aşezate pieziş, pe cheile arcurilor mari». Lipsa turlei de deasupra naosului se
înscrie ca o notă caracteristică a bisericii Humor. Lumina pătrunde în pronaos prin cele două
ferestre dispuse în laturile dinspre nord şi sud, în încăperea mormintelor printr-o fereastră
dispusă în peretele de sud, iar în naos prin două ferestre dispuse în axele absidelor. Spre
răsărit, clădirea bisericii se închide prin absida de formă circulară a altarului. De o parte şi de
alta, spre nord şi spre sud, sunt înscrise în grosimea zidului două nişe: diaconiconul şi
proscomidiarul. În axul absidei este dispusă o fereastră prin care pătrunde lumina în altar.
Naosul este despărţit de altar printr-o veche catapeteasmă «strălucită sculptură
în lemn.
46
Senciuc, N., Mănăstirile Bucovinei – un simbol de identitate, continuitate şi unitate naţională, Grupul Editorial
Muşatinii – Bucovina viitoare, 2000, p. 168
50
Biserica Humor, ca şi bisericile Voroneţ, Moldoviţa, Arbure şi Suceviţa, este
împodobită peste tot în exterior şi în interior cu picturi care dau înfăţişare fermecătoare
acestui sfânt locaş. «Cel ce străbate cu ochii multele chipuri, înşirate răbdător după vechi
datini, capătă o înaltă părere despre meşteşugul zugrăvelii în veacul al XVI-lea».47
Din cauza intemperiilor naturale, pictura de pe peretele nordic este, în mare
parte ştearsă. Se mai pot cunoaşte fragmente din Acatistul Sf. Mucenic Gheorghe, fragmente
din Arborele lui Iesei, zugrăvit pe fond albastru, două coloane de filozofi şi chipul stareţului
Paisie.
Toată suprafaţa dinspre vest a bisericii este acoperită de scena Judecăţii din
urmă. Pe o coloană a pridvorului sunt reprezentaţi sfinţii militari: Dimitrie, Gheorghe şi
Mercurie.
Picturile aşternute pe faţada de sud sunt mai bine păstrate. În fiecare ocniţă
apar chipuri de îngeri; în dreptul pronaosului sunt figurate cele 24 de scene ale Imnului
Acatist, dispuse în trei registre ; scena «Soborul Fecioarei» este impunătoare, admirabil reali-
zată şi atrage în mod deosebit privirile». Între soclu şi scenele imnului acatist este înfăţişat
Asediul Constantinopolului în trei scene. Zugravul, prin scena aceasta, readuce în conştiinţa
credincioşilor asedierea fostei capitale bizantine de către perşi în anul 626. În tablou, perşii
sunt transformaţi în turci care asediază cetatea folosind artileria. Între apărători apare un
călăreţ cu numele de Toma care aruncă lancea spre comandantul turcesc. Acest călăreţ, potrivit
unor păreri, ar fi personificarea zugravului care a executat picturile de la Umor.
Tot pe faţada sudică, în dreptul încăperii mormintelor, apare scena Rugul în
flăcări, Viaţa Sf. Nicolae, redată în 15 scene şi pilda Fiului risipitor în care Mântuitorul
Hristos este reprezentat ca părinte.
Cele trei abside ale bisericii Humor sunt acoperite de şase registre în care apar:
îngeri, profeţi, apostoli, ierarhi, martiri şi cuvioşi; cei mai mulţi au privirile îndreptate spre
axul absidei de răsărit.
Pictura interioară este desfăşurată, în genere, potrivit normelor statornicite de

veacuri în Biserica Ortodoxă.
În pronaos, atenţia vizitatorului se fixează în cupolă, unde se îmbină armonios
elementele de arhitectură şi pictură. Pe suprafaţa bolţii este reprezentată Fecioara rugându-se
având la piept medalionul cu pruncul Iisus; în jur se află 16 îngeri în mişcare, apoi, într-un
47
51
registru circular, 24 prooroci; o frumoasă cunună de frunze de acant încheie bolta; în cele
patru unghiuri ale pronaosului sunt reprezentaţi imnologi ortodocşi; pe suprafeţele superioare
ale pereţilor, înscrise în arcade, apar cele şapte soboare ecumenice: pe pereţi, în trei registre
suprapuse, sfinţi prăznuiţi de Biserica Ortodoxă în lunile: septembrie, octombrie şi noiembrie,
iar în registrul inferior, martiri şi cuvioşi.48
Cele mai multe din picturile încăperii mormintelor sunt degradate; se disting
totuşi scene din viaţa Sfintei Fecioare Maria şi diferite chipuri de sfinţi între care atrage atenţia
Sfânta Marina.
Bolta naosului este dominată de scena reprezentând pe Hristos Pantocrator
înconjurat de îngeri, prooroci şi patriarhi în pandantivi apar chipurile celor patru evanghelişti,
iar pe pereţii naosului momente din viaţa Mântuitorului Hristos, îndeosebi Patimii,
Răstignirea, Moartea şi Învierea Sa.
Pe bolta altarului este reprezentată Sfânta Fecioară cu Pruncul în braţe,
înconjurată de heruvimi şi serafimi. Potrivit tradiţiei iconografice, pe pereţii altarului au fost
zugrăviţi mai mulţi ierarhi ortodocşi; o succesiune de patru scene înfăţişează Cina cea de
taină.
În afară de picturile cu caracter religios la Biserica Humor, cercetătorul
întâlneşte tablourile motive care sunt adevărate documente referitoare la costumele din epoca
în care ea a fost zidită. În naos, pe peretele de separaţie, în partea de sud, „la locul de cinste al
ctitorilor, a fost zugrăvită familia domnească,” Petru Rareş purtând pe cap coroana de aur cu
mici ramuri; el are faţa rotundă, barba tânără părul lung ; veşminte arhiereşti îl acopăr. Elena
doamna apare de o frumuseţe rară, sub aceeaşi coroană măreaţă, în haine de brocart de aur pe
fond verde; alături se află unul dintre fiii domneşti». În încăperea mormintelor, pe peretele
sudic, chiar deasupra locului unde a fost înmormântat logofătul Teodor Bubuiog, ctitorul bise-
ricii îmbrăcat într-o haină galbenă cu branderburguri albastre oferă Mântuitorului, prin
mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, macheta loca şului zidit de el; pe peretele opus, Anastasia,
fiica logofătului Tăutu şi soţia ctitorului, îmbrăcată în haine boiereşti de epocă stă
îngenunchiată înaintea Sfintei Fecioare; încă un tablou în care apare chipul hatmanului şi
pârcălabului Daniil de Suceava şi al soţiei sale Teodosia care au făcut bisericii Humor mai
multe danii se află în pronaos, în colţul de sud-est.49
48
49
52
Ca şi la alte biserici pictate în secolul al XVI-lea, la Biserica Humor pictorii au
redat motive şi diferite elemente din viaţa Moldovei. Astfel, apare buciumul şi cobza,
instrumente muzicale utilizate în Moldova; de asemenea, unele animale care trăiau în Mol-
dova: lupul, ursul, veveriţa, cum şi diferite arme: suliţa, arcul şi sabia; în costumaţie se disting
ţesăturile naţionale, între care iile şi ştergarele.
Prin picturile exterioare şi interioare, ca şi prin proporţiile şi liniile sale
arhitecturale, Biserica Humor este un monument renumit în toată lumea. Peste tot, desenul este
precis, culorile sunt îmbinate armonios, figurile sunt profund umane.
În Biserica Humor au fost înmormântaţi ctitorii şi mai mulţi demnitari
moldoveni. Astfel, în încăperea mormintelor, într-o nişă boltită săpată in peretele dinspre sud,
se află mormântul logofătului Teodor Bubuiog, ctitorul acestui sfânt locaş. El se odihneşte sub
o piatră de marmură frumos sculptată pe care se poate citi următoarea însemnare : «Această
piatră şi-a împodobit-o pentru dânsul şi în timpul vieţii sale jupan Toader mare logofăt ca să
fie pe mormântul său, in zilele domnului Petru Voievod unde singur şi-a pregătit mormântul
şi a trecut în locaşul de veci în anul 7047 luna ianuarie 1».
Într-o nişă în peretele dinspre nord a aceleiaşi încăperi, se află mormântul
Anastasiei, soţia ctitorului, pe a cărei lespede funerară este însemnarea: «Acest mormânt l-a
împodobit domnul Toader mare logofăt cneaghinei sale Nastasia care a trecut în veşnicul locaş
în anul 7035 septembrie 29 zile» (1527) Pe partea, stângă a pronaosului este mormântul cu
piatra foarte ştearsă a logofătului Solomon, împodobită de ginerele său Dumitru; pe partea
dreaptă a aceleiaşi încăperi se află mormântul unui oarecare Gheorghe, iar alături încă un
mormânt a cărui însemnare este ştearsă. Tot în pronaos, se află şi mormântul episcopului
Eftimie al Rădăuţului, pe lespedea căruia se citeşte însemnarea : «Aici este mormântul înalt
Prea Sfinţitului nostru părinte Eftimie, fost episcop de Rădăuţi şi s-a înmormântat aici unde s-a
făgăduit lui Dumnezeu să-i fie veşnică pomenirea».
Fără îndoială, ctitorul a clădit, odată cu biserica, chilii pentru călugări şi ziduri
înconjurătoare, potrivit obiceiului adânc îndătinat în viaţa bisericească a Moldovei. Ruinele
care se văd astăzi dau indicaţii privind clădirile de altă dată din jurul bisericii. În anul 1641
Domnitorul Vasile Lupu a înconjurat ctitoria logofătului Teodor cu ziduri durabile şi a înălţat
un turn masiv pe care este prinsă următoarea pisanie: «Acest turn l-a zidit şi împodobit
evlaviosul şi de Hristos iubitorul domn Io Vasile Voievod, din mila lui Dumnezeu stăpân şi
domn al întregii ţări în anul 7149»50 (1641). Turnul, de plan pătrat, cu latura de 8 m, are un
50
53
parter şi trei etaje cu bolţi semicilindrice aşezate alternativ pe direcţii opuse, nord-sud, vest-
est, nord-sud, vest-est. Pe laturile de nord şi vest, clădirea turnului este sprijinită de două
contraforturi. La partea superioară, turnul este înconjurat de un balcon «aşezat pe grinzi
puternice sprijinite pe console de lemn în exterior; «Acoperişul înalt şi ţuguiat în patru ape are
învelitoare de şiţă şi este prelungit peste galeriile balconului». Intrarea la parter se face printr-o
uşă fixată pe latura de sud; o scară, exterioară de factură modernă «cu trepte de lemn, prinse
pe un vang median de beton armat, susţinut de console încadrate în zidărie» duce în încăperea
de la primul etaj; comunicarea între primul şi ultimul etaj se face «prin scări cu trepte de piatră
cuprinse în grosimea zidăriei». Încăperile de la etaje sunt luminate de ferestre mici prinse în
cadre de piatră.
În Biserica Humor se păstrează câteva piese care au, pe de o parte, valoare
liturgică, iar, pe de alta, valoare documentară şi artistică. Cele mai însemnate sunt următoarele:
Catapeteasma bogat sculptată şi aurită, cu o cruce deasupra; Jeţ «probabil din veacul al XVl-
lea, având săpate în lemn pe montanţii spetezei câte un cap de bour şi motive ornamentale
asemănătoare cu cele ale jeţului lui Petru Rareş de la Moldoviţa» ; Cruce mică, de lemn,
sculptată cu o însemnare care arată că a fost făcută în anul 1623; şase Icoane de dimensiuni
mari — Mântuitorul Hristos (două), Maica Domnului (două), Adormirea Maicii Domnului şi
Arhanghelul Mihail— după tradiţiile locale din veacurile XV—XVI.
În ultimii ani, cu ajutorul Statului, acordat prin Departamentul Cultelor,
Direcţia Monumentelor Istorice şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei, în cadrul acţiunii de
restaurare a monumentelor cu valoare istorică-artistică s-au săvârşit importante lucrări şi la
complexul Humor. Pentru o cât mai bună apărare a picturilor exterioare, acoperişul bisericii
a fost refăcut lărgindu-se mult streaşinile. Turnul a fost restaurat şi reînnoit în întregime
astupându-se fisurile din pereţi, refăcându-se zidurile şi bolţile prăbuşite, reconstituindu-se
balconul de lemn şi acoperişul, consolidându-se scările, înlocuindu-se pardoselile de piatră.
Biserica Humor, prin elementele de arhitectură specifice şi, prin picturile care pe de o parte,
pun înaintea ochilor, figuri şi momente din istoria Bisericii Ortodoxe, cum şi unele aspecte din
trecutul popoporului nostru, iar pe de alta, vorbesc despre iscusinţa zugravilor noştri rămâne
adânc fixată în amintirea tuturor celor ce s-au oprit în faţa acestei comori de artă a poporului
nostru.
Mănăstirea are opt vieţuitoare care au ca stareţă pe maica Paisia Bobu. 51
2.2. MĂNĂSTIREA MOLDOVIŢA

51
Vlasie, M., Drumuri spre mănăstiri, Editura Uranus, Bucureşti, 1992, p. 23
54
O aşezare monahală veche este şi mănăstirea Moldoviţa, care potrivit tradiţiei, a
fost ctitorită de către voievozii Muşatini. Între anii 1402-1429, în timpul paşnicei domnii a lui
Alexandru cel Bun, a fost zidită prima mănăstire Moldoviţa, care a dăinuit până la sfârşitul
secolului al XV-lea, când, în urma unei alunecări de teren, s-a prăbuşit. Domnitorul Petru
Rareş construieşte în 1532, la o distanţă de 500 m, actuala mănăstire cu ziduri şi turnuri de
apărare. Mănăstirea Moldoviţa prin însemnătatea istorică, valoarea artistică, prin arhitectura şi
pictura ei originală, prin coloritul viu şi prospeţimea picturii ce îmbracă întreaga biserică,
reprezintă o valoare deosebită şi face parte din salba de mănăstiri unice în lume.
Meşterii locali aduc elemente arhitectonice noi: monumentalul pridvor deschis
cu cinci arcade ce dă măreţie monumentului, inexistent până atunci decât la biserica mănăstirii
Humor, apoi tainiţa, încăpere deasupra camerei mormintelor şi semisoclul (banca) din jurul
bisericii, elemente apărute numai la construcţia bisericilor din epoca lui Petru Rareş. Petru
Rareş împrejmuieşte biserica cu turnuri de apărare transformând-o, în felul acesta, într-o mică
cetate de apărare. În anii 1610-1612, Episcopul Efrem de Rădăuţi a construit clisarniţa (casa
ecumenică) pentru locuinţa sa şi pentru păstrarea odoarelor bisericii şi întemeiează o şcoală de
copişti şi miniaturişti, în ideea continuării operei culturale a înaintaşilor săi.
55
În 1402 se primesc prin danie, în târgul Baia, două mori, o fabrică de bere, patru
case cu poslavnici, meşteri la fabrica de bere şi morărit.
Mănăstirea, aşa cum se păstrează şi astăzi, este ctitoria lui Petru Rareş când au
fost zidite biserica, chiliile, o casă domnească, turnuri de apărare în cele patru unghiuri şi
ziduri puternice, înalte de 6 m şi groase de 1,2 m.
Sub aspect arhitectural, biserica este în plan trilobat, cu toate caracteristicile
statornicite în Moldova pe timpul lui Ştefan cel Mare, având în plus un pridvor deschis. Este
pictată în interior şi în exterior, această lucrare fiind executată fără îndoială de meşteri zugravi
pregătiţi la şcoala moldovenească de pictură, care au folosit motive şi elemente din viaţa
Moldovei, Pictura, care a fost terminată în anul 1537, se impune prin monumentalitate şi forţă
de expresie, remarcându-se îndeosebi „Asediul Constantinopolului”, reprezentarea de pe faţa
sudică, ce materializează ideea luptei antiotomane. Catapeteasma a fost făcută în anul 1593.
În partea dinspre nord-vest se află clisarniţa, o clădire pe plan dreptunghiular,
zidită între anii 1610-1612. în secolul al XVII-lea, mănăstirea a suferit de pe urma unui
incendiu. Din 1775 şi până în 1918, sub ocupaţia austriacă, aşezământul a fost biserică de
parohie, iar după desfiinţare, în anul 1931, a devenit mănăstire de maici.52
Între anii 1954-1960 s-au renovat acoperişul bisericii, Casa domnească, zidul
care compune incinta. O nouă şi importantă renovare i s-a făcut între anii 1985-1986.
mănăstirea are un bogat muzeu, care conţine: carte veche, icoane din secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea, două epitafe dein secolul al XV-lea şi alte obiecte vechi şi cărţi de cult scrise pe
pergament, toate de o inestimabilă valoare istorică şi artistică.
În prezent, mănăstirea se află în comuna Vatra Moldoviţei, judeţul Suceava, pe
şoseaua Suceava – Vama – Vatra Moldoviţei, la 69 km vest de Suceava, sau pe şoseaua Vatra
Dornei – Câmpulung Moldovenesc – Vama – Vatra Moldoviţei, la 69 km NE de Vatra Dornei.
Mănăstirea Moldoviţa este mănăstire de maici cu 28 de vieţuitoare, având-o ca
stareţă pe Benedicta Tatulici şi ducând o viaţă de obşte.
La mănăstirea Moldoviţa se păstrează „Mărul de Aur”, premiul dat de Federaţia
Intenaţională a Ziariştilor mănăstirilor din Nordul Moldovei, pentru valoarea lor în contextul
artei şi culturii universale. De asemenea, mănăstirea este monument UNESCO.53
Aproape de confluenţa pârâului Ciumârna cu râuşorul Moldoviţa, pe o pajişte
străjuită spre nord de o culme carpatină, unde, potrivit tradiţiilor, a fiinţat o biserică din lemn,
52
Vlasie, M., Drumuri spre mănăstiri, Editura Uranus, Bucureşti, 1992, p. 23
53
România turistică, revistă lunară, Bucureşti, 2000
56
Domnitorul Alexandru cel Bun a înălţat o biserică de piatră, cu hramul Buna Vestire, în jurul
căreia s-a dezvoltat aşezarea călugărească cunoscută sub numele de Mănăstirea Moldoviţa.
Domnitorul ctitor a înzestrat şi ocrotit cu atenţie părintească această mănăstire
pentru a-şi împlini menirea. Fiind situată la nord-vest de Câmpulung în apropiere de vechiul
hotar cu Transilvania, Mănăstirea Moldoviţa, potrivit unor vestigii arheologice descoperite cu
prilejul săpăturilor şi chiar unor documente istorice, a îndeplinit un rol important în străjuirea
şi apărarea Moldovei. Din cauza unor ploi năpraznice, în primele decenii ale veacului al XVI-
lea, ctitoria lui Alexandru cel Bun s-a prăbuşit. Ruinele care se mai văd, pot înlesni o concluzie
în legătură cu planul şi proporţiile acestei biserici.54
Domnitorul Petru Rareş, alegând un loc mai potrivit — cam 500 m mai spre
vest de ctitoria lui Alexandru cel Bun — a zidit, în anul 1532, locaşul care se vede şi astăzi; în
jurul său domnitorul ctitor a ridicat chilii, o casă domnească, turnuri de apărare în cele patru
unghiuri şi ziduri puternice împrejmuitoare, având înălţimea de 6 m şi grosimea 1,20, la care,
îndeosebi, la cele dinspre nord şi vest, se văd încă meterezele şi urmele drumului de strajă.
Deşi, cu timpul, zidul dinspre sud a fost desfiinţat sau «înglobat în construcţiile ulterioare»,
ansamblul Moldoviţa are aspectul unei mici fortăreţe.
Pe latura dinspre est se află trei turnuri, cel din centru de plan pătrat, sub care
se află gangul prin care se pătrunde în incintă, are două etaje, primul boltit în formă de
semicilindru, iar al doilea în formă de calotă. Spre cele două etaje ale turnului duce o scară în
spirală dispusă într-un turn circular amplasat la unghiul de nord-vest. La nivelul etajului al
doilea, spre est, se păstrează trei puternice console de piatră pe care, altădată, se afla un bal-
con, între decoraţiile de piatră de la arcadele gangului se disting rozetele şi alte motive
vegetale.
La unghiul dinspre sud-est se află turnul clopotniţă de plan pătrat, iar la
unghiul dinspre nord-est un turn circular. Săpăturile arheologice efectuate cu prilejul lucrărilor
de restaurare din 1954 - 1959 au scos la iveală urmele turnurilor şi la unghiurile dinspre sud-
vest şi nord-vest ale incintei.
Biserica lui Petru Rareş, sub aspect arhitectural, este o clădire de plan trilobat,
zveltă şi proporţionată, zidită potrivit principiilor arhitecturale statornicite în Moldova pe
vremea domnitorului Ştefan cel Mare. Se deosebeşte însă de bisericile din vremea slăvitului
domnitor, prin pridvorul deschis care dă monumentului o înfăţişare interesantă, prin
54
57
dimensiunile sporite ale pronaosului şi prin cămăruţa cunoscută sub numele de tainiţă
orânduită deasupra încăperii mormintelor.
Pisania fixată în peretele dinspre miazăzi al pridvorului arată cine este ctitorul
acestei biserici, când a fost ea clădită şi zugrăvită : «Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi
cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu robul stăpânului meu Iisus Hristos, blagocestivul, Io
Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan Voievod cel
Bătrân am făcut şi am isprăvit acest hram cu numele Bunei Vestiri a Preacuratei noastre
Stăpâne de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria, în anul 7040 şi s-a sfinţit în
luna septembrie 8, fiind egumen Ştefan şi s-a zugrăvit în anul 7045, fiind egumen Avram»
(1532 — 1557).55
Din decoraţia arhitecturală a faţadei se păstrează firidele alungite ale absidelor
şi rândul de ocniţe dispuse sub cornişă şi în jurul turlei. Turla care se înalţă deasupra naosului
pe două baze stelate suprapuse este circulară în interior şi octogonală în exterior. De o parte şi
de alta a absidelor laterale apar obişnuitele contraforturi. Soclul realizat din piatră cioplită pe
care se văd unele semne lapidare, este lărgit la partea superioară în forma unei bănci.
Acoperişul în forma sa actuală asemănătoare celei originare, pune în lumină bazele stelate ale
turlei.
Pridvorul deschis, realizat în planul bisericii prin stâlpi masivi şi arcade înalte,
frânte, este încoronat de o boltă fragmentată.
Trecerea din pridvor în pronaosul lărgit al bisericii, se face printr-un portal
impunător, tăiat în arc frânt, cu numeroase muluri gotice, având bazele sculptate, dispuse într-
un plan înclinat. Timpanul format în partea de sus a ancadramentului, este decorat cu o
frumoasă pictură reprezentând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus. În acest cadru se înscrie
un al doilea chenar dreptunghiular mai simplu profilat, mărginind uşa.
Bolta pronaosului, în formă de calotă, în general asemănătoare celor de pe
vremea lui Ştefan cel Mare, se înalţă pe opt arcuri întretăiate. Lumina pătrunde în această
încăpere prin patru ferestre, dispuse câte două pe laturile de nord şi de sud. Fiecare fereastră
este despărţită pe toată înălţimea printr-o colonetă mediană încoronată de o rozetă traforată în
piatră.
Încăperea mormintelor care este acoperită de o boltă semicilindrică. Spre
tainiţa dispusă deasupra acestei încăperi duce o scară în spirală în grosimea zidului.
55
58
Naosul este încoronat cu o boltă clasic moldovenească. Prin mijlocirea
arcurilor longitudinale şi transversale se trece de la planul dreptunghiular la un pătrat deasupra
căruia se înalţă arcuri încrucişate şi cilindrul turlei.
Ferestrele absidei şi gropniţei, mai mici în comparaţie cu ale pronaosului, sunt
încadrate de elemente gotice.
Peste tot în interior şi exterior, biserica a fost înveşmântată cu picturi. Se vede
mişcare, simţ al proporţiilor, gust în distribuirea culorilor, care pun în lumină măiestria
pictorilor.
Catapeteasma, cu «un bogat decor vegetal în care sunt împletite şi păsări
graţioase», potrivit unei însemnări de pe crucea răstignirii, este executată de «Popa Gavriil din
Suceava»56, în anul 1593. Icoanele împărăteşti din catapeteasmă datează din anul 1779.
În încăperea mormintelor, la stânga, este înmormântat episcopul de Rădăuţi,
Efrem, cu metania din Mănăstira Moldoviţa, ctitorul clisiarniţei, adormit întru Domnul în anul
1626. El, încă din anul 1619, clădise deasupra gropii în care avea să doarmă somnul de veci
«un fel de chivot ciudat, tivit cu ciubuce şi rezemat pe patru stâlpi pătraţi». În pridvor au fost
înmormântaţi episcopii de Roman, Anastasie şi Gheorghe, cu metania tot din Mănăstirea
Moldoviţa. În pronaos se află mormintele unor domnitori moldoveni din veacul al XVII-lea.
În partea dinspre nord-vest a incintei se află clisarniţa, o clădire de plan
dreptunghiular, înălţată de Efrem, episcop de Rădăuţi, în cursul anilor 1610 — 1612. La faţada
acestei clădiri se constată unele elemente arhitecturale provenite, prin înrâurire, din Tara
Românească, ca, de pildă, şirurile de cărămizi dispuse în zimţi.
De la parterul clădirii, în care se află patru încăperi, la etaj unde sunt numai trei
încăperi şi o terasă, conduce o scară în spirală fixată într-un turn circular.
Spre miazăzi, pe toată întinderea laturei incintei se află o clădire în care se află
adăpostit paraclisul, trapeza, chiliile călugăreşti şi încăperile stăreţiei. Această clădire nu
păstrează decât în parte, planul şi distribuţia clădirii vechi.
În chiliile mănăstireşti, vieţuitori harnici au copiat şi împodobit texte de slujbă
şi de îndrumare bisericească.
Potrivit ştirilor documentare, între zidurile acestui aşezământ călugăresc a
funcţionat în veacul al XV-lea o şcoală în care erau pregătiţi caligrafi şi decoratori de texte
bisericeşti, iar în timpurile mai apropiate de noi, o şcoală bisericească la care au paradosit
călugări şi egumeni destoinici. Între caligrafii de la care se păstrează diferite manuscrise sunt:
56
59
Popa Anastasie din veacul al XV-lea, Isaia pustnicul, Epifanie ierodiaconul, Hariton,
episcopii Efrem şi Anastasie, Ivanco din Rădăuţi ş.a.57
Un vrednic gospodar şi ales cărturar, monah în Moldoviţa, a fost stareţul
Benedict Teodorovici, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.
Fiind aşezată în apropierea Transilvaniei şi Maramureşului, Mănăstirea
Moldoviţa a fost, mai cu seamă în veacul al XVlll-lea, liman de scăpare şi întărire pentru
credincioşii din acele părţi, împovăraţi de necazuri şi silnicii. Se ştie din bătrâni şi din
însemnări că mulţi credincioşi din Rodna, Năsăud, Vişeu, Moisei şi din alte părţi de peste
crestele Carpaţilor au ascultat cu luare aminte în acest locaş cuvânt de zidire şi de îndrumare.
La această biserică se păstrează câteva obiecte cu valoare istorică şi artistică.
Între ele se distinge jilţul domnesc, care, potrivit tradiţiei, este din vremea domnitorului Petru
Rareş. Acest jilţ se remarcă „prin proporţiile sale”. El este mai lat şi mult mai înalt ca de
obicei, cu speteaza dezvoltată, arcuită în semicerc, cu un rând lui se disting: roata, roza
vânturilor, stema, triunghiul, căpriorii împletiturile de linii şi florile mărunte crucifere. «În
colţurile de jos apare însă crestată şi stema Moldovei, în forma ei redusă, reprezentând bourul
purtând o cruce cu o stea între coarne» câteva Strane «de tisă, tari şi lucii, ca de fildeş galben,
au aceleaşi săpături făcute de un călugăr, din veacurile XVI—XVIII»; două Tetrapodii în
forma unor trunchiuri cu opt laturi sunt acoperite peste tot de sculpturi care amintesc de acelea
de pe pietrele de mormânt ; Analogul pliant cu unele crestături pe margine a fost făcut, potrivit
unei însemnări, de Episcopul Anastasie de Rădăuţi în anul 1659; Pomelnicul triptic, lucrare de
artă prin coronamentul cu sculpturi florale şi, în acelaşi timp, document istoric prin
însemnările pe care le cuprinde, provine tot de la Anastasie; Epitaful egumenului Anastasie,
afierosit mănăstirii în anul 1484 şi Epitaful lui Ştefan cel Mare afierosit în anul 1494, ambele
broderii lucrate în veacul al XV-lea, se adaugă la mulţimea pieselor de acest gen care arată
măiestria artistică a meşterilor din vremea lui Ştefan cel Mare.
Deşi, pe de o parte, vădeşte însuşirile alese ale voievodului ctitor şi măiestria
meşterilor care l-au înălţat, iar, pe de altă parte, a înscris în viaţa Bisericii noastre pagini de
mare cinste, cu toate acestea Mănăstirea Moldoviţa a fost multă vreme privită cu nepăsare:
acoperişul bisericii a fost grav deteriorat, fundaţia expusă infiltraţiilor apei, zidurile de incintă
şi turnurile şubrezite, clisiarniţa un morman de ruine, chiliile dărăpănate. În locul măreţiei şi
farmecului de odinioară, cercetătorul întâlnea la Moldoviţa neorânduială şi tristeţe.
57
60
Astăzi, în cadrul stăruitoarei şi patrioticei acţiuni de protecţie, consolidare şi
restaurare a monumentelor istorice, mănăstirea a fost restaurată şi reînnoită. 58 Acoperişul
bisericii este în întregime refăcut şi în aşa fel orânduit pentru a ieşi la iveală silueta impună-
toare a turlei; fundaţiile şi soclul au fost consolidate; drenul din jurul bisericii a fost pus în
stare de funcţionare; zidurile incintei şi turnurile au fost completate, rostuite şi acoperite cu
învelitori de şiţă; chiliile şi clisiarniţa au fost reconstruite.
În urma lucrărilor efectuate, acest minunat odor impune prin măreţie şi
frumuseţe.
2.3. MĂNĂSTIREA SUCEVIŢA
Potrivit tradiţiei, înainte de zidirea locaşului sfânt care uimeşte prin măreţie şi a
zidurilor masive împrejmuitoare în acest loc ocrotit de culmile Pleşul, Furcoi şi Crucii, au
vieţuit într-un schit de lemn cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului, pustnicii iubitori de
Dumnezeu şi de singurătate. Schitul acela, cu numele Suceviţa, este pomenit în documente, în
veacurile al XV-lea şi al XVI-lea.
Episcopul de Rădăuţi, Gheorghe Movilă, a zidit şi sfinţit, in anul 1584, biserica
de mari proporţii cu hramul Învierea Domnului pe care o vedem şi astăzi.
Fratele episcopului ctitor, Ieremia Movilă, Domnul Moldovei (1595 — 1606,
cu o întrerupere de câteva luni in anul 1600) a adăugat bisericii, potrivit tradiţiei, câte un
58
61
pridvor deschis, la nord şi sud, în dreptul exonartexului. Acest domnitor a clădit case impu-
nătoare, zidurile masive ale incintei şi turnurile de apărare, «cele mai bine păstrate până astăzi
şi cele mai importante ca înfăţişare».
Un cunoscut învăţat bizantinolog, A. Grabar, după ce a vizitat mai toate
mănăstirile de la Muntele Athos, din Bulgaria, Serbia, Ţara Românească şi Moldova, încheind
călătoria de studii la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, mărturisea că Suceviţa este cea mai
desăvârşită biserică prin arhitectura ei, prin picturile interioare şi exterioare, ca şi prin comoara
ei de lucrări bisericeşti cu valoare istorică şi artistică.59
Pornind din şosea spre mănăstire, călătorul are în faţa sa un turn patrulater
sprijinit de contraforturi masive; atenţia sa este reţinută, întâi de o sculptură în piatră
reprezentând stema Moldovei, prinsă în portalul gangului boltit. La primul etaj al turnului este
«adăpostit un paraclis — cu hramul «Schimbarea la Faţă» — de plan dreptunghiular, boltit cu
o calotă şi cu absida altarului săpată în grosimea zidului. La al doilea etaj, se află o încăpere de
dimensiuni mari spre care duce o scară săpată în zid.
La unghiul dinspre nord-vest al incintei se înalţă impunătorul turn clopotniţă,
de asemenea, patrulater, sprijinit de contraforturi. Încăperile de la parter şi primul etaj ale
acestui turn sunt boltite în semicilindri, iar încăperea de la ultimul etaj, în care se află clopotele
— două, de pe vremea Movileştilor — nu are nici un fel de boltire.
Turnul de la unghiul în care se întâlnesc laturile dinspre nord şi est, de plan
octogonal, «are la parter şi la etajul al doilea, câte o încăpere octogonală, iar la primul etaj o
cameră cu trei ziduri drepte şi un al patrulea curb». Atât la unghiul de sud-vest, cât şi la cel de
sud-est au fost zidite turnuri de plan octogonal; cel dinspre sud-est are cinci nivele şi este
acoperit de o calotă, iar cel dinspre sud-vest este mai scund şi are numai două nivele.
Biserica Movileştilor care apare în toată măreţia, îndată ce s-a trecut în incintă,
este înconjurată de ziduri cu metereze şi drumuri de strajă pe toate laturile. De-a lungul laturii
de est a zidului de incintă sunt înşirate casele înălţate, în cea mai mare parte, pe vremea
Movileştilor. În partea de nord-est a curţii se văd temeliile unei case vechi, iar în partea de sud-
vest temeliile unor chilii călugăreşti.
Biserica păstrează, în general, elemente arhitecturale statornicite pe vremea
domnitorului Ştefan cel Mare, dar cu motive adăugate de meşterii din vremea domnitorului
Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul. Tradiţia arhitecturală a Moldovei punea la îndemână
59
62
meşterilor de la finele veacului al XVI-lea diferite forme şi diferite soluţii. Unii au spus, chiar,
că «Suceviţa este o întrupare a unui stil ajuns la maturitate».60
Ca foarte multe biserici moldoveneşti, ctitoria Movileştilor este o ctitorie de
plan trilobat. Pereţii au 2 m grosime şi sunt sprijiniţi de obişnuitele contraforturi dispuse la
unghiurile de nord-vest şi sud-vest cum şi de o parte şi alta a absidelor laterale. «Din decorul
exterior, aşa cum se constituise el în veacul al XV-Iea, Suceviţa nu mai păstrează decât firidele
alungite ale absidelor - 11 la absida răsăriteană şi câte 5 la absidele laterale — toate terminate
în semicerc».
În interior, biserica mănăstirii Suceviţa are următoarele încăperi: pridvor,
pronaos, încăperea mormintelor, naos şi altar. Intrarea în pridvor se face prin uşile aşezate spre
nord şi spre sud, ambele protejate de pridvoraşele deschise adăugate de Ieremia Movilă. La
aceste pridvoare se constată elemente de arhitectură provenite din Ţara Românească. Pridvorul
iniţial este luminat dinspre apus de trei ferestre încadrate în arc frânt. Bolta în formă de calotă
se înalţă pe arcuri încrucişate. Uşa de intrare în pronaos este încadrată de toruri şi cavete în arc
frânt, decorate din loc în loc cu sculpturi geometrice. Pronaosul este de plan dreptunghiular,
având un sistem de boltire din calote sferice pe pandantivi. Calotele sunt despărţite printr-un
arc transversal sprijinit pe console. Câte două perechi de ferestre dispuse la nord şi sud, cu
glafuri deschise în interior şi cu ancadramente de baghete încrucişate, în exterior, asigură
lumina acestei încăperi. În pereţii dinspre nord şi sud sunt înscrise câte două nişe în arc. În
încăperea mormintelor se trece printr-o uşă cu chenar pe care apar baghete încrucişate.
Această încăpere este luminată de două ferestre mici cu glafuri deschise în interior. Deasupra
bolţii semicilindrice se află o încăpere — tainiţa — în care se păstrau, de obicei, odoarele
mănăstirii. Intrarea în naos este încadrată de un chenar simplu la care se resimte înrâurirea
Renaşterii. Această încăpere este luminată de trei ferestre dispuse în absida sudică şi de alte
trei dispuse în absida nordică. Cupola naosului şi turla se înalţă pe două arcuri înguste, spre
nord şi sud, pe două arcuri late, în retragere, spre răsărit, şi pe un arc lat spre apus. Trecerea de
la cupolă la turlă se face, în interior, prin mijlocirea arcurilor piezişe, iar în exterior prin trei
baze suprapuse ; prima pătrată, iar a doua şi a treia stelate. Spaţiul interior al turlei este luminat
de patru ferestre dispuse spre est, vest, sud şi nord. Între elementele decorative de pe faţada
turlei se disting ocniţele şi contraforturile în diagonală. Absida altarului, de formă circulară,
este prelungită printr-un spaţiu dreptunghiular. Boltirea absidei este realizată prin arcuri în
retragere şi printr-un sfert de sferă. Sub căderile în consolă ale primului arc, se deschid firidele
60
63
adânci ale proscomidiarului şi diaconiconului luminate prin câte o ferestruică. Altarul este
luminat de o singură fereastră fixată în axul absidei.
Prin proporţiile, liniile şi elementele ei arhitecturale, Biserica mănăstirii
Suceviţa apare cercetătorului ca un monument care vădeşte măiestria şi gustul artistic al
meşterilor şi ctitorilor ei.
Ceea ce măreşte şi mai mult importanţa acestui impunător monument de artă
bisericească este veşmântul de pictură care acoperă pereţii, peste tot, în interior şi în exterior.
Cu excepţia picturii de la intrarea dinspre miazăzi, mai nouă şi mai neizbutită, celelalte picturi
sunt tot aşa de preţuite ca şi picturile în frescă de la Voroneţ, Humor, Arbure şi Moldoviţa. În
general, pictura de la Suceviţa «îşi exercită farmecul prin bogăţia ansamblului, prin strălucirea
coloritului, prin reuşita plastică a unor scene care nu fac decât să ducă mai departe firul
tradiţiei».
Lucrarea de înveşmântare cu picturi a bisericii din Mănăstirea Suceviţa a fost
săvârşită, potrivit unei însemnări de pe un vechi manuscris, de doi moldoveni: Ioan Zugravul
şi fratele său Sofronie, în anul 7104 (1595 — 1596), în zilele dreptmăritorului domn Ieremia
Movilă.61 Atât la picturile exterioare cât şi la cele interioare ale Suceviţei se distinge interesul
pentru naraţiune. Temele tablourilor sunt luate din istoria sfântă a Vechiului şi Noului
Testament, din istoria Bisericii creştine şi din viaţa culturii greco-romane. Ca şi la bisericile
zugrăvite pe vremea lui Petru Rareş, la Suceviţa sunt compoziţii de ansamblu şi figuri
individuale. La această biserică este evidentă preocuparea zugravilor de a introduce elemente
din natura şi mediul înconjurător: culmi, arbori, flori, iarbă, atmosferă folclorică costume de
epocă, câte o biserică moldovenească.
Pe faţada nordică a bisericii, în dreptul pronaosului sub cornişa acoperişului,
este un registru de heruvimi şi serafimi. Următorul registru cuprinde 13 scene cu teme
inspirate de Geneză. Peste tot, în aceste scene, Dumnezeu creatorul este Iisus Hristos. Sub
acest registru se desfăşoară Scara cerească, în viziunea Sf. Ioan scărarul care se prezintă ca o
variantă a Judecăţii din urmă, însă cu amănunte împrumutate din tradiţia şi folclorul românesc.
În şapte registre, după cele şapte daruri ale Sfântului Duh orânduite pe faţadele
absidelor apar : Sfânta Treime, Maica Domnului, îngeri, heruvimi, serafimi, patriarhi,
prooroci, apostoli, ierarhi martiri şi cuvioşi.62
61
62
64
Pe faţada sudică a pronaosului este reprezentat Arborele lui Iesei printre
ramurile căruia se află diferite scene: Naşterea Domnului, Întâmpinarea, Răstignirea etc.
Alături este zugrăvită Scara lui Iacob, iar într-un registru înscris deasupra soclului apar
filozofi din antichitatea greco-romană.
Faţada superioară a exonartexului este ocupată de Imnul Acatist, diferite scene
din Vechiul Testament, Acoperământul Maicii Domnului (Pocrovul) şi Viaţa Cuviosului
Pahomie. Pictura interioară, în afară de scenele şi figurile din interiorul turlei, este de o
prospeţime remarcabilă încât lasă impresia că a fost terminată de curând. Este, în general
vorbind, pictura cea mai bine păstrată dintre toate vechile picturi bisericeşti.
Peretele de est al pridvorului este acoperit de scena judecăţii viitoare; cele de
sud, vest şi nord cuprind momente din viaţa şi istoria moaştelor Sf. Ioan cel Nou, diferite scene
din Vechiul Testament, figuri de sfinţi melozi, iar pe boltă inscripţii şi scene zodiacale.
Într-o calotă a pronaosului este zugrăvită Sfânta Treime, iar în cealaltă Hristos
Mântuitorul. Sub calotă se află cele şapte Soboare ecumenice, iar pe pereţi : Viaţa Sfântului
Nicolae, Viaţa Sfântului Gheorghe şi diferiţi sfinţi prăznuiţi de Biserică.
Pe bolta încăperii mormintelor tronează Sf. Fecioară, iar pe pereţi scene din
istoria biblică a Vechiului Testament şi diferiţi sfinţi.
În cupola turlei este reprezentat Hristos Pantocrator; cele cinci registre din
interiorul turlei cuprind cete de heruvimi, serafimi şi îngeri, profeţi, apostoli; în unghiurile
înscrise în pandantivi sunt reprezentaţi evangheliştii cu simbolurile respective.
În conca absidei sudice apare Naşterea lui Iisus Emanuel, iar în jurul
ferestrelor şi în spaţiul dintre ele sunt diferite scene inspirate din evanghelie : Recensământul,
Magii, Visul lui Iosif, Fuga in Egipt, Maria şi Elisabeta, Convorbirea lui Iisus cu femeia
samari-neancă, Vindecarea femeii bolnave, Iisus ajutând pe cel căzut intre tâlhari, Înmulţirea
pâinilor etc.
În conca absidei nordice apare Dumnezeu Savaot şi Fecioara pe tron, apoi
unele din parabolele Mântuitorului şi diferite scene din istoria patimilor.
Deasupra stranelor, în ambele abside, sunt reprezentate scene din Geneză.
Pe partea superioară a peretelui de vest sunt câteva registre în care sunt redate
minuni săvârşite de Mântuitorul, parabole, cuvântări şi scene din istoria patimilor. Mai jos, şi
anume, in spaţiul dintre uşă şi peretele dinspre sud, este reprezentat Domnitorul Ieremia
Movilă şi familia sa, iar spre nord, pandant cu tabloul în care este redată familia domnitorului
Ieremia, apare o scenă liturgică în care este reprezentat momentul culminant al Liturghiei
credincioşilor, cum şi două portrete: al mitropolitului Gheorghe Movilă, care oferă darul său în
65
chip de liturghisitor, şi al tatălui său, Ioan Movilă, călugărit la bătrâneţe cu numele de
Ioanichie. Tabloul dinspre miazăzi in care apare Ieremia Movilă cu familia şi tabloul dinspre
miazănoapte în care apare scena liturgică, Mitropolitul Gheorghe şi călugărul Ioanichie,
constituie tabloul votiv al Suceviţei.63
În fruntea familiei ctitoriceşti, zugrăvită în spaţiul dintre uşă şi peretele dinspre
sud, «stă Ieremia, încununat, în haine arhiereşti de mătase roşie, cu guler alb şi mânecări
roşii... frumos, sprâncenat şi bărbos. Dreapta lui întinde către Mântuitorul, ca prinos, clădirea
bisericii, din care nici un amănunt nu s-a schimbat până astăzi» ... Mai spre dreapta,
«Elisabeta-Ilisafta — Doamna Ieremiei, femeie lacomă de putere şi pedepsită în cel mai crunt
chip pentru neogoita ei râvnă de stăpânire, răsare acum, ţinând în mână crucea evlaviei».
În altar sunt reprezentate în patru registre : 1. Înălţarea Domnului şi Maica
Domnului înconjurată de apostoli; 2. Cortul Mărturiei, Filoxenia, Învierea şi Rugul; 3.
Împărtăşirea apostolilor; 4. Ierarhii; pe un arc este reprezentat Imnul Acatist, iar pe celălalt
Hristos Emanuel adorat de patru cete de îngeri; pe peretele nordic, deasupra proscomidiarului,
apar: Spălarea picioarelor, Parabola omului care şi-a zidit casă şi Rugăciunea lui Iisus în
grădina Ghetsimani, iar pe cel sudic, deasupra diaconiconului, scena Deisis şi Bătrânul
Simion, ţinând pe Iisus Prunc în braţe.
Pe de o parte, Biserica mănăstirii Suceviţa cu trăsăturile ei arhitecturale şi cu
bogatele şi fermecătoarele ei picturi este o carte deschisă care cuprinde capitole în legătură cu
credinţa, pietatea şi istoria bisericească ortodoxă, iar, pe de altă parte, un document istoric de
mare importanţă în care se găsesc aspecte din viaţa moldovenilor de la sfârşitul veacului al
XVI-lea. De pildă, într-o scenă din registrul în care este reprezentată Geneza — faţada de nord
— apar, alături de arbori şi flori mediteraniene, unele flori de pe plaiurile Moldovei : feriga,
garoafa, macul etc.; în scena Fuga din Egipt, reprezentată în încăperea mormintelor, apar
căruţe şi costume moldoveneşti, căţei, purcei etc.; în unele scene apar case ţărăneşti
moldoveneşti, o fântână cu cumpănă, un fierăstrău încordat cu o sfoară, un plug de lemn etc.
În încăperea mormintelor, la dreapta, au fost înmormântaţi Ieremia şi Simion
Movilă. «Mormintele lui Ieremia şi Simion sunt acoperite cu lespezi mari de marmură săpată,
care sunt puse pe înalte mese de piatră. Simion şi-a primit încă de la început această grea
podoabă din urmă, prin îngrijirile soţiei lui, Marghita, care a fost mama vestitului, învăţatului
Petru Movilă, lumină a răsăritului slavon. Mai târziu, numai un credincios boier al Ieremiei, un
63
66
stolnic al lui, şi-a amintit cu duioşie şi recunoştinţă de stăpânul răposat şi i-a pus o marmură
întru toate asemenea cu a fratelui».
În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu plăci de piatră, în care
odihnesc rudenii de ale Movileştilor.
La Mănăstirea Suceviţa se păstrează multe şi importante obiecte de cult cu
valoare istorică şi artistică. Un Epitaf din anul 1597, împodobit cu 10.000 de mărgăritare,
dăruit de Ieremia Movilă, două Acoperăminte pentru mormintele lui Ieremia şi Simion Movilă,
brodate în fire de aur şi mărgăritare pe fond de mătase. (Ieremia este «bărbos, cu falca de jos
scoasă înainte, cu nasul subţire — sprincenat şi boltit, gras, trufaş. Simion e înfăţişat ca mort,
cu ochii închişi, mâinile pe piept, faţa foarte slabă, cu barba mică, neagră. Haina împărătească
de aur îl învăluie ca un giulgiu. Pe cap n-are cuşma luptătorului, căciula straşnică a lui Mihai
Viteazul, ca Ieremia... şi coroana împăraţilor»), Cruci de mare valoare artistică unele cu
inscripţii, Icoane din veacul al XVI-lea — una a Sf. Nicolae, ferecată la Rădăuţi în anul 1504,
apoi înnoită de Mitropolitul Gheorghe Movilă în anul 1598 şi alta a Maicii Domnului dăruită
de Gheorghe Movilă pe când era episcop de Rădăuţi — un Evangheliar de la Alexandru Vodă
al Ţării Româneşti, un Evangheliar de la Ieremia Movilă, toate evangheliarele sunt manuscrise
decorate cu miniaturi, Veşminte bisericeşti, Dvere, un Chivot Cădelniţe, Panaghiare etc. Între
obiectele care atrag atenţia este Capsulă de argint în care se păstrează o şuviţă de păr pe care
Doamna Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă — «femeie care a lăsat în istoria Moldovei urme
adânci» — şi-a tăiat-o «în semn de nemărginită durere», şi, în timp ce era în drum spre
Constantinopol ca prizonieră a turcilor, «a trimis-o prin cine ştie ce credincios la Suceviţa». În
biblioteca mănăstirii se păstrează mai multe manuscrise, câteva documente şi diferite tipărituri
vechi.64
La Mănăstirea Suceviţa, ca şi la alte multe sfinte locaşuri istorice, s-au săvârşit
în 1958 — 1969 importante lucrări de restaurare cu sprijinul statului, acordat prin
Departamentul Cultelor, Direcţia Monumentelor Istorice şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
Astfel acoperişul bisericii este refăcut, în aşa fel, pentru a ieşi la iveală bazele turlei cu
particularităţile lor arhitecturale; streaşinile bisericii au fost prelungite în afară spre a feri
picturile exterioare de acţiunea ploilor şi vânturilor; fundaţiile şi soclul au fost comandate,
drenul în jurul bisericii a fost repus în stare de funcţionare, zidurile incintei şi turnurile au fost
completate, rostuite şi drumul de strajă, în parte, a fost refăcut, vechile case îşi recapătă forma
originală prin lucrările care se desfăşoară acum, nivelul de călcare a curţii a fost coborât.
64
67
În urma lucrărilor efectuate, acest minunat odor al patriei noastre se înalţă
măreţ şi frumos. Prin arhitectura sa care vădeşte echilibru şi armonie, prin picturile interioare
şi exterioare realizate cu măiestrie artistică, ca şi prin obiectele de cult păstrate cu grijă de
vieţuitoare din mănăstire, complexul Suceviţa este un interesant monument de cultură al
poporului nostru.
2.4. MĂNĂSTIREA SLATINA
Mănăstirea Slatina, ctitoria şi necropola voievodului Alexandru Lăpuşneanul,

se află la 30 de km de oraşul Fălticeni, spre nord-vest. Călătorul care se află pe şoseaua
Drăceni-Găineşti zăreşte trei culmi: în dreapta dealul mare, în stânga plaiul bătrân şi în mijloc
surducul — acoperit de brazi. Sub acesta din urmă apar turnurile mănăstirii Slatina care şi-a
luat numele de la izvorul sărat din apropiere.
Această mănăstire îşi are legenda ei păstrată în letopiseţele Ţării Moldovei :
«Şi aşa zic oamenii, că trăind un sihastru acolo (în poiană) şi fiind un paltin... unde este acum
prestolul, videa acel sihastru spre duminici şi spre alte zile mari, multe lumini întru acel
paltin, la vremea slujbii... Şi i s-au arătat Maica Precista în vis şi i-au zis să margă la
Alexandru Vodă, să-i zică să facă mănăstirea. Şi mergând sihastrul la Alexandru Vodă, s-au
îndemnat de au făcut Mănăstirea Slatina întru acest loc, unde au fost paltinul».65
Cronicarul Eftimie scrie că, Alexandru Lăpuşneanul, în anul 1554, «s-a ridicat
din ... Suceava şi s-a îndreptat către râul Suha, să cerceteze şi să aleagă loc pentru mănăstire...»
65
68
Ajungând în poiana Slatinei, condus cu probabilitate de sihastrul Pahomie, care se poate
identifica uşor cu «săhastrul» din legendă, domnitorul «a văzut (locul) şi s-a bucurat şi i-a
plăcut foarte mult şi a adus mulţă-mire lui Dumnezeu şi a dat numele mănăstirii Slatina şi a
pus pe întâiul egumen Iacob, numit Molodeţ», adică cel vrednic.
Ca să dea amploare ctitoriei sale, Alexandru Lăpuşneanul a invitat în ţară pe
Patriarhul Ioasaf din Constantinopol, care ar fi asistat împreună cu domnitorul la punerea
pietrei fundamentale a bisericii; sfinţirea ei a fost săvârşită de către Mitropolitul Grigorie
Roşca, înconjurat de un sobor de 117 preoţi şi diaconi, în ziua de 14 octombrie a anului 7066
(1558), după cum scrie cronicarul Grigore Ureche.
Lucrările la mănăstire au continuat şi după anul 1558; s-au clădit timp de
câţiva ani: casa domnească, chiliile călugăreşti, turnurile de apărare şi zidurile împrejmuitoare.
Mănăstirea Slatina a fost clădită de meşteri arhitecţi locali şi din Transilvania şi
a fost zugrăvită de către pictori necunoscuţi din şcoală de pictură moldovenească a veacului al
XVI-lea.
De la Haţeg s-a adus marmura care s-a întrebuinţat nu numai la pietrele
funerare, ci şi la pardosirea bisericii. Tot din Transilvania s-au adus câlţi de cânepă şi in,
pentru a pregăti tencuiala bisericii pe care s-a aplicat pictura în frescă. Pentru acoperirea bise-
ricii, ctitorul s-a adresat regelui Poloniei cerându-i plumb. Cererea i-a fost satisfăcută şi
mănăstirea era gata, în toată splendoarea ei, când, în luna noiembrie 1561, a sosit Eraclide
Despot cu oaste străină.66
Trebuind să plătească oastea care îl aşezase pe tron, Eraclide-despotul «pus-au
pe ţară nevoi şi greutăţi mari: bisericile dezbrăca, argintăriile lua şi făcea bani», scrie Grigore
Ureche. În acele împrejurări a avut de suferit şi Mănăstirea Slatina.
Revenind la domnie în anul 1564, Alexandru Lăpuşneanul a refăcut Slatina, a
înfiinţat acolo o şcoală de psaltichie şi a cerut de la Lvov o tipografie, care, însă, nu i-a fost
trimisă.
În ultimul an al domniei şi al vieţii sale — 1568 — Lăpuşneanul «căzând la o
boală grea», scrie unul din cronicari, a cerut să fie tuns în monahism, pentru a se înfăţişa
înaintea lui Dumnezeu într-o altă haină decât cea domnească. Fiind călugărit i s-a dat numele
Pahomie. Acest eveniment îl consemnează şi piatra funerară din necropola sa, Slatina, ce are
inscripţia următoare: «(Acest mormânt este al monahului) Pahomie, care s-a strămutat din
viaţa de aici, la veşnicile lăcaşuri şi a fost îngropat aici, în ctitoria lui cea nouă, în anul 7076
66
69
luna mai 5» (1568). Pe timpul domniei lui Ioan-Vodă, zis «cel cumplit» (1572— 1574),
Mănăstirea Slatina este din nou spoliată de odoarele sale.
După această nouă încercare, ieromonahul Nil, rămânând singur conducător şi
egumen al mănăstirii, s-a gândit să completeze ceea ce rămăsese lipsă încă de la sfinţirea
bisericii, adică pisania. Pentru aceasta a luat model de stemă a Moldovei de la Putna şi
Probota, l-a sculptat pe o piatră de forma unui pătrat, iar pe marginea ei a săpat inscripţia
slavonă, redactată tot după modelul pisaniilor moldoveneşti din veacurile XV şi XVI. Pisania a
fost fixată in zidul bisericii, deasupra uşii de intrare.
Mănăstirea Slatina a avut câteva decenii de viaţă liniştită, dar, spre sfârşitul
veacului al XVII-lea, când în Moldova au intrat polonii, ea «s-a pustiit atunci, în cel mai
deplin înţeles al cuvântului»67 şi a rămas o jumătate de veac în ruină. Un moment greu pentru
Mănăstirea Slatina a fost anul 1821, când un grup de eterişti s-au refugiat acolo şi au ţinut mai
mult timp piept turcilor. Călugării s-au ascuns prin păduri cu odoarele şi cărţile ce au putut lua
cu ei. Prin osârdia mitropolitului Veniamin Costachi şi a stareţului Filaret Beldiman,
mănăstirea şi-a recăpătat înfăţişarea originară.
Arhiereul Filaret Beldiman a condus mult timp Mănăstirea Slatina, ca stareţ.
Prin străduinţa lui s-a rezidit turnul de la poarta principală a mănăstirii, cu paraclisul Sfinţilor
Nicolae şi Spiridon, la care a aşezat o inscripţie de 15 versuri, pe o tablă de aramă, care «s-au
săpat de Nazarie ieromonahul în Iaşi, 1834» ; tot prin strădania şi cheltuiala lui, s-au turnat
două clopote în anul 1830.
Retrăgându-se în anul 1842 din scaunul mitropolitan al Moldovei, Mitropolitul
Veniamin Costachi s-a stabilit la Mănăstirea Slatina, unde a şi murit, la 18 decembrie 1846. El
a lăsat mănăstirii veşminte, cărţi şi ultimele sale manuscrise, exprimându-şi, totodată, dorinţa
de a fi înmormântat în afară de biserică, ca un simplu călugăr, ceea ce s-a şi întâmplat.
Din august 1962, Slatina a devenit mănăstire de călugăriţe.
Incinta mănăstirească a Slatinei are forma unui patrulater, neregulat, cu trei
laturi egale şi a patra formată din două curtine, ce se întâlnesc în triunghi deschis, sub turnul
de la poartă. Zidurile împrejmuitoare, construite din bolovani de râu, cu stânci de legătură la
colţuri — tăiate din muntele vecin — sunt prevăzute cu metereze şi drum de strajă. La cele
patru colţuri ale incintei s-au clădit bastioane, semn că Slatina era destinată pentru adăpost,
rezistenţă şi apărare. Intrarea în incintă se face prin gangul din turnul de pe latura de est,
refăcut din temelie între anii 1830 -19 34 de arhiereul Filaret Beldiman.
67
70
În turnul de sud-vest se află paraclisul Sf. Trei Ierarhi, format dintr-un naos
pătrat cu o mică absidă la est, acoperit de o boltă semisferică înălţată pe pandantivi. Uşa este
încadrată într-un chenar de piatră, în care se disting elementele stilului Renaşterii; turnul de
nord-vest, destinat clopotniţei, are ferestre mari deschise cu ancadramente de factură gotică, pe
care se află câteva semne lapidare.
În jurul bisericii, ctitorul a zidit «casele domneşti» care se păstrează încă,
«fântâna domnească» a cărei inscripţie, fixată în zidul caselor egumeneşti, are următorul
cuprins : «Acest izvor şi cu fântâna le-a făcut Alexandru-Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, cu
mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei; la anul 7069, s-a scris»68 (1561).
Biserica mănăstirii Slatina este zidită de meşterii rânduiţi de Domnitorul
Alexandru Lăpuşneanul, după modelul bisericii Probota, mărindu-i însă dimensiunile, încât
până la finele veacului al XVIII-lea, ea este cea mai mare biserică din Moldova. Spre deose-
bire de Probota, absidele laterale ale bisericii zidite de Domnitorul Alexandru Lăpuşneanul la
Slatina nu-s marcate în exterior; în interior ele sunt înscrise în grosimea zidului.
Contraforturile — două la alte biserici. Un singur rând de ocniţe, dispuse sub streaşină, oco-
leşte de jur împrejur biserica tencuită şi spoită cu var peste tot. Absida altarului este
împodobită cu treisprezece firide alungite Acoperişul cu streaşinile ieşite în afară se întinde
uniform pe toată clădirea.
Turla de formă octogonală, cu decoraţiuni de ocniţe şi firile, se înalţă pe o bază
stelată înecată pe jumătate în acoperiş.
În biserică se pătrunde prin două uşi dispuse pe laturile sud şi de nord ale
pridvorului. Potrivit rânduielilor liturgice ale Bisericii Ortodoxe şi practicilor arhitecturale
moldoveneşti, spaţiul interior la Slatina este împărţit în: pridvor, pronaos. încăperea mor-
mintelor, naos şi altar. Pridvorul este acoperit de o boltă semicilindrică dispusă transversal.
Lumina în această încăpere pătrunde prin trei ferestre dispuse în peretele de vest;
ancadramentele acestor ferestre sunt de factură gotică. Printr-o uşă încadrată de muluri, în arc
frânt, se trece în pronaos împărţit în două printr-un arc trans versal. Bolţile semisferice se
sprijină pe obişnuitele arcuri încrucişate. Peretele care separa până în prima jumătate a
veacului al XlX-lea încăperea mormintelor de naos a fost îndepărtat, pentru mărirea spaţiului.
Deasupra naosului se ridică prin mijlocirea pandantivilor şi arcurilor turla care «prezintă
particularitatea de a avea şi în interior ocniţe dispuse într-un singur rând sub nivelul teres-
68
71
trelor». Altarul, spaţios, cu o boltă în sfert de sferă, are, la dreapta şi la stânga, obişnuitele nişe
pentru proscomidiar şi diaconicon.
«Pictura bisericii nu e cea veche, dar o reproduce cu credinţă, într-o
desăvârşită armonie a împărţirii şi a formelor, pe aceea.”69
Reînnoirea picturii de către zugravi necunoscuţi nu s-a efectuat odată cu
lucrările de restaurare săvârşite după dezastrul din 1821. Data terminării picturii o găsim însă
însemnată pe peretele de la intrarea în pronaos, la sfârşitul următoarei inscripţii: «Intra-voi în
casa Ta, închina-mă-voi spre sfânta biserica Ta, întru frica Ta. Doamne povăţuieşte-mă întru
dreptatea Ta ; pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea. 1828 iulie 20».
În pronaos, pe peretele de apus, se află tabloul votiv în care este reprezentată
întreaga familie a lui Alexandru Lăpuşneanul, care a avut patru băieţi şi patru fete.
Atât în biserica mănăstirii Slatina, cât şi alături de ea se află următoarele
morminte: în pronaos, sub un chivot de marmură albă şi roşie, se află mormântul Teofanei,
fiica lui Lăpuşneanul, cu o frumoasă ornamentaţie la mijlocul lespedei şi cu inscripţia : «Acest
mormânt l-a făcut Io Alexandru Voievod, fiicei sale Teofana, care s-a strămutat la veşnicile
lăcaşuri în anul 7069» (1560). Alături este mormântul lui Lăpuşneanul (Pahomie) mort în
1568. Al treilea este al Teodorei, o altă fiică a lui Lăpuşneanul, cu inscripţia : «Acest mormânt
l-a făcut şi l-a înfrumuseţat Doamna Ruxandra, fiicei sale Teodora, care s-a strămutat la
veşnicile lăcaşuri în anul 7073» (1565). Tot aici este şi mormântul doamnei Ruxandra răposată
în 1570. În afară de biserică se află mormântul ieromonahului Nil, al doilea egumen al
mănăstirii, cel care a aşezat pisania pe zidul bisericii în 1582. Piatra lui funerară se află
încastrată în zidul bisericii, cu inscripţia următoare : «Aici este mormântul unde zace robul lui
Dumnezeu ieromonahul Nil, egumenul, care s-a strămutat la veşnicile lăcaşuri în anul 700 ...
luna ...». Urmaşii nu i-au completat data morţii, dar se ştie că a murit după anul 1603. În
partea de apus, pe soclul pridvorului se mai află o piatră funerară cu un fragment de inscripţie
în slavonă. Lângă zidul bisericii, în partea dreaptă a altarului, mai stă şi astăzi grilajul simplu
de fier, care a străjuit mormântul mitropolitului Veniamin, până în anul 1886, când osemintele
sale au fost mutate în catedrala mitropoliei din Iaşi.
La Mănăstirea Slatina se mai păstrează puţine odoare şi obiecte de cult cu
valoare istorică : o Evanghelie tipărită la Mănăstirea Neamţ, în anul 1821, ferecată în argint şi
poleită cu aur, donaţia arhiereului Filaret Apamias Beldiman ; un Chivot mic de argint, cu
inscripţia : «Veniamin Costachi, 1828» ; un Chivot mare de argint, cu cinci turnuri, cu
69
72
inscripţia «Veniamin Costachi, 1829» ; un Chivot mic, cu inscripţia : «Sunt un mic (ucenic)
al ... mitropolitului Veniamin Costachi — la anul 1834 iulie» (Ar putea proveni de la Filaret
Beldiman).70
Dintre odoarele care au aparţinut mănăstirii Slatina amintim un Aer dăruit de
Lăpuşneanul în anul 1556, cu următoarea inscripţie slavonă : «Cu voia Tatălui, cu ajutorul
Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Io Alexandru-
Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan-Voievod, am făcut
acest dumnezeiesc Aer şi l-am dat ca rugăciune sieşi, în mănăstirea numită Slatina, unde este
hramul Schimbării la Faţă a Domnului. Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În
acelaşi an s-a cununat cu Doamna sa Ruxandra, în anul 7064» (1556). Acest epitaf împreună
cu alte 15 obiecte de preţ se află astăzi la muzeul. Jeţul lui Lăpuşneanul, sculptură de o rară
frumuseţe, se află la Muzeul etnografic din Iaşi. Un rând de Veşminte arhiereşti şi o
Evanghelie, dăruite de Mitropolitul Veniamin mănăstirii Slatina, se păstrează la catedrala
mitropolitană din Iaşi.
Ctitorul a înfiinţat în mănăstirea sa o şcoală de muzică, la care au învăţat şi
tineri din Galiţia; a înfiinţat o bibliotecă cu cărţi tipărite şi manuscrise. Există până azi «turnul
bibliotecii». A adus acolo pe călugărul Isaia, un învăţat al vremii, care a copiat Letopiseţul de
la Putna şi alte trei cronici. Când acesta a trecut episcop la Rădăuţi (1572—1580), a lăsat acolo
o adevărată şcoală de caligrafi şi miniaturişti. Ca şi alte mănăstiri, Slatina a înscris o pagină
frumoasă în istoria culturii poporului român.
2.5. MĂNĂSTIREA RÂŞCA
70
73
Părăsind în dreptul comunei Fântâna Mare şoseaua naţională Roman —
Fălticeni, călătorul care se hotărăşte să înainteze pe pitoreasca vale a Râşcăi, în sus, după ce
trece prin satele Bogdăneşti şi Râşca, zăreşte sub amestecul de păduri al înălţimilor din stânga
«turnurile albe» ale mănăstirii Râşca.
Aşa cum se înfăţişează astăzi, Mănăstirea Rîşca constituie, din punct de vedere
arhitectural, rezultatul mai multor etape succesive de construcţie. În anul 1542, după cum
reiese dintr-o traducere târzie a pisaniei, Petru Vodă Rareş a zidit aici, în stilul obişnuit al
epocii, o biserică de dimensiuni modeste, pe care a împodobit-o însă, ca pe unele din ctitoriile
sale, cu picturi în frescă.
Peste mai bine de o jumătate de veac, între anii 1611-1617, marele vornic al
Ţării de Jos, Costea Băcioc, a adăugat vechii biserici — aşa cum glăsuieşte, dealtfel, şi
inscripţia pusă de el deasupra intrării sudice — un pridvor masiv care a dublat aproape dimen-
siunile clădirii. Interiorul noii construcţii este împărţit prin două arcuri transversale, însoţite de
un brâu răsucit, în travee, deasupra celei mai largi înălţându-se, prin mijlocirea unui rând de
arcuri oblice, cea de a doua turlă a bisericii. Cu prilejul aceloraşi lucrări a fost refăcută,
probabil, şi turla veche a naosului, schimbându-se astfel radical înfăţişarea ctitoriei lui Petru
Rareş.71
În sfârşit, pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi, la 1827, după cum se
arată şi în inscripţia pusă atunci, s-au executat numeroase lucrări de renovare a bisericii: zidul
despărţitor dintre pronaos şi naos a fost dărâmat, ferestrele au fost lărgite, intrarea sudică în
71
74
pridvorul ridicat de Costea Băcioc a fost zidită, creindu-se în schimb o alta nouă pe latura
vestică, iar vechea pictură a bisericii a fost refăcută. Totodată, s-a ridicat un pridvor mai mic
lângă zidul vestic al bisericii şi un proscomidiar la nordul altarului, iar între cele două turle
vechi a fost construită o a treia, de lemn. Aceste din urmă adaosuri au fost însă înlăturate cu
prilejul lucrărilor de restaurare a bisericii, care au urmat puternicului incendiu din 1923.
În ceea ce priveşte decoraţia picturală a ctitoriei lui Petru Rareş, datorită
fidelităţii cu care pictorul din 1827 a reînnoit pe alocuri modelele originare, ea continuă să-şi
păstreze din punctul de vedere al planului iconografic şi al compoziţiei importanţa primară.
Reîntîlnim astfel, în cele trei registre ale absidei altarului, scene din viaţa Sfintei Fecioare
Maria şi Împărtăşirea Apostolilor, iar pe pereţii naosului reprezentări din Viaţa şi Patimile
Mântuitorului — Cina cea de taină, Spălarea picioarelor, Învierea lui Lazăr, Iisus în faţa lui
Pilat, Batjocorirea lui Iisus ş.a. Mai mult decât atât, unele picturi au fost lăsate cu vechea lor
înfăţişare, cum este cazul portretului Sfântului Nicolae din colţul nord-estic al altarului şi cu
Înmulţirea pâinilor din unghiul nord-estic al naosului. În aceeaşi situaţie se află şi pictura
exterioară, unde cele două mari compoziţii de pe peretele sudic, Judecata de apoi şi Scara
Sfântului loan Climax, amintesc maniera de tratare a acestor subiecte de către pictorii epocii
rareşiene. În schimb, tabloul votiv din interiorul pridvorului, ca şi fragmente de picturi care se
mai întâlnesc pe pereţii adaosului lui Costea Băcioc sunt în întregime produsul anului 1827.
În pridvorul bisericii se află, sub ocniţa tabloului votiv, piatra de mormânt a
episcopului Macarie, cel care a înscris în file de letopiseţ povestea anilor de domnie ai
ocrotitorului său, Petru Rareş Voievod, precum şi lespedea funerară a mamei lui Alexandru
Lăpuşneanul. Ambele au fost aduse aici, potrivit tradiţiei, din pronaosul bisericii.
Dintre celelalte construcţii mănăstireşti, numai turnul de intrare, cu clopotniţă
la cel de al doilea etaj, prezintă elemente arhitecturale care permit datarea lui, cu oarecare
siguranţă, în veacul al XVII-lea. Aceluiaşi veac îi aparţine, probabil, arhondaricul împreună cu
unele chilii de pe latura vestică, dar care astăzi sunt complet ruinate. Zidul de incintă însă, cu
turnuri la colţuri, a fost reparat şi supraînălţat, iar pe latura de nord refăcut din temelie în a
doua jumătate a veacului al XVIIl-lea. Între 1821 — 1842, sub prospera egumenie a lui Isaia,
s-au construit şi actualele chilii de pe latura sudică şi estică, lărgindu-se totodată şi vechea
trapeză din 1765.
Din ordinul domnitorului Mihail Sturdza, timp de 6 luni în anul 1844, a fost
închis într-o încăpere din turnul clopotniţă de la Râşca, marele fiu al poporului român, Mihail
Kogălniceanu, din cauza ideilor sale social-politice înaintate.
75
Ctitorie domnească de proporţii modeste, dar dezvoltându-se ulterior,
Mănăstirea Râşca a devenit, cu timpul, una din cele mai reprezentative aşezări monahale din
trecutul Moldovei. Prădată însă cumplit de tătari la începutul veacului al XVIII-lea, ea decade
şi se pustieşte, până când, în timpul egumenului Calistru Ene (1750—1778), reuşeşte să se
refacă treptat, dar fără a mai putea recupera nici vechiul tezaur al odoarelor cu care fusese
înzestrată şi nici vechea arhitectură a clădirilor mănăstireşti care au fost în cea mai mare parte
reconstruite.72
2.6.MĂNĂSTIREA DRAGOMIRNA
Într-o poiană pitorească, situată la 12 km de oraşul Suceava, în direcţia nord-

est, dincolo de satul Mitocul Dragomirnei, se înalţă, frumoasă şi impunătoare, Mănăstirea
Dragomirna. Aşezată în vecinătatea codrilor, Mănăstirea Dragomirna impresionează pe orice
călător prin măreţia şi arhitectura ei monumentală.
Ctitorul acestui prinos măreţ al evlaviei străbune este Mitropolitul cărturar
Anastasie Crimca, vlăstar al negustorului sucevean Ioan Crimca şi al «cneaghinei» Cârstina,
din neamul familiei Stroici. Încă de tânăr, slujind cu credinţă pe domnitorul Petru Şchiopul, el
a fost răsplătit cu satul şi cu moşia Dragomireşti.
Îmbrăcând, apoi, haina călugărească, a vieţuit câtva timp, potrivit unei tradiţii,
la Mănăstirea Putna de unde a trecut ca egumen la Mănăstirea Galata, zidită de Petru Şchiopul.
În vara anului 1600, Anastasie jura credinţă, ca episcop de Rădăuţi, bravului «Domnitor al
Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei», Mihai Viteazul.
72
76
După ce Mihai a părăsit Moldova, Anastasie s-a retras la moşia sa de la
Dragomireşti unde, împreună cu rudeniile sale Lupu şi Simion Stroici, a clădit, mai întâi, o
bisericuţă «pentru bolniţă» — cred unii istorici —lângă o mănăstire mai veche de lemn.
Această mică biserică se mai păstrează şi astăzi, în cimitirul mănăstirii Dragomirna.
Pisania, fixată deasupra uşii de intrare în naosul bisericii cuprinde ştiri în
legătură cu anul când a fost zidit acest locaş, precum şi ctitorii săi : În numele Tatălui şi al
Fiului şi ai Sfântului Duh care se cinsteşte în Sfânta Treime, unui Dumnezeu şi Preacuratei
Sale Maici şi Sfântului şi dreptului Enoh şi sfântului prooroc Ilie şi sfântului Ioan Teologul au
zidit această biserică smeriţii slujitori şi închinători Sfintei Treimi, chir Anastasie Crimcovici,
fost episcop de Rădăuţi şi dumnealui Lupu Stroici marele logofăt şi fratele domniei sale
Simion, mare visternic, în zilele evlaviosului domn Io Ieremia Voievod şi ale prea iubiţilor lui
fii Ioan, Constantin, Alexandru şi Bogdan Voievod, în anul 7110, iulie 27 şi închinată sfinţilor,
dreptul Enoh, llie şi Evanghelistul Ioan» (1602)73.
Ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca are forma unei nave mici cu un
pridvor deschis, poligonal, spre spus, «mărginit de arcade pe stâlpi cu capiteluri simple de zid»
şi cu o absidă spre răsărit. «Faţada este împărţită în două registre de un brâu alcătuit din
cărămizi dispuse în formă de armonică».
În scurtă vreme, Anastasie Crimca urcă din nou treptele înaltei ierarhii a
Bisericii Ortodoxe din Moldova. Astfel, în anul 1605 era chemat în scaunul episcopal de la
Roman, iar în 1608 în scaunul mitropolitan al Moldovei. Însufleţit de dorinţa de a mări şi or-
ganiza vechea mănăstire de lemn, lângă care înălţase în anul 1602 bisericuţa cu hramul dreptul
Enoh, Sf. llie şi Sf. Ioan Evanghelistul, dar şi de gândul de a înălţa un sfânt locaş impunător,
ca expresie artistică, Anastasie, în timp ce era întâistătător al eparhiei Romanului, a zidit
biserica mare a mănăstirii Dragomirna, cu hramul «Pogorârea Sfântului Duh», înaltă cum nu
se ridicase alta până atunci, «care este una din cele mai frumoase din toată românimea». În
anul 1609, biserica mare a mănăstirii Dragomirna era terminată.
Privită din punct de vedere arhitectural, biserica mănăstirii Dragomirna înscrie
un pas înainte în evoluţia arhitecturii moldoveneşti «prin elaborarea unor noi proporţii» şi «a
unor elemente decorative necunoscute anterior în arta ţării».
Biserica, în formă de navă, se aseamănă prin planul, dimensiunile ei mari şi
împărţirea spaţiului interior cu unele biserici zidite în veacul al XVI-lea, dar se deosebeşte de
acestea prin absida poligonală dinspre apus. «Vederea acestei biserici este o uimire de bucurie.
73
77
E înaltă şi îngustă ca o frumoasă cutie de moaşte». Un brâu-torsadă, care încinge această
biserică la mijlocul înălţimii ei, împarte faţada în două registre. În sens vertical, la faţadă se
disting zece panouri realizate prin mijlocirea a opt pilaştri clădiţi din blocuri de piatră cioplită,
sprijiniţi la bază de contraforturi, iar sub cornişă uniţi «printr-un şir de mici arcaturi în acoladă,
sprijinite pe console, apoi un alt şir de arcaturi mai înalte, dar mai puţin reliefate».74
Prin soclul bisericii, orânduit în trepte, prin brâul torsadă, prin pilaştrii fixaţi
din loc în loc, prin cornişa şi cele două şiruri de arcaturi ca şi prin chenarele ferestrelor la care
apar elemente de factură gotică, prin bogata şi variata decoraţie a turlei, care, desigur are izvor
în arta populară românească şi în miniaturile care împodobesc cărţile bisericeşti, relieful
arhitectural al ctitoriei lui Anastasie Crimca este, în ansamblu, de toată frumuseţea.
Intrarea în biserică se face prin două uşi fixate în dreptul pridvorului de plan
poligonal: una spre miazăzi şi cealaltă spre miazănoapte. Ceea ce impresionează în mod
deosebit, mai întâi este înălţarea treptată a încăperilor începând de la pridvor la altar şi bogata
reţea de nervuri orânduite aproape peste tot, colorate cu roşu, albastru şi auriu, cu desene
inspirate de vechile manuscrise bisericeşti şi, din loc în loc, cu scuturi pe care apar diferite
sculpturi Cea dintâi încăpere a bisericii, pridvorul, este acoperită de o boltă în sferă care
domină, impresionant, nervurile dispuse radial. Portalul prin care se trece în pronaos este
«format dintr-un larg chenar gotic, cu vârful într-o uşoară acoladă, înscrisă, la rându-i într-un
al doilea chenar dreptunghiular». Pronaosul, dreptunghiular, este împărţit printr-un arc median
transversal; deasupra se înalţă două calote inegale ca dimensiuni la care se remarcă decorul
realizat prin încrucişarea nervurilor. Naosul, despărţit de pronaos prin doi pilaştri masivi este
tot de formă dreptunghiulară dar cu absidele semicirculare înscrise în grosimea zidului. Doi
pilaştri angajaţi în masivul zidului, «mărginesc la dreapta şi la stânga aceste abside, formând
nişe simetrice cu arcuri în plin cintru la partea superioară, în care sunt adăpostite ferestre
arcuite în acoladă». Trecerea de la corpul navei la turlă s-a realizat prin mijlocirea obişnuiţilor
pandantivi şi prin ingeniosul sistem al nervurilor întretăiate Altarul cu proscomidiarul spre
miazănoapte şi diaconicul spre miazăzi, ambele săpate în grosimea zidului, are formă
semicirculară spre răsărit şi este acoperit de o boltă în sfert de sferă, ca şi pridvorul.
Deşi motivele şi elementele de sculptură în piatră, orânduite cu măiestrie, mai
peste tot, în interiorul bisericii Dragomirna, adaugă acestui sfânt locaş o valoare artistică
deosebită, cu toate acestea ctitorul, spre a-şi desăvârşi opera, a înveşmântat zidurile şi bolţile
naosului şi altarului cu pictură în frescă — potrivit unor tradiţii şi unor urme care se mai
74
78
vedeau acum câţiva ani au fost picturi atât în pronaos cât şi în pridvor — «în care tonalităţile
calde — roşul cu galben portocaliu — îşi împletesc efectul cu acel al aurului folosit în mare
măsură». Zugravii Dragomirnei — popa Crăciun Mătieş, popa Ignat şi Gligorie — erau
formaţi, fără îndoială, în şcoala de pictură moldovenească tradiţională. Pe lângă tot ceea ce
cunoşteau ei de la înaintaşii lor, au adăugat în lucrarea pe care au executat-o la acest
monument unele elemente decorative împrumutate din miniaturile manuscriselor munteneşti.
În faţa picturilor de la Dragomirna, desfăşurate în general potrivit canonului
îndătinat în Biserica Ortodoxă, sufletul celui ce le priveşte este stăpânit «de farmecul
frumuseţii lor şi de evlavie». Printre scenele care atrag în mod deosebit atenţia sunt: Iisus în
grădina Ghetsimani, Prinderea lui Iisus, Judecata, Răstignirea, Coborirea de pe cruce etc. Ca
şi la alte biserici din Moldova, pictate în interior şi exterior, la Dragomirna sunt vizibile în
pictură unele «elemente de folclor» românesc, costumele de epocă, «grupurile de muzicanţi»
etc. Pictura de la acest impunător monument are, prin urmare, pe lângă valoarea ei artistică, şi
o deosebită valoare documentară.75
Catapeteasma de lemn aurit, cu sculpturi artistice, potrivit unei însemnări, a
fost lucrată în anul 1613.
Mitropolitul Anastasie Crimca ridicând această minunată biserică a ales-o şi ca
loc de veşnică odihnă pentru el însuşi.
De aceea, în anul 1629, când a adormit întru Domnul, el a fost înmormântat în
pronaosul bisericii. Deasupra mormântului său a fost aşezată o piatră fără nici un fel de
inscripţie. Tot în pronaos s-au mai găsit, cu prilejul săpăturilor din 1963—1964 alte morminte.
În pridvor sunt cinci morminte din care unul al Mariei Mavrocordat, decedată
în anul 1770. «O lespede de marmură fixată între, daliile pardoselii poartă o inscripţie
grecească, săpată într-un oraş neindentificat de pe ţărmurile Pontului Euxin în cinstea unui
arhitect, fiul lui Nicobulos din Bizanţ». Multă vreme s-a crezut că sub această piatră odihneşte
«legendarul constructor al Dragomirnei», anume Dima. Afară, în stânga altarului, se află
mormântul episcopului Daniil Vlahovici ( 10 august 1822).
Vremurile tulburi şi nestătătoare din primele decenii ale veacului al XVII-lea
au grăbit înconjurarea bisericii Dragomirna cu puternice şi masive ziduri de apărare. Această
mănăstire a căpătat, astfel, aspectul unei fortăreţe. Zidurile cu turnul clopotniţă şi cu turnurile
de apărare de la cele patru unghiuri ale incintei — denumite : Barnovschi, al arhimandritului,
Gherontie şi Silvestru — au fost clădite, potrivit pisaniei fixată în peretele turnului clopotniţă,
75
79
de Domnitorul Miron Barnovschi : «Din mila lui Dumnezeu Io Miron Barnovschi Movilă
Voievod, Domnul Ţării Moldovei a făcut portalul acesta cu cinci pârguri şi îngrăditura de zid
în jurul sfintei mănăstiri Dragomirna unde este hramul Pogorârii Sfântului Duh, întru
pomenirea mea şi a părinţilor mei, cu binecuvântarea arhiepiscopului chir Anastasie Crimca,
mitropolit al Sucevei, anul 7135 august 30» (1627)76. Din loc în loc, zidurile sunt sprijinite în
exterior de puternice contraforturi: în interior de la nivelul pămîntului pornesc pe lângă aceste
ziduri pilaştri legaţi prin arcade ce au rolul de a susţine un drum de strajă.
Turnul clopotniţă «este străbătut de un gang cu o boltire de aspect gotic,
subliniată de nervuri împodobite cu ornamente de inscripţie florală»; la primul etaj este
adăpostit un paraclis, iar la ultimul încăperea clopotelor.
La dreapta acestui turn, în incintă, se păstrează încă în forma sa originară
«trapezăria cea mare, unde se hrăneau la un loc, frăţeşte, vechii călugări». Încăperea principală
din această clădire este acoperită de «două strălucite bolţi gotice, ce se unesc pentru a se
sprijini pe acelaşi stâlp de mijloc». După modelul acestei săli se vor clădi, mai târziu, cele de
la Biserica Sf. Trei Ierarhi şi Mănăstirea Cetăţuia.
Pe laturile de vest şi de nord ale incintei se înalţă casele egumeneşti şi chiliile
călugăreşti, clădite, de bună seamă, în locul celor vechi, pe la jumătatea veacului al XlX-lea.
Mănăstirea Dragomirna a fost, mai cu seamă în primele decenii ale veacului al
XVII-lea, un puternic focar de cultură. Însuşi mitropolitul ctitor, Anastasie Crimca, şi ucenici
de-ai săi au dat un mare avânt lucrării de copiere a textelor religioase şi de împodobire a
acestora.
În miniaturile mitropolitului Anastasie Crimca se constată înmulţirea
personajelor, a motivelor arhitecturale şi a peisajelor.
Portretele care apar în miniaturi, spre deosebire de cele anterioare, sunt mai
stângaci desenate, iar sub aspect cromatic realizate mai mult din pete de culoare.
Între lucrările cu valoare istorică şi artistică, păstrate la Mănăstirea
Dragomirna, mai importante sunt următoarele : un Acoperămînt pentru sfintele vase dăruite
mănăstirii Voroneţ de Mitropolitul Grigorie Roşca în 1559, un Evangheliar ferecat în anul
1542, provenind tot de la Voroneţ, un Epitaf — punerea în mormânt — broderie de aur şi
argint pe fond de mătase, dăruit, in anul 1598, mitropolitului Anastasie Crimca de Mitropolitul
Varlaam al Rostovului, un Tetraevangheliar scris pe pergament, decorat cu numeroase icoane,
miniaturi şi iniţiale de Anastasie Crimca în anul 1609 («Acest Tetraevanghel l-a făcut şi l-a
76
80
zugrăvit şi l-a ferecat şi l-a aurit smeritul Arhiepiscop Anastasie Crimca Mitropolitul Sucevei
întru pomenirea sa şi a părinţilor săi loan şi Cârstina şi l-a dat în noua zidita Mănăstire
Dragomirna în anul 1609 luna septembrie 1»), o Psaltire şi două Liturghiere scrise,
împodobite şi dăruite mănăstirii Dragomirna de acelaşi mitropolit, un Policandru din cristal
dăruit de împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei etc.77
Câţiva ani (1763 — 1775), după întoarcerea sa de la sf. munte Athos, a vieţuit
în această mănăstire, cu unii din ucenicii săi, renumitul călugăr Paisie Velicicovschi care a
statornicit un duh înnoitor în viaţa monahală a Moldovei.
Ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca a trecut, în decursul veacurilor, prin
grele şi dureroase încercări. Astfel, în primăvara anului 1655, cum scrie în Letopiseţul său
cronicarul Miron Costin, «Timuş (Hmelniţki) cum au sosit la cetate (Suceava) de a doua zi s-
au desfrânat la jafurile mănăstirilor şi întâi asupra Dragomirnei mănăstirii cu puşci au mărsu şi
au bătut mănăstirea».
Potrivit unei însemnări de pe zidul portalului, în ziua de 2 octombrie 1758,
mănăstirea a fost jefuită de tătari.
Între monumentele istorice bisericeşti din patria noastră la care s-au săvârşit,
cu sprijinul statului, lucrări de restaurare este şi Mănăstirea Dragomirna. La acest impunător
monument de artă, începând din anul 1961 s-au efectuat următoarele lucrări: refacerea
acoperişului bisericii în forma sa originară pentru a ieşi la iveală bazele turlei; îndepărtarea
tencuielilor de pe faţada bisericii şi rostuirea zidăriei; curăţirea decoraţiilor din jurul turlei;
completarea ancadramentelor de la ferestre şi uşi; curăţirea şi rostuirea pilaştrilor din interior;
îndepărtarea tencuielilor din pridvor; refacerea pardoselii de piatră din biserică; completarea
ancadramentelor de la ferestrele şi uşile sălii gotice; refacerea pardoselii de piatră din sala
gotică; completarea şi acoperirea zidului de incintă; refacerea drumului de strajă; rostuirea
zidurilor de la turnurile de apărare şi refacerea acoperişurilor; îndepărtarea unui etaj prin care a
fost supraînălţat turnul clopotniţă; refacerea corpurilor de chilii dinspre vest şi nord; coborârea
nivelului de călcare a curţii, restaurarea bisericuţei de la cimitir.
Mănăstirea Dragomirna odrăslită de mintea ingenioasă a osârdnicului ctitor
Anastasie Crimca, «ultimul reprezentant al cărturăriei celei vechi slavone» şi înălţată de
meşterii moldoveni de la începutul veacului al XVII-lea, cu proporţiile şi liniile ei artistice, cu
măreţia şi somptuozitatea ei, cu operele de artă bisericească adăpostite lângă acest sfânt locaş,
cu manuscrisele copiate şi împodobite artistic de cei ce au vieţuit cu nădejdea mântuirii în
77
81
chiliile mănăstireşti, cu zidurile ocrotitoare din jurul ei, masive ca de cetate, cu turnurile
avântate spre cer, este o pagină de cinste din cartea scrisă cu zăbavă, perseverenţă şi duh
artistic de poporul nostru.78
2.7. MĂNĂSTIREA DIN BĂLINEŞTI
O importantă ctitorie este şi Biserica din Bălineşti a marelui dregător al lui

Ştefan cel Mare, logofătul Ioan Tăutul, clădire la care lipsa turlei este compensată de un turn
clopotniţă alipit.
Înălţată pe un teren mai înalt, care domină valea Siretului, la 12 km, de oraşul
Siret, spre sud, Biserica din satul Bălineşti este clădită între anii 1494—1499, ca biserică de
curte boierească şi necropolă a familiei ctitorului.
Inscripţia, în limba slavonă, una din cele mai mari de acest gen, aşezată central
pe zidul dinspre miazăzi al bisericii, arată pe lângă numele ctitorului şi al hramului acestei
biserici, numai data terminării ei: «Cu voia Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului
Duh, pan Ion Tăutul logofăt a început a zidi această casă (hram) întru numele celui între
sfinţi, părintelui nostru, arhierarhul şi făcătorul de minuni Nicolai, în zilele binecinstitorului
şi de Hristos iubitorului Domn Io Ştefan Voievod; şi s-a săvârşit în anul 7007, luna decembrie
6» (1499).79
O însemnare gravată pe chenar, în dreapta, cu textul: «Dragotă Tăutulovici»,
dezvăluie că acest Dragotă, fiul lui Tăutul, a grijit să se facă, sau poate a desenat această
inscripţie.
78
79
82
Zidirea bisericii trebuie să fi început cu câţiva ani mai înainte, deoarece s-au
aflat grafite din anul 1494, iar patru morminte din interiorul ei sunt din anii 1494—1495 şi
martie 1499, fapte care denotă că, în acest timp, clădirea era ca şi terminată, dar pretenţiosul
ctitor aştepta terminarea picturii şi completa ei înzestrare. Faptul că logofătul, trimis în solie la
poloni în 1497, a fost reţinut la Lvov, va fi împiedicat terminarea şi a întârziat sfinţirea ei până
la data de 6 decembrie 1499, ziua hramului. Ctitoria logofătului I. Tăutul «este una din cele
mai interesante biserici din Moldova prin particularităţile pe care le prezintă, ...în evoluţia artei
monumentale din timpul Iui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi».
Importanţa acestui monument constă în faptul că atât în liniile arhitecturale, cât
şi în ansamblul decoraţiei, păstrează, în genere, înfăţişarea iniţială. Este drept că faţadele,
lucrate la origine în materiale aparente, au fost ulterior acoperite cu un strat de tencuială, în
parte pictat, dar acesta a căzut în foarte multe locuri rămânând ocniţele şi podoabele ei de
discuri de teracotă smălţuită, caracteristice timpului lui Ştefan cel Mare. Acoperişul
reprezentat în tabloul votiv mai ţuguiat a fost înlocuit, desigur, de mai multe ori. Este
cunoscută o înnoire făcută de Episcopul Calistru al Rădăuţului şi de starostele Dimitrie Macri
în zilele lui Mihail Racoviţă Voievod, în anul 1721, după cum rezultă dintr-o însemnare a
preotului Iosif Iuga dintr-un letopiseţ copiat de el.
Biserica din Bălineşti este o clădire de plan dreptunghiular. Absida altarului are
cinci laturi în exterior, dar este semicirculară în interior; pronaosul se încheie spre vest cu trei
laturi în exterior şi interior. Faţadele sunt lucrate în piatră şi cărămidă aparentă şi cu blocuri de
piatră cioplită la soclu, arcaturi şi colţuri. Două rîndari de ocniţe suprapuse ocolesc clădirea;
cele de jos mult mai mari, iar cele de deasupra mai mici. Decorul ceramic este format din trei
şiruri de discuri smălţuite, colorate în diferite tonuri de galben şi verde. Pe aceste discuri apar
figuri în relief. Motivele cele mai frecvente sunt: leul, manticorul, sirena cu două cozi, capul
de bour cu unul şi doi «tenanţi», rozeta. Totul este încoronat cu o cornişă de piatră cioplită.
Ferestrele de la altar şi naos sunt dreptunghiulare, aproape pătrate, iar cele de
la pronaos mai mari şi cu ornamentaţia unui gotic flamboiant. De asemenea, uşa de intrare, ca
şi cea dintre pronaos şi naos, cum şi întreaga sculptură ornamentală de la socluri, capitelurile
pilaştrilor şi de la console sunt de factură gotică
La această neobişnuită formă a planului bisericii se adaugă turnul clopotniţă
de plan pătrat, mai înalt decât corpul bisericii, cu un bogat decor sculptat în piatră, formând în
partea inferioară un pridvor, ale cărui arcade în arc frânt se sprijină, prin intermediul unor
console, pe zidul clădirii şi pe doi puternici stâlpi de piatră, de secţiune ortogonală. Pridvorul
acesta este încoronat de o boltă cu nervuri de piatră cioplită, «excepţionale în arhitectura
83
moldovenească a epocii prin aceea că îndeplinesc rolul de schelet susţinător al pânzelor
bolţii». În interior, pridvorul are pe două feţe o bancă de piatră. Deasupra pridvorului se află
încăperea clopotelor care are câte o mare deschidere, în arc frânt, pe fiecare din cele trei laturi
libere. Spre această încăpere se ajunge dinspre exterior printr-o scară mobilă, iar dinspre
interior print-o străpungere în bolta pronaosului.80
În exterior, separaţia între pridvor şi încăperea mormintelor este marcată de un
brâu de piatră.
Turnul clopotniţă a fost adăugat ceva mai târziu la corpul clădirii, cum arată
friza de rotocoale şi cărămizi aparente ale paramentului, care continuă sub zidăria turnului
alipit, dar, în orice caz, înainte de pictarea bisericii, deoarece acesta este înfăţişat pe tabloul
votiv. Ca şi biserica însăşi, turnul este înconjurat de aceleaşi ornamente constând din trei
rânduri de rotocoale de teracotă cu aceleaşi motive.
Un perete străpuns de o uşă dispusă în ax împarte interiorul bisericii în naos şi
pronaos. Bolţile semicilindrice ale acestor încăperi, amintind tipul romanic, sunt întărite prin
patru arcuri dublouri paralele, sprijinite pe pilaştri formaţi din câte trei coloane angajate în
pereţii laterali. Altarul este acoperit cu o boltă în sfert de sferă. Proscomidiarul şi diaconiconul
sunt reduse la dimensiunile unor simple nişe.
Catapeteasma actuală a bisericii datează de la finele veacului al XVIII-lea,
făcută cu cheltuiala lui Ieremia Jicniceru, proprietarul de pe atunci al moşiei Bălineştilor, după
cum arată o inscripţie.
Pictura bisericii «păstrează, alături de Voroneţul ştefanian, cel mai bogat şi, în
parte, bine păstrat ansamblu de fresce de pe vremea marelui voievod. Între pictura murală de la
Voroneţ, pe care o socotim cea mai artistică din această perioadă şi pictura de la Bălineşti s-a
petrecut, în unele privinţe, o evoluţie vrednică de toată atenţia. Prin caracterul mai viu şi mai
impresionant, dar nu mai măreţ şi nici cu mai multă adâncime, când era vorba de portretizarea
personajelor, pictura murală de la Bălineşti face trecerea prin picturile Humorului şi
Moldoviţei».
Pentru precizarea timpului când s-a executat pictura de la Bălineşti a servit
tabloul votiv, în care apare încă mică fetiţa lui Ion Tăutul, Anastasia, viitoarea soţie a
logofătului Teodor Bubuiog, în timp ce în tabloul votiv de la Humor, atât ea cât şi Teodor
Bubuiog, ctitorii, sunt trecuţi de floarea vârstei. Cercetătorul Sorin Ulea a descoperit în vara
80
84
anului 1955 numele zugravului de la care a rămas, într-o grafie măruntă, în tabloul votiv, la
picioarele lui Iisus, inscripţia: «Pisal Gavil irom (onah), adică «a pictat ieromonahul Gavril».
Din pictura, exterioară, executată pe timpul lui Petru Rareş, se mai, desluşesc,
pe alocuri, urmele zugrăvelilor; în partea de sud-vest, chiar lângă clopotniţă se observă
porţiuni din scena Judecăţii de apoi în firidele de la altar chipuri de sfinţi, ca Sf. Nicolai şi
alţii.81
Pictura interioară, mai bine păstrată, este executată, în general, potrivit
canonului îndătinat de Biserica Ortodoxă. În pronaos sunt episoade din „Vechiul Testament”,
scene din „Viaţa Sf. Nicolae”, patronul bisericii, iar în registrul de jos obişnuitele figuri de
sfinţi, în special sfinte, modele de viaţă pentru femeile credincioase care asistă la slujbe în
această încăpere rezervată lor.
Pe bolta naosului este reprezentat Iisus Pantocrator. Pe pereţi apar numeroase
scene cu viaţa Mântuitorului Hristos, minunile şi patimile sale. «Figuri înalte, alungite, pentru
a fi mai monumentale şi mai spiritualizate, se desluşesc în Ducerea la judecată a lui Iisus..
Este o viziune care are dramatismul întâlnit la El Greco. Dacă Ducerea crucii, Urcarea pe
cruce şi Răstignirea apar unor critici de artă ca manieriste, în schimb Aşezarea în mormânt
arată calităţi deosebite şi o vădită sugerare a perspectivei. Între stâncile piramidale apar, în
fund, o serie de personaje care plâng. Aşezate mai sus decât personajele care poartă pe Iisus,
grupul al doilea de sus pare, într-adevăr, în alt plan.
În redarea tabloului votiv, pictorul dovedeşte aceeaşi grijă pentru măreţie,
somptuozitate şi realitate. Faţă de Tăutul, pictorul a procedat ca pictor realist. Mantaua cu
guler de blană purtată de ctitori este de culoare verde. Logofătul poartă o tocă sau bonetă de
factură poloneză ca şi Şendrea şi Luca Arbure la ctitoriile lor. În altar se desluşesc scene mai
multe, din care unele cu mai numeroase personaje, dovedind lărgirea programului iconografic,
începută şi la alte biserici. În calota boltei este reprezentată Sfânta Fecioară Maria cu pruncul,
înconjurată de câte doi îngeri pe lături. Între scenele din altar, redate cu măiestrie de pictor,
sunt: Naşterea Domnului şi Întâmpinarea Domnului, Prinderea lui lisus, Vânzarea lui Iuda,
Rugăciunea de pe muntele Măslinilor, Spălarea picioarelor, cele două scene cu Împărtăşirea
apostolilor, Cina cea de Taină, Mormântul lui Iisus, Învierea prin Pogorârea la iad, Jertfirea
lui Isac. De remarcat că nimburile din unele scene şi din tabloul votiv sunt scoase în relief iar
aurul este des folosit pentru unele elemente decorative, ctitorul ţinând evident, ca şi în
decorarea picturală, să se ajungă la o lucrare de bună calitate.
81
85
Biserica, această necropolă a Tăuteştilor, adăposteşte în pronaos nouă
morminte. Pe lângă mormântul ctitorului, logofătul Ioan Tăutul, cu piatra parţial deteriorată şi
cu anul morţii greşit săpat 7009 (1501) în loc de 7019 (1511), luna ilizibilă, în pronaos au mai
fost înmormântaţi patru copii decedaţi înaintea părintelui şi anume : doi feciori, Petru şi
Teodor, ambii răposaţi între 20 şi 22 septembrie 1494 şi două fiice, răposate tot în fatala lună
septembrie şi anume : Vasilica în 18 septembrie 1495 şi Magda în 29 septembrie 1500.
Alte morminte sunt cele ale mamei lui Dragotă Tăutulovici, cneaghina Maria,
răposată la 23 martie 7007 (1499), apoi trei mai noi şi anume : cel al Anghelinei, jupîneasa lui
Drăgan Tăutul, din anul 1617 mai 30, al lui Toader Dragotovici, pisarul (inscripţia ştearsă la
indicarea anului morţii şi în fine, al Mariei, fiica lui Mihail Tăutul, din anii l634/1635, „cu o
foarte ciudată săpătură”, constată N. Iorga Lespezile funerare se deosebesc în privinţa
decoraţiei. Îndeosebi cea de pe mormântul Mariei Dragotă se înrudeşte foarte de aproape, prin
aspectul ei oriental, cu lespezile ce acoperă, la Putna, mormintele Mariei de Mangop şi al
Mariei-Voichiţa, toate trei formând un grup aparte în ansamblul moldovenesc al sculpturii
funerare a veacului al XV-lea.
Tot în pronaos, se mai păstrează piatra de mormânt, ruptă în două, a boierului
Ieremia Jicniceru Bahrinescu, răposat în ziua de 21 noiembrie 1815, înmormântat însă afară,
lângă biserică.
Grafitele formează un adevărat mozaic, în special în altar, unele date ca
«Eremia biv logofăt Grecul 1598».
Între preoţii acestei biserici s-a remarcat acel popă Iosif Iuga care a copiat un
letopiseţ în care sunt diferite însemnări.
Ctitorul, Ion Tăutul, logofăt, diplomat şi om de încredere al lui Ştefan cel
Mare şi al urmaşului său Bogdan, om de cultură şi de gust, cum arată şi ctitoria sa, de mare
prestigiu, şi cum o dovedesc misiunile ce le-a avut la Regele Ion Albert al Poloniei şi apoi la
turci, a înzestrat, de bună seamă, Biserica din Bălineşti cu toate cărţile de cult. N-ar fi exclus
ca o Psaltire a logofătului Ion, care se afla la Muncaci, împodobită cu chipul donatorului,
probabil însuşi, logofătul, într-o atitudine de adorare, asemănătoare cu cea a lui, Ştefan cel
Mare, din Evangheliarul de la Humor, cum şi un Litughier aflat la Mănăstirea Neamţ, atribuit
logofătului nostru, să fi aparţinut bisericii din Bălineşti.
2.8. MĂNĂSTIREA PUTNA
86
În regiunea în care Ştefan ce1 Mare a zidit monumentala mănăstire Putna se
aflau în veacul al XV-lea câteva schituri şi mănăstiri a căror origine se pierde în negura
veacurilor. Astfel, dintr-un document din 18 august 1427 se vede că Alexandru cel Bun a
miluit pe Herman şi pe fratele său Iaţcu, întărindu-le ocina lor şi dându-le satul Voitinu situat
în apropiere de Putna «unde este casa lor şi unde este mănăstirea lor». Fireşte, nu putem gândi
la o mănăstire de mari proporţii, cu rolurile pe care le aveau, atunci, Moldoviţa, Bistriţa,
Neamţ sau Sf. Nicolae din Poiană, ci la un schit în jurul căruia vieţuiau câţiva călugări.82
Voievozii Ilie şi Ştefan, în ziua de 15 iulie 1439, au dat mănăstirii sfintei
înălţări a Cinstitei Cruci, care este la Horodnic — sat din apropierea mănăstirii Putna — unde
este Antonida stareţă, un sat la Suceava, anume Balaşinăuţii.
La 5 - 6 km de Mănăstirea Putna, spre nord-est, este situat satul Laura, în care,
potrivit tradiţiei, se afla o mănăstire cu hramul Sf. Laurenţiu, unde ar fi vieţuit Daniil Sihastrul,
care pe vremea lui Ştefan cel Mare ar fi săpat o chilie într-o stâncă, lângă apa Viţeul, la vreo 5
- 6 km spre sud-est. Denumirea satului Laura poate veni de la mănăstirea cu hramul Sf.
Laurenţiu care se afla aici, sau de la denumirea de lavră sub care era cunoscută aşezarea
călugărească. În anul 1490, satul purta, deja, numele de Laura.
Unii din vieţuitorii acestei aşezări călugăreşti, dornici de linişte, vor fi căutat în
desişul codrilor şi în adâncurile văilor locuri mai potrivite pentru rugăciune. Originea chiliei
de piatră şi chiar a bisericuţei — de bună seamă un schit — care fiinţa unde se află, astăzi,
Mănăstirea Putna despre care aminteşte cronicarul Ion Neculce, trebuie căutată în tendinţa
călugărilor de a vieţui în locuri cât mai ascunse. Nu există documente istorice în legătură cu
82
87
timpul când au fost întemeiate mici aşezări călugăreşti, dar ele fiinţau în veacul al XV-lea şi n-
ar fi o exagerare dacă s-ar afirma că au fost întemeiate cu mult înainte.
Potrivit celor consemnate în letopiseţele Putna I şi Putna II, Ştefan cel Mare a
început zidirea mănăstirii Putna în luna iulie 1466. Mănăstirea era gata în anul 1469, dar
sfinţirea a avut loc în ziua de 8 septembrie 1470. După cum se vede, Ştefan a întemeiat cea
dintâi mănăstire a sa într-o regiune în care viaţa călugărească avea rădăcini adânci.
Mulţi cercetători a trecutului nostru cred că domnitorul, gândind la sfârşitul
său cel obştesc, a zidit această mănăstire cu menirea de a fi locaş de veşnică odihnă pentru el
însuşi ca şi pentru familia sa. Întocmai ca Bogdan I, Alexandru cel Bun, poate şi Petru Muşat,
Ştefan cel Mare a dat ctitoriei sale de la Putna menirea de a fi necropolă domnească.
Se mai poate admite că Ştefan a pornit la zidirea acestei importante mănăstiri
având şi unele temeiuri politice. «Unul din factorii pe care s-a sprijinit Ştefan în acţiunea sa de
întărire a statului şi de apărare a independenţei lui a fost biserica...». «Biserica a sprijinit lupta
pentru apărarea independenţei statului, ameninţată de turcii mahomedani şi de feudalii catolici
ai Ungariei şi Poloniei. Ea a susţinut apoi, cu mijloacele sale materiale şi mai ales prin in-
fluenţa pe care o exercita asupra societăţii, opera de întărire a puterii centrale». «La rîndul său,
Ştefan va ocroti biserica, îi va spori prin nenumărate danii averile, o va înzestra cu strălucite
locaşuri de cult, care reprezentau tot atâtea mijloace de creştere a prestigiului de care se bucura
ctitorul».
Zidind Mănăstirea Putna, înzestrând-o cu sate şi moşii şi acordându-i unele
privilegii, Ştefan cel Mare şi-a dezvăluit sentimentele de preţuire faţă de biserică în general.
Înălţarea acestei mănăstiri era, în cadrul concepţiei sale politice, un fapt de bunăvoinţă, un act
de mulţumire adus bisericii, în primul rând şi o chemare adresată acestei instituţii de a sprijini
politica sa, în al doilea rând.83
Biserica mănăstirii Putna, înălţată de Ştefan cel Mare, a fost, fără îndoială,
monumentală şi impunătoare. Meşterii, arhitecţii şi zugravii au exprimat în piatră şi în culori
tot ceea ce socoteau ei mai frumos şi mai durabil. Cronicarul Ion Neculce, reproducând o
tradiţie care stăruia încă la începutul veacului al XVIII-lea, scrie: «Şi aşa au fost făcută
mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvala, mai mult aur decât zugrăvală, şi pre
dinăuntru şi pre din afară şi acoperită cu plumb».
În decursul timpului, biserica mănăstirii Putna a suferit unele prefaceri — pe
vremea domnitorului Gheorghe Ştefan în anul 1654 şi pe vremea mitropolitului Iacov
83
88
Putneanul, în anul 1757 şi la începutul veacului nostru — care i-au schimbat, într-o oarecare
măsură, înfăţişarea. Totuşi, mănăstirea «îşi menţine încă neschimbat aspectul de cetate
caracteristic marilor aşezări mănăstireşti a Moldovei».
Accesul în mănăstire se face pe latura de răsărit. Prin gangul de sub turnul
scund al intrării se pătrunde în curtea de plan dreptunghiular închisă de zidurile de piatră ale
incintei. La mijloc se înalţă biserica, iar în fund, pe latura dinspre apus se zăreşte silueta
puternicului turn al tezaurului. Aceste două turnuri, biserica şi o parte din zidurile incintei, sunt
singurele construcţii vechi din actualul ansamblu mănăstiresc.
O gravură de după prefacerile de la jumătatea veacului al XVII-lea, constituie
un document care arată construcţiile vechi din jurul bisericii, astăzi suprimate. Astfel, au
dispărut cele patru turnuri de la colţurile incintei, între care puternicul turn clopotniţă dinspre
nord-vest, cum şi un alt turn de pe latura de vest, clădirea cu etaj din colţul de nord-est şi un
corp de clădiri pe latura de sud, probabil casele egumeneşti şi reşedinţa domnească. În veacul
al XlX-Iea, vechiul zid dinspre nord a fost suprimat mărindu-se suprafaţa incintei. Singura
clădire de la Putna a cărei vechime nu a fost contestată este Turnul tezaurului de pe latura de
vest, înălţat potrivit pisaniei, de Ştefan cel Mare în anul 1481. În veacul al XVII-lea, partea
inferioară a turnului a fost căptuşită cu o zidărie aşezată oblic, pentru o mai bună apărare
împotriva ghiulelelor. Edificiu «de plan pătrat la parter, dar octogonal la cele trei nivele
superioare, prevăzut cu ferestre înguste şi cu un acoperiş înalt piramidal aşezat direct peste
numeroasele metereze înşirate la etaj», turnul are aspectul pe care-l avea în vechime. Bolţile
celor două nivele intermediare sunt de factură gotică.
Altă clădire mai veche, turnul intrării, care cuprinde un parter străbătut de un
gang şi un etaj boltit prevăzut cu metereze, este, probabil, din veacurile XVII-XVIII.
Biserica, deşi nu mai păstrează elementele decorative de cărămizi şi discuri
smălţuite specifice arhitecturii din vremea lui Ştefan cel Mare, se aseamănă totuşi ca formă şi
dimensiuni cu alte biserici contemporane. Faţadele prezintă elemente adăugate mai târziu. Sub
acoperişul înalt cu învelitoare de aramă restaurat în zilele noastre, pereţii albi ai bisericii,
prinşi între soclul lărgit în chip de barcă şi cornişe pe console de piatră, sunt împărţiţi în două
zone printr-un brâu în funie. Zona superioară este decorată cu un şir de ocniţe adâncite în
planul zidului. Subliniate prin arhivolte în zimţi de cărămidă sprijinite pe colonete în forme ba-
roce asemănătoare unor console alungite, ele formează o friză de firide cu arcurile uşor frânte,
despărţite între ele de pilaştri prevăzuţi cu capitele profilate şi terminate în consolă la bază».
Dintre numeroasele contraforturi aflate în jurul pereţilor, o parte sunt amplasate în veacul al
XVIII-lea pentru sprijinirea peretelui de nord. Cele vechi, originare, sunt aşezate la colţurile
89
dinspre vest, cum şi de o parte şi de alta a absidelor. «Ferestrele păstrează diferenţierea
tradiţională fiind mai mari şi arcuite la pridvor şi mai mici, de formă dreptunghiulară la
celelalte încăperi însă câte trei în loc de una la absidele laterale şi la altar».
Turla ridicată deasupra naosului vădeşte prefacerile suferite de biserică în
decursul timpului. Atât baza turlei, cât şi soclurile rotunjite ale coloanelor sunt construcţii mai
noi.
Spaţiul interior al bisericii este împărţit în cinci încăperi : pridvor, pronaos,
încăperea mormintelor, naos şi altar. Toate încăperile fac parte, cu siguranţă, din planul
originar. În biserică se pătrunde prin două intrări dispuse pe laturile de sud şi nord ale
pridvorului. Uşa de intrare în pronaos este prinsă într-un chenar maiestuos de factură gotică.
Zidul transversal dintre încăperea mormintelor şi naos a fost înlocuit în veacul al XVII-lea,
printr-un perete cu trei arcade mari sprijinite pe două coloane masive. Bolta pridvorului are
forma unui semicilindru dispus transversal, a pronaosului forma unei calote sferice sprijinită
pe pereţii laterali, a încăperii mormintelor este construită din două mici calote sferice
despărţite printr-un arc longitudinal, a naosului se înalţă pe pandantivi şi pe arcuri dispuse
pieziş, iar a altarului este în sfert de sferă.
Biserica mănăstirii Putna este unul din cele mai căutate monumente din ţara
noastră, deoarece între zidurile sale este adăpostit mormântul celui mai mare voievod al
Moldovei. Lespedea de mormânt a lui Ştefan cel Mare se află într-o nişă în încăperea mor-
mintelor, acoperită de un baldachin de marmură sprijinită pe două coloane. Între elementele
decorative ale lespedei funerare şi ale mormântului predomină frunzele de stejar, tulpinele
îndoite alcătuind patru medalioane în formă de inimă cu vârful în sus şi capul de bour.
Însemnarea de pe piatră cuprinde următoarele : «Binecinstitorul Domn Io Ştefan Voievod din
mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitor şi ziditor al
acestui sfânt locaş care zace aici. Şi s-a strămutat la locaşurile de veci în anul 7000... luna...
şi a domnit ani...». Data morţii şi anii de domnie nu apar în însemnare. Nimeni n-a îndrăznit să
facă această completare, deoarece Ştefan cel Mare, prin faptele sale măreţe, este mereu viu în
conştiinţa tuturor românilor.
Lângă mormântul marelui voievod se află mormântul ultimei lui soţii, Maria
Voichiţa, fiica domnitorului muntean, Radu cel Frumos, decedată în anul 1513. Tot în
încăperea mormintelor, spre miazănoapte, sub un baldachin, sprijinit pe doi stâlpi poligonali se
află mormântul Mariei de Mangop, a doua soţie a lui Ştefan. Decoraţia de pe lespedea funerară
este de factură orientală. Alături de mormântul Mariei de Mangop sunt înmormântaţi doi fii ai
lui Ştefan cel Mare, Petru şi Bogdan, care au murit de mici, în anul 1479 şi 1481.
90
În pronaos, spre miazăzi, sub un baldachin în acoladă, se află mormântul
domnului Bogdan al III-lea, pe lespedea căruia este următoarea însemnare : «Acesta este
mormântul dreptcredinciosului Domn Io Bogdan Voievod, fiul lui Ştefan Voievod, ctitorul
acestui sfânt locaş, care s-a mutat la locaşurile de veci în anul 7025 aprilie 20, la miezul
nopţii»84 (1517). Sub acelaşi baldachin, se află mormântul unei fiice a lui Ştefan cel Mare,
Maria, decedată în anul 1518. Spre miazănoapte, sub un baldachin asemănător ca acel dinspre
miazăzi, se află mormântul doamnei Maria, prima soţie a lui Petru Rareş, decedată în anul
1529. Alături se află mormântul lui Ştefăniţă Vodă pe lespedea căruia este însemnarea:
«Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Io Petru Voievod, Domnul Ţării Moldovei a împodobit
mormântul acesta nepotului său Ştefan Voievod care s-a şi mutat la locaşurile de veci în anul
7035 luna....» (1527). (Ultima parte a însemnării este degradată).
În pridvor, în partea de nord-vest a încăperii, se află mormântul mitropolitului
Teoctist care în 1457 a uns pe Ştefan Vodă ca domn, iar în 1470 a sfinţit Mănăstirea Putna. Pe
lespedea de pe mormântul său, făcută din porunca voievodului, scrie : «Binecinstitorul Domn
al Ţării Moldovei, Io Ştefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit mormântul acesta
părintelui nostru Mitropolitul Sucevei, Preasfinţitului Kir Teoctist, care a şi murit în anul 6986
luna noiembrie 18» (1478). Tot în pridvor, în partea de sud-vest, se află mormântul
mitropolitului Iacob Putneanul care a refăcut mănăstirea la jumătatea veacului al XVII-lea.
Lespedea cu sculpturi florale la mijloc, iar la partea superioară cu stema mitropolitană, are
următoarea însemnare în limba română : «Acest grobnic iaste al Preasfinţitului Mitropolit al
Moldovei şi înoitorul acestei sfinte mănăstiri Kir Iacob, carele s-au mutat cătră veşnicile lo-
caşuri la anii 7286 în luna mai 15» (1778). Însemnarea continuă pe marginea din faţă a pietrii
cu aceste cuvinte: «Carele din schimă s-a numit Iftimie 1778». Alături se află mormântul
părinţilor după trup ai mitropolitului Iacob care s-au călugărit la bătrâneţe. Lespedea de pe
mormântul lor cuprinde următoarea însemnare în limba română : «Sub această piatră zac
oasele robilor lui Dumnezeu Andrian ieroschimonah şi Mariana monahia după trup părinţi ai
Preasfinţitului Mitropolit al Moldovei Kir Iacob ale cărora oase s-au adus aicea la anii 7266
ianuarie 20» (1758). În aceeaşi încăpere, la sud-vest se mai poate citi o parte dintr-o
însemnare slavonă : «...care s-a mutat la veşnicul locaş în anul 7060 luna...» (1552).
Alături de absida altarului, afară, în partea de nord, se află mormântul
episcopului Teofan de Rădăuţi, iar în partea de sud al episcopului Isaia Băluşescu.
84
91
Începând cu anul 2001, s-au început lucrările de înveşmântare în frescă a
locaşului.
Cu sprijinul ctitorului ei, în scurtă vreme, Mănăstirea Putna a devenit, după
Moldoviţa, Neamţ, Bistriţa şi chiar Suceava, o adevărată şcoală, unul din cele mai importante
medii de cultură bisericească. Cel dintâi egumen al Putnei a fost loasaf care-şi făcuse ucenicia
la Mănăstirea Neamţ. Odată cu el, au plecat spre Putna mai mulţi călugări — caligrafi şi
miniaturişti — pregătiţi în atmosfera statornicită la Neamţ de vestitul caligraf miniaturist şi
pictor Gavriil Uric. Faptul că cel dintâi egumen al Putnei cum şi unii călugări au fost chemaţi
de la Neamţ, conduce la concluzia că Mănăstirea Neamţ era pe vremea lui Ştefan cel Mare un
important centru cultural bisericesc din Moldova.
Între zidurile Putnei, călugării aşezaţi acolo au continuat a caligrafia şi decora,
cu râvnă, migală şi spirit artistic, textele bisericeşti de care era nevoie. Astfel, în anul 1467,
diaconul Nicodim a scris pentru Mănăstirea Putna, la porunca lui Ştefan cel Mare, Mineiul pe
aprilie; în 1470 călugărul Chiriac a scris Cuvântările Sf. loan Gură de Aur; în 1472, călugărul
Vasile a scris Leastviţa Sfântului lan Scărarul; în 1473 Ştefan cel Mare «a dat de s-a scris un
Tetraevanghel cu mâna ierodiaconului Nicodim», manuscris de foarte mare importanţă pentru
istoria şi cultura veche a poporului român, deoarece pe o pagină votivă este pictat chipul lui
Ştefan cel Mare — tânăr, senin, viguros — unul dintre primele portrete laice din Moldova; în
1488 — 1489, călugărul Paladie a scris un Tetraevanghel; «păcătosul Spiridon ieromonahul» a
scris în 1502 un Tetraevanghel; «mâna mult păcătosului Paisie aşa-zis monah» a scris
«Mineiul pe martie»; «mâna păcătosului ieromonah Ghervasie din Putna» a scris în 1492 un
Liturghier; Eustaliu a copiat texte de muzică bisericească.
Activitatea de copiere şi decorare a textelor bisericeşti a continuat şi în
veacurile următoare.
Multe din textele copiate şi decorate la Putna pe vremea lui Ştefan cel Mare şi
chiar mai târziu s-au pierdut; cele care se cunosc însă ne îngăduie o imagine destul de clară
asupra rolului pe care l-a îndeplinit această mănăstire în trecutul poporului nostru. Totul arată
că acolo a funcţionat o şcoală organizată de copişti şi miniaturişti.85
Manuscrisele caligrafiate şi decorate în şcoala sau în mediul cărturăresc de la
Mănăstirea Putna stau pe aceeaşi treaptă, sub aspect artistic, cu cele realizate la Mănăstirea
Neamţ. Faptul arată că în veacul al XV-lea a existat o şcoală moldovenească de caligrafie,
miniaturistică şi pictură, unitară, ale cărei rădăcini veneau, pe de o parte, din arta bizantină la
85
92
care copiştii au văzut somptuozitatea şi grandoarea, iar, pe de altă parte, din realitatea
înconjurătoare şi din arta plăsmuită de popor, la care aceşti copişti, ei înşişi oameni din popor,
au văzut motive florale, geometrice şi uneori zoomorfe, fixate în ţesături şi covoare sau săpate
în lemn, au văzut linii desfăşurate ritmic, armonie şi echilibru artistic.
Copierea şi decorarea textelor bisericeşti n-au fost singurele îndeletniciri ale
monahilor putneni. Nu s-au găsit documente deplin grăitoare în legătură cu organizarea unui
atelier de orfevrerie şi broderie la Mănăstirea Putna pe vremea şi cu sprijinul lui Ştefan cel
Mare, dar unele însemnări votive de pe obiectele din metale preţioase şi de broderie conduc la
concluzia că au fiinţat şi astfel de ateliere. De pildă, unele obiecte din metale preţioase sunt
«dăruite» mănăstirii Putna, în timp ce altele sunt «făcute» în această mănăstire; unele broderii
sunt, de asemenea, «dăruite» ctitoriei sale, iar altele — Dvera din 1485, Epitaful din 1490,
Dvera (fără dată precisă) — «sunt făcute în Mănăstirea de la Putna».
Ca şi la alte mănăstiri, şi la Putna, în prima jumătate a veacului al XVI-lea, s-
au alcătuit şi copiat, letopiseţe care vorbesc despre atmosfera cărturărească din această
mănăstire. Motive temeinice au impus concluzia că în timpul lui Ştefan cel Mare, s-a scris la
curtea domnească primul letopiseţ slavo-român al Moldovei. La Mănăstirea Putna, mediu în
care puternica personalitate a marelui voievod vibra cu deosebită intensitate, mai cu seamă,
după ce trupul său fusese coborât în cripta pe care el însuşi o făcuse în biserica acestei
mănăstiri, în primele decenii ale veacului al XVI-lea, vieţuitorii din mănăstire, anonimi, —
mulţimea ştirilor în legătură cu ctitoria marelui Ştefan, arată, neîndoielnic, că erau de acolo —
au prelucrat letopiseţul Moldovei, îmbogăţind astfel, literatura noastră istorică veche cu
versiunile cunoscute astăzi sub numele de: Letopiseţul Putna I şi Letopiseţul Putna II.
Prelucrările acestea ca şi traducerea românească făcută în veacul al XVIII-Iea, după o versiune
slavă a unui letopiseţ de la Putna, astăzi pierdută, sunt fapte care arată limpede că în
mănăstirea zidită şi înzestrată de Ştefan cel Mare s-au frământat probleme încadrate, astăzi, în
categoria activităţilor culturale.
În a doua jumătate a veacului al XV-lea şi tot timpul veacului al XVI-lea, la
Mănăstirea Putna a funcţionat o şcoală elementară şi o şcoală medie la care se pregăteau
cronicarii epocii şi clerul Moldovei. Între materiile de învăţământ erau: Gramatica drept bază
a lecturii şi scrierii, Retorica şi Logica în vederea studiului compoziţiei. Potrivit documentelor,
în şcoală se predau limbile greacă, slavă şi română. Între profesorii cunoscuţi sunt: Eustaţie,
Antonie şi Lucaci. În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Mitropolitul Iacov Putneanul a
sprijinit şi dezvoltat şcoala de la Mănăstirea Putna, ajutat de vrednicul arhimandrit Vartolomei
Măzăreanul şi de dascălul grec Ilarion din Patmos, care pregătea candidaţi la preoţie.
93
Adăpostind mormântul lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, Mănăstirea Putna
este un monument cunoscut şi preţuit pretutindeni. Faima acestei mănăstiri este sporită şi de
bogatul şi variatul ei tezaur. În acest tezaur se păstrează: Epitrahile, Bederniţe brodate fără
dată, din care cea mai iscusit lucrată înfăţişează Adormirea Maicii Domnului, Epitafe, Dvere,
Procoveţe aparţinând epocii lui Ştefan cel Mare.
Între lucrările cu valoare istorică şi artistică păstrate în tezaurul Putnei sunt
Acoperămintele de mormânt — ale doamnei Maria de Mangop, ale doamnei Maria, soţia lui
Radu cel Frumos, ale domnitorului Ştefan cel Mare şi ale soţiei sale, Maria Voichiţa — mai
multe icoane şi odoare din care menţionăm Cădelniţa dăruită de Ştefan cel Mare în 1470,
Tripticul lui Ştefan cel Mare, câteva Cruci de mână între care una sculptată în lemn de
chiparos este dăruită de Ştefan mănăstirii Putna în anul 1503.
La fondul de lucrări istorice-artistice ale Putnei se adaugă şi manuscrisele,
unele dintre ele caligrafiate, decorate şi ferecate cu măiestrie: Tetraevanghelul din 1488,
Tetraevanghelul din veacul al XV-lea, Tetraevanghelul din 1504 - 1507, Tetraevanghelul din
1569 şi alte patru Tetraevanghele din veacul al XVI-lea; în sfârşit, în biblioteca mănăstirii se
păstrează Minee, Psaltiri, Ceasloave, Trioade, Apostoli, Molitfelnice, lrmologhioane, Pravile,
Leastviţe, Sbornice şi Miscelanee, Tâlcuiri din învăţăturile Părinţilor bisericeşti, Cărţi de
rugăciuni, Paterice.
Spre Putna se îndreaptă, fără încetare, numeroşi călători din ţară şi de peste
hotare pentru a cunoaşte tezaurul ei artistic şi istoric, pentru a se pleca în faţa mormântului în
care se află rămăşiţele pământeşti ale marelui voievod, pentru a sorbi din patriotismul său
pilduitor. „În anul 1871, studenţi români, înflăcăraţi de focul sacru al dragostei de patrie şi de
popor, au organizat o serbare prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii
Putna. Printre ei, la loc de cinste, se aflau atunci Mihail Eminescu, Ioan Slavici şi Ciprian
Porumbescu.”
«La finele lunii mai 1966, au poposit lângă acest locaş conducători ai patriei şi
poporului român care, după ce au vizitat colecţia de lucrări cu valoare artistică şi istorică au
lăsat următoarea însemnare:
«Cu adâncă emoţie am vizitat Mănăstirea Putna unde se află locul de veci al
celui ce a fost gloria Moldovei, scut de apărare al gliei străbune — Ştefan cel Mare, erou
legendar a cărui luptă şi activitate închinate libertăţii şi neatârnării patriei şi poporului, îm-
preună cu a altor domnitori ai ţării stă la baza făuririi României. Aceste locuri evocatoare care
mărturisesc vechimea tradiţiilor noastre de luptă, de cultură şi civilizaţie, sunt o adevărată
94
şcoală de patriotism şi încredere în forţa poporului, care, stăpân pe soarta sa, continuă astăzi
glorioasele tradiţii ale înaintaşilor, construindu-şi o patrie nouă, înfloritoare”.86
Împlinirea a 500 de ani de la zidirea acestei mănăstiri este un nou prilej de a
cinsti minunatele tradiţii patriotice ale poporului român.
Aniversarea festivă de la Mănăstirea Putna din 3 — 10 iulie 1966 prilejuită de
împlinirea a cinci veacuri de la începerea lucrărilor de zidire ale bisericii a readus în sufletele
tuturor personalitatea lui Ştefan, duhul şi vrednicia sa. Lângă mormântul său, toţi cei ce au luat
parte la festivităţi au aflat îndemn la fapta cea bună, la muncă şi dragoste de patrie.
Vestita colecţie de lucrări cu importanţă istorică-artistică păstrată în bune
condiţiuni oglindeşte spiritul creator şi gustul artistic al strămoşilor.
Mormântul marelui şi nebiruitului ctitor al Moldovei şi al bisericii, deasupra
căruia stă de veghe candela recunoştinţei şi evlaviei străbune; este un izvor de patriotism.
Pe 2 iulie 2004 s-au împlinit 500 de ani de la moartea marelui domnitor. Cu
această ocazie, oficialităţile printre care s-au numărat preşedintele ţării – Ion Iliescu, prim
ministru Adrian Năstase, ministrul culturii Răzvan Theodorescu, au fost invitate la aceste
manifestări care au început cu slujba religioasă susţinută de un sobor de preoţi în frunte cu
Mitropolitul Moldovei. Tot el a fost cel care i-a primit pe pelerinii de la Suceava plecaţi pe jos
pentru a aduce mănăstirii icoana lui Ştefan cel Mare. La ora 12 au fost trase clopotele în toată
ţara. Putna a devenit neîncăpătoare pentru cele peste 80.000 de suflete venite la comemorare.
Tot cu această ocazie, Turcia ne-a înapoiat sabia voievodului – o veritabilă
copie.
2.8. MĂNĂSTIREA PĂTRĂUŢI
86
95
Situat nu departe de Suceava, pe partea dreaptă a şoselei ce duce spre nord
urmând vechiul drum de pe valea râului Suceava, satul Pătrăuţi se înscrie printre numeroasele
aşezări străvechi din această parte a ţării care, prin monumente, vestigii şi fapte istorice,
amintesc, mai mult decât oriunde, de epoca de început şi de glorie a statului moldovean.
Aureola de legendă dominată mereu de figura glorioasă a lui Ştefan cel Mare e omniprezentă
aici şi, asociată mărturiilor istorice autentice cu care te întâlneşti la tot pasul, te îndeamnă la
acea pietate cuvenită în permanenţă marilor înaintaşi şi îţi insuflă, totodată, legitimul
sentiment de mândrie de a te număra printre urmaşi.87
87
96
Aşezat în vechime la loc ferit, înconjurat de păduri, Pătrăuţi era satul în care se
găsea odinioară unica mănăstire de maici întemeiată de Ştefan cel Mare. Înzestrată de marele
voievod cu toate cele necesare, mănăstirea n-a putut rezista vitregiei vremurilor, ră-mânând
timp îndelungat părăsită până ce, în 1711, a fost reînfiinţată de Episcopia de Rădăuţi. După
cotropirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, ctitoria voievodului moldovean de la
Pătrăuţi deveni biserică parohială. Din întregul ansamblu mănăstiresc astăzi se păstrează
numai biserica.
Împreună cu biserica din Milişăuţi, a cărei zidire a început cu cinci zile mai
devreme, Biserica Sfânta Cruce din Pătrăuţi deschide impresionanta campanie de construcţii a
domniei lui Ştefan cel Mare. Prima ctitorie a marelui domn, vechea biserică a mănăstirii Putna,
fiind distrusă de cazaci în 1654, iar cea din Milişăuţi de către austrieci în 1917, biserica din
Pătrăuţi este cea dintâi construcţie religioasă a marelui voievod moldovean ce se păstrează azi
în forma ei originară. Scurta pisanie slavonă de deasupra uşii de intrare consemnează că : «Io
Ştefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a început a zidi acest hram în numele cinstitei cruci
în anul 6995 luna iunie 12» (1487).
Construcţie de plan triconc cu turlă pe naos şi acoperiş fragmentat, ctitoria din
Pătrăuţi împreună cu cea de la Milişăuţi, ridicată concomitent, sunt primele biserici cunoscute
din vremea lui Ştefan cel Mare care prelucrează creator elementele planului şi cele structurale
şi plastice ale bisericii Sfânta Treime din Siret.
Biserica, construită din piatră brută, are astăzi faţadele tencuite, dar din tabloul
votiv se vede că la pronaos zidăria era aparentă, straturile de piatră fiind alternate de şiruri de
cărămizi.
Soclul bisericii e foarte puţin pronunţat; fiind tencuit, nu i se poate vedea
vechiul profil. Lipsită de contraforturi, ctitoria de la Pătrăuţi este cea mai simplă biserică de
plan trilobat construită de Ştefan cel Mare.
Cele trei abside, circulare în interior şi poligonale în exterior, sunt prevăzute cu
firide alungite, câte cinci la absidele laterale şi şapte la cea a altarului. In firidele aşezate în
cele două axe ale bisericii se află câte o fereastră. Alte două ferestre se găsesc în pereţii laterali
ai pronaosului. Deasupra firidelor se înşiruie un rând de ocniţe, iar sub streaşină se întâlnesc
plăci de ceramică smălţuită de culoare verde, nedecorate.
Turla se sprijină pe o bază pătrată care, în prezent se află parţial sub acoperişul
impropriu al bisericii. Ea este împodobită cu 12 firide, ocniţe şi un rând de cărămizi verzi,
smălţuite. În firidele din axele bisericii se află câte o fereastră. Deşi are un decor mai simplu şi
97
dimensiuni reduse, fiind cea mai modestă dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, biserica din
Pătrăuţi impune prin proporţionalitatea formelor.
Interiorul e compus dintr-un pronaos pătrat, un naos dreptunghiular, despărţit
de prima încăpere printr-un perete prevăzut cu o uşă, şi dintr-un altar semicircular flancat de
obişnuitele nişe ale proscomidiarului şi diaconicului. Pronaosul este boltit cu o calotă sferică
aşezată pe patru arcuri în consolă şi pandantivi. Ca şi la celelalte construcţii de acelaşi tip,
pronaosul bisericii din Pătrăuţi este boltit prin originalul sistem de boltire moldovenesc creat
de meşterii lui Ştefan cel Mare. Cu ajutorul a patru arcuri în consolă, două longitudinale
înguste şi două transversale, mai late, dreptunghiul încăperii e adus la forma unui pătrat care,
prin intermediul a patru pandantivi, susţine tamburul turlei.
Portalul uşii de intrare, situat în peretele vestic al pronaosului, are un chenar în
arc frânt cu uşciorii şi arhivolta profilată. Ferestrele, toate mici şi de formă dreptunghiulară
precum şi uşa naosului, sunt prevăzute cu baghete. Ferestrele turlei sunt mai mari decât cele
ale bisericii propriu-zise. Toate profilurile sunt rotunde şi lucrate încă destul de simplu în
comparaţie cu cele executate cu atâta măiestrie, de la monumentele următoare.
La Biserica Sfânta Cruce, pictată imediat după ce a fost zidită, se întâlneşte cea
dintâi realizare a programului iconografic specific bisericilor moldoveneşti. Întru totul
valoroasă din punct de vedere artistic şi istoric, pictura de aici, constituie, totodată, şi cea
dintâi realizare de seamă a şcolii moldoveneşti de pictură care a început să se dezvolte puternic
odată cu inaugurarea de către Ştefan cel Mare, în 1487, a marii sale campanii de construcţii.
Deteriorată şi foarte afumată astăzi, această pictură a suferit unele retuşări, dar, după cum au
dovedit ultimele cercetări, nu atât de multe cum au afirmat în trecut unii cercetători.
Cea mai bine păstrată şi, totodată, cea mai importantă sub raport istoric din
întregul ansamblu de pictură de la Pătrăuţi este marea compoziţie a Cavalcadei Împăratului
Constantin cel Mare, situată pe peretele vestic deasupra uşii de intrare. Scena nu este întâlnită
în pictura religioasă a celorlalte ţări ortodoxe, iar în Moldova apare numai de două ori, întâi la
Pătrăuţi şi apoi la Biserica Arbure. Compoziţia de la Pătrăuţi reprezintă o procesiune în care
împăratul e însoţit de o suită de 16 sfinţi călări, iar ultimul dintre ei, Arhanghelul Mihail, îi
arată acestuia crucea apărută pe cer. În fruntea cavalcadei se află Arhanghelul Mihail, după
care urmează Împăratul Constantin cu coroană şi dalmatica de împărat roman. Mult mai bine
se văd însă ceilalţi sfinţi militari: Gheorghie, Dimitrie, cei doi Teodori, Procopie, Mercurie,
Nestor, Partenie şi Eustratie. Sfinţii luptători sunt îmbrăcaţi în somptuoase hlamide şi tunici şi
au, cei mai mulţi, trăsături viguroase. Unii dintre ei, mai tineri, sunt zvelţi şi gingaşi. Capetele
lor aureolate, zugrăvite în atitudini variate, vădesc preocuparea pictorului pentru
98
individualizarea personajelor. Mişcarea cailor este sugerată printr-un desen simplu şi sigur.
Deşi patina vremii tinde să uniformizeze culorile, cromatica scenei mai păstrează o anumită
strălucire datorită nimburilor aurii ale sfinţilor şi al albului nuanţat al cailor. Această scenă este
una dintre compoziţiile cele mai monumentale din vremea lui Ştefan cel Mare.
Sensul alegoric al acestei scene are în vedere, cum a arătat cercetătorul francez
Andre Grabar care a identificat-o, evenimentele politice contemporane. Zugrăvită imediat
după încetarea războaielor cu turcii, scena avea menirea să ţină mereu trează conştiinţa
moldovenilor şi să-i mobilizeze la luptă pentru apărarea independenţei ţării.
Celelalte picturi din pronaos au fost refăcute. Repictată este, de asemenea, şi
scena tabloului votiv unde, sub pictura actuală se află un strat mai vechi. Ştefan cel Mare e
înfăţişat, ca de obicei, cu familia sa. Domnul moldovean are plete blonde şi o mustaţă fină,
roşietică. Este îmbrăcat într-o somptuoasă mantie de brocart. O mantie asemănătoare poartă şi
fiul său Bogdan.
Din pictura originară a naosului se păstrează, în calota turlei, fragmente din
Pantocrator, iar pe pereţii tamburului, figuri de îngeri, profeţi şi apostoli. În pandativii
superiori sunt zugrăviţi evangheliştii, iar în cei inferiori se mai văd Bunavestirea şi Intrarea în
biserică. Pictura din timpanele arcurilor piezişe e foarte deteriorată.
Se păstrează majoritatea scenelor, unele dintre ele păstrându-şi într-o anumită
măsură expresivitatea : Prinderea lui lisus, Judecarea lui Pilat, Batjocorirea, Drumul spre
Golgota, Iisus pe Cruce, Coborârea de pe Cruce, Plângerea, Inmormântarea, Mironosiţele la
mormânt şi Toma necredinciosul. Sub friza Patimilor se află un registru de sfinţi şi martiri,
întrerupt lângă tâmplă şi pe peretele de nord de scenele: Iisus predicând în templu, Biciuirea şi
învierea. Decorul de la partea inferioară a pereţilor naosului imită ca şi în altar plăcile de
marmură şi porfir bizantine. În locul obişnuitelor draperii apar, astfel, dreptunghiuri pătrate
întretăiate şi cercuri.
Din pictura foarte deteriorată a altarului se mai pot descifra Cina cea de taină,
Împărtăşirea apostolilor şi Spălarea picioarelor. Deasupra decorului amintit e zugrăvit, ca de
obicei, registrul cu sfinţii ierarhi. Mult mai bine păstrate decât picturile din altar, unele figuri
din această friză au siluete înalte şi graţioase.
Cu unele mici schimbări, programul iconografic din naosul şi altarul acestei
biserici va fi urmat de întreaga pictură moldovenească a epocii lui Ştefan cel Mare.
Cu excepţia Cavalcadei Împăratului Constantin, particularităţile stilistice şi
iconografice, precum şi inscripţiile greceşti ale scenelor sunt de natură să indice ca autor al
picturii de la Pătrăuţi pe un imigrant din sudul Peninsulei Balcanice. S-a presupus că acesta ar
99
putea fi tesaliotul Gheorghe din Tricala care a murit în 1530 în Moldova şi a fost înmormântat
la Biserica Sf. Gheorghe din Hârlău. Deşi dovezi directe pentru identificarea de mai sus nu se
cunosc, este posibil, totuşi, ca Ştefan cel Mare să fi apelat pentru început la pictori renumiţi
din altă parte.88
Din pronaosul bisericii au fost scoase şi aşezate afară, lângă peretele vestic de
o parte şi de alta a uşii de intrare, trei pietre de mormânt. Fiind foarte şterse, ele nu au putut fi
citite decât parţial. Inscripţia slavonă a pietrei din stânga portalului menţionează că lespedea a
fost pusă pe mormântul «...mamei ei iubite, doamnei Cristina Crisoaie din Suceava, care a
reparat la anul 7101 luna decembrie 4 şi s-a înmormântat aici... (în zilele lui) Io Aron
Voievod» (1595). Dintre celelalte două pietre funerare, numai una a putut fi citită, cealaltă
fiind, aproape în întregime, ştearsă. Inscripţia ei slavonă consemnează că «acest mormânt de
piatră l-a făcut şi împodobit Doamna Marghita mamei sale, maicii Protasiia, care a repausat
în anul 7108 septembrie 12» (1600).
Dintre manuscrisele şi cărţile de cult pe care le-a posedat mănăstirea avem
informaţii doar despre un Tetraevanghel slavon scris în 1493 la Suceava pentru această
mănăstire de către diacul Toader, fiul preotului Gavriil. Manuscrisul se afla prin 1900 la
biserica din Fântâna Albă. Ca şi în cazul manuscriselor similare, începuturile evangheliilor
sunt marcate de frontispicii în aur şi culori. Iniţialele sunt, de asemenea, colorate şi aurite.
Însemnarea slavonă a copistului are următorul cuprins :
«Cu bunăvoinţa Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh s-a făcut
acest Tetraevanghel în zilele binecinstitorului şi de Hristos Iubitorul domn, Io Ştefan Voevod,
Domn al Ţării Moldovei şi al binecinstitoarei doamnei sale Marina, care ea, cu dorinţă
tânjind (pentru) dragostea (lui Hristos şi) iubitoare a cuvintelor lui Hristos (fiind), cu râvnă a
dat şi l-a scris in anul 7001 şi s-a sfârşit (în luna) septembrie, în 30 zile, de l-a dăruit întru
rugă sieşi în biserică, în mănăstirea de la Petr(ă)uţi, unde este hramul Înălţării cinstitei Cruci
a lui Dumnezeu; şi s-a scris în Cetatea Suceava, cu truda mult păcătosului Toader diac, fiul
lui Gavriil prezviterul» (1493).
Astăzi nu se mai ştie unde se află acest preţios manuscris.
În biserica din Pătrăuţi s-a mai descoperit un manuscris, dar mult mai nou şi de
mai puţină importanţă, copiat în 1787 de dascălul Manolachc. Pe lângă unele chestiuni de
88
100
catehism şi unele extrase din Psaltirea lui Dosoftei, «Codicele Pătrăuţean», cum a fost numit,
cuprinde unele amănunte asupra morţii lui Grigore Ghica.89
Biserica Sfânta Cruce din Pătrăuţi, deşi e cea mai simplă dintre ctitoriile lui
Ştefan cel Mare, este un monument reprezentativ pentru perioada de început a campaniei de
construcţii întreprinsă de marele voievod.
2.9 MĂNĂSTIREA VORONEŢ
În apropiere de oraşul Gura Humorului spre sud-vest, la 4 km, pe valea unui

pârâu, dăinuie de aproape cinci veacuri vestita biserică Voroneţ.
Pisania, fixată deasupra uşii de intrare în pronaosul acestui locaş, arată că
Biserica Voroneţ a fost zidită de Ştefan cel Mare în anul 1488: «Io Ştefan Voievod, din mila lui
Dumnezeu, Domn Ţării moldoveneşti, fiul lui Bogdan Voievod, a început a zidi acest hram în
mănăstirea de la Voroneţ în numele Sfântului, slăvitului mare mucenic şi purtător de biruinţă
Gheorghe, în anul 6996, al lunii mai 26, în luna Pogoririi Duhului Sfânt şi a fost terminată în
acelaşi an al lunii septembrie 14» (1488).
Originile «mănăstirii de la Voroneţ», despre care este vorba în pisanie, la care
Ştefan cel Mare a zidit Biserica Sfântul Gheorghe se pierd în trecutul îndepărtat al poporului
nostru. La această mănăstire vieţuia, pe vremea marelui Ştefan, vestitul călugăr Daniil
89
101
Sihastrul care, potrivit «cuventelor» din bătrâni, în anul de grea cumpănă, 1476, l-a sfătuit pe
voievodul biruit «atunci de Mahomed împăratul turcesc cu toată puterea sa răsăriteană» să nu
se închine că «războiul este al lui».
Biserica zidită de marele Ştefan la Voroneţ este, între bisericile moldoveneşti, o
adevărată perlă de mare preţ.
În anul 1547, Mitropolitul Grigorie Roşca a mărit biserica lui Ştefan prin
adăugarea unui exonartex (pridvor). Pe peretele sudic al pridvorului, deasupra portretului
mitropolitului Grigorie şi al sihastrului Daniil, a fost fixată pisania în legătură cu acest adaos :
«Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh şi cu osteneala robului
lui Dumnezeu, Chir Grigorie, Mitropolit a toată Ţara Moldovei, s-a adăugat şi s-a început şi
s-a zidit acest mic priprat şi s-a zugrăvit împrejur toată biserica pentru sufletul său, în zilele
binecredinciosului Io Iliaş Voievod şi a maicii sale Elena în anul 7055 luna septembrie 14»
(1547).90
Biserica Voroneţ, din punct de vedere arhitectural, face parte din familia
bisericilor de plan trilobat, cu turlă deasupra naosului şi acoperiş fragmentat, zidite de Ştefan
cel Mare.
Absidele, care la această biserică au formă semicirculară, păstrează elementele
decorative originare: firidele alungite şi ocniţele orânduite sub cornişă. Turla decorat, de
asemenea, cu firide şi ocniţe se înalţă pe două baze suprapuse. Câte o pereche de contraforturi
sunt dispuse în dreptul unghiurilor vestice ale monumentului şi în dreptul arcului dintre naos şi
altar. La ancadramentele ferestrelor apar elemente de factură gotică. Soclul, până în dreptul
absidelor laterale, are forma unei bănci săpate în piatră. În biserică se poate pătrunde pe două
uşi, dispuse în laturile de nord şi sud ale pridvorului, încadrate de chenare în piatră, la care se
observă clemente decorative gotice şi de renaştere.
Exonartexul sau pridvorul, adăugat de Mitropolitul Grigorie Roşca, este
încoronat de o boltă semicilindrică, dispusă transversal. Această încăpere este luminată de
două ferestre de dimensiuni mari, aşezate deasupra uşilor.
Portalul de intrare în pronaos este încadrat de un impunător mănunchi de
muluri în arc frânt. O boltă în formă de calotă, ridicată pe arcuri în consolă şi pandantivi,
acoperă această încăpere.
Între pronaos şi naos se află un perete de separaţie străpuns de o uşă cu
ancadrament de baghete încrucişate. Cupola naosului şi turla au la bază pandantivi şi
90
102
cunoscutele arcuri moldoveneşti; în unghiurile înscrise de pandantivi sunt fixate oale de
rezonanţă.
Absida altarului, spre deosebire de cele laterale, este alungită şi acoperită cu o boltă în
sfert de sferă.
Pronaosul şi naosul bisericii sunt luminate de câte două ferestre, ale
pronaosului dispuse în laturile de nord şi de sud, iar ale naosului în axul absidelor laterale.
Altarul este luminat de o singură fereastră dispusă în axul absidei răsăritene. Spre deosebire de
ferestrele pridvorului, cele care luminează clădirea înălţată de Ştefan cel Mare, sunt de
dimensiuni reduse, dar cu ancadramente de factură gotică.
În jurul bisericii s-au construit, în decursul timpului, ziduri de apărare, un turn-
clopotniţă şi case călugăreşti ale căror temelii au fost scoase, în parte, la iveală în timpul
lucrărilor de restaurare din 1961—1965.
Peste tot, în interior şi exterior, Biserica Voroneţ este înveşmântată cu picturi în
frescă de o deosebită valoare artistică. Picturile din altar, naos şi pronaos sunt executate chiar
pe vremea voievodului ctitor; cele din pridvor, cum şi toată pictura exterioară sunt executate
prin osârdia Mitropolitului Grigorie Roşca. Mitropolitul Teofan, urmaşul lui Grigorie, a
«înfrumuseţat şi aurit» pictura pronaosului.
Din pictura exterioară impune privirii, îndeosebi, scena monumentală de pe
faţada de vest în care este reprezentată Judecata din urmă. În partea superioară a scenei se află
Dumnezeu Tatăl; în registrul al doilea apare scena Deisis încadrată de apostoli aşezaţi pe
scaune mozaicate de o rară frumuseţe; de la picioarele Mântuitorului din scena Deisis,
porneşte un râu de foc în flăcările căruia se văd toţi cei păcătoşi; în registrul al treilea este
reprezentată Etimasia — Sfântul Duh în chip de porumbel, Sf. Evanghelie şi protopărinţii
neamului omenesc — spre nord grupurile de credincioşi călăuziţi de Sfântul Apostol Pavel, iar
spre sud grupuri de necredincioşi dojeniţi de Moise; în registrul al patrulea, la mijloc, apare
cumpăna în care sunt cântărite faptele, lupta dintre demoni şi îngeri pentru sufletele oamenilor,
în partea de nord raiul, iar în cea de sud iadul. Între cei care aşteaptă judecata, zugravii au
trecut şi eterodocşi — latini (catolici) şi armeni, cum şi credincioşi ai altor religii — turci şi
tătari.
Pe latura dinspre sud a pridvorului apar: chipul Sfântului mucenic Gheorghe,
patronul bisericii şi al Moldovei, chipurile mitropolitului Grigorie Roşca şi Daniil Sihastrul
ţinând suluri în mână, cum şi o compoziţie, în 12 scene, specific moldovenească : «Patimile
Sf. loan cel Nou» de la Suceava; în continuare, în dreptul pronaosului se află Arborele lui
Iesei, Acatistul Sf. Nicolae şi chipurile unor filozofi elini; faţadele absidelor sunt acoperite de
103
şase registre în care apar: îngeri, serafimi, profeţi, apostoli, ierarhi şi pustnici, cum şi
mucenici. Toate personajele din cele sase registre care alcătuiesc ceea ce a fost denumit sub
numele Cinul se îndreaptă în pas de rugăciune spre axul altarului unde tronează ipostazele
dumnezeirii.
Deşi, în mare parte, picturile de pe latura de nord a pridvorului şi pronaosului
au fost lovite de intemperiile naturale totuşi se mai disting scene din Istoria creaţiei, o scenă
cu o temă apocrifă — Zapisul lui Adam cu diavolul — Vămile Văzduhului şi momente din
Acatistul Maicii Domnului.
«Figurile picturii exterioare de la Voroneţ sunt desenate pe un fond de un
albastru viu, după cum însăşi biserica se profilează pe azurul cerului. În nici o altă ţară din
Europa, nici măcar în patria clasică a picturii murale, în Italia, nu vom găsi ceva cât de cât
asemănător cu aceste biserici ale căror culori armonioase scânteiază pe verdele poienilor, pe
fondul tremurat al dealurilor din frumoasa Moldovă».
În anul 1547, la îndemnul mitropolitului Grigore Roşca, pereţii interiori ai
pridvorului au fost împodobiţi cu picturi de sfinţi din calendarul bisericesc. Calitatea acestei
picturi este, în general, inferioară picturilor exterioare şi celor din pronaos, naos şi altar.
Pe bolta pronaosului este reprezentată Maica Domnului cu Pruncul în braţe,
îmbrăcat într-o cămaşă cu motive florale populare. Pe pereţi apar numeroase scene din viaţa
Sfântului Gheorghe, pustnici.
În naos, temele religioase sunt repartizate potrivit erminiilor ortodoxe. Astfel, în cupola turlei
este reprezentat Iisus Pantocrator; pe spaţiile interioare ale turlei, în trei registre apar: îngeri,
profeţi şi apostoli, pe suprafeţele pandantivilor cei patru evanghelişti, în conca absidei de
nord, scenele: Intrarea in Ierusalim şi Învierea lui Lazăr, în conca absidei de sud, scenele:
Schimbarea la faţă şi Rugăciunea din grădina Ghetsimani, iar în celelalte spaţii ale naosului:
chipurile unor sfinţi militari, momente din istoria patimilor Mântuitorului, momente din viaţa
Maicii Domnului etc.
Pe peretele care desparte pronaosul de naos în spaţiul dintre uşă şi peretele
dinspre sud se află tabloul votiv în care ctitorul «Ştefan cel Mare» apare cu păr bogat bălan, cu
ochii căprui, Doamna Maria, frumoasă, oacheşă, Bogdan, icoană a tatălui său, iar o mică
domniţă fără nume cu cerc de mărgăritare pe cosiţe». Personajele din tabloul votiv poartă
costume din brocart şi aur. Ştefan condus de Sf. mucenic Gheorghe prezintă biserica
Mântuitorului Hristos, care stă pe tron. Tabloul votiv oferă cercetătorului trecutului elemente
importante referitoare la forma originară a bisericii şi la costumele domneşti.
104
În conca absidei altarului este reprezentată Maica Domnului cu Iisus în braţe,
străjuită de o parte şi de alta de câte doi îngeri, iar pe pereţi scenele: Cina cea de taină,
Împărtăşirea Apostolilor, Spălarea picioarelor şi chipuri de ierarhi şi diaconi.
Pictura de la Voroneţ, «moştenire artistică de preţ» a poporului nostru, atât
aceea din vremea lui Ştefan cel Mare cât şi aceea din vremea mitropolitului Grigorie Roşca
este, în genere, lipsită de elemente decorative. Personajele îmbrăcate în haine simple şi sobre
sugerează intensitate spirituală. Culorile picturii din vremea lui Ştefan cel Mare — albastru de
fond, roşu închis, galben auriu şi brun închis — sunt îmbinate într-o armonie caldă; fondul
picturii din vremea mitropolitului Grigorie Roşca este albastru intens, dar plăcut, cunoscut
astăzi în lume sub numele de «albastru de Voroneţ». Pentru credincioşii ortodocşi, pictura de la
Voroneţ este o carte deschisă în care, în imagini plastice, ei pot cunoaşte învăţătura dogmatică
a ortodoxiei, rânduielile ei liturgice, cum şi unele momente din istoria Bisericii creştine.
Totodată, pictura acestui monument este o realizare artistică. Ea pune în lumină ingeniozitatea
şi măiestria înaintaşilor noştri.
Într-o mare măsură, pictura de la Voroneţ, ca şi de la alte vechi biserici, este
pentru cercetătorul trecutului istoric al poporului nostru un important şi grăitor document.
Astfel, ea reflectă aspecte din viaţa de altă dată a moldovenilor: Eva toarce din furcă întocmai
ca o gospodină, Adam, la fel ca un ţăran, ară cu un plug de lemn tras de boi, Abel are, lângă
turma de oi, înfăţişarea unui păstor, îngerii din scena Judecata de apoi suflă din buciume mol-
doveneşti, Sf. llie stă în coşul unei căruţe obişnuită în Moldova în secolul XVI, casnicii
stăpânului din parabola Fiului risipitor sunt prinşi într-o horă moldovenească, femeile
despletite petrec bocind un mort spre locul de veci, aşa cum se poate vedea până astăzi în
satele noastre, unele personaje din scenele pictate poartă costume populare româneşti, armele
care apar în unele scene sunt acele obişnuite în Moldova secolului XVI: arcul cu săgeţi, sabia,
suliţa, scutul, animalele — căprioara, mistreţul, lupul, veveriţa, ursul, cerbul, iepurele,
păstrăvul — sunt acelea care au trăit şi trăiesc încă în Moldova, deseori apar în picturi laviţele
şi jilţurile moldoveneşti instrumentele muzicale - cobza, fluierul şi buciumul covoarele şi
prosoapele cu motive florale, florile care obişnuit sunt cultivate in Moldova — lalele, clopoţei.
Toate aceste aspecte din viaţa de odinioară a Moldovei, reflectate de pictura de
la Voroneţ, arată, pe de o parte, că pictorii erau moldoveni care cunoşteau temeinic tot ceea ce
se petrecea în jurul lor. Ei aveau, fără îndoială, un accentuat spirit de observaţie. Pe de altă
parte, ajungem la concluzia că, în Moldova exista o şcoală de pictură foarte bine organizată în
care se formau zugravii de la care au rămas atâtea minunate opere de artă.
105
Catapeteasma bisericii Voroneţ pune în lumină diverse etape din evoluţia
sculpturii în lemn: uşile împărăteşti şi două icoane, potrivit unor păreri, sunt din vremea lui
Ştefan cel Mare; alte icoane sunt din secolul XVI, iar praznicele din veacul al XVIII-lea. Cer-
cetarea şi studierea amănunţită a catapetesmei scoate în relief ingeniozitatea sculptorilor şi
ideile dominante în arta sculpturii în lemn din diferite timpuri.
Ca şi la alte biserici vechi, şi la Voroneţ, se află mai multe morminte a căror
lespezi păstrează motive decorative importante sub aspect artistic. În pridvor sunt mormintele:
mitropolitului Grigorie Roşca (1570) şi al unui fiu al pârcălabului Vascan Moghilă; în pronaos,
pe dreapta, este mormântul umilului călugăr Daniil Sihastrul, sfânt ţărănesc, cu inscripţia
„Acesta este mormântul părintelui nostru David, a schimniculuii Daniil”; tot în partea dreaptă,
este mormântul hatmanului Jupan Barnovschi (1587); în partea stângă este mormântul marelui
vornic Grigorcea (1571) şi al unui oarecare Florea (1505) cu piatra aşezată de către fiii săi
Turcea şi Stoica. Afară, lângă altarul bisericii, se află mormintele în care odihnesc Teodora şi
Evdochia Drăgoi, iar în partea sudică a naosului lespedea de pe mormântul unui ierarh anume
Filotei (1701).
Până la finele veacului al XVIII-lea, în jurul bisericii Voroneţ, au vieţuit
călugări care, între altele, se ocupau cu manuscrierea textelor bisericeşti de care era nevoie în
desfăşurarea cultului. Astfel, un călugăr, Pahomie, a scris un Tetraevanghcl slavon pe când
era stareţ la Voroneţ, Ghenadie; de la Mitropolitul Grigorie Roşca a rămas un Tetraevanghel
slavon scris şi decorat artistic în anul 1550; în anul 1544 Mitropolitul Teofan a dăruit bisericii
Voroneţ manuscrisul slavon Faptele Apostolilor — păstrat acum la Mănăstirea Suceviţa —
copiat de diaconul Mihail. La Mănăstirea Voroneţ au mai copiat texte bisericeşti în limba
română monahii loan, Teofil şi Filotei în veacul al XVlI-lea, cum şi Ieremia Stoleru în veacul
al XVIII-lea.
Voroneţul este, îndeosebi, cunoscut în istoria culturii poporului nostru prin
textele, a căror particularitate distinctivă este rotacismul, descoperite la acest sfânt locaş:
Codicele Voroneţean (Faptele Apostolilor de la cap. XVIII, 14 până la sfârşit), Epistola Sfân-
tului Apostol Iacob, Epistola I şi II Petru (a doua necompletă) şi Psaltirea voroneţeană (text
slavo-român). Ambele texte au fost copiate în veacul al XVI-lea, probabil în jurul acestei
biserici, după texte româneşti mai vechi.
La Biserica Voroneţ, călătorul are înaintea ochilor săi silueta impunătoare a
acestui monument cu minunatele sale picturi. El poate vedea aici şi câteva piese de artă
bisericească. Între ele se disting : Stranele albe, Stranele policromate, un Jilţ domnesc, un Jilţ
arhieresc, un Policandru şi o Grindă «aurită, săpată cum nu se poate mai frumos», toate de
106
lemn, lucrate în veacul al XVI-lea. Aceste piese sunt importante, deoarece motivele lor
sculpturale, florale şi geometrice, sunt inspirate din arta populară.
În clopotniţă se păstrează două clopote dăruite bisericii Voroneţ de Ştefan cel
Mare. În urma lucrărilor de restaurare săvârşite în 1961 —1965 - refacerea acoperişului pentru
a ieşi la iveală bazele turlei, lărgirea streaşinei pentru protecţia picturilor exterioare, scoborârea
nivelului interior şi pardosirea cu dale de piatră, scoborârea nivelului de călcare a curţii,
refacerea zidului împrejmuitor, demolarea unei clădiri noi care nu asambla cu liniile
monumentului Voroneţul se înfăţişează astăzi ca un chivot care vădeşte, în mod desăvârşit,
simţul pentru frumos al strămoşilor noştri.
2.10. MĂNĂSTIREA ARBURE
Înscriindu-se în rândul acelor monumente moldovene ale căror scene pictate au

dus de mult peste graniţa faima artei medievale româneşti, Biserica Arbure constituie, alături
de acestea, expresia desăvârşită a dragostei pentru frumos şi a posibilităţilor creatoare ale
poporului nostru. Ridicată într-o epocă în care poporul român, în ciuda împrejurărilor vitrege
ce l-au silit să stea mereu cu arma în mână pentru a-şi apăra fiinţa şi a fi, în acelaşi timp,
pavăză altora, Biserica Arbure este un monument reprezentativ pentru dezvoltarea artei
moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.91
91
107
Atât monumentul cât şi pitorescul sat în care se află sunt situate într-o zonă în
care mărturiile veacurilor trecute te întâmpină la tot pasul, iar frumuseţile naturii, ale artei şi
folclorului se asociază cu un adevărat cult al istoriei.
Ctitorul bisericii, Luca Arbure, era fiul lui Arbure, pârcălab de Neamţ. El a fost
unul din marii dregători ai lui Ştefan cel Mare, un sfetnic de seamă al lui Bogdan Vodă şi
tutorele politic al lui Ştefăniţă. Din anul 1486 până în 1523, când a fost tăiat de Ştefăniţă Vodă
la Hârlău, fiind învinuit de viclenie, Luca Arbure a deţinut în permanenţă funcţia de portar al
Sucevei. Cumpărând satul Solca la 7 martie 1502 de la nepoţii lui Cârstea Horaeţ şi ai lui
Şandru Gherman, marele dregător moldovean începu, în primele zile ale lunii următoare,
construcţia, pe moşia acestui sat, a unei curţi şi a bisericii Tăierea capului Sfântului Ioan
Botezătorul. Din întregul complex, astăzi mai e în fiinţă numai biserica. Curtea boierească de
aici mai dăinuia, ruinată şi distrusă de un incendiu, pe la sfârşitul celui de-al treilea pătrar al
veacului trecut când, ajungând în proprietatea unuia Ion Vichiuc, ea fu dărâmată şi prefăcută
într-un morman de ruine care se mai vedeau prin 1926. Astăzi doar un dâmb îi mai aminteşte
locul. Asupra arhitecturii şi decoraţiei acestei curţi, izvoarele scrise nu oferă informaţii, dar
fragmentele de cahle şi plăci din interior cu motive heraldice, zoomorfe şi elemente decorative
gotice găsite pe locul ei ca şi discurile smălţuite, portalurile, blocurile de piatră profilată şi
fragmentele de plăci ceramice descoperite pe locul curţii construite de acelaşi boier în 1507 la
Şipote, lângă Iaşi, sunt de natură să indice o construcţie solidă şi luxoasă pe măsura gustului
rafinat al boierimii vremiii.
Biserica lui Arbure, din comuna de astăzi, Arbore, destinată a fi necropolă a
familiei sale, reprezintă împreună cu cea de la Bălineşti a logofătului Ion Tăutul cele mai de
seamă ctitorii boiereşti din vremea lui Ştefan cel Mare.
Potrivit pisaniei de deasupra uşii de intrare, lucrările la biserică au început la 2
aprilie 1502 şi au fost terminate, în acelaşi an, la 29 august : «Cu voia Tatălui şi cu ajutorul
Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorul Domn
Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, pan Luca Arbure,
pârcălab de Suceava, fiul bătrânului Arbure pârcălab de Neamţ, a binevoit cu bunăvoinţă şi
curată şi luminată inimă şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul domnului său, a început a
zidi acest hram în numele Tăierii cinstitului şi slăvitului prooroc înainte mergător loan
Botezătorul. Şi s-a început în anul 7070, luna aprilie şi s-a sfârşit în acelaşi an, luna august
29» (1502).
Biserica portarului Arbure, clădită din piatră brută, este o construcţie de plan
dreptunghiular, având o lungime de 22 m, lăţimea de 9,10 m, iar înălţimea de 8,5 m. Ca
108
structură şi factură a execuţiei, ea se aseamănă întru totul cu Biserica de la Reuseni şi prezintă
foarte multe elemente comune cu cea de la Dobrovăţ, ambele construite de Ştefan cel Mare în
anii 1503— 1504.
Lipsit de turle, locaşul se prezintă în exterior ca o prismă dreaptă. Acoperişul în
patru ape e rotunjit spre răsărit mai mult decât în partea de apus ca urmare a curburii absidei.
Sub acoperiş se află o cornişă de piatră cioplită cu profil simplu. Zidurile longitudinale ale
bisericii se prelungesc spre vest cu cca. 2,5 m dincolo de peretele pronaosului, legându-se la
partea superioară printr-o boltă semicilindrică şi formând un spaţiu deschis ce servea odinioară
drept clopotniţă. Constituind un element nou în arhitectura moldovenească, această nişă va fi
preluată de Biserica de la Reuseni.
Ancadramentele uşilor şi ferestrelor sunt lucrate din piatră profilată, dar ceva
mai simplu decât la alte biserici din aceeaşi vreme. Uşa de la intrare în biserică are un chenar
în arc frânt cu muluri sprijinite direct pe soclu, iar cea dintre naos şi pronaos e prevăzută cu
baghete încrucişate. Ferestrele, cinci la număr, sunt toate de dimensiuni mici, de formă
dreptunghiulară şi de acelaşi tip, având baghete încrucişate.
Interiorul bisericii e împărţit în cele trei încăperi specifice cultului ortodox:
pronaos, naos şi altar. Un sistem de arcuri etajate, patru longitudinale şi patru transversale,
prinse între ele, reduc treptat spaţiul pronaosului formând la partea superioară un pătrat central
acoperit cu o calotă. Modul de dispunere a acestor perechi de arcuri etajate specific numai
bisericii de la Arbore şi celei de la Reuseni aminteşte, ca şi în cazul sistemului de boltire
moldovenesc cu arcuri piezişe întâlnit în naosul acestei ctitorii, de formele constructive
caracteristice arhitecturii din lemn.
Obişnuitele abside laterale ale bisericilor moldoveneşti de plan triconc se reduc
la Biserica Arbure la două simple nişe scobite în grosimea pereţilor laterali ai naosului, aşa
încât, împreună cu absida altarului, ele conferă planului interior al bisericii o formă pseu-
dotriconcă. Prevestită de Biserica Sf. loan din Piatra Neamţ, această formă apare pentru prima
dată la ctitoria lui Arbure; ea va fi adoptată imediat şi de bisericile de la Reuseni şi Dobrovăţ.
Arhitecturii armonioase şi de o remarcabilă eleganţă a acestei biserici i se
adaugă prin pictură noi valenţe artistice situând monumentul în rândul celor mai de seama
creaţii ale artei medievale moldoveneşti.
Deşi pictura interioară a avut de suferit din cauza intemperiilor când locaşul a
rămas descoperit şi din cauza unor refaceri, biserica păstrează câteva fresce originale de o
deosebită importanţă artistică şi istorică. Unele dintre ele şi-au pierdut prospeţimea coloritului,
dar armonia, cromatica şi siguranţa pictorului în zugrăvirea unor portrete sunt încă evidente. În
109
reprezentarea unor personaje, mai ales, pictura interioară a bisericii Arbure aduce reuşite cu
totul remarcabile care vădesc, ca şi la alte ctitorii din această vreme, o preocupare constantă
pentru nuanţarea expresiei printr-o mişcare diferenţiată şi vioaie a acestora. Este cazul, de
exemplu, al unor portrete de sfinte din pronaos, dintre care se remarcă imaginea de o eleganţă
aparte a Sfintei Marina. Frumuseţea, curajul şi tenacitatea acestei tinere din Antiohia cunosc
aici cea mai reuşită transpunere iconografică din vechea pictură moldovenească. Figurile vii cu
nimburi aurite şi în relief şi cu o vestimentaţie bogată, din scenele Sinoadelor ecumenice din
pronaos, fac, de asemenea, dovada strălucirii pe care a avut-o odinioară pictura interioară a
bisericii Arbure. Tot în pronaosul acestei ctitorii e zugrăvită, pentru a doua şi ultima oară în
pictura medievală din Moldova, Cavalcada împăratului Constantin, compoziţie cu caracter
politic ce avea menirea să dezvolte sentimentele patriotice ale credincioşilor.
De o importanţă istorică deosebită sunt cele două tablouri votive pictate, unul
pe peretele sudic al pronaosului, în interiorul chivotului de piatră, iar celălalt pe peretele vestic
al naosului. În cel dintâi, pictat într-un semicerc deasupra mormântului lui Luca Arbure,
boierul moldovean e înfăţişat împreună cu soţia sa, Iuliana, şi doi copii, toţi îmbrăcaţi în
somptuoasele haine de ceremonial ale epocii. Ca şi în cazul vestimentaţiei altor boieroaice şi al
unor domniţe din această vreme, pe mânecile tunicii cneaghinei Iuliana apar motive populare
asemănătoare acelora de pe cămăşile populare de astăzi.
În tabloul votiv din naos, Luca Arbure şi Iuliana sunt însoţiţi de cinci copii,
ceea ce arată că acest tablou a fost pictat cu un număr de ani mai târziu decât primul. În
ambele tablouri, preocuparea pictorului de a surprinde cât mai exact fizionomia personajelor şi
de a reda toate detaliile vestimentare s-a concretizat în portrete de o remarcabilă autenticitate.
Din pictura naosului mai trebuie menţionate chipurile expresive ale unor sfinţi
militari, iar din cea a altarului figurile, în bogate odăjdii de slujbă, ale ierarhilor.
Ceea ce conferă acestei biserici o înfăţişare cu totul aparte este bogata şi de o
rară valoare artistică, pictura exterioară. Prin măiestria cu care a fost executată, prin bogăţia şi
armonia ei cromatică şi prin prospeţimea pe care, după atâtea veacuri, şi-o păstrează, pictura
exterioară a acestei biserici se înscrie alături de cea a Voroneţului, Moldoviţei, Humorului şi
Suceviţei, în rândul celor mai de seamă înfăptuiri ale artei feudale moldoveneşti.
După cum arată inscripţia din naos, pictată deasupra uşii, exteriorul bisericii a
fost zugrăvit în anul 1541, odată cu refacerea parţială a picturii interioare.
Ştearsă complet pe peretele nordic şi într-o oarecare măsură pe absida
altarului, zugrăveala exterioară a bisericii Arbure se păstrează, cu unele deteriorări, pe faţada
110
sudică şi integral pe cea vestică. Din punct de vedere iconografic, ea se aseamănă, în general,
cu aceea a celorlalte biserici pictate în exterior din nordul Moldovei.
Pe peretele sudic, pe un spaţiu întins din stânga şi de deasupra uşii de intrare, e
figurată cu un deosebit simţ decorativ, marea compoziţie a Imnului Acatist. Ea e însoţită, ca de
obicei, de scena Asediului Constantinopolului. Zugrăvit la baza Imnului, Asediul de la Arbore
constituie ultima reprezentare a acestei teme în pictura exterioară moldovenească. Absenţa
turcilor şi a artileriei arată că scena reprezintă asediul persan al Constantinopolului, aşa cum,
dealtfel, se menţionează şi în inscripţia slavonă care o însoţeşte: "În 6035 (greşit, pentru 6135
(626), Împăratul Chosroes a purces cu perşii şi cu sciţii şi cu libienii şi cu alţi rugători la idoli
împotriva Constantinopolului, cu oşti, în zilele Împăratului Heraclius. Rugăciunile au stârnit
împotriva lor mânia Panaghiei şi Dumnezeu a trimis asupra lor fulgere şi ploaie şi foc şi i-a
înecat în mare». Judecata de apoi, zugrăvită la Arbure în dreapta uşii de intrare, este ca şi la
celelalte biserici moldovene, o compoziţie echilibrată, specific moldovenească. Cea de a patra
temă majoră a picturii exterioare moldoveneşti, Rugăciunea tuturor sfinţilor, pictată
pretutindeni pe absida altarului, e amplificată la Biserica Arbure cu încă un registru situat pe
peretele sudic, sub Judecata de Apoi, şi compus în întregime din sfinţi militari. Siluetele înalte
şi pline de graţie ale personajelor, modelate în perfect acord cu suprafaţa curbă a peretelui,
conferă amplei procesiuni de pe absidă o notă de mare eleganţă, iar lipsa firidelor, acea
continuitate şi intensitate pe care nu le găsim la celelalte biserici din nordul Moldovei.
Deşi nu are anvergura tematică a compoziţiilor menţionate până acum, ci
constă dintr-o succesiune de teme secundare limitate, toate, la viaţa unui sfânt (Sfinţii:
Gheorghe, Dimitrie, Nichita şi Parascheva) sau la un episod din Biblie (Facerea lumii şi Viaţa
primilor oameni), pictura de pe peretele vestic aduce imagini de o rară valoare artistică.
Armonia compoziţională, precizia şi fineţea desenului ca şi prospeţimea coloritului, pe care şi
1-a păstrat în întregime, fac din ansamblul de pictură al nişei de pe faţada vestică a bisericii
Arbure una din cele mai izbutite creaţii artistice ale picturii medievale moldoveneşti.
Valorificând în chip magistral spaţiul suprafeţei concave a acestui perete prin pictarea în
registre succesive a zeci de scene mici, înlănţuite tematic, pictorul de la Arbure a asigurat
întregului ansamblu o desfăşurare dinamică, dar şi o unitate artistică desăvârşită.
Potrivit inscripţiei pictate — «Dragosin zugrav, fiul popii Coman din Iaşi a
zugrăvit. Ana a fiicei lui Arbure cel bătrân a plătit Ana 20 de zloţi; anul 7049» (1541) pictura
de la Biserica Arbure a fost executată de zugravul Dragoş Coman.
Necropolă a familiei, Biserica Arbure adăposteşte, în pronaos mormintele
ctitorilor. Mormântul lui Luca Arbure e aşezat în dreapta uşii de intrare, sub un chivot de piatră
111
sculptată. Decorat cu muluri gotice şi cu două scuturi prevăzute cu simbolul heraldic al
familiei Arbure, chivotul de aici este cel mai important monument funerar de stil gotic din
Moldova. Potrivit inscripţiei slavone sculptate în cele două timpane ale arcului pe care îl
formează cele două muluri gotice, chivotul a fost terminat la 29 aprilie 1503 ; «Acest chivot şi
1-a făcut pan Luca Arbure, pârcălab de Suceava, fiul lui Arbure cel bătrân pârcălab de Neamţ,
în anul 7011 (1503) aprilie 29». Lângă mormântul lui Arbure, la nivelul pardoselii, se află cel
al soţiei sale, luliana. Din inscripţia, astăzi ştearsă, a pietrei se mai puteau citi pe la începutul
veacului următoarele : «... roaba lui Dumnezeu, Iuliana care s-a şi strămutat la locaşurile de
veci». În aceeaşi vreme, pe o piatră de dimensiuni mici, s-a putut citi următoarea inscripţie
slavonă: «Acest mormânt l-a înfrumuseţat pan Luca Arbure pârcălab...». Acesta este, foarte
probabil, mormântul celui de al patrulea fiu al lui Luca Arbure, pe care izvoarele nu-l
înregistrează, deoarece a murit la o vârstă fragedă.
Celelalte morminte având inscripţii şterse nu se ştie căror membri ai familiei
Arbure aparţin.
Dintre obiectele de artă pe care le-a posedat biserica nu s-a păstrat decât icoana
de lemn cu Tăierea capului Sfântului loan Botezătorul din tâmpla bisericii, retuşată însă în
veacul trecut. Ea constituie, probabil, un dar al ctitorului. O însemnare slavonă de pe un
manuscris al «Faptelor Apostolilor» arată că Luca Arbure îşi înzestrase biserica nu numai cu
obiectele de cult necesare, dar şi cu cărţi religioase : «Cu bunăvoia Tatălui şi cu ajutorul
Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a făcut acest Praxiu apostolesc în zilele
binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Domn Io Bogdan Voievod, Domn al Ţării
Moldovei, prin porunca şi cheltuiala robului lui Dumnezeu Luca Arbure pârcălabul Sucevei...
l-a dat... celei din nou zidite biserici de la curtea sa de la Solea, unde este hramul Tăierii
cinstitului cap al Înainte mergătorului şi botezătorului loan, în anul 7015 luna mai 29»
(1507).
Biserica Arbure îşi păstrează înfăţişarea arhitecturală iniţială. Ea a fost supusă
unor reparaţii parţiale, de consolidare şi restaurare în anii 1909-1914, 1936-1937, 1955-1956 şi
1965-1970.
2.11. MĂNĂSTIREA PROBOTA
112
O privelişte rară se aşterne în faţa drumeţului care, pornit din Paşcani spre
Dolhasca, odată ajuns în Lespezi, cunoscut târg moldovenesc, îşi îndreaptă întâmplător ochii
spre apus. Departe, sus, pe culmea unui deal ce urcă lin, se înalţă, impunătoare şi falnică în
măreţia ei, Biserica mănăstirii Probota. Puternicile ziduri, care de mai bine de patru veacuri
străjuiesc biserica, ca şi cum ar ascunde înăuntrul lor un nepreţuit giuvaer, aproape că nu se
zăresc de la asemenea distanţă. Ele se pierd în mijlocul livezilor care înconjură mănăstirea.
Distingându-se prin soluţii arhitecturale ingenioase propuse de către meşterii
locali cât şi prin pictura ei care, după atâtea veacuri, îşi păstrează o frumuseţe inalterabilă,
Biserica mănăstirii Probota este opera luminoasei epoci a lui Petru Rareş, care s-a silit să
reînvie aievea vremurile pline de glorie şi de prosperitate statornicite de marele domnitor
Ştefan cel Mare.
Biserica actuală de la Probota este ctitoria lui Petru Rareş. Terminată în anul
1530, ea a inaugurat, împreună cu Humorul, seria unor minunate construcţii bisericeşti ce va
culmina cu Moldoviţa şi Voroneţul, marcând laolaltă o etapă distinctă în evoluţia artei mol-
doveneşti — aşa-numita perioadă «rareşiană». E o perioadă caracterizată prin numeroase
inovaţii picturale, izvorâte toate dintr-o căutare permanentă a mijloacelor celor mai adecvate
pentru exprimarea frumosului şi care fac cinste meşterilor anonimi locali. Ctitoria lui Rareş a
fost înălţată în locul unei biserici mai vechi. Cu mult înainte de l530 în izvoarele vremii găsim
menţionată. Biserica Sfântului Nicolae din Poiana Siretului. Este vorba de o mică construcţie
de lemn de stejar ridicată la sfârşitul veacului al XIV-lea. Nu peste mult timp, s-a ridicat o
nouă biserică, din piatră, ale cărei urme se păstrează şi astăzi. În anul 1530, la porunca Iui
113
Petru Rareş, au Început lucrările pentru ridicarea, în apropiere, a celei de a treia biserici cu
hramul Sfântul Nicolae, care avea să înfrunte scurgerea veacurilor.
Probota s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea lui Petru Rareş şi a
familiei sale. Domnul i-a întărit toate daniile mai vechi primite de Biserica Sfântul Nicolae din
Poiana Siretului; totodată i-a dăruit alte câteva sate noi şi a înzestrat-o cu preţioase odoare.
Iliaş a dispus ridicarea în imediata apropiere a bisericii a unor locuinţe
domneşti, unde probabil că va fi venit uneori să se odihnească cu plăcere în puţinele sale,
clipe de răgaz. Cea mai surprinzătoare hotărâre a domnitorului a fost însă, aceea de a
transforma Probota în criptă domnească; în felul acesta se rupea cu tradiţia, statornicită încă
de pe vremea lui Ştefan cel Mare, ca domnii să fie îngropaţi numai la Putna. Se pare că
Grigore Roşca, viitor Mitropolit al Moldovei, văr primar al lui Petru Rareş, nu este cu totul
străin de această hotărire a domnului. Grigore Roşca a fost, dealtfel primul egumen al
Probotei, fiind pomenit şi în pisanie, iar într-o scrisoare de mai târziu, adresată călugărilor
mănăstirii el însuşi va arăta fără înconjur că l-a determinat pe Petru Rareş să purceadă la
construirea noului locaş bisericesc.
După moartea lui Petru Rareş, Mănăstirea Probota a avut o soartă vitregă. Nu
a trecut nici un veac de la clădirea ei şi biserica a fost prădată de tâlhari. Vasile Lupu a fost
acela care a refăcut acoperişul acestei biserici. Mai apoi Probota s-a bucurat de atenţia
mitropolitului Dosoftei, care a păstrat necontenit veneraţie pentru mănăstirea unde fusese
călugărit. Tot el, în 1677, a închinat Probota «sfintei monastiri a Domnului nostru» din
Ierusalim. Călugării greci însă, nu se vor îngriji prea mult de conservarea construcţiei în cele
mai bune condiţiuni. Dimpotrivă, nepăsarea şi nepriceperea au contribuit la deteriorarea
ctitoriei lui Rareş. O iniţiativă privind restaurarea picturii s-a dovedit până la urmă dintre cele
mai puţin fericite. Lucrările executate în 1844 au fost de proastă calitate, acoperind în bună
măsură (în altar, încăperea mormintelor şi naos) excelentele picturi originare din 1532. Tot în
veacul trecut, ferestrele cu elemente gotice, care luminau pridvorul şi pronaosul, au fost, unele
zidite în întregime, altele numai în parte.
Mănăstirea Probota a revenit în atenţia generală în 1904, odată cu serbările
prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. În acest an, piatra de
mormânt a doamnei Oltea a a fost transportată între zidurile Probotei, fiind apoi aşezată chiar
în imediata apropiere a mormintelor lui Petru Rareş şi soţiei sale. Ulterior, importante
îmbunătăţiri s-au adus bisericii prin grija Comisiunii Monumentelor Istorice.
Biserica este străjuită de puternice ziduri, care închid o incintă aproape pătrată
cu laturile de aproximativ 90 m. Pe latura estică se găsesc, la cele două extremităţi, câte un
114
turn pătrat, iar la mijloc se află poarta principală care conduce înăuntrul incintei. Deasupra
acestei porţi se înalţă o mică construcţie. Pe zidul exterior al acestei construcţii se mai vede,
încă, un tablou votiv reprezentând pe Petru Rareş cu familia sa, iar dedesubt observăm o
frumoasă stemă moldovenească, cu următoarea legendă: «Această mănăstire a făcut-o Petru
Voievod, la anul 7038 şi s-a îngrădit după moartea lui de doamna lui Elena, şi copiii ei Io
Iliaş Voievod şi Ştefan şi Constantin la anul 7058 luna septembrie 4» (1530, 1550).
Zidurile împrejmuitoare sunt construite din piatră de râu. Ele au grosimea de
1-1,10 m şi înălţimea a două etaje. În partea lor superioară se află un rând de metereze.
În zidul dinspre sud a fost rezervat un spaţiu nu prea mare în care a fost
construită o mică portiţă secretă din lemn masiv. Lângă acest zid s-au aflat cândva chiliile
călugărilor greci, mistuite la începutul veacului nostru de flăcările unui puternic incendiu. În
prezent, se mai observă, în apropiere, urmele unor beciuri.
Zidul apusean al incintei nu prezintă nici o caracteristică însemnată, excepţie
făcând un puternic contrafort situat la exterior.
Biserica este situată în jumătatea de nord a incintei, nu prea departe de casele
domneşti. Zidăria este din piatră brută.
Planul bisericii este cel clasic, comun construcţiilor bisericeşti din perioada
respectivă, adică cel triconc, fără a fi însă pronunţat. Ca elemente caracteristice, la exterior,
distingem: două contraforturi dispuse la unghiurile pridvorului. Alte două perechi de
contraforturi încadrează absidele laterale; absida principală este susţinută de un picior de
contrafort, aflat chiar sub fereastra altarului.
Absidele, poligonale, prezintă un număr diferit de laturi; cele mici au câte
cinci, iar cea mare şapte laturi. Toate sunt împodobite cu arcade oarbe, deasupra cărora sunt
dispuse două rânduri de ocniţe — mari şi mici. Ocniţele mici se prelungesc şi pe zidurile
drepte ale pronaosului, până în dreptul pridvorului. La partea inferioară, un soclu puternic
profilat înconjoară biserica; el are un dublu rol — constituind un element pitoresc deosebit şi
servind totodată pentru a mări rezistenţa zidurilor.
Acoperişul bisericii este lucrat din şindrilă, iar la capetele lui se observă două
mici boltituri. Turla bisericii se impune prin supleţe şi eleganţă. Pe cele opt laturi ale ei,
alternează ferestre mici dreptunghiulare cu contraforturi mici; ferestrele sunt aşezate în direcţia
arcurilor principale, iar contraforturile pe diagonală. Pe fiecare latură a turlei un rând de ocniţe
se înalţă peste arcadele duble.
Turla se înalţă pe două baze stelate, cu câte opt colţuri fiecare.
115
În interior, Biserica Probota este împărţită astfel : pridvorul, pronaosul,
încăperea mormintelor, naosul şi altarul. Fiecare din aceste încăperi sunt separate prin ziduri
groase.
În pridvor se pătrundea altădată prin două uşi. Acum uşa dinspre nord este
zidită, încât intrarea în biserică se face numai prin cea de la sud. La intrare, sus, în dreapta uşii
gotice, ne întâmpină pisania bisericii care glăsuieşte astfel : «Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul
Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu robul stăpânului meu lisus Hristos, Io Petru
Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan Vodă cel bătrân, a
binevoit domnia mea cu buna mea voie, în al patrulea an al stăpânirii (mele) împărăteşti, a
zidi acest hram întru numele arhiereului şi făcătorului de minuni Nicolaie, fiind egumen chir
Grigorie, în anul 7038 oct.» (1530).
Pridvorul are formă dreptunghiulară şi este acoperit de o boltă semicilindrică.
El este puternic luminat de cele opt ferestre, din care patru sunt dispuse în peretele vestic, iar
celelalte, câte două, pe pereţii laterali.
Printr-o frumoasă uşă construită în stil gotic pătrundem în pronaos, care are
tot formă dreptunghiulară. În această încăpere lumina se revarsă, mai puţin ca în pridvor, prin
cele patru ferestre mari gotice dispuse simetric pe pereţii sudic şi nordic. Elementul
caracteristic al pronaosului îl constituie, netăgăduit, bolţile sale originale şi foarte frumos
pictate. Pronaosul este împărţit în două părţi egale prin trei arcuri mari transversale, susţinute
de console angajate în zidurile laterale. La rândul lor, pe aceste arcuri, se înalţă altele ceva mai
mici, dispuse longitudinal, al căror rost este de a reduce planul central al bolţilor la un pătrat.
Cele două bolţi, care din afară nu pot fi zărite, se sprijină pe câte un sistem de opt arcuri ce se
întretaie, formând triunghiuri sferice.
Din pronaos se trece în încăperea mormintelor. Având câte o fereastră pe cele
două ziduri exterioare, această încăpere se remarcă prin bolta ei semicilindrică şi prin tâmpla
de lemn, alipită de zidul estic. Aici au fost depuse rămăşiţele pământeşti ale lui Petru Rareş şi
ale unor membri ai familiei. Astfel, chiar lângă peretele sudic se află o piatră de mormânt,
frumos lucrată, care ne arată că aici odihneşte ctitorul Probotei. Inscripţia de pe lespede are
următorul cuprins : «(Această groapă e a) iubitorului de Hristos, robul lui Dumnezeu Io Petru
Voievod, fiul bătrânului Ştefan, care (s-a strămutat) la veşnicele lăcaşuri veşnica lui
pomenire». Alături de Rareş a fost îngropată soţia sa Elena. Tot aici se mai găsesc mormântul
lui Ştefan Rareş şi piatra de mormânt a Oltei doamna, mama lui Ştefan cel Mare.
Partea centrală a bisericii — naosul — are două abside laterale în formă de
semicerc. Un frumos mozaic din marmură albă, roşie şi cenuşie se află chiar în dreptul turlei;
116
el contrastează cu pardoseala bisericii care în rest este din lespezi de piatră cenuşie. Bolta
naosului, ca şi la celelalte locaşuri bisericeşti construite în stil moldovenesc, nu prezintă vreo
caracteristică deosebită. Peste un prim sistem de patru arcuri în plin cintru, se înalţă un al
doilea sistem de arcuri dispuse diagonal. Pe aceste din urmă arcuri şi prin intermediul a patru
pandantivi, se înalţă turla cilindrică în interior şi octogonală în afară. Datorită acestei
construcţii, diametrul turlei a fost simţitor redus, ceea ce dă eleganţă bisericii şi sporeşte re-
zistenţa zidurilor la presiunea boltei. În fiecare absidă laterală este dispusă câte o fereastră prin
care pătrunde lumina în naos.
Absida altarului, încoronată de o boltă în sfert de sferă, are spre nord
proscomidiarul şi spre sud diaconiconul, luminate fiecare de câte o ferestruică. În absida
altarului lumina pătrunde printr-o fereastră dispusă în ax.
Meşterii care au înălţat Probota au respectat în mare parte normele stilului
moldovenesc, pe care le-au îmbinat cu fantezie şi măiestrie. Aprecierea potrivit căreia această
biserică reprezintă «o culme» în evoluţia stilului moldovenesc, exprimă un adevăr.
Probota îşi datoreşte faima, în egală măsură, şi picturii sale care uimeşte pe
orice vizitator. Ea se numără printre primele biserici din Moldova pictate în întregime, în
interior şi exterior. Astăzi, pictura originară nu se mai păstrează pretutindeni. Ea a avut de
înfruntat înainte de toate timpul, iar după aceea neîndemânarea restauratorilor. Cu prilejul
reparaţiilor din anul 1844, zugrăvelile din altar, încăperea mormintelor şi naos au fost refăcute,
astfel că pictura originară se mai păstrează doar în pridvor şi pronaos.
Cât priveşte pictura exterioară, nu cunoaştem vreo încercare de restaurare a ei.
Dar, cu timpul, datorită vânturilor şi ploilor, zugrăveala a dispărut, în prezent se pot observa
numai urme din ceea ce reprezenta cândva Imnul Acatist sau Arborele lui lesei. Lângă uşa de
intrare în pridvor se zăreşte, alături de un personaj neidentificat, chipul mitropolitului Grigore
Roşca, cum indică inscripţia.
Privind pictura interioară, în pridvor, se distinge scena picturală de căpetenie a
ansamblului Judecata de apoi, zugrăvită pe bolta încăperii. Este scena clasică, pe care o
cunoaştem, şi care probabil că, în Moldova, a fost pictată pentru prima dată aici şi la Humor.
În pronaos, ne găsim, de asemenea, în faţa unei picturi originale. Cele şapte
sinoade ale Bisericii, reprezentate în arcurile bolţilor, atrag de la început atenţia. Sub cele două
cupole mai găsim reprezentate figuri de heruvimi şi sfinţi, iar în pandantivi se observă mulţime
de apostoli, sfinţi şi episcopi. O impresie deosebită o produc scenele în care sfinţii sunt aşezaţi
pe verticală, cu scopul de a crea iluzia că zidurile se înalţă şi mai mult. Chipuri de sfinţi sunt
pictate atât în glafurile ferestrelor cât şi sub nivelul acestora.
117
Pictura din altar, încăperea mormintelor şi din naos este din 1844. În acel an, s-
a procedat la refacerea picturii. Este mai mult ca sigur că meşterii de atunci au zugrăvit noile
chipuri deasupra celor originare, respectând întocmai şi planul iconografic. Aşa, de pildă, sus
în cupolă se află Pantocratorul, iar dedesubt corul îngerilor; arhanghelii şi serafimii acoperă
pandantivii superiori, iar cei patru evanghelişti pandantivii inferiori.
În sfârşit, pe bolta altarului, distingem chipul Maicii Domnului cu pruncul Iisus
în braţe, iar pe pereţi — dispuse în trei registre — diferite scene reprezentând: Învierea
Domnului, Duminica Tomei, Spălarea picioarelor Domnului, Vindecarea slăbănogului, Cina
cea de Taină ş.a.
În genere, pictura nouă, în comparaţie cu cea originară, este de calitate
inferioară. Pe alocuri se zăreşte încă zugrăveala veche, care ne apare în toată splendoarea ei.
Pretutindeni unde se întâlneşte cu pictura veche, vizitatorul rămâne uimit de măiestria zugra-
vilor de la Probota. Ei nu numai că au realizat o îmbinare strălucită de culori, dar au reuşit să
redea cu naturaleţe şi realism zbuciumul sufletesc al personajelor, viaţa lor interioară.
Fără îndoială, toate elementele arhitecturale şi picturale de la Probota, create de
meşterii anonimi locali, înscriu această biserică între monumentele de mare valoare artistică
ale poporului nostru.
CAPITOLUL III
ASPECTE TEHNICE
118
Lucrarea „Bucovina – mirajul monumentelor religioase” este realizată în
PowerPoint 2000 şi conţine 205 slide-uri despre mănăstirile Bucovinei fie că au ctitorite de
Ştefan cel Mare sau nu. Ordinea de prezentare nu a fost aleatoare, ci conform hărţii de pe cel
de-al doilea slide.
Lucrarea conţine în proporţie de 90% imagini cu picturi, podoabe bisericeşti,
mănăstiri, etc. aceste imagini au fost scanate şi prelucrate cu programul Photo Impact. Pentru
adăugarea lor în lucrare, după prelucrare, au fost copiate direct în documentul putna.ppt pentru
a le putea salva ca Picture. Apoi ele au fost inserate ca Background pentru o mai bună
vizualizare a imaginii şi detaliilor, adică COPY – PASTE (în putna.ppt) – SAVE AS PICTURE
– FORMAT – BACKGROUND – FILE EFECTS – SELECT PICTURE – INSERT – OK –
APPLY / APPLY ALL.
Lucrarea are ca fundal sonor psalmii 8, 22, 33, 135, 137, 148 şi 149. Unele
slide-uri sunt mai deosebite, deoarece ele sunt însoţite de pisanii înregistrate şi prelucrate.
Fundalul sonor a fost introdus urmând calea: INSERT – MOVIES AND SOUNDS – SOUNDS
FROM FILE. Aceşti psalmi au fost selectaţi să însoţească o medie de 10 slide-uri. Acest lucru
a fost posibil urmând calea: EFFECT OPTIONS – TIMING – STOP PLAYING – AFTER
(număr dorit de slide-uri) – OK.
Textul a fost introdus pe background, dar fără ca privitorului să fie afectat,
având la dispoziţie un timp limitat de 3 secunde setat. De asemenea, textul este însoţit de
animaţie, dar care să respecte şi să fie în ton cu tema aleasă. Introducerea textului a urmat
calea: TEXT BOX – introducerea textului – SLIDE SHOW – CUSTOM ANIMATION – ADD
EFFECT – ENTRANCE / EMPHASIS / EXIT – selectare animaţie dorită. Pentru ca animaţia
să decurgă de la sine vom parcurge calea: START – WITH PREVIOUS / AFTER PREVIOUS
(atunci când imaginea era urmată imediat de informaţii). Se poate controla, de asemenea şi
viteza pe care s-o parcurgă o animaţie: VERY FAST, FAST, MEDIUM, SLOW, VERY SLOW.
Timpul de apariţie sau dispariţie a textului este setat astfel: TIMING – DELAY. Pentru alte
animaţii cum ar fi apariţia textului pe paragrafe, cuvinte sau litere se procedează în felul
următor: EFFECT OPTIONS – EFFECT – ANIMATE TEXT.
Trebuie să menţionez că şi pentru a insera sunet şi pentru a anima un text,
trebuie ca acesta să fie selectat printr-un simplu CLICK. Pentru a trece la o pagină nouă se
procedează astfel: FORMAT – SLIDE LAYOUT – selectare format de pagină dorit.
BIBLIOGRAFIE
1. „Analele Bucovinei”, Editura Academiei Române, an IV, 1/1997, 2/1997, Bucureşti
119
2. Barbu, N., Ionesi, L., „Ghid turistic - Obcinele Bucovinei”, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1987
3. Cândea, M., Bran, F., „Spaţiul geografic românesc”, Editura Economică, Bucureşti, 2001
4. Cianga, N., „România – geografia turismului”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2001
5. Coandă, G., „Spaţii de suflet: oameni, fapte, locuri din România”, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1985
6. Corlăteanu, D., „Mănăstirea Humorului”, Editura Cuvântul Nostru”, Suceava, 2000
7. Drăguţ, V., Nicolesco, C., „Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974
8. Diaconescu, M., „Biserici şi Mănăstiri ortodoxe”, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1998
9. Dornescu, M., Dornescu, V., „Soarele Moldovei 1504-2004”, Editura Optima, Iaşi, 2003
10. Efros, E., „Evaluarea potenţialului turistic al Bucovinei cu oportunităţi de implementare în
proceul didactic”, Editura Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava, 2001
11. Firuţa, C., Checiu, S., M., „Vizitaţi România”, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1997
12. Iacobescu, M., „Din istoria Bucovinei”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993
13. Iordan, I., „Ţările Europei: România – harta turistică rutieră”, Editura Garamond,
Bucureşti, 1995
14. Iordan, I., Bonifaciu, S., „România – ghid turistic”, Editura Garamond, Bucureşti, 1998
15. Moisescu, C., „Putna (album)”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982
16. Monoranu, O., Iacobescu, M., Paulencu, D., “Mic îndreptar turistic – Suceava”, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1979
17. Paradis, C., „Mănăstirea Putna”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1991
18. Pahomi, M., „Biserici şi schituri ortodoxe româneşti”, Suceava, 1998
19. Popa, C., „Comori de artă din România – Bălineşti”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981
20. „România – Biserici şi mănăstiri ortodoxe”, Editura Imprimeria Arta Grafică SA,
Bucureşti, 1998
21. „România – Schituri, Mănăstiri, Biserici”, Editura Royal Company, Bucureşti, 1999
22. Snack, O., Baron, P., Neacşu, N., „Economia turismului”, Editura Expert, Bucureşti, 2001
23. Senciuc, N., Mănăstirile Bucovinei – un simbol de identitate, continuitate şi unitate
naţională”, Grupul Editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, 2000
24. Vlasie, M., „Drumuri spre mănăstiri”, Editura Uranus, Bucureşti, 1992
25. Vlăsceanu, Gh., Ianoş, I., „Oraşele României”, Casa Editorială Odeo, Bucureşti, 1998
120
26. Williams, N., Wildman, K., „România şi Moldova”, Editura Lonely Planet, Melbourne,
2001
***Monitorul de Suceava, nr. 83, 9 aprilie 2004, p.3
***România turistică, revistă lunară, Bucureşti, 2002-2003
***România pitorească, revistă lunară, Bucureşti, 2002-2003
***Revista Bucovinei
***Bucovina… „arhipelagul mânăstiresc”, Tipărit la RA Monitorul Oficial
121

POTEN

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POTEN

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

POTENŢIALUL TURISTIC AL BUCOVINEI

Obcinele Bucovinei dispun de un potenţial turistic capabil să satisfacă

1.2. Potenţialul turistic antropic

1.3. Baza tehnico-materială

1.4. Potenţialul turistic al Sucevei

În Suceava amintirile ţâşnesc îmbelşugat, ca izvorul într-o fântână: Curtea

Pictura interioară este desfăşurată, în genere, potrivit normelor statornicite de

2.2. MĂNĂSTIREA MOLDOVIŢA

2.3. MĂNĂSTIREA SUCEVIŢA

2.4. MĂNĂSTIREA SLATINA

Mănăstirea Slatina, ctitoria şi necropola voievodului Alexandru Lăpuşneanul,

2.5. MĂNĂSTIREA RÂŞCA

Într-o poiană pitorească, situată la 12 km de oraşul Suceava, în direcţia nord-

2.7. MĂNĂSTIREA DIN BĂLINEŞTI

O importantă ctitorie este şi Biserica din Bălineşti a marelui dregător al lui

2.8. MĂNĂSTIREA PUTNA

2.8. MĂNĂSTIREA PĂTRĂUŢI

2.9 MĂNĂSTIREA VORONEŢ

În apropiere de oraşul Gura Humorului spre sud-vest, la 4 km, pe valea unui

2.10. MĂNĂSTIREA ARBURE

Înscriindu-se în rândul acelor monumente moldovene ale căror scene pictate au

2.11. MĂNĂSTIREA PROBOTA

S-ar putea să vă placă și