Bătălia de la Rovine

Planul bătăliei de la Rovine

Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395). Prima mare confruntare armată
între români şi otomani, desfăşurată în contextul expansiunii otomane în Balcani.

În 1393, oştile otomane conduse de sultanul Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402) cuceresc ţaratul
bulgar de Târnovo, ţarul Ivan Šišman (1371 – 1395) şi renumitul patriarh Eftimie fiind capturaţi.
Ca urmare, otomanii ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării, între
Nicopole şi Silistra, şi în Dobrogea, acolo unde unele posesiuni ale domnului Mircea cel Bătrân
(1386 – 1418), cum ar fi Silistra, ajunseseră în mâinile turcilor cu prilejul expediţiei îndreptate
împotriva lui Šišman.

Campania otomană în Ţara Românească, soldată cu înfruntarea de la Rovine, a avut probabil un

caracter de pedepsire, atât din cauza sprijinirii de către Mircea a rezistenţei sârbilor, la
Kosovopolje (1389), cât şi a alungării garnizoanei otomane din Karinovasî (azi Karnobat, la sud
de Munţii Balcani), în primăvara anului 1394, când domnul român a fost încurajat în acţiunea sa
de conflictul existent între Bayezid şi unii emiri seldjukizi din Asia Mică. Ca răspuns, Bayezid
întreprinde o amplă campanie la nordul Dunării, cu efective militare de peste 40 000 de oameni,
cărora li s-au adăugat detaşamentele vasalilor sârbi Ştefan Lazarević (1402 – 1427), Konstantin
Dragas (1355 – 1394/95) şi Marko Kraljević (1371 – 1394/95) (totalizând c. 8 000 de oameni).
Mircea dispunea de o oaste mult inferioară ca număr, estimată la c. 10 000 de ostaşi.

În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri împărţite

deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care
ar fi putut avea loc bătălia - 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai
1395 (izvoare bizantine) -, şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu. Unii istorici
(Şerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite una
pe Argeş, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395. Totuşi, istoricii Al. V. Diţă şi D. I.
Mureşan, susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare athonite
care se referă la moartea unui vasal al sultanului, Konstantin Dragas . Izvoarele vorbesc despre o
„rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat. Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape
de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii „Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe
faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala ţării trecea peste acest râu. O localizare
probabilă ar fi Ţuţuleşti (judeţul Argeş), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită
Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii populare despre o bătălie cu turcii dată cu
câteva zile înainte de sărbătoarea Sf. Parascheva (14 octombrie). În privinţa deznodământului
bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie
categorică a românilor, pare contrazis de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (înlocuirea lui
Mircea cu Vlad, pe tronul ţării). Studiile mai recente (D.I. Mureşan, 2003) nu exclud o victorie
turcească sau un deznodământ indecis.

Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din amândouă părţile au
murit mulţi oameni” şi că, la sfârşit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul lor,
cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se
putea vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Bayezid „s-a
spăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor
căzute”. Cronicarul bizantin Moxa nota şi el că „fu război mare, cât se întuneca văzduhul de
mulţimea săgeţilor, aşa de mult sânge se vărsa, cât erau văile crunte şi mai pierdu Bayezid oastea
lui cu totul”. Mircea nu a putut beneficia cum se cuvine de rezultatul victoriei, tronul său fiind
pus în discuţie de un nepot sau văr de-al său, Vlad, susţinut de noul domn al Moldovei, Ştefan, de
Polonia şi de otomani. Pentru scurt timp, Mircea şi Vlad I (1396 – 1397) îşi vor împărţi ţara,
având fiecare o reşedinţă proprie, pentru ca, ulterior, Mircea să-l înlăture definitiv pe Vlad.

Bibliografie
 Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, I (sec. XV-mijl. sec. XVII), întocmit de
Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmed, Editura Academiei, Bucureşti, 1966
 Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395. O dată importantă în istoria universală, Editura Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1995
 Idem, „Fuga” şi „restaurarea” lui Mircea cel Mare, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,
1995
 Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Humanitas, Bucureşti, 2004
 George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia,
Bucureşti, 2011
 Dan Ioan Mureşan, Avant Nicopolis : la campagne de 1395 pour le contrôle du Bas-
Danube în „Revue Internationale d’Histoire Militaire”, LXXXIII, Vincennes, 2003, p.
115 – 132
 Şerban Papacostea, Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane (sfârşitul secolului
XIV—1526) în Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea,
Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998