Desfiinţarea şi "autodizolvarea" partidelor politice

Fragil din punct de vedere organizatoric şi lipsit de susţinere populară, Partidul Comunist
Român a fost obligat în perioada 1944-1947 să adapteze strategia de front naţional,
acceptând să funcţioneze în cadrul unui sistem politic multipartidist. Spre deosebire de
celelalte state est-europene, în care competiţia politică era dezvoltată între forţele de
stânga şi opoziţie într-un cadru strict circumscris unui sistem politic cu partid hegemonic,
România a avut o situaţie diferită, care îşi are originea esenţială, în reuşita actului de la 23
august 1944.

Ca urmare, comuniştii s-au văzut obligaţi să accepte proliferarea grupărilor politice şi să

creeze un propriu front, renunţând a mai coabita cu formaţiunile politice democratice în
Blocul Naţional Democrat. Alături de structurile de front create şi administrate de PCR,
în această perioadă, din raţiuni diferite, Frontul Naţional Democrat (FND, format din
PCR, PSD şi formaţiuni de masă, precum, Frontul Plugarilor, Apărarea Patriotică,
Uniunea Patrioţilor, Sindicatele Unite, Comitetul Democrat Evreiesc, Uniunea Populară
Maghiară), respectiv Blocul Partidelor Democrate (cartel electoral format de PCR,
împreună cu PSD, fără reprezentanţii istorici ai acestuia, reuniţi în Partidul Social
Democrat Independent (1), PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Partidul
Naţional Popular, partid creat de PCR din Uniunea Patrioţilor în ianuarie 1946, şi Frontul
Plugarilor), au funcţionat şi alte numeroase partide politice. Unele, cele istorice, Partidul
Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, tradiţionale şi democrate, s-au reorganizat
şi au început să funcţioneze imediat după 23 august 1944. Altele au fost create şi
sponsorizate de către PCR, pentru a rupe din susţinerea şi electoratul acestor partide.
Acestea au proliferat în perioada preelectorală şi au funcţionat ca supape pentru tactica
electorală a PCR. Ca urmare, atunci când s-au acordat semne pe listele electorale, au
apărut nume de organizaţii politice precum: Partidul Radical al Micii Burghezii, condus
de N.N. Matheescu, Frontul Muncii raţionalizate, Frontul Apărătorilor Patriei, Partidul
Românesc al Luptătorilor (condus de Scarlat Băluţă), Partidul Unităţii Naţionale (condus
de avocatul Virgil Serdaru), Partidul Liber Democrat (lider Ioan Gheorghe Vlădoianu),
Gruparea Generaţiei de Foc (condusă de maior Zamfir, Partidul Ţărănesc Democrat
(disidenţă a PNŢ, condusă de dr. Nicolae Lupu) (2). Toate aceste partide au funcţionat
doar în perioada electorală, ele dispărând imediat după alegeri. Obligaţi să accepte până
la alegeri funcţionarea într-un sistem politic multipartidist, în care au asumat un rol
hegemonic, comuniştii au declanşat o acţiune brutală de suprimare a partidelor politice
democratice.

Anul 1947 a cunoscut cinci mari campanii de arestări pe motive politice. Primele două,
din martie şi mai au vizat persoanele "vinovate" de eşecul comunist în alegeri, în special
simpatizanţi şi membrii locali ai PNŢ şi PNL. Arestările şi internările în penitenciare nu
s-au făcut în baza unor procese, ci în urma emiterii a două ordine secrete ale MAI, nr. 18
000, respectiv 50 000, din martie şi mai 1947. De acum poliţia secretă îşi intră în rol
devenind principala instituţie mandatată cu eliminarea "duşmanilor democraţiei", cu sau
fără suport juridic legal. Apoi, Partidul Naţional Ţărănesc a făcut obiectul a trei valuri de
arestări derulate în cursul

Note de subsol:

(1) După ce la 9-10 februarie CC al PSD a convocat Congresul partidului pentru 10

martie, în interiorul acestuia s-a dat o luptă aprigă între reprezentanţii unei opţiuni de
participare independentă (Titel Petrescu) şi cei ai participării pe listă comună cu
comuniştii (Rădăceanu şi Voitec) în alegeri. În urma victoriei ultimilor, partidul s-a
scindat, Titel Petrescu formând un nou partid, cu care ulterior s-a aliat cu PNL şi PNŢ;
vezi pe larg Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, pp.
152-153.

(2) Au fost publicate în "Monitorul Oficial", nr. 188/1946 liste cu 80 de semne electorale
alocate diferitelor grupări
politice pentru alegerile din noiembrie 1946; vezi ANIC, fond Ministerul Justiţiei, dosar
nr. 16/1946, ff. 65-66
lunilor iulie, august şi decembrie. Procesul a început prin iniţierea "operaţiunii Tămădău",
căreia îi vor cădea victime o parte dintre fruntaşii PNŢ. Înscenarea acestei încercări de
părăsire a teritoriului ţării a fost motivul pentru care guvernul a decis nu doar dizolvarea
acestui partid şi judecarea liderilor săi, ci şi masive arestări ale membrilor şi
simpatizanţilor. Mai mult, aceste campanii de arestări au pregătit terenul îndepărtării
ultimei instituţii ce mai lega România de democraţie, monarhia. Începută în vara anului
1947, prin desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în urma operaţiunii pusă la cale la
Tămădău, de către structuri comunizate ale serviciilor de informaţii (3), campania de
desfiinţare a partidelor politice din România a continuat până în anul 1953, atunci când
au fost eliminate ultimele astfel de structuri, prin autodizolvarea Frontului Plugarilor şi
Uniunii Populare Maghiare în PCR. În fapt destructurarea sistemului partidist a fost o
preocupare constantă a liderilor comunişti de-a lungul anilor 1947-1952.

După dizolvarea PNŢ, prin înscenarea unui nou proces al marii trădări naţionale, au
urmat presiuni asupra Partidului Naţional Liberal. Ambele formaţiuni liberale au fost
puse mai întâi în imposibilitatea de a funcţiona. Cea tradiţională, condusă de Constantin
Dinu Brătianu, a fost afectată de valurile de arestări şi a decis să îşi înceteze pentru o
perioadă activitatea politică, în condiţiile în care, lipsiţi de posibilitatea de a se manifesta
public, prin presă sau întruniri, orice iniţiativă punea în pericol integritatea membrilor săi.
Protestele înaintate de către liderii liberali guvernului Groza (mai ales cele din iulie 1947,
cu prilejul respingerii Planului Marshall, şi octombrie acelaşi an, împotriva încercărilor
de suprimare a ziarului "Liberalul") n-au adus nici un rezultat pozitiv. Pe fondul
accentuării măsurilor represive (4), a eliminării din listele Parlamentului a celor trei
deputaţi liberali - din cauza neprezentării acestora la şedinţe -, conducerea Partidului
Naţional Liberal a luat decizia de a se înceta activitatea organizaţiilor. Justificarea
hotărârii: pentru a nu expune şi mai mult pe membrii acestora la teroarea comunistă.
Acest lucru s-a produs prin emiterea unei circulare, în noiembrie 1947, a liderului PNL
Dinu Brătianu, odată cu încetarea apariţiei oficiosul partidului "Liberalul". Procesul de
eliminare din viaţa publică a personalităţilor liberale a continuat şi în următorii ani,
apogeul fiind atins în noaptea de 5-6 mai 1950, când majoritatea demnitarilor români din
perioada interbelică au fost arestaţi (5). Această barbară acţiune represivă a fost
întreprinsă împotriva unor persoane în vârstă, lipsite de posibilităţi economice, pedepsite
prin numeroase măsuri administrative şi care erau de multă vreme sub supravegherea
strictă a organelor de Securitate.

Pe de altă parte, Partidul Naţional Liberal-Gheorghe Tătărescu, chiar dacă a colaborat cu

PCR, a avut parte de o soartă similară. Din primăvara anului 1947, liderul acestuia,
Gheorghe Tătărescu a început să critice unele dintre măsurile guvernului (legea oficiilor
industriale, dar şi alte iniţiative economice), publicând un memoriu în acest sens. Reacţia
sa a fost tratată cu asprime de liderii comunişti, care l-au obligat să demisioneze din
guvern, în noiembrie 1947.

Chiar dacă a predat conducerea partidului lui Petre Bejan, cel care alături de alţi deputaţi
liberali din Cameră s-a delimitat de acţiunile lui Tătărescu, în încercarea de a asigura
supravieţuirea partidului, el nu a putut opri represiunea împotriva acestuia (cu toate că în
28 martie 1948, cu

Note de subsol:

(3) Vezi Claudiu Secaşiu, Operaţiunea Tămădău (14 iulie 1947). Un document inedit, în
Romulus Rusan (ed.), Anul 1947 - căderea cortinei, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1997, pp. 558-569; idem, Preliminariile asaltului final asupra PNŢ. Contribuţia
organelor de informaţii (1945-1947), în Ibidem, pp. 530-543.

(4) În noiembrie a fost dată sentinţa în procesul Maniu, iar liberalii tătărescieni au fost
eliminaţi din guvern.

(5) Două studii cuprinse în vol. Memoria închisorii Sighet, Romulus Rusan (ed.),
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999 tratează pe larg această problematică. Actele
în temeiul cărora s-au derulat acţiunile de urmărire poliţienească a demnitarilor se
regăsesc în studiul lui Claudiu Secaşiu, Contribuţii privind distrugerea elitei politice
româneşti, pp. 239-266. Consecinţele acestei acţiuni şi drama demnitarilor sunt tratate pe
larg şi nuanţat la Andreea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace,
mod de acţiune, pp. 153-238.
prilejul alegerilor PNL a obţinut 7 mandate din 414). Sub conducerea lui Bejan, fără
activitate politică, sub stricta supraveghere a Securităţii, această aripă a PNL a
supravieţuit până la începutul anilor cincizeci, când liderii săi au fost arestaţi (6).

O soartă similară a avut şi Partidul Social Democrat. Aripa sa colaboraţionistă a fost

înghiţită de PCR, în două etape, în toamna anului 1947 - atunci când s-a convenit asupra
unificării, cu prilejul Congresului PSD - şi în 21-22 februarie 1948, atunci când cele două
partide au format Partidul Muncitoresc Român. Pe de altă parte, PSDI a supravieţuit până
în 1948-1949, atunci când liderii săi au fost arestaţi. Mai întâi Constantin Titel Petrescu,
în mai 1948, apoi întregul Comitet Executiv, în iunie 1949 şi în lunile care au urmat.
Procesul împotriva liderilor social-democraţi s-a desfăşurat în ianuarie 1952 şi a
consfinţit legalitatea deţinerii acestora, condamnările primite, muncă silnică pe viaţă sau
temniţă grea pentru perioade de 10-25 ani, fiind pronunţate pentru că ar fi intenţionat să
spargă unitatea clasei muncitoare (7).

Celelalte organizaţii cu un caracter politic şi obştesc, create sau îngăduite de către PCR,
au dispărut din viaţa publică treptat, în urma unor decizii luate de Secretariatul Biroului
Politic al PMR. Mai întâi, în 1949, a fost discutată dizolvarea Partidului Radical
Ţărănesc. În fapt, liderii PMR au decis autodizolvarea acestuia, fără ca să fie şi enunţat
un comunicat în acest sens (8). O mai lungă discuţie s-a purtat în jurul autodizolvării
Partidului Naţional Popular. După ce la 28 ianuarie 1949, secretariatul Biroului Politic al
CC al PMR a decis desfiinţarea acestuia şi vărsarea cadrelor sale, sub coordonarea unei
comisii conduse de Miron Constantinescu, în PMR(9), în 7 februarie problema nu era
încă tranşată, Secretariatul urmând să îşi dea acordul pentru publicarea rezoluţiei de
autodizolvare în presă (10). În 12 martie 1949, discuţia a fost reluată şi pentru că Teohari
Georgescu a propus ca în contextul dizolvării PNP să fie desfiinţate şi PSDI, PNL-Bejan
şi PNL-Brătianu. Susţinut de Gheorghiu-Dej, care a subliniat că "existenţa unor astfel de
partide este incompatibilă cu conţinutul regimului nostru", Georgescu a supralicitat,
considerând că trebuie realizat acest lucru imediat (11). În cele din urmă, aşa cum am
văzut, autodizolvarea acestor rămăşiţe ale partidelor istorice s-a petrecut mai târziu, însă
PNP a fost dizolvat în martie, ziarul "Naţiunea" fiind şi el desfiinţat în aprilie 1949.

Ultimele structuri desfiinţate de către PMR au fost cele care, fără a fi fost partide politice,
au îndeplinit funcţiuni similare acestora, Uniunea Populară Maghiară şi Frontul
Plugarilor. Ambele au fost dizolvate în PMR în 14 ianuarie 1953, cadrele lor, arhivele şi
tot ceea ce le aparţinea trecând la PMR. Tot atunci şi-au încetat activitatea: Comitetul
Antifascist German, Comitetul Democrat Evreiesc, Comitetul Popular al populaţiei Ruse
şi Ucrainiene, Comitetul Democrat Albanez, Comitetul Democrat Grec, Comitetul
Democrat Bulgar, Comitetul Democrat Sârb, Comitetul popular al populaţiei tătare şi
turce, organizaţiile culturale "Casa Polonă" şi "Colonia Cehoslovacă", toate aceste
organizaţii fiind integrate în diversele structuri ale PMR (12). Se consfinţea astfel
monolitismul politic în România.

Note de subsol:

(6) Virgiliu Ţârău, Noaptea demnitarilor. Partidele politice de opoziţie în vizorul

Securităţii, ianuarie-mai 1950, în Călin Vulcu-Morar, Călin Florea (editori), Naţiune şi
Civilizaţie, Târgu-Mureş, 2002, pp. 405-419.

(7) Vezi discuţia la Nicoleta Ionescu Gură, Stalinizarea României, Republica Populară
Română 1948-1950: transformări instituţionale, Bucureşti, Editura All, 2005, pp. 70-82.

(8) Stenogramele Biroului Politic al CC al PMR 1949, vol. II, Bucureşti, Arhivele
Naţionale ale României, 2003, pp. 305-309.
(9) Vezi ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 6/1949; proces-verbal al şedinţei
Secretariatului, din 28 ianuarie 1949.

(10) Ibidem, dosar nr. 11/1949; proces-verbal al şedinţei Secretariatului, 7 februarie

1949.

(11) Ibidem, dosar nr. 22/1949.

(12) Ibidem, dosar nr. 107; ibidem, dosar nr. 108/ 1953, passim.