Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza.

A urmat clasele primare

în localitatea natală, iar cele secundare la Coştei, Lugoj şi Colegiul maghiar reformat din Orăştie.
Între anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Budapesta.
Din 1905 îşi continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial şi Economie
Politică din Leipzig. În 1907 Groza îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice cu distincţia magna
cum laudae. La întoarcerea în ţară, Groza a practică avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De
asemenea, se implică în viaţa Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei
Sibiului din 1911.
Cariera politică o începe în Partidul Naţional Român, unde are ocazia să fie alături
de liderii mişcării naţionale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-
Pop, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu. Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a
participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai
românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care
„decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.”
La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal,
Petru Groza este ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăseşte partidul împreună cu
gruparea condusă de Octavian Goga şi se înscrie în Partidul Poporului pe 17 aprilie. Formaţiunea
prezidată de generalul Alexandru Averescu fusese chemată la putere de regele Ferdinand
I datorită manevrelor de culise întreprinse de fruntaşul liberal Ionel Brătianu pentru a determina
căderea cabinetului Blocului Parlamentar, coaliţie politică din care făcea parte şi PNR . În
guvernul generalului Averescu, Groza este numit ministru de stat fără portofoliu (16 aprilie - 13
decembrie 1921).
La alegerile din martie 1922 şi cele din mai 1926 este din nou ales deputat pe
listele Partidului Poporului. Manevrele lui Brătianu îl aduc din nou pe generalul Averescu la
putere. În noul cabinet, Groza primeşte portofoliul Lucrărilor Publice. Îndeplineşte această
funcţie până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca ministru de stat fără portofoliu. Politica de
independenţă din activitatea guvernamentală îl determină pe Brătianu să intre în conflict cu
generalul Averescu, motiv pentru care fruntaşul liberal a intervenit pe lângă regele Ferdinand
pentru a determina căderea guvernului.
 Dezamăgit de viaţa politică internă, pleacă într-un exil autoimpus la Deva, pentru a se
dedica afacerilor sale. Revine pe scena publică pe 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul
Plugarilor. Aceasta era o formaţiune politică minoră, care se situa pe stânga eşichierului politic.
Imediat, acest partid a intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist, care se afla în
ilegalitate în acele vremuri. În localitatea natală a lui Petru Groza, pe 24 septembrie 1935 a fost
semnat acordul pentru înfiinţarea Frontului Popular Antifascist între MADOSZ şi Frontul
Plugarilor, ambele formaţiuni fiind satelite ale comuniştilor. Trei luni mai târziu, aceleaşi două
partide, împreună cu Blocul Democratic şi Partidul Socialist, s-au întrunit la Ţebea, unde, sub
gorunul lui Horea şi mormântul lui Avram Iancu, au încheiat un acord prin care se angajau să
lupte în comun împotriva pericolului fascist.
În următorii ani, formaţiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului
Comunist. În 1943, participă la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist. Pe 20 iunie 1944, a
susţinut formarea coaliţiei Blocului Naţional Democrat între PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Groza a
revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl
demite din fruntea statului şi îl arestează pe mareşalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieşit din
alianţa cu Germania. Şeful statului numeşte un nou guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu
generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un
reprezentant.
Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care
stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în
lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea
dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România
devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate.
La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia
România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%.
 Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de
colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă
coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în
care FND a pornit o uriaşă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul
Plugarilor a aderat la noua coaliţie politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4
noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică” .
Atât liderii de la Moscova, cât şi comuniştii autohtoni, au considerat că
personalitatea şi carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în faţa lumii occidentale. În noul
cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Cu toate
acestea, crizele provocate de comunişti şi socialişti au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a
văzut nevoit să îşi depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Şef al noului cabinet a fost numit
generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza şi-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.