La începutul secolului al XX-lea, Rusia era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituție, nici

parlament. Forma de guvernământ, cea a absolutismului monarhic, aparținea unei epoci revolute în cea
mai mare parte a continentului european. Funcționarii nu depuneau jurământul de fidelitate statului, ci
direct țarului. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea
țarului sau simpla exprimare a dorinței de a vedea schimbat regimul consituiau delicte majore. Măsurile
extreme de control, supraveghere și represiune a populației, puse în practică prin intermediul
Departamentului Poliției de Stat creat în 1880 în urma unui atentat terorist la viața țarului Alexandru al II-
lea, făceau din Rusia țaristă un prototip al statului polițienesc modern. Unul dintre șefii Departamentului
Poliției de Stat transpune această ruptură între stat și societate în termenii unui adevărat război: „Există un
popor și o autoritate a statului și aceasta din urmă este în permanență amenințată de cel dintâi... Prin
urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o amenințare la adresa autorității statului. Iată
de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăți”.
Preludiul
Tentativele de reformă din prima decadă a secolului al XX-lea, cauzate de intensificarea contestării
sistemului, deseori în forme violente, și de consecințele catastrofale a înfrângerii în războiul ruso-japonez
din 1905, au fost considerate insuficiente de opoziția nerăbdătoare să obțină libertăți și drepturi politice
comparabile cu cele de care se bucurau națiunile Europei occidentale. Primul prim-ministu din istoria
Rusiei, Serghei Witte, l-a avertizat pe ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, despre pericolul ca aceste
cereri nestăvilite să se transforme într-o revoluție care să răstoarne întreg regimul politic: „Progresul
omenirii este de neoprit. Ideea de libertate va triumfa, dacă nu pe calea reformelor, atunci prin revoluție.
Dar în această ultimă eventualitate, ea va lua naștere din cenușa unei istorii de o mie de ani, care va fi
distrusă. Bunt-ul rusesc [răzvrătirea], nătâng și nepăsător, va mătura totul în calea lui, nelăsând în urmă
decât praful și pulberea. Ce fel de Rusie se va naște din această încercare nemaiîntâlnită depășește puterea
imaginației omenești: grozăviile bunt-ului rusesc pot întrece tot ceea ce a cunoscut istoria. E cu putință ca
o intervenție străină să sfâșie țara. Încercările de a da viață idealurilor socialismului teoretic – care sunt
sortite eșecului, dar vor fi fără îndoială puse în practică – vor distruge familia, credința, proprietatea,
temeliile legii”.
După momentul critic al anului 1905, marcat de greve generale și de ciocniri violente între manifestanți și
forțele represive, Nicolae al II-lea a fost nevoit să accepte o serie de reforme care ar fi transformat într-un
final Imperiul autocrat într-o monarhie constituțională. Împărțirea responsabilității guvernării cu o Dumă
de Stat din ce în ce mai îndrăzneață a eșuat însă lamentabil datorită firii oscilante a țarului, adeseori
influențat de elementele conservatoare din anturajul său. Așa că în preajma Primului Război Mondial,
Rusia se găsea într-o situație explozivă, cu un regim vetust din ce în ce mai contestat. Decizia pripită a
Rusiei de a intra într-un război care s-a dovedit a fi unul de uzură, cu înfrângeri catastrofale în fața
armatelor germane, a erodat încrederea în regim, încurajând radicalizarea elementelor revoluționare.
Instituția monarhiei, altădată pilonul principal al regimului, se afla într-o criză de popularitate agravată de
firea slabă a țarului Nicolae al II-lea și de originea străină a țarinei Alexandra Feodorovna. Fiind născută
nemțoaică, în patria principalului inamic al Rusiei, țarina a jucat rolul de țap ispășitor pentru poporul rus
cam în aceeași măsură în care regina Maria Antoaneta a Franței, cu originea ei austriacă, l-a jucat la 1789.
Poate că situația ar fi fost ținută sub control dacă armata s-ar fi aflat la dispoziția regimului. Însă cu ea
cantonată la sute de kilometri distanță, prinsă într-un război sângeros de ofensive și contraofensive ample,
revoluționarii au putut să se desfășoare fără mari probleme în spatele frontului.
Evenimentele
Cum se întâmplă adesea în istorie, vremea a jucat un rol important în evenimentele din februarie 1917.
După o iarnă teribilă, a urmat o încălzire neobișnuită pentru Sankt Petersburg (rebotezat în anii războiului
în Petrograd, pentru că vechea denumire avea o rezonanță mult prea germanică), cu temperaturi de +8
grade. În documentarele de epocă se pot vedea mulțimile de protestatari adunate sub un cer strălucitor.
Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce într-un final va duce la abdicarea țarului și la instaurarea
unei republici parlamentare l-a reprezentat marșul femeilor prilejuit de aniversarea pe 23 februarie 1917 a
Zilei Internațională a Femeii. Rigorile economiei de război aveau repercusiuni crunte asupra populației
civile, ce suferea în urma unei penurii cronice de alimente. La scurt timp, marșul s-a transformat într-un
protest spontan, axat pe revendicarea pâinii cea de toate zilele. Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la
uriașele ateliere mecanice Putilov. Un martor al evenimentelor din zilele respective, britanicul Herbert
Stewart, tutorele nepoților țarului Rusiei, își nota în jurnal caracterul spontan și anarhic al manifestațiilor
de revoltă îndreptate împotriva autorităților. „Revolta și dezordinea domneau pe străzi, și cred că asta e
cea mai bună descriere a unei revoluții: poporul spărgea magazine, prăda brutăriile; femeile, mai ales.
Răsturnau tramvaiele, construiau baricade din lemn și pietre de pavaj”, consemna Herbert Stewart.
Trei zile mai târziu, puhoiul de oameni ajunge la peste 250.000 de manifestanți, atât muncitori intrați în
grevă generală, dar și femei și studenți. Simțind că situația scapă de sub control, autorităție ordonă în mod
imprudent trupelor de cazaci să intervină în forță pentru a dispersa mulțimea. La final, peste 40 de
cadavre sunt presărate pe caldarâmul din Piața Znameski. Vestea sângeroaselor incidente i-a revoltat pe
soldații incartiruiți în cazarma de la Petrograd. Majoritatea din cei 140.000 de soldați erau rezerviști de
30-40 de ani, civili până în urmă cu puțin timp. Răzvrătirea garnizoanei Petrogradului reprezintă
momentul hotărâtor al Revoluției din februarie, capitala Imperiului scăpând de sub controlul regimului
țarist.
În perioada imediat următoare ia naștere un sistem de putere duală, dvoelastie, care durează până în
octombrie. Duma de Stat continua să funcționeze alături de nou înființatul Soviet din Petrograd dominat
de militari. Din cei 3000 deputați, 2000 erau soldați. Asta arată în ce măsură Revoluția din Februarie a
fost de fapt în primele ei faze, o revoltă a soldaților. Ca organ de putere executivă, Comitetul Provizoriu
al Dumei (denumit ulterior Guvern Provizoriu) se calcă pe bătături cu Ispolkom-ul dominat de socialiști
(Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd). La 2 martie, în urma presiunilor exercitate de proprii
generali, țarul Nicolae al II-lea abdică în favoarea fiului său de numai 12 ani, țareviciul Alexei. Regența
urma să fie asigurată de fratele său, Mare Duce Mihail. Nicolae a crezut că doar așa se poate continua
războiul, neluînd în considerare o pace separată cu germanii ce i-ar fi permis să folosească trupele de pe
front pentru a restabili controlul Coroanei. Din cauza bolii fiului său (hemofilie) se va răzgândi, hotărând
să cedeze coroana direct fratelui său Mihail. Decretul de abdicare semnat de Nicolae al II-le este transmis
în aceeași zi Dumei de la Petrograd: „În zilele marii lupte împotriva inamicilor străini, care încearcă de
aproape trei ani să ne înrobească patria, Domnul Dumneze s-a milostivit să trimită Rusiei o nouă și grea
încercare. [...] În aceste zile hotărâtoare pentru viața Rusiei, Noi considerăm că ține de datoria Noastră să
asigurăm poporului Nostru cea mai strânsă unitate cu putință și o consolidare a tuturor forțelor naționale.
[…] În înțelegere cu Duma Imperială, am hotărât să renunțăm la Tronul Imperial Rus și să depunem
puterea supermă. Cum nu dorim să Ne despărțim de iubitul Nostru fiu, transmitem succesiunea fratelui
Nostru, Marele Duce Mihail Aleksandrovici. [...] Îl povățuim pe fratele Nostru să conducă afacerile de
stat în deplină și inviolabilă unitate cu reprezentanții poporului din corpurile legiuitoare, după acele
principii care vor fi stabilite de ei. […] Îi îndemnăm pe fiii credincioși ai patriei să-și îndeplinească
datoria sfântă, să se supună [noului] țar în greul moment de restriște națională și să-L ajute ca, împreună
cu reprezentanții poporului, să conducă Imperiul Rus pe calea victoriei, prosperității și gloriei, Domnul
Dumnezeu să ajute Rusia!”
Partidele
Principalii actori politici ce-și revendică accesul la putere în Rusia revoluționară sunt partidele, de facturi
și de orientări ideologice extrem de variate, de la anarhiști de extremă stânga, la naționaliști de extremă
drepta. Într-un final, patru mari tabere își vor disputa întâietatea pe scena politică.
1.Partidul Constituțional Democratic, principalul exponent al curentului politic liberal. Membrii lui
numiți cadeți, după abrevierea K-D a partidului, proveneau în special din rândurile profesiunilor liberale
(universitari, avocați, medici), din nobili cu vederi reformiste și chiar din foști socialiști dezamăgiți. Își
propuneau introducerea unor refome ample în societate, bazate pe o constituție democratică care ar fi
urmat să asigure drepturi și libertăți civile tuturor, indiferent de religie, naționalitate sau de extracție
socială. Într-o țară dominate de un climat antisemit virulent, tradus în pogromuri recurente, cadeții făceau
notă discordantă prin sprijinirea activă a obiectivului emancipării evreilor. Își doreau emularea instituțiilor
și economiilor occidentale, prin accentul pus pe industrializare și pe proprietatea privată. În această
privință, cadeții reprezentau cei mai importanți agenți ai modernizării Rusiei. Deși proporția lor în Duma
de Stat scăzuse de la primele alegeri din 1905, au ajuns să controleze cinci portofolii în Guvernul
provizoriu, inclusiv pe cel de prim-ministru, prin prințul Gheorghi Lvov și ministerul de externe, prin
liderul partidului, istoricul Pavel Miliukov. Alți reprezentanți de marcă ai partidului sunt istoricul
Aleksandr Kornilov, contesa Sofia Panina ce va ocupa funcția de vice-ministru al Educației, orientalistul
Sergei Oldenburg, ministru al Educației în Guvernul Provizoriu și Vladimir Dmitrievich Nabokov, tatăl
ilustrului scriitor și secretar în Guvernul Provizoriu.
2.Partidul Socialist Revoluționar, combina ideile socialiste predominante în rândul intelighentiei, cu un
tip de țărănism prin care încerca să pătrundă în lumea rurală ce forma 85% din populația Rusiei. Membrii
lui erau cunoscuți sub numele de eseri, de la abrevierea numelui partidului (S.R.). În prima parte a
activității lor, arma politică principală era terorismul îndreptat împotriva agenților regimului țarist. După
1909 își mai moderează tonul, iar Revoluția din 1917 îi propulsează într-o alianță de conjunctură alături
cadeți în Guvernul Provizoriu. Liderul și teoreticianul partidului este Viktor Cernov care va ocupa funcția
de ministru al Agriculturii în guvernul condus de cealaltă figură importantă a eserilor, avocatul
Aleksander Kerenski.
3.Menșevicii, facțiune apărută în urma rupturii din Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia produsă
la al doilea congres organizat în 1903 în străinătate. Titulatura lor este înșelătoare pentru că deși
menșevici derivă de la un cuvânt rus ce înseamnă minoritate, ei reprezentau majoritatea din cadrul
partidului. Fideli tezelor marxiste, menșevicii doreau schimbarea regimului țarist printr-o revoluție
democrat burgheză care ar fi urmat să asigure tranziția spre următoarea etapă, cea a dictaturii
proletariatului. Erau ceva mai moderați și mai înclinați de a colabora cu partidele liberal-burgheze decât
rivalii lor politici, bolșevicii. Ocupau cele mai multe locuri, 23, în cadrul Comitetul Central și Executiv al
Întregii Rusii (CCE), organul executiv al Sovietul de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din întreaga
Rusie ce înlocuise Ispelkom-ul. Menșevicii vor ocupa două protofolii în Guvernul provizoriu, cel al
Ministerului Muncii prin Matvei Skobelev și cel extrem de important în dinamica revoluționară, al
Ministerului Poștei și Telegrafului, prin gruzinul Irakli Tsereteli. Liderul menșevicilor este ziaristul Julius
Martov, vechi prieten și mentor al unui alt menșevic celebru, Lev Troțki, ce mai târziu va defecta la
bolșevici.
4.Bolșevicii, reprezenta facțiunea radicală a Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia de care se va
rupe în celebrul congres din 1903. Deși o minoritatea în rândurile marxiștilor ruși, ei s-au autointitulat
bolșevici după cuvîntul rus de înseamnă „majoritate”. Ca obiectiv principal își propuseseră la fel ca
menșevici instaurarea dictaturii proletariatului, însă spre deosebire de aceștia nu aveau încredere în
conștiința de clasă a muncitorilor și doreau ca revoluția să fie condusă de un grup restrâns de profesioniști
fanatici. Modul de conducere urma să fie cel al „centralismului democratic”, concept ce camufla viziunea
lor asupra unei guvernări autoritare, asigurată de o elită revoluționară. Liderul lor este revoluționarul de
profesie Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut sub numele de Lenin. Alte figuri importante ale bolșevicilor
sunt Kamenev, Zinoviev, Buharin, Troțki și Stalin, cu toții jucând roluri extrem de importante în
evenimentele ulterioare.
Reformele
Statul, așa cum supusul rus îl cunoscuse toată viața lui, s-a prăbușit în decurs de câteva zile. Primele
instituții desființate au fost cele represive. La 4 martie guvernul a dizolvat Departamentul Poliției, Ohrana
și Jandarmeria, înființând miliții cetățenești subordonate zemstvelor (consilii locale de autoadministrare
introduse în 1864) și consiliilor municipale. Armata scapă de controlul guvernului, trecând în cel al
Sovietelor prin politizarea ei în urma Ordinului nr. 1 emis abuziv de Ispolkom, ce-și aroga un rol
legislativ. Rapiditatea dezintegrării statului rus în acele zile de efervescență revoluționară, fluiditatea
schimbărilor sau provizoratul dominant sunt surprinse de Kerenski în amintirile sale: „«Revoluția» era un
cuvânt care nu se putea aplica celor ce se petreceau în Rusia... O întreagă lume, lumea legăturilor
naționale și politice se scufundase și dintr-o dată toate programele politice și tactice, oricât de îndrăznețe
și de bine concepute ar fi fost ele, păreau să plutească în aer, lipsite de obiect și de utilitate.”
Deși Guvernul Provizoriu exercita un control politic mai mult teoretic decât efectiv, programul de
reforme adoptat în cele câteva luni de zile în care a funcționat este realmente impresionant. Au fost
eliberați prizonierii politici, s-a pus capăt cenzurii, decretându-se libertatea de exprimare absolută, s-a
abolit pedeapsa cu moartea, s-au anunțat alegeri libere pentru Adunarea Constituantă bazate pe votul
universal, egal și direct, s-au pus capăt discriminărilor etnice și religioase. S-au sădit germenii
democrației participative. Pe tot cuprinsul Rusiei, diferitele corpuri sociale, precum cele ale țăranilor,
muncitorilor și soldaților, s-au organizat în consilii, comitete și asociații profesionale libere de controlul
statului. Rusia se îndrepte cu pași rapizi spre calea democrațiilor liberale occidentale, depășindu-le chiar
pe alocuri prin îndrăzneala reformelor, tipică tuturor regimurilor revoluționare. Guvernarea autocratică
părea să rămână o amintire nefericită a trecutului, iar democrația constituțională se contura la oprizont ca
noul sistem de guvernământ al Rusiei postrevoluționare.
Sfârșitul
Deși una dintre cauzele principale ale Revoluției ruse o reprezenta agravarea nemulțumirilor populației
pe fondul războiului cu Puterile Centrale, Guvernul Provizoriu a luat catastofala decizie de a-l continua.
Cu o armată virusată de propaganda revoluționară, cu perspective extrem de reduse de a învinge
mașinăria de război prusacă și cu o autoritate neconsolidată pe frontul intern. La scurt timp, Guvernul
Provizoriu a fost nevoit să se confrunte cu facțiunea cea mai hotărâtă să preia puterea prin orice mijloace,
cea a bolșevicilor. Cu ajutorul Ministerului de Externe german, Lenin împreună cu un grup de 30 de
revoluționari de profesie, ajunge pe 3 aprilie 1917 în gara Finlanda din Petrograd, într-un vagon sigilat.
Politicienii din fragila alianță de guvernare erau însă deciși să respecte principiile democratice și liberale,
așa că Lenin și fidelii lui n-au fost arestați și au putut să organizeze nestingheriți asaltul asupra fragilului
edificiu politic apărut în urma Revoluției din februarie. Cadetul Vladimir Nabokov își notează în scrierile
sale că succesul bolșevicilor se află în această lipsă de scrupule de care dădeau dovadă și care
contrastează în mod flagrant cu lipsa de pragmatism a guvernanților: „Guvernul provizoriu n-avea simțul
puterii reale. Era o luptă între două forțe: pe de o parte, elemenetele publice raționale și moderate, dar -
vai! - timide și neorganizate; de alta, imoralitatea organizată cu liderii ei fanatici, absolutiști.[...] Leninii și
Troțkii sunt total indiferenți față de soarta indivizilor. «Unde se cioplește, sar și așchii», răspund ei
convenabil la orice întrebare.”
În octombrie are loc o lovitură de stat clasică, dată de un grup restrâns numeric, însă bine organizat, de
revoluționari de profesie. Pentru a da o aparență de democrație revoluționară, s-a orchestrat o participare
de fațadă a maselor în evenimentele puciului militar dat de Lenin și grupul său de bolșevici. În scurt timp
se revine la sistemul autocratic bazat pe un control represiv mult mai draconic raportat chiar la
standardele regimului țarist. Cenzura este reintrodusă, iar ziarele independente sau ale opoziției sunt
interzise. Oponenții politici, cadeții, menșevicii și eserii, sunt considerați inamici ai statului și vor fi
hărțuiți, arestați, închiși și în cele din urmă executați cu miile. Cultul personalității liderilor bolșevici,
Lenin apoi Stalin, va lua proporții grotești, depășindu-l cu mult pe cel al Romanovilor. Experimentul
liberal al primăverii lui 1917 moare în fașă, la doar câteva luni de la gestația sa. Reformele inițiate în
această scurt interval de timp vor fi avortate de noul regim al Sovietelor, iar formele incipiente de
democrație participativă lasă locul „centralismului democratic”, formulă menită să mascheze dictatura cu
mână de fier a facțiunii bolșevice. Rusia se scufundă pentru mai mult de șapte decenii înapoi în bezna
autocrației politice.