Cristian Preda - Introducere În Ştiinţa Politică

COLLEGIUM
{tiin]e politice
CRISTIAN PREDA este profesor de ştiinţe politice la Universitatea din

Bucureşti, unde predă din 1992. Este autorul mai multor volume despre
evoluţia gândirii politice româneşti: Modernitatea politică
şi românismul, Nemira, 1998; Occidentul nostru, Nemira, 1999; Staulul şi

sirena. Dilemele unui marxist român, Nemira, 2002; Contribuţii la istoria
intelectuală a politicii româneşti, Meridiane, 2003.
A scris, de asemenea, despre istoria liberalismului: Le libéralisme du

désespoir. Tradition libérale et critique du totalitarisme dans les années
1938- 1960, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000; Liberalismul,
Humanitas, 2003; Mic dicţionar de gândire politică liberală, Humanitas,
2004. A publicat mai multe studii despre sisteme electorale şi politica
românească: Tranziţie, liberalism şi naţiune, Nemira, 2001; România
postcomunistă şi România interbelică, Meridiane, 2002; Partide şi alegeri
în România postcomunistă, Nemira, 2005; Regimul, partidele şi sistemul
politic din România, Nemira, 2008 – împreună cu Sorina Soare, carte
revăzută în ediţia ei italiană, Democratizzazione in Romania.
Regime, partiti e sistema de partiti, de la Aracne Editrice, Roma, 2012. A

tradus, de asemenea, în română autori precum Constant, Guizot,
Tocqueville, Raymond Aron sau Pierre Manent. La Editura Polirom i-au
apărut trei cărţi: Introducere în ştiinţa politică (ed. I, 2010; ed. a II-a, 2013),
Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent (2011) şi
Însemnări din vremuri tulburi şi ţinuturi exotice (2018).
© 2010, 2013, 2019 by Editura POLIROM
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau

parţială, multi plicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi
xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la
dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare,
stocarea permanentă
sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării
informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare
săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă
o încăl care a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se

pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Pe copertă : desen de Dan Perjovschi
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P.
53, C.P. 15-728
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României : PREDA, CRISTIAN
Introducerèn [tiin]a politic\ / Cristian Preda. – Ed. a 3‑a, rev. [i ad\ug. – Ia[i
: Polirom, 2019
Con]ine bibliografie
Index
ISBN 978‑973‑46‑7936‑2
32.01
Printed in ROMANIA
Edi]ia a III‑a rev\zut\ [i ad\ugit\
POLIROM
2019
Cuprins
Nota autorului la ediţia a treia / 9
Politica / 13
Polisemia termenului / 13 • Judecăţi de valoare sau neutralitate? / 15 • Nobil

sau peiorativ? / 17 • Cât de transparentă şi de inteligibilă este politica? / 19 •
Cât de opacă este politica? / 20 • Putere sau activitate socială? / 23 • Policy,
politics, polity / 24 • Realitate şi conştiinţă / 26 • Exercitarea autorităţii / 28
• Sensul antic al politicii / 29 • Referinţele folosite în conferinţa despre
politică / 32
Ştiinţa politică / 35
Ce este un discurs ştiinţific? / 35 • Cum evoluează ştiinţa / 36 • Ştiinţa

politică nu e jurnalism / 38 • Metode şi tehnici / 39 • Politologul nu e un
intelectual / 42
• Ştiinţa politică nu e ideologie / 44 • Ştiinţa politică şi filosofia politică / 45

• Antic şi modern / 46 • Cum a apărut ştiinţa politică / 48 • Ştiinţă politică şi
drept constituţional / 50 • Ştiinţă politică şi sociologie / 51 • Democratizarea
societăţii / 52
• Referinţele folosite în conferinţa despre ştiinţa politică / 55
Regimul / 59
Autoritate şi supunere / 59 • Platon: cinci regimuri / 60 • Tranziţia de la un

regim la altul / 61 • Aristotel: şase regimuri / 63 • Varietăţile fiecărui regim /
65
• Hobbes: trei regimuri / 66 • Montesquieu: patru regimuri / 67 • Modernii /
68
• Aron: două regimuri / 69 • Democraţie, totalitarism, autoritarism / 71 •

Regim politic şi sistem politic / 71 • Separaţia puterilor / 73 • Regimuri
parlamentare / 74
• Regimuri prezidenţiale / 76 • Regimuri semiprezidenţiale / 78 • Regimul

românesc / 79 • Referinţele folosite în conferinţa despre regim / 82
Statul / 85
Definiţia lui Max Weber / 85 • Monopolul constrângerii fizice legitime / 86
• Apariţia statului / 88 • Abordarea liberală / 90 • Abordarea socialistă / 90
• Dominaţia / 92 • Ce rol joacă naţiunea? / 93 • Statul‑providenţă / 94 •

Statul minimal / 97 • Statul de drept / 98 • Exportarea statului / 100 • Criza
statului / 101
• Referinţele folosite în conferinţa despre stat / 104
Partidele / 107
Câteva definiţii / 107 • Durata de viaţă / 108 • Structura locală / 109 •

Ambiţia puterii / 110 • Sprijinul popular / 111 • Partidele şi legea / 112 •
Originea: facţiuni parlamentare şi comitete electorale / 113 • Mandatul
reprezentativ / 115 • Alte moduri de constituire a partidelor / 116 • Ce
funcţii au partidele? / 118 • Stânga şi dreapta / 120 • Partide mari şi partide
mici / 121 • Partidul de cadre / 122
• Partidul de masă / 125 • Duverger / 127 • Catch‑all party / 128 • Partidul

de alegători / 130 • Partidul electoral‑profesional / 130 • Partidul‑cartel /
131
• Partidocraţia / 134 • Referinţele folosite în conferinţa despre partide / 136
Votul / 139
Tragerea la sorţi / 139 • De la cenzitar la universal / 141 • Masculin şi
feminin / 142
• Analfabeţii şi alţi excluşi / 144 • Excepţia europeană / 145 • Secretul / 147
• Obligativitatea / 148 • Votul indirect / 149 • Un tur, două sau mai multe /
150
• Candidaturile multiple / 151 • Mandate rezervate / 151 • Sistemul de vot /

152
• Magnitudinea / 153 • Pragul electoral / 154 • Rădăcina cubică şi echitatea

/ 155
• Familiile de formule electorale / 156 • Formula pluralitară / 157 •

Scrutinul majoritar în două tururi / 158 • Votul alternativ / 160 •
Reprezentarea proporţională
(RP) / 160 • Varietăţi de RP / 162 • Formula proporţional‑mixtă / 163 •

Votul unic transformabil (VUT) / 164 • Referinţele folosite în conferinţa
despre vot / 167
Democraţiile / 169
Sisteme de partide / 170 • Numărul de partide / 171 • Relaţiile dintre partide

/ 172
• Sisteme fără partide sau cu partid unic / 173 • Sisteme cu partide hege
monice / 174 • Bipartidismul, între supleţe şi rigiditate / 176 • Bipartidism
perfect sau imperfect / 177 • Fragmentarea / 178 • Multipartidism integral /
179
• Multipartidism şi vocaţie majoritară / 180 • „Legile” lui Maurice Duverger

/ 182
• Contestarea lui Duverger / 183 • Pierre Martin / 184 • Giovanni Sartori /

185
• Daniel‑Louis Seiler / 187 • Arend Lijphart / 190 • Referinţele folosite în
conferinţa despre democraţii / 193
Guvernarea / 197
Parlamentari, miniştri, funcţionari / 198 • Constituţia / 198 • Revizuirea

constituţională / 200 • Constituţii scurte sau lungi? / 201 • Tipuri de
Parlament / 202
• Cum lucrează un Parlament / 205 • Tipuri de cabinet / 208 • Cum se

alcătuiesc coaliţiile / 209 • Funcţiile executivelor / 211 • Dimensiunea
guvernelor / 213 • Ce educaţie au miniştrii / 215 • Alternanţa / 215 •
Democraţia consociativă / 216
• Birocraţia / 217 • Referinţele folosite în conferinţa despre guvernare / 222
Participarea / 225
Definiţia lui Weiner / 225 • Teama de votul universal / 227 • Vârsta, religia,
sexul, educaţia / 228 • André Siegfried / 230 • Determinarea culturală / 230
• Distribuţia formelor de participare / 231 • Volatilitatea electorală / 233 •
Absenteismul / 234 •
Campaniile electorale / 235 • Revoluţia / 237 • Acţiunea colectivă / 238 •

Câţi cetăţeni protestează / 240 • Referinţele folosite în conferinţa despre
participare / 243
Cultura politică / 245
Orice societate are o cultură politică / 245 • Sentimente, cunoştinţe, judecăţi

/ 246
• Tipuri de culturi politice / 247 • Atitudini în societăţile democratice / 249
• Socializarea politică / 251 • Gestionarea memoriei / 252 • Ideologiile / 254
• Discursul clasei dominante / 255 • Critica totalitarismului / 256 •

Wallerstein / 257
• De la 1789 la 1848 / 258 • De la 1848 la 1918 / 259 • De la 1918 la 1989 /
261
• Dispariţia ideologiilor? / 262 • Familiile politice europene / 263 •

Propaganda / 266
• Referinţele folosite în conferinţa despre cultura politică / 270
Grupurile de interes / 275
Ce este un grup? / 275 • Comunitar versus asociativ / 276 • Identitate versus

cauză / 277 • Grupul de interes / 279 • Relaţiile grupurilor de interes cu
partidele şi statul / 280 • Grupuri de presiune / 282 • Ce este un lobbist? /
284 • Reguli pentru lobbişti? / 286 • Cazuri‑limită / 288 • Referinţele
folosite în conferinţa despre grupurile de interes / 291
Tranziţia / 293
Ce e tranziţia? / 293 • Relaţia dintre politică şi economie / 294 • Două

explicaţii ale tranziţiei / 295 • Pesimism versus optimism / 297 • Contextul
intelectual al democraţiei / 298 • Revoluţie versus refoluţie / 300 •
Tranziţiile africane / 302
• Tranziţia în România / 303 • Ieşirea din „democraţia mimată” / 305 • Noua

Constituţie / 306 • Partidele tranziţiei / 307 • Referinţele folosite în
conferinţa despre tranziţie / 311
Indice de materii şi de nume / 315
Nota autorului la ediţia a treia
Textul pe care îl veţi citi are ca punct de pornire transcrierea unui curs pe
care l‑am ţinut în primul semestru al anului universitar 2009‑2010 în cadrul
Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, atât la secţia
română, cât şi – într‑o versiune franceză – la secţia francofonă a aceleiaşi
instituţii. Cursul a fost conceput de fapt la finele anilor nouăzeci, urmând
modelul celor ţinute în departamentele de ştiinţe politice din Occident, şi a
fost actualizat periodic.
Ca şi în cazul primelor două ediţii, am păstrat caracterul oral al expunerii.
Am structurat însă mai bine textul, în primul rând introducând mai multe
subtitluri în fiecare capitol. Am adăugat mai multe informaţii noi, pornind
de la evoluţii politice recente, unele de importanţă istorică, precum criza
financiară, valul de migraţie ajuns în Europa şi noul terorism, ce se reclamă
de la islam.
Varianta de faţă cuprinde extrase din textele a peste 250 de autori la care am
făcut referire în curs. Fragmentele respective au fost alese cu ajutorul
Alexandrei Ionaşcu, al Damianei Oţoiu şi al Domnicăi Gorovei, care au fost
ani de‑a rândul colaboratoarele mele în realizarea seminarului. Aşezate
iniţial la finalul fiecărei prelegeri, în ordinea alfabetică a autorilor,
fragmentele sunt în ediţia a treia mult mai scurte şi au fost inserate între
secţiunile fiecărui capitol în care apar autorii citaţi.
Am schimbat ceva şi în privinţa bibliografiei: iniţial, toate referinţele erau

plasate la finalul volumului. Acum, după fiecare conferinţă sunt indicate
sursele care au servit la alcătuirea ei, în majoritatea cazurilor cu trimiteri
precise la pagini, pentru a identifica bucăţile utilizate în chip explicit, între
ghilimele sau doar parafrazate. Pentru autorii străini traduşi în română, am
indicat – după traducător şi datele editoriale – anul apariţiei originalului
între paranteze drepte. Am folosit acelaşi procedeu şi în cazul volumelor
reeditate.
Fiecare conferinţă este, în ediţia din 2019, urmată de microteste de

cunoştinţe şi de sugestii pentru a continua reflecţia. O altă noutate este
ilustraţia copertei realizată
de Dan Perjovschi.
Cursul se doreşte a fi o introducere adresată studenţilor din numeroasele

departamente de ştiinţe politice create în ultimele trei decenii în România.
În egală măsură, el poate fi util cursanţilor din facultăţile de ştiinţe umane.
În fine, textul este, cred, interesant şi pentru un public cultivat mai larg, care
poate găsi aici elementele de bază
ale disciplinei.
Cultura democraţiei nu se reduce la literatura politică, dar nici nu este cu
totul separată de aceasta.
10
nota autorului la ediţia a treia
Referinţe generale folosite în conceperea cursului Gabriel ALMOND, G.

Bingham POWELL jr., Kaare STRØM, Rusell J. DALTON, Politica
comparată astăzi. Cadru teoretic, traducere de Camelia Boca, Institutul
European, Iaşi, 2009 [2008].
Bertrand BADIE, Guy HERMET, La politique comparée, Armand Colin,

Paris, 2001.
Jean BAUDOUIN, Introducere în sociologia politică, traducere de Iolanda

Iaworski, Amarcord, Timişoara, 1999 [1998].
Jean BLONDEL, Guvernarea comparată, traducere de Teodora

Moldovanu, Institutul European, Iaşi, 2009 [1995].
Philippe BRAUD, La science politique, „Que sais‑je?”, PUF, Paris, 2000.
Thierry BALZACQ, Pierre BAUDEWYNS, Jérôme JAMIN, Vincent

LEGRAND, Olivier PAYE, Nathalie SCHIFFINO, Fondements de science
politique, De Boeck, Bruxelles, 2015.
Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press,

Oxford, 2008.
Dominique CHAGNOLLAUD, Dicţionar al vieţii politice şi sociale,

traducere de Miruna Runcan, All, Bucureşti, 1999 [1993].
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, Dalloz, Paris, 1999.
Antonin COHEN, Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau

manuel de science politique, La Découverte, Paris, 2009.
Dominique COLAS (ed.), La pensée politique, Larousse, Paris, 1992.

Olivier COSTA, Frédéric MÉRAND (coord.), Études Européennes,
Bruylant, Bruxelles, 2017.
Xavier CRETTIEZ, Jacques de MAILLARD, Patrick HASSENTEUFEL,

Introduction à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018.
Yves DÉLOYE, Nonna MAYER (coord.), Analyses électorales, Bruylant,

Bruxelles, 2017.
Yves DÉLOYE, Jean‑Michel DE WAELE (coord.), Politique comparée,

Bruylant, Bruxelles, 2018.
Pascal DELWIT, Introduction à la science politique, Éditions de

l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2013.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a actualizată, PUF, Paris,

1996.
Mattei DOGAN, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura

Lotreanu, Nicolae Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999.
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction à la

sociologie politique, De Boeck, Bruxelles, 2008.
Pascale Dufour, Philippe fAuCher, André BlAIS, Denis SAINTMARTIN

(ed.), La Politique en questions, par les professeurs de science politique de
l’Université de Montréal, Les Presses de l’Université de Montréal, 2008.
Domenico FISICHELLA, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii,

traducere din limba italiană şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi,
2007 [2003].
Mamoudou GAZIBO, Jane JENSON, La politique comparée, Les Presses

de l’Université de Montréal, 2004.
nota autorului la ediţia a treia
11
Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de
ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ileana‑Cristina Stănuş,
Romana Careja, Mirela Nemeş, Andreea‑Ioana Cozianu, Olivia Toderean,
Cosmin‑Gabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996].
Madeleine GRAWITZ, Jean LECA (ed.), Traité de science politique, PUF,

Paris, 1985.
Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii

politice moderne. Antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999.
Frédéric LAMBERT, Sandrine LEFRANC, 50 fiches pour comprendre la

science politique, Bréal, Rosny, 2007.
Adrian LEFTWICH (ed.), What is Politics? , Polity Press, 2004.
Pierre MANENT, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, traducere

de Mona Antohi şi Sorin Antohi, prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas,
Bucureşti, 2003 [1987].
Emmanuel NADAL, Marianne MARTY, Céline THIRIOT cu colaborarea

lui Daniel
Louis SEILER, Faire de la politique comparée. Les terrains du

comparatisme, Karthala, Paris, 2005.
Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, traducere de Aurora

Martin, prefaţă
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997].
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994.
W. Phillips SHIVELY, Power and Choice: An Introduction to Political

Science, ed. a V‑a, McGraw‑Hill, 1997.
W. Phillips SHIVELY, Jules‑Pascal VENNE, Pouvoir et décision.

Introduction à la science politique, ed. a II‑a, Chenelière McGraw‑Hill,
2003.
Daniel‑Louis SEILER, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 1982.
La science politique, Les Cahiers français, La Documentation française, nr.

350, Paris, 2009.
Politica
Conferinţele reunite sub titlul Introducere în ştiinţa politică sunt într‑un

dublu sens introductive.
Primul motiv este că, aşa cum veţi vedea, discuţiile noastre vor privi
noţiunile‑cheie ale domeniului. Rând pe rând, de la o săptămână la alta, voi
prezenta câte un concept. Astăzi, de pildă, vă propun să vorbim despre
politică; săptămâna viitoare – despre ştiinţa politică; peste două săptămâni –
despre regim, şi aşa mai departe.
Fiecare noţiune de acest fel poate fi considerată o parte a instrumentarului

pe care ştiinţa politică, disciplina noastră, îl foloseşte pentru a elabora
obiectele de studiu care îi aparţin ori pentru a conduce cercetarea care îi este
proprie.
Noţiunile respective ne îndreaptă spre o serie de întrebări proprii ştiinţei

politice, întrucât e vorba despre interogaţii fundamentale pentru orice
comunitate politică. Acesta este primul sens: cursul e introductiv pentru că
descrie abecedarul domeniului.
În al doilea rând, conferinţele deschid poarta către cursurile pe care le veţi

urma în anii viitori de studiu, din parcursul dumneavoastră de licenţă,
întrucât veţi avea un curs de politică comparată ori altul de relaţii interna
ţionale sau altele şi mai precise, intitulate partide politice ori sistemul
politic din România etc.
Veţi regăsi astfel unele dintre noţiunile‑cheie despre care vorbeam drept
capitole esenţiale ale domeniului. Ele nu sunt doar unelte din trusa cu
noţiuni de bază, ci au devenit secţiuni din ansamblul disciplinei.
Introducerea vizează
un parcurs mai lung decât conferinţele la care veţi asista în acest semestru.
Polisemia termenului
Prima noţiune pe care o tratez este aşadar politica. Voi organiza expunerea
pornind de la o serie de confuzii şi echivocuri legate de această noţiune. Iau
în seamă polisemia ei – care este uneori atât de derutantă încât a părut să
fie, cum spunea Dominique Colas, dizolvantă. Voi încerca să disting
sensurile
14
Introducere în ştIInţa polItIcă
termenului, indiferent că este vorba despre adjectivul „politic(ă)”, despre

substantivul feminin „politică” ori despre cel masculin „politic”.
Cu alte cuvinte, voi încerca să vă confrunt cu felul în care politica este

tratată, inclusiv de simţul comun, pentru a desprinde o diversitate de sensuri
care pare de multe ori dificil de asumat.
De pildă, adjectivul poate califica o activitate instituţională (ca în formula
„abordarea politică a Ministerului de Externe australian”) sau acţiunea unei

organizaţii (de pildă, în expresia „mobilizarea politică a Partidului Conser
vator britanic”) ori a unui individ („afilierea politică a lui Haralambie
Popescu”).
Când este folosit la masculin, substantivul – „politicul” – trimite în general

la reguli sau la proceduri, iar când e trecut la feminin – „politica” – este
avută
în vedere confruntarea.
Pentru unii autori, dar şi pentru omul obişnuit, termenul trimite la o realitate
sau o instituţie anume: de pildă, Eric Voegelin spunea că „dacă se vorbeşte
despre politică, ne gândim la stat”, tot aşa cum „când se vorbeşte despre
religie, ne gândim la instituţia Bisericii”.
Lucrurile se complică şi mai mult dacă ne gândim cât de amplu şi divers
este, de fapt, domeniul despre care discutăm: şi o revoluţie, dar şi o
negociere, şi influenţa unui partid asupra alegătorilor, dar şi laicizarea
societăţilor, şi conflictul dintre două state, dar şi războiul civil sunt politice.
Gesturile, deciziile sau comportamentele actorilor politici pot fi extrem de

diferite: regele Mswati al III‑lea din Eswatini, care a demis acum câţiva ani
pe un ministru fiindcă avea o relaţie amoroasă cu una dintre cele 13 soţii ale
suveranului, lordul britanic Michael Bates, care a demisionat din poziţia de
ministru al Dezvoltării Internaţionale întrucât a întârziat un minut la o
audiere în Parlament, preşedintele George W. Bush, care recunoştea
independenţa Kosovo în septembrie 2008, şi Rama al X‑lea, care şi‑a
petrecut un deceniu din viaţă la un hotel din preajma aeroportului din
München înainte de a fi încoronat rege al Thailandei, sunt contemporani.
Atunci când introducem variabila istorică, descoperim diferenţieri şi mai

mari. Una ţine, de pildă, de extensia domeniului: modificările genetice sunt
azi materie pentru deliberarea din Parlament, lucru de neimaginat acum 75
de ani, când – pe de altă parte – majoritatea femeilor nu aveau drept de vot.
Foarte specială este şi relaţia politicului cu alte domenii: în secolul al
XIX‑lea, statutul religiei a fost probabil provocarea cea mai mare pentru
elitele politice europene; în secolul următor, relaţia economie‑politică a
devenit centrală; azi, decidenţii UE vor să reglementeze piaţa digitală.
A nu se înţelege de aici că vreuna dintre referinţele mai vechi şi‑ar pierde

însemnătatea. Vremurile recente au topit lucruri vechi în forme noi. De
pildă, deşi marxismul – înţeles ca doctrină de guvernare – a decedat, una
dintre tezele sale centrale – şi anume că orice decizie politică are o „bază”
economică –
supravieţuieşte în multe locuri.
politica
15
Pe de altă parte, dacă la mijlocul anilor şaptezeci Buchanan considera că,

după al Doilea Război Mondial, încrederea în politică a fost puternic
corelată
cu credinţa sau, mai precis, cu pierderea credinţei în Dumnezeu, azi,

pare‑se, lucrurile s‑au schimbat. Fundamentalismul islamic, redescoperirea
credinţei în fostele ţări comuniste după decenii de prigoană şi ateism, noua
evanghelizare din spaţiul politic latino‑american au creat sentimentul unui
„sfârşit al secularizării”.
Într‑un vast studiu publicat în 2018, Ronald Inglehart arăta că nu e de acord

cu acest verdict: „desigur, religia n‑a dispărut”, zicea el, ba chiar, întrucât
populaţia lumii a crescut, azi trăiesc mai mulţi oameni care „împărtăşesc
credinţe religioase” decât oricând. Dar, adaugă el, secularizarea continuă
acolo unde e bunăstare, în vreme ce religia supravieţuieşte „în rândul
populaţiilor vulnerabile”, ce resimt „insecuritatea fizică şi economică”.
Oare sărăcia din societate să‑i determine pe politicienii români să
inaugureze sedii de partide cu câte un sobor de preoţi şi să‑i folosească pe
aceştia în campaniile electorale?
„Ca adjectiv, « politic(ă)» trimite în principal la o activitate particulară a

unor indivizi (aleşi, reprezentanţi) sau instituţii (partide, grupuri, state).
Substantivul feminin «politică» trimite la un ansamblu de activităţi şi la un
spaţiu specific de competiţie pentru cucerirea şi exercitarea puterii: viaţa
politică”
(Dominique Colas).
„Încrederea în politică etalată de secolul XX, cel puţin până în anii şaizeci,
izvorăşte până la urmă din pierderea credinţei în Dumnezeu, însoţită de
ignoranţa în ceea ce priveşte funcţionarea efectivă a mecanismelor
organizaţionale” (James Buchanan).
„Societăţile bogate se secularizează, însă ponderea lor în populaţia lumii e

în scădere, în timp ce societăţile sărace nu se secularizează şi ponderea lor
în totalul populaţiei globului este în creştere” (Ronald F. Inglehart).
Judecăţi de valoare sau neutralitate?

Reflecţia consacrată politicii şi politicului este, la rândul ei, departe de a fi
configurată într‑un singur mod, precum, să zicem, matematica. Vom aborda
în conferinţa următoare problema definirii ştiinţei politice. Deocam dată,
voi diferenţia doar două viziuni, separate de felul în care concep relaţia
politicii cu judecăţile de valoare.
16
Prima îi aparţine lui Leo Strauss. Acesta este unul dintre cei mai importanţi
autori ai secolului trecut şi inspiratorul unei şcoli despre care s‑a vorbit mult
în anii nouăzeci: şcoala neoconservatoare din Statele Unite, de la care s‑au
revendicat mulţi membri ai administraţiei Bush. Deşi nu a cunoscut
guvernarea neoconservatoare – întrucât a murit la începutul anilor şaptezeci
–, filosoful Strauss este considerat părintele spiritual al acestei familii
politice.
El spunea că în domeniul politic nu există nimic care să fie neutru. Tot ceea
ce are legătură cu acest domeniu, tot ceea ce ţine de politică reclamă
aprobarea sau respingerea, acordul sau dezacordul. Eşti pro‑ sau
antieuropean, consideri că transportul poluant trebuie interzis sau acceptat,
susţii sau respingi cooperarea ţării tale cu Statele Unite, vrei sau nu ca
educaţia privată să fie o alternativă la cea publică etc., etc.
Pe scurt: dacă e vorba despre politică, nimic nu ne poate lăsa indiferenţi.
Provocarea era lansată deja de Platon, când susţinea că minciuna este

justificată, însă numai cei care guvernează se pot folosi de ea. Asta
înseamnă că există cel puţin două versiuni posibile în lectura fenomenului
politic.
Pentru Leo Strauss, politica nu poate fi separată de judecăţile de valoare,

întrucât ea ne obligă să ne poziţionăm într‑un fel sau altul, să fim de acord
sau să nu fim de acord, să aprobăm sau să respingem. Dacă lucrurile stau
aşa, reflecţia asupra domeniului impune recurgerea la evaluare. Pe scurt:
politica e întotdeauna angajare în numele unui ideal, pornind de la „da” sau
„nu”.
Aceasta este una dintre perspectivele influente îmbrăţişate în reflecţia

asupra politicii. Net deosebită de ea, dar la fel de influentă, este o altă
perspectivă, inspirată de Max Weber. În viziunea acestuia, înţelegerea
domeniului politic presupune o atitudine neutră, indiferentă la valori. Dacă
pentru Strauss politica nu poate fi separată de judecăţile de valoare, pentru
Weber, dimpotrivă, abordarea politicii necesită neutralitatea.
Autorii de astăzi înţeleg în chipuri diferite atitudinea lui Weber. De pildă, ca

să ilustreze ce anume respingea Weber, Jean‑Marie Denquin cita o afirmaţie
a lui Paul Valéry, care ar conţine o judecată de valoare: „politica e arta de
a‑i împiedica pe oameni să se amestece în treburile care‑i privesc”. În
schimb, Pascal Delwit a explicat că abordarea weberiană nu îţi impune să fii
neutru din punct de vedere politic, aşa ceva fiind imposibil. E vorba doar
despre neutralitatea politologului faţă de obiectul său de studiu. Pe acesta
trebuie să‑l concepi
„la rece”, fără a pune pasiune sau emoţii în ceea ce faci. La limită, ai putea
să studiezi un partid chiar dacă eşti membru al acelui partid, fiindcă te poţi
separa de simpatii şi prejudecăţi. În ce mă priveşte, consider că o asemenea
dedublare e imposibilă.
politica
17
„Prin natura sa, politica e supusă aprobării şi dezaprobării, alegerii şi

respingerii, laudei sau blamării. Esenţa lucrurilor politice nu e să fie neutre,
ci să
ceară din partea oamenilor supunere, acceptare, decizie sau judecată” (Leo
Strauss).
„Se cuvine deci ca doar cârmuitorii cetăţii să mintă, fie pe duşmani, fie pe
cetăţeni, având în vedere folosul cetăţii; tuturor celorlalţi însă nu li se dă
voie să mintă” (Platon).

Nobil sau peiorativ?
Nu e singura deosebire de perspectivă pe care o putem pune în evidenţă

când vine vorba de politică. La fel de importante ca diferenţa dintre optica
straussiană şi cea weberiană sunt şi deosebirile dintre „politicul pur”,
respectiv
„politicul impur”, în funcţie de prezenţa sau absenţa idealurilor, ca şi –

zicea Giovanni Sartori – distincţia dintre o viziune conflictuală şi una
paşnică asupra politicii. Unii concep Parlamentul ca pe un teatru de război
(şi uneori pornesc chiar partide de pugilat în incinta acestuia, cum s‑a
întâmplat în ultimii ani în Taiwan, Ucraina sau Sri Lanka), în vreme ce alţii
consideră că deliberarea aleşilor este alternativa la conflict.
Într‑un chip mai intuitiv putem distinge, de asemenea, sensul nobil,

respectiv sensul peiorativ (sau depreciativ) al politicii. E nevoie de o
explicaţie! În sensul ei nobil, politica este văzută ca o activitate ce vădeşte,
aş zice în mod exemplar, demnitatea omului. Politica este, în acest sens, arta
de a guverna o comunitate umană – „artă” în sensul antic al termenului,
adică o tehnică.
Este nobilă pentru că reuşeşte să producă guvernarea unor grupuri dincolo

de ceea ce le separă, dincolo de fracturile lor interne, de separaţiile sau de
„specificul” fiecărui membru al comunităţi. Este nobilă întrucât diferenţele

sunt depăşite şi se naşte o comunitate, adică o „lume” ce poate să fie reunită
sub un nume, să aibă o consistenţă proprie şi să dureze.
Acest sens nobil este întâlnit în filosofia antică, unde politica e găsirea
binelui comun, dar şi în acele discursuri moderne care văd în guvernare o
tentativă reuşită de a depăşi diviziunile sociale sau, într‑un context mai
banal, care identifică o acţiune abilă ori „diplomatică” a unui responsabil
politic.
Dar ce sens are cealaltă perspectivă, potrivit căreia politica este un lucru
demn de dispreţ? Sensul peiorativ sau depreciativ face din ea aspectul cel
mai indecent al vieţii în societate. În această lectură, politica este dominată
de
18
corupţie, e domeniul în care se petrec lucrurile cele mai nedemne, care ţin
de registrul intolerabilului.
Politica ar fi astfel tot ce poate fi mai rău pentru existenţa indivizilor.
O activitate murdară şi degradantă, o vorbărie goală, de care trebuie să te ţii

la distanţă. Avem aici exact opusul sensului despre care vorbeam mai
devreme.
E plin spaţiul public de denunţarea imoralităţii, cupidităţii şi făţărniciei

oamenilor politici. Pe această temelie se construiesc marile decepţii, ca şi
speranţele legate, în ultimii ani, în Europa mai ales, de formaţiunile ce se
declară antisistem.
Cele două sensuri – politica văzută ca artă a guvernării versus politica

înţeleasă ca un joc steril – coexistă în înţelegerea comună. Uneori, în
aceeaşi frază poţi avea şi expresia unei frustrări profunde create de corupţia
clasei politice, dar şi credinţa că politica poate salva lumea. Beppe Grillo,
fondatorul Mişcării 5 Stele, spunea că, dacă n‑ar exista „partide pline de
hoţi şi de corupţi”, am duce toţi o „viaţă de cinci stele” (Ravel).
Alteori, opoziţia nobil‑imund este folosită pentru a deosebi două sensuri ale
politicii: pe de o parte, luarea deciziei şi, pe de alta, dorinţa de putere. Deşi
prima nu poate exista fără a doua, aceasta din urmă e calificată ca imorală,
iar cealaltă ca semn de responsabilitate. În acest mod, judecăţile de valoare
ajung să fie păstrate în dispozitivul intelectual mobilizat pentru a explica
politica.
Pe de altă parte, fiindcă am pomenit despre putere şi decizii, să spunem că,

dacă unii autori văd în ele concepte‑cheie pentru definirea politicii, alţii le
consideră mult prea generale, întrucât decizii iau şi părinţii care se ocupă de
copii, şi redactorul‑şef al unei publicaţii ori managerul unei companii, iar
putere deţin şi un lobbist sau un sindicalist, nu doar un ministru sau un
preşedinte.
E drept că mulţi termeni politici au fost transferaţi în domenii precum

educaţia sau economia. Reciproca e şi ea adevărată.
„ Politicieni de ocazie suntem cu toţii când ne punem buletinul de vot în

urnă
sau când ne manifestăm voinţa politică în vreun fel: aplaudând sau

protestând la o adunare politică, ţinând un discurs politic ş.a.m.d. – şi în
cazul multor oameni legătura cu politica se mărgineşte la atât” (Max
Weber).
„Distincţia dintre politic pur lipsit de idealuri, pe de o parte, şi un politic

impur dominat de idealuri, pe de altă parte, stabileşte nişte graniţe greşite.
Distincţia esenţială se face mai curând între (a) o perspectivă conflictuală
asupra politicului şi (b) o viziune paşnică, legalistă asupra politicului”
(Giovanni Sartori).
politica
19
Cât de transparentă şi de inteligibilă este politica?
O altă deosebire care merită să fie luată în considerare este cea dintre
politica înţeleasă ca un domeniu opac sau obscur, ca o activitate care scapă
înţelegerii noastre, respectiv politica văzută ca o activitate transparentă şi
inteligibilă, la care, altfel spus, putem avea acces fără nicio dificultate. Am
să insist asupra acestei deosebiri, întrucât mi se pare că ea conţine câteva
elemente importante pentru configurarea domeniului ştiinţei politice.
Încep cu transparenţa. Aceasta este legată în chip inseparabil de politică:

unii o consideră un ideal, deşi a fost o parte a definiţiei cetăţii. Iar asta încă
din Antichitate. De ce considerau anticii comunitatea politică transparentă?

Fiindcă atunci când vorbeau despre politică, aveau în vedere comunităţi
extrem de limitate, pe care – cu o expresie a lui Aristotel – le poţi cuprinde
cu ochii, pe care le poţi îmbrăţişa dintr‑o privire. Politica era, în acele
timpuri, legată
de limitele vederii, nu putea depăşi această „graniţă”.
Un interpret foarte ironic al operei lui Aristotel – Bertrand Russell – spunea

că Stagiritul, deşi i‑a fost profesor lui Alexandru cel Mare, nu a înţeles
nimic din ceea ce a făcut elevul său, creatorul unui imperiu. De fapt,
profesorul nu a fost în stare să vadă ce realizase discipolul lui întrucât
imperiul nu era, în viziunea lui, o entitate politică. Pentru antici, politică era
doar comunitatea de mici dimensiuni în care toată lumea vede pe toată
lumea. Transparenţa ei este, în consecinţă, totală.
Mai târziu, când a apărut ceea ce Adam Smith a numit the great society,
adică o comunitate în care nu‑i mai vezi (a se citi: nu‑i mai cunoşti în mod
direct) pe toţi concetăţenii tăi, filosofii au creditat raţiunea cu puterea de a
cunoaşte şi această nouă formă politică. În lumea modernă, argumentul în
favoarea inteligibilităţii e însă altul decât la antici, fiindcă politica nu mai
este gândită în termenii proximităţii civice, ci pornind de la ideea că
suveranitatea e fabricată în chip conştient, şi anume prin intermediul
delegării puterii individuale, pe care o pregăteşte şi o asumă chiar raţiunea.
„Pasiunile ce‑i înclină pe oameni înspre pace”, scria Hobbes în capitolul al
XIII‑lea din Leviathan, „sunt frica de moarte, dorinţa de a avea acele lucruri
necesare unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine prin propria sârguinţă. Iar
raţiunea sugerează elementele potrivite păcii, pe baza cărora oamenii pot
ajunge la un acord”.
Acordul despre care vorbea Hobbes şi reprezentarea prin care se ajunge la

puterea suverană sunt una dintre marile invenţii moderne. Cum anume ne
delegăm puterea? Ce limite are reprezentarea? Ce poate gestiona suveranul?
Cum ne alegem reprezentanţii? Iată doar o mică parte din întrebările

fundamentale formulate de autorii care i‑au urmat lui Hobbes.
20
Forma politică numită azi democraţie este întemeiată pe una dintre

modalităţile reprezentării şi pe ideea că, întrucât participi la constituirea
regimului, înţelegi ce înseamnă el. Foucault ar fi spus că aici găsim limita
mitului occidental conform căruia cunoaşterea şi puterea sunt opuse. Pentru
el, cele două
sunt întreţesute.
Acesta este şi substratul ideii cetăţeanului luminat, pe care o găsim în

filosofia de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, de unde e preluată apoi în
teoria democratică din ultimele două secole. Marcel Gauchet spunea că
trecerea „de la teocraţie la democraţie” a creat un nou imaginar, în cadrul
căruia omul pare restituit sieşi în chip integral. De aici decurge şi încrederea
deplină în forţele sale şi, la modul mai general, încrederea în politică.
„Există şi o anumită măsură a mărimii cetăţilor: o mulţime atât de

numeroasă
încât să poată fi cuprinsă cu privirea” (Aristotel).
„Aristotel nu îl menţionează deloc pe Alexandru şi nu pare conştient deloc

de transformarea profundă a lumii pe care o realizase acesta. Întreaga carte
se referă la cetatea‑stat şi nimic nu pare să indice decăderea ei” (Bertrand
Russell).
„Odată cu Platon începe un mare mit occidental: există antinomie între

cunoaştere şi putere” (Michel Foucault).
„Procesul care scoate de pe orbita sacrului politica Occidentului modern nu

reprezintă o simplă secularizare sau laicizare, altfel spus, o simplă restituire
a omului sieşi. E vorba, dimpotrivă, de o dinamică în cadrul căreia ceea ce
altădată se petrecea prin medierea alterităţii religioase se converteşte, se
metabolizează, oarecum, în lumea profană” (Marcel Gauchet).
Cât de opacă este politica?

Mă voi întreba acum ce stă la baza perceperii politicii drept o activitate
opacă
sau care scapă înţelegerii omeneşti. Ce anume îi face pe unii dintre semenii
noştri să considere că este un teritoriu de nepătruns, să spună că nu pricep
nimic din ce se petrece în lumea decidenţilor sau să aibă impresia că le
scapă
tot ce ţine de universul politic?
Primul motiv ţine de complexitatea mecanismelor politice proprii

modernităţii. În epoca noastră, politica presupune agregarea unor resurse,
reunirea unor potenţialităţi foarte diferite şi a unor mecanisme şi proceduri
complicate.
politica
21
Spre a ne convinge, e suficient să luăm exemplul legiferării. La prima

vedere, lucrurile par foarte simple. O lege este ceea ce „iese” dintr‑un
Parlament. Şi ce e mai uşor decât să reuneşti un număr de persoane într‑o
sală, iar la ieşire să ai un text agreat de ele? Dacă dumneavoastră, cei o sută
şi ceva care audiaţi acest curs – şi care sunteţi mai puţin numeroşi decât
majoritatea corpurilor legislative –, v‑aţi hotărî să elaboraţi un text de lege,
aţi vedea că rezultatul nu e imediat şi că interacţiunea politică nu produce
rezultate în chip spontan.
Altfel zis, nu e simplu să vă puneţi de acord. Recursul la regula majorităţii

nu e uşor de gestionat. În orice adunare, el depinde de deschiderea la dialog
şi compromis a taberelor constituite. Într‑un Parlament, unii sunt dintr‑o
familie politică, alţii, dintr‑o alta; ba uneori, în sânul uneia şi aceleiaşi
fracţiuni parlamentare pot exista deosebiri de vedere.
Se adaugă apoi dificultăţile legate de proceduri. Unii le înţeleg uşor, alţii

mai greu; unii le folosesc în chip onest, alţii trişează etc. E de luat în seamă
şi faptul că poţi porni de la un proiect sau de la mai multe. În majoritatea
sistemelor parlamentare de azi, iniţiativa legiferării aparţine deputaţilor şi
senatorilor, dar, în multe cazuri, şi guvernului.
Negocierea fiecărui proiect în parte implică interacţiunea familiilor politice

la niveluri foarte diferite: experţi, politicieni mai puţin influenţi, lideri, iar
dinamica relaţiilor dintre ei îşi pune amprenta asupra dezbaterii. Grupurile
respective interacţionează prima dată în „comisiile de specialitate”, cum se
spune în limbajul juridic românesc. Pentru ca un proiect de lege să ajungă
în plen, este nevoie, de fapt, de avizul mai multor asemenea comisii.
Parcursul legislativ nu e întotdeauna acelaşi, pentru că o lege care priveşte
asigurările sociale nu va trece prin aceleaşi comisii ca o lege referitoare la
educaţie sau la securitatea naţională. Dezbaterea poate fi organizată într‑o
etapă sau în mai multe. Există Camere care tranşează lucrurile într‑o
singură şedinţă şi altele care sunt astfel organizate încât fac mai multe
„lecturi” până să tranşeze definitiv lucrurile.
Pe scurt, aşa cum se poate observa, pe măsură ce introducem noi elemente

concrete, elaborarea legii nu mai pare să fie deloc simplă. Iar acest exemplu
e unul dintre cele mai banale. Şi mai complex e felul în care se configurează
decizia într‑un minister sau în negocierile dintre două guverne ori mai
multe.
Numărul celor care urmăresc îndeaproape, în detaliu, toate aceste procese e

foarte restrâns. Accesul la informaţie e, de altfel, limitat. Majoritatea cetă
ţenilor nu au timp să le caute nici măcar pe cele puţine, care ajung să fie
disponibile. Iar dacă presa e partizană, confuzia sporeşte. Aşa se face că,
fiind copleşiţi de povara complexităţii şi a informaţiilor lacunare, mulţi
ajung să
creadă că nu înţeleg mare lucru din politică sau să‑şi creeze propriul
univers, fără legătură cu realitatea.
22

De altfel, cetăţenii sunt mult mai atenţi la persoane decât la procese sau
fenomene. Un mare sociolog francez, Émile Durkheim, spunea că atunci
când vorbim despre politică ne gândim oarecum în mod spontan mai
degrabă la personalităţile care o ilustrează decât la mecanismele care o
produc.
Însă dacă încercăm să privim, să desluşim aceste mecanisme, vedem că
politica presupune o elaborare complexă, ce depăşeşte intuiţia imediată,

percepţia comună. Complexitatea a impus ca absolut necesară diferenţierea
activităţilor şi, aşa cum remarca Jakub Karpiński, depersonalizarea şi
instituţionalizarea politicii.
Un al doilea motiv care face ca lumea politicii să fie percepută ca opacă
ţine de ceea ce Karl R. Popper numea „conştiinţa istoricistă”. Într‑o carte

consacrată „societăţii deschise” şi duşmanilor ei – şi care este o analiză
subtilă
a filosofiei platoniciene şi a celei marxiste –, Popper vorbea despre această
formă de conştiinţă. El aşeza sub acest nume credinţa potrivit căreia istoria
ne scapă, că ea e dincolo de puterile individului. Nu pricepem istoria fiindcă
suntem dominaţi de „legile” ei. Ca indivizi, suntem prea slabi, fiind

copleşiţi de „destin”, de „natură”, de Dumnezeu etc.
Pentru Popper, conştiinţa istoricistă te împinge să crezi că istoria se face

fără tine. Ea, spunea autorul austriac, nu este proprie doar filosofilor, ci şi
omului comun. Conştiinţa istoricistă este şi un ingredient al regimurilor
totalitare. Într‑un anumit sens, nu o putem evita câtă vreme acceptăm că,
aşa cum scria Pierre Manent, omul modern trăieşte în istorie.
Societăţile de azi sunt ansambluri complexe în care căutarea transparenţei şi

conştiinţa istoricistă coexistă, în care secretul e când negat, când elogiat, în
care fenomenul politic pare şi accesibil, şi surprinzător. Iată unul dintre
motivele pentru care avem nevoie de o disciplină precum politologia.
„În afară de diferenţierea şi delimitarea domeniilor şi genurilor puterii,
evoluţia vieţii politice cuprinde şi procesul depersonalizării şi
instituţionalizării.
Acest proces constă în separarea dintre persoană şi funcţia pe care o deţine”
(Jakub Karpiński).
„Pentru filosofii [istoricişti] individul uman apare ca un simplu pion, ca un

instrument oarecum insignifiant în evoluţia de ansamblu a omenirii”
(Karl R. Popper).
„Omul modern trăieşte în Istorie; se înţelege şi se defineşte el însuşi ca

fiinţă
istorică. [...] A acţiona şi a gândi în conformitate cu Istoria, şi nu în

conformitate cu Natura sau cu Legea – iată datoria şi privilegiul omului
modern”
(Pierre Manent).
politica
23
Putere sau activitate socială?
Am să trec acum la următoarea distincţie pe care vreau să o fac, şi anume

cea dintre politica înţeleasă ca acţiune legată de putere, respectiv politica
înţeleasă
ca activitate socială.
Primul sens este regăsit adesea în discursul cotidian. Atunci când spune
„politică”, cetăţeanul se gândeşte, înainte de toate, la exercitarea puterii

într‑un sens pe care Robert Dahl îl descria ca o interacţiune de un tip
special: „actorul A are putere asupra actorului B, dacă A poate să‑l
determine pe B să facă
un lucru pe care altfel acesta din urmă nu l‑ar fi făcut”.
Un alt sens asociat cu puterea e cel pe care îl avea în vedere Max Weber
când spunea că politica înseamnă lupta pentru exercitarea puterii sau lupta
pentru a influenţa distribuirea puterii între diferitele grupuri dintr‑un stat
sau între state – fie că este vorba despre înţelegerea ei ca mijloc pentru a
atinge alte scopuri, fie că este vorba despre deţinerea puterii de dragul
puterii.
Puterea poate fi exercitată, de altfel, în mai multe moduri. Ea poate fi, de

pildă, o acţiune brutală, ca atunci când poliţia intervine împotriva unor
manifestanţi, pentru a‑i dispersa, folosind tunuri cu apă, gaze lacrimogene,
bastoane.
Exercitarea puterii poate fi şi mai brutală decât atât: dacă forţele armate
intervin împotriva civililor pentru a apăra un regim – cum s‑a întâmplat, de
pildă, la noi în decembrie 1989 sau în Venezuela lui Nicolás Maduro în
perioada 2017‑2019, spunem că manifestarea puterii e violentă.
Există, de asemenea, un mod paşnic de exercitare a puterii: gândiţi‑vă, de

pildă, la negocierile purtate de guvern cu sindicatele şi patronatele sau la
dezbaterile din Parlamentul britanic, în cadrul cărora opoziţia are dreptul de
a vocifera la orice propunere a cabinetului, dar întotdeauna în chip
nonviolent şi folosind un limbaj îngrijit. Ordinea e păstrată de speaker, în
faţa căruia e aşezat un buzdugan, care e simbolul autorităţii monarhului.
Pentru un autor ca Francis Fukuyama, spre deosebire de politica antică, cea

modernă înseamnă temperarea puterii, limitarea ei la scopurile acceptate de
cetăţeni ca legitime. Indiferent că e vorba despre o manifestare brutală sau
paşnică, politica este văzută ca domeniu al exercitării puterii, ca o
confruntare a mai multor forţe şi tabere.
Pe de altă parte, există un înţeles dat politicii potrivit căruia ea este o

expresie a societăţii, o activitate profund legată de societate. Politica este
văzută
astfel ca articulare a unor exigenţe diverse, ca o competiţie între diverse
aşteptări, ca o exploatare a unor resurse variate aflate la dispoziţia unei
societăţi la un moment dat. Ca să fac referire la exemplul dat mai devreme,
sindicatele
24
interacţionează cu patronatele şi cu guvernul pentru că ele asumă anumite

aspiraţii şi aşteptări ale membrilor lor, nu pentru că şi‑ar dori să câştige
alegeri şi să exercite puterea în locul politicienilor.
Politica înţeleasă ca realitate socială înseamnă, pe de altă parte, şi lucruri

concrete, care ţin de instituţii: de la producerea actelor de identitate
(naştere, căsătorie, deces etc.) la elaborarea unei Constituţii, de la
organizarea unui regim de pensii la gestionarea frontierelor terestre, aeriene
etc.
Căutând la rândul lor o definiţie, Robert Goodin şi Hans‑Dieter Klingemann

puneau împreună puterea şi societatea, descriind politica drept „folosirea
constrânsă a puterii sociale”, în opoziţie cu „puterea neconstrânsă”, care e
„pur şi simplu forţă”, adică „ţine mai mult de ştiinţele militare şi artele
marţiale decât de ştiinţa politică”. Pe de altă parte, spuneau ei, puterea
socială înseamnă
„şi acte intenţionate, şi neintenţionate, şi manipulare disimulată, şi jocuri

deschise de putere, şi norme, şi ameninţări externe”.
Există, desigur, multe alte viziuni despre politică. La limită, s‑a putut sus
ţine şi că ea ar fi un simplu joc al iluziilor. Asta spunea, de pildă, un scriitor

cu mărturisite simpatii comuniste, Bertolt Brecht, potrivit căruia „nu există
niciun împărat, doar poporul crede că există şi doar un individ crede că el e

împărat”. Altfel spus: politica e un domeniu al aparenţelor, al ficţiunii şi al
superficialităţii. Ştiinţa politică asumă credinţa contrară: pentru ea, politica
e un domeniu cu o consistenţă şi o substanţă remarcabile.
„Baza puterii cuiva constă în toate resursele – oportunităţi, acte, obiecte etc.
– pe care le poate exploata acesta ca să determine comportamentul altcuiva”
(Robert Dahl).
„Menirea politicii moderne a fost să atenueze puterea statului de a‑şi

conduce activităţile către scopuri considerate legitime de cetăţenii pe care îi
serveşte, şi anume să determine regulile de exercitare a puterii conform
domniei legii” (Francis Fukuyama).
Policy, politics, polity
Voi încheia expunerea despre politică vorbindu‑vă pe larg despre un autor

care a reuşit, cred eu, să surprindă foarte bine sensul termenului, pornind de
la ceea ce el numea echivocurile fundamentale legate de politică. E vorba
despre Raymond Aron, care, la fel ca Popper, este unul dintre criticii
importanţi ai totalitarismului.
politica
25
Într‑un volum care conţine o parte a criticii regimurilor totalitare, autorul

francez definea politica plecând de la trei echivocuri. El pornea de la
polisemia termenului, pentru ca – pe o cale negativă – să‑i clarifice sensul.
Primul echivoc pe care îl punea în evidenţă este legat de faptul că, spunea
el, în limba franceză – iar asta e valabil, adaug eu, şi pentru limba română –
termenul politique („politică”) traduce ceea ce engleza numeşte cu doi

termeni distincţi. Unul dintre ei e policy, cel de‑al doilea – politics.
Policy este, spunea Aron, „orice concepţie, orice program de acţiune sau
orice acţiune a unui individ, a unui grup sau a unui guvern referitoare la o
problemă sau la totalitatea problemelor unei comunităţi”. Cum vedeţi,
policy nu deosebeşte între o concepţie, o viziune, un proiect sau un program
de acţiune, respectiv acţiunea propriu‑zisă.
Când zici politică în acest sens, „individ” e înţeles în sens larg – adică un
cetăţean sau membrul unui partid ori un responsabil politic. Toţi pot să
conceapă
o politică. Mă rog, Popper era de altă părere: el spunea că numărul celor

capabili să plăsmuiască idei politice e mic, dar că fiecare dintre noi este, în
schimb, în stare să judece politica şi, în particular, performanţa
guvernanţilor.
Aron vorbea într‑un sens mai larg. Iar policy era valabil şi pentru un grup,
dar şi pentru un guvern. Cum ar fi spus Weber, şi pentru cel care trăieşte din
politică, şi pentru cel care trăieşte pentru politică.
În definiţia aroniană nu contează dacă e vorba despre o singură chestiune

sau despre toate problemele pe care şi le pune o comunitate. În acest sens se
vorbeşte despre politica energetică a unui guvern, despre politica unui
partid în privinţa Orientului Mijlociu sau despre politica unui candidat la
prezidenţiale, în acest ultim caz termenul putând avea înţelesul fie de
strategie de campanie, fie de viziune generală asupra guvernării.
Într‑un al doilea sens, cel pe care îl avem în engleză sub termenul politics,
iar în română sub cel de „politică”, politique desemnează o confruntare a
politicilor înţelese ca policies. Este vorba despre domeniul, despre arena,
despre câmpul în care rivalizează, în care se confruntă, în care intră în
competiţie viziunile, programele de acţiune sau acţiunile etc.
Cele două sensuri sunt distincte, spunea Raymond Aron, dar relaţionate.
Nu există unul fără celălalt. În primul rând, pentru că politics este

înfruntarea diverselor policies. Dar, spunea Aron, ceea ce trebuie să
înţelegem este că
politica‑domeniu, politica‑ politics, presupune în mod inevitabil o

dimensiune conflictuală, dar şi una consensuală.
Nu ne putem imagina, preciza autorul cărţii Democraţie şi totalitarism, nici

că politica ar putea exista fără conflict, nici că ea ar putea fiinţa fără
consens.
Savater sugera că o societate fără conflict ar fi un cimitir sau un muzeu al
figurilor de ceară. Carl Schmitt a formulat ideea într‑un mod remarcabil:
politica e deosebirea dintre amic şi inamic, dintre prieten şi duşman.
26
Ideea că ar putea exista politică fără conflict este o iluzie, şi chiar una
periculoasă. E o iluzie, spunea Aron, care conduce, de fapt, la totalitarism.
Orice politică impune definirea unei alternative. Indiferent că este vorba

despre o concepţie, un program de acţiune sau o acţiune. Cine vrea să
elimine conflictul ajunge la totalitarism sau, în cel mai bun caz, aşa cum
observa S.M. Lipset, la mitul tehnocratic.
Deschid aici o scurtă paranteză: începând din anii şaizeci ai secolului trecut,
tehnocraţia a fost o abordare la modă, care a pătruns în diverse societăţi.
Potrivit acestei abordări, problemele politice pot să fie tratate – în

cvasitotalitatea lor – pe baza unui calcul care e obiectiv, astfel încât e
posibil să se ajungă
întotdeauna la o soluţie. În această abordare birocratică nu există mai multe

variante de acţiune, totul este precis şi programabil. Ai o problemă,
înseamnă
că ai o soluţie. Tradiţia gândirii politice şi experienţa practică vădesc însă
altceva: este întotdeauna posibil să alegi între diverse variante. Nu există

niciodată o cale de acţiune şi numai una.
Pe de altă parte, tocmai întrucât există diversitate, politica implică şi nevoia

unui minim consens. Ea presupune consensul pentru că e esenţial, de pildă,
ca actorii politici să cadă de acord asupra regulilor competiţiei. Un conflict
derulat în afara regulilor creează haos, nu comunitate politică. În cadrul
regimurilor, numele acestui consens asupra regulilor este Constituţie.
Să adăugăm, cum remarcau Xavier Crettiez, Jacques de Maillard şi Patrick
Hassenteufel în manualul lor din 2018, că în ştiinţa politică de pe continent
e tot mai prezent şi un al treilea termen englezesc, şi anume polity. Sub
forma
„politie”, el a fost folosit în trecut şi la noi, cu sensul de „comunitate”.
„Mie mi se pare că înfruntarea, conflictul între interesele individuale este

ceva inseparabil de viaţa în compania altora” (Fernando Savater).
„Numeroşi analişti [...] sugerează că expansiunea unor mari organizaţii

birocratice, un aspect endemic al societăţii industriale moderne, fie ea
capitalistă
sau socialistă, reduce sfera libertăţii individuale pentru că oamenii din

organizaţii trebuie să se supună pentru a putea reuşi” (Seymour Martin
Lipset).
Realitate şi conştiinţă
Al doilea echivoc referitor la politică, în viziunea lui Aron, decurge din

faptul că acelaşi termen desemnează „o realitate” şi percepţia asupra acestei
realităţi sau „conştiinţa acestei realităţi”, bazată pe o cunoaştere a ei.
politica
27
Un exemplu la îndemână – pe care îl oferă chiar Aron – este acela al

conflictului dintre două partide politice. Disputa dintre partidul liberal
umanist şi partidul conservator social, ca realitate sau parte a realităţii
politice, este altceva decât conştiinţa existenţei acestui conflict pe care o au
actorii politici, adică
membrii dintr‑un partid şi din celălalt, altceva decât reflectarea confruntării

de către presă sau conştientizarea ei de către militanţi ori publicul larg.
Cele două sensuri sunt, ca în cazul de mai sus, relaţionate. Altfel spus,
politica înţeleasă ca realitate presupune conştiinţa. Aceasta, pe de altă parte,
alimentează realitatea ca atare. Fără conştiinţa dobândită de membri,
responsabili, votanţi, public etc., conflictul politic nu există. Percepţia, la
rându‑i, alimentează confruntarea.
Pentru Raymond Aron, orice regim politic presupune o cunoaştere

minimală
a realităţilor şi a unor reguli care participă la configurarea acestei realităţi.

De pildă, alegerile nu se pot desfăşura dacă alegătorul nu are o informaţie
elementară despre regulile de organizare a votului, de distribuire a
mandatelor, o cunoaştere a candidaţilor, a ideilor propuse de ei ş.a.m.d.
Cunoaşterea regulilor şi a realităţilor nu e, de bună seamă, niciodată aceeaşi

de la un cetăţean la altul. Nu există două persoane care să aibă exact
aceleaşi informaţii despre realitatea politică sau care să le fi configurat în
acelaşi fel.
Uneori, deosebirile sunt colosale. Există persoane perfect informate în

privinţa tuturor aspectelor importante ale jocului politic şi altele care ignoră
aproape totul.
Cunoaşterea realităţii, chiar dacă foarte diferită de la un individ la altul, e

parte a regimului. Iluzia totalitară, observa MillonDelsol, a fost aceea de a
crede că această cunoaştere este unică şi că politica înseamnă s‑o realizezi.
De fapt, regimul democratic modern porneşte de la realitatea, de la forţa
deosebirilor de vederi, intuiţii, ambiţii. Expresia „un om, un vot” este,
spunea Pierre Rosanvallon, esenţa democraţiei moderne.
„Dacă democraţia este atât un regim (puterea poporului), cât şi o religie

(celebrarea unei mitice societăţi a egalilor), ea îşi află în ideea sufragiului
universal dubla sa matrice” (Pierre Rosanvallon).
„Eroarea utopiilor totalitare a fost aceea de a fi crezut că politica este un

mod de a face – un act de creaţie pornind de la un model construit mental.
Orice teorie a statului de drept va tinde să arate că politica este un mod de a

acţiona: un act legat de o alegere nesigură, în absenţa oricărui model”
(Chantal Millon‑Delsol).
28
Exercitarea autorităţii
Cel de‑al treilea echivoc pe care îl avea în vedere Raymond Aron era pentru
el şi cel mai important. Acest echivoc priveşte faptul că acelaşi termen,
„politică”, descrie „un sector particular al ansamblului social, dar şi
ansamblul social în întregul lui observat dintr‑un punct de vedere”.
Ce înseamnă „sector particular”? Înseamnă că politica este o parte a

societăţii, una care se alătură altor părţi, precum – spunea autorul francez –
religia, familia sau munca. Toate acestea sunt fragmente ale unui întreg.
Acest prim sens al politicii poate fi găsit, de altfel, în toate manualele de
sociologie, pentru că este vorba despre modul curent de judecată al acestei
discipline.
Aşa se face că în tratatele de sociologie vom găsi menţionate, ca

subcapitole, o sociologie a religiei, o sociologie a familiei, o sociologie a
muncii şi o sociologie politică. Pentru sociologi, politica este o parte a
ansamblului social, ea traduce nişte relaţii sociale, ca şi munca, familia sau
chiar religia.
Pe de altă parte însă, spunea Aron, politica este chiar ansamblul social, dacă
e privit dintr‑o anumită perspectivă, mai precis din unghiul propriu teoriei
politice. Pentru disciplina noastră, politica are o particularitate ce o
diferenţiază de orice alt aspect social, ea este domeniul în cadrul căruia,
sublinia Aron, sunt aleşi cei care guvernează şi în care e asumat un mod de
exercitare a autorităţii.
Desemnarea celor care guvernează şi instituirea felului în care este

exercitată autoritatea influenţează toate relaţiile sociale. Aceste două
elemente determină felul în care arată societatea. În acest sens, politica
determină societatea.
Sigur, nu orice aspect al vieţii dintr‑o comunitate depinde de politică în mod
direct. Felul în care, de pildă, se comportă spectatorii într‑un cinematograf,
împiedicându‑i pe unii dintre cei prezenţi în sală să vadă filmul, sau felul în
care conversează călătorii dintr‑un troleibuz nu au, în chip nemijlocit, o
cauză
politică. Când vorbim despre o relaţie de determinare, nu este vorba atât de

detalii, cât de aspectul general al relaţiilor din societate.
Comportamentele spectatorilor de film sau ale călătorilor din troleibuz îşi

au originea într‑un tip de educaţie – în familie sau în afara ei, la şcoală sau
în comunitatea religioasă –, iar educaţia depinde de o decizie politică.
Lanţul cauzal e mai lung sau mai scurt, dar include undeva un mecanism
politic.
„Orice cooperare între oameni presupune o autoritate [...]. Modul de

exercitare a autorităţii şi alegerea guvernanţilor constituie esenţa politicii”
(Raymond Aron).
politica
29
Sensul antic al politicii
Dacă stilul relaţiilor dintre oameni e influenţat de felul în care sunt aleşi
guvernanţii şi de felul în care ei îşi exercită autoritatea, atunci nu societatea
creează
politica, aşa cum afirmă sociologii, ci politica e cea care creează societatea.
Politica nu este o expresie a relaţiilor sociale, cum susţineau marxiştii.

Dimpotrivă, politica întemeiază societatea sau comunitatea politică.
Regăsim astfel, împreună cu Aron, şi sensul dat politicii în Antichitate.
Când grecii antici vorbeau despre politică, o considerau o dimensiune

esenţială
a umanităţii. Cunoaşteţi, desigur, formula celebră a lui Aristotel, care e
citată
trunchiat şi imprecis sub forma „omul este un animal politic”. De altfel, de

multe ori expresia aceasta este folosită în chip depreciativ, pentru a spune că
politica te coboară pe scara demnităţii.
Ei bine, Aristotel viza exact contrariul. Formula sa afirma că omul este în

mod natural o fiinţă politică ( zoon politikon). Subliniind caracterul natural,
Aristotel înţelegea să acrediteze ideea potrivit căreia umanitatea omului este
desăvârşită atunci când el participă la treburile cetăţii. Pentru filosofii
inspiraţi – până în zilele noastre – de aristotelism, omul nu este, am putea
spune, întru totul om dacă nu se implică în viaţa cetăţii.
În viziunea aristotelică, oamenii care se mulţumesc să trăiască în sânul

familiei, în spaţiul căminului, cei care nu au în minte decât subzistenţa
propriei familii nu sunt în mod deplin oameni. Desăvârşirea naturii umane
se produce în cadrul cetăţii. Anticii considerau că suntem prin firea noastră
predispuşi să
participăm la viaţa cetăţii şi astfel să ne împlinim ca oameni.
Hannah Arendt aducea şi ea în discuţie sensul antic al politicii şi îi adăuga o

nuanţă, cred eu, foarte importantă. Ea făcea acest efort de reinterpretare în
contextul celor două experienţe totalitare, nazismul şi comunismul, care,
sublinia ea, au fost experienţe nonpolitice, au negat însăşi esenţa politicii. În
viziunea autoarei Sistemului totalitar, politica apare în spaţiul care există
între oameni, în spaţiul intermediar dintre ei şi, prin urmare, este înainte de
orice o relaţie. Iar acest spaţiu intermediar este singurul spaţiu de libertate.
Mai mult, pentru greci, ne spunea Arendt, a fi liber şi a trăi în polis erau
unul şi acelaşi lucru, activitatea politică constând în discuţie (dialog) şi
libertatea cuvântului.
Ca şi Arendt, Aron a recuperat viziunea aristotelică asupra politicii. Pentru

el, politica este fondatoare, ea întemeiază comunitatea. Nicio societate nu
există
în afara politicii. În abordarea sa, problema esenţială pe care şi‑au pus‑o
teoreticienii politicii este de a justifica, de a explica simultan autoritatea şi
supunerea. Găsim, de altfel, această idee şi la un alt autor pe care vă
recomand
30
să‑l citiţi, Isaiah Berlin, care considera că reflecţia politică ne explică de ce

unii poruncesc şi alţii le dau ascultare. Iată problema politică fundamentală,
problema la care, spunea Aron, regimurile politice au dat un răspuns de‑a
lungul timpurilor.
De fapt, aşa cum vom vedea în continuare, ar trebui să folosim nu

singularul, ci pluralul, pentru că răspunsurile date acestei întrebări sunt
foarte diferite.
Ele alcătuiesc ceea ce Michael Oakeshott numea educaţia politică, adică

resortul integrării fiecăruia într‑o comunitate.
„Teroarea poate conduce la modul absolut doar nişte oameni care sunt
izolaţi unii faţă de alţii, iar una dintre preocupările principale ale oricărei
guvernări tiranice este de a provoca o asemenea izolare” (Hannah Arendt).
„Când întrebăm de ce ar trebui un om să dea ascultare altuia, cerem să ni se

explice ce e normativ în nişte noţiuni ca autoritatea, suveranitatea, libertatea
şi să ni se justifice validitatea lor în discuţiile politice” (Isaiah Berlin).
„Educaţia politică [...] este în acelaşi timp iniţiere într‑o moştenire faţă
de care avem un interes vital şi exploatarea sugestiilor sale” (Michael

Oakeshott).
Testaţi‑vă cunoştinţele
1. Leo Strauss a inspirat şcoala:
a. neoliberală;
b. ardeleană;
c. neoconservatoare.
2. Cine a afirmat că politica este „arta de a‑i împiedica pe oameni să se

amestece în treburile care‑i privesc”?
a. Mircea Eliade;
b. Paul Valéry;
c. Jean‑Jacques Rousseau.
3. Afirmaţia „Popper considera că istoria se face fără indivizi” este: a. falsă;
b. adevărată;
c. nici adevărată, nici falsă.
politica
31
4. „Pentru greci, a fi liber şi a trăi în polis era unul şi acelaşi lucru”, spunea:
a. Hannah Arendt;
b. Toma din Aquino;
c. Marcel Gauchet.
5. Moderarea puterii este o ambiţie:
a. antică;
b. modernă;
c. şi antică, şi modernă.
6. Cine a scris Democraţie şi totalitarism?

a. Karl Popper;
b. Hannah Arendt;
c. Raymond Aron.
7. Beppe Grillo a fondat formaţiunea:
a. Fratelli d’Italia;
b. Forza Italia;
c. Movimento 5 Stelle.
8. Atunci când compara religia şi politica, Eric Voegelin considera că: a. ele
se aseamănă pentru că privesc pe toată lumea; b. una ne trimite cu gândul la
Biserică, iar alta – la stat; c. ele sunt permanent în conflict.
9. Alexandru Macedon a fost elevul lui:
a. Aristotel;
b. Pericle;
c. Demostene.
10. Ce ţară recunoştea Kosovo în 2008?
a. România;
b. Statele Unite;
c. Grecia.
Subiecte de reflecţie
A. Este sensul peiorativ al termenului „politică” mai răspândit în democraţii

decât cel apreciativ?
B. Este transparenţa un ideal politic sau o necesitate practică?
C. Poate exista politică fără conflict? Dar fără compromis?
32
D. Este justificată minciuna în politică, de pildă, pentru a‑ţi apăra patria?
E. Este orice om o „fiinţă politică” sau există excepţii?
F. Oare religia sporeşte sau diminuează încrederea în politică?
G. Un cetăţean al UE poate să nu fie nici pro‑, nici antieuropean?
H. Comparaţi decizia unui ministru şi decizia unui director de şcoală.
I. Cum e configurată relaţia dintre poruncă şi autoritate în zilele noastre?
J. Relataţi un fenomen politic comparând rolul unei persoane şi rolul unei

instituţii implicate.
Referinţele folosite în conferinţa despre politică
Hannah ARENDT, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi

Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], pp. 614‑615.
ARISTOTEL, Politica, VII, 4, 1326a‑b, bilingvă, traducere, comentarii şi

index de Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI,
Bucureşti, 2001, p. 387.
Raymond ARON, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu,

All, Bucureşti, 2001 [1965], pp. 17‑20.
Isaiah BERLIN, Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, ed.

îngrijită de Henry Hardy şi Roger Hausheer, traducere din engleză de Radu
Lupan, Meridiane, Bucureşti, 2001 [2000], p. 89.
James BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan,
traducere de Liviu Papuc, Institutul European, Iaşi, 1997 [1975], p. 237.
Dominique COLAS, Sociologie politique, Presses Universitaires de France,

Paris, 1994, pp. 2‑3.

Introduction à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018.
Robert DAHL, „The Concept of Power”, Behavioral Science. Journal of the

Society for General Systems Research, vol. 2, nr. 3, 1957, pp. 201‑215.
Michel FOUCAULT, Ce este un autor? Studii şi conferinţe, traducere de

Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali, Idea Design & Print, ClujNapoca, 2004
[1969], p. 116.
Francis FUKUYAMA, State Building: Governance and World Order in the

Twenty First Century, Profile Books, 2005, p. 2.
Marcel GAUCHET, „De la teocraţie la democraţie”, traducere de Cristian

Preda, Polis, nr. 2/1995 [1992], p. 78.
Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de

ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ileana‑Cristina Stănuş,
Romana Careja, Mirela Nemeş, Andreea‑Ioana Cozianu, Olivia Toderean,
CosminGabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996], pp. 24‑25.
Thomas HOBBES, Leviathan [1651], capitolul XIII, în Adrian‑Paul

ILIESCU, emanuel‑Mihail SOCACIU, Fundamentele gândirii politice
moderne. Antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 46.
politica
33
Ronald F. INGLEHART, Evoluţia culturală, traducere de Mălina Voicu,

prefaţă de Mălina Voicu, Bogdan Voicu, Claudiu D. Tufiş, Editura Şcoala
Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2019 [2018], pp. 96‑98 şi 105‑106.
Jakub KARPIŃSKI, ABC‑ul democraţiei, traducere de Constantin
Geambaşu, Humanitas, Bucureşti, 1993 [1990], p. 11.
Seymour Martin LIPSET, Political Man: The Social Bases of Politics, ed.
revăzută şi adăugită, The Johns Hopkins University Press, Baltimore,
Maryland, 1981, p. 452.
Pierre MANENT, Cetatea omului, traducere de Ioana Popa şi Cristian

Preda, notă
despre autor de Cristian Preda, Babel, Bucureşti, 1998 [1994], p. 249.
Chantal MILLON‑DELSOL, Les idées politiques au XXè me siè cle,

Presses Universitaires de France, Paris, 1991, p. 4.
Michael OAKESHOTT, „Educaţia politică”, traducere de Camil Ungureanu

şi Cristian Vasilescu, Polis, nr. 3/1998 [1990], pp. 17 şi 21.
PLATON, „Republica”, 389b‑c, în Opere, vol. V, traducere, interpretare,

lămuriri preliminare, note şi anexă de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 160.
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, traducere de D.

Stoianovici, vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1992 [1945], p. 21.
Clotilde RAVEL, „«Non‑parti», «anti‑système»: qu’est‑ce que le

Mouvement 5 étoiles?”, RFI, 09.03.2018.
Pierre ROSANVALLON, Le sacre du citoyen. Histoire du suffrage

universel en France,
Gallimard, Paris, 1992, pp. 11‑12, 106 şi 455.
Bertrand RUSSELL, History of Western Philosophy and Its Connection

with Political and Social Circumstances from the Earliest Times to the
Present Day, Routledge, Londra, 1991 [1946], pp. 174, 196 şi 203.
Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru

Pop, prefaţă
de Dan Pavel, Polirom, Iaşi, 1999 [1987], p. 61.
Fernando SAVATER, Politica pentru fiul meu, traducere de Cornelia

Rădulescu, Humanitas, Bucureşti, 1999 [1992], pp. 31‑35.
Carl SCHMITT, Political Theology: Four Chapters on the Concept of

Sovereignty, traducere de George Schwab, The MIT Press, Cambridge,
Massachusetts şi Londra, 1985 (1922).
Leo STRAUSS, What Is Political Philosophy? And Other Studies,

University of Chicago Press, Chicago, 1988 [1959], pp. 12.
Eric VOEGELIN, Religiile politice, traducere şi studiu introductiv de

Bogdan Ivaşcu, Humanitas, Bucureşti, 2010 [1938], pp. 77‑79.
Max WEBER, Politica, o vocaţie şi o profesie, traducere de Ida

Alexandrescu, Anima, 1992 [1926], pp. 13‑14.
Ştiinţa politică
După ce am definit politica pornind de la confuziile frecvente şi

echivocurile legate de acest termen, vom vedea ce este ştiinţa politică, luând
în seamă
felul în care ea se diferenţiază de alte discursuri despre politică.
Ce este un discurs ştiinţific?
Înainte de orice, e nevoie – cred eu – de câteva observaţii despre discursul

ştiinţific. Nu este ceva foarte elaborat, pentru că nu facem un curs de
epistemologie. Dar întrucât vorbim despre ştiinţă, cred că sunt utile trei
observaţii de ordin foarte general referitoare la statutul acesteia, observaţii
pe care le preiau de la Jean‑Marie Denquin.
Încep prin a observa că ştiinţa este diferită de realitate. Ea are ca referinţă
realitatea, dar este total distinctă de aceasta, discursul ştiinţific constând în

elaborarea unor obiecte intelectuale capabile să explice, să „dea seamă” de
respectiva realitate. Dar ştiinţa, zicea Denquin, „nu este o dublură a realului,
ci un ansamblu de enunţuri”. Mai ales atunci când este vorba despre
societăţi umane şi, în particular, despre fenomenul politic, deosebirea dintre
discurs şi realitate trebuie făcută cu maximă rigoare. La urma urmei, nici nu
e prea greu.
Analiza candidaturii lui Abdelaziz Bouteflika la preşedinţia Algeriei în

2014
nu e o candidatură, ci un set de afirmaţii despre ea.
A doua observaţie: discursul ştiinţific diferă în mod radical de limbajul

natural. Spre deosebire de limba folosită în viaţa cotidiană de omul obişnuit,
discursul ştiinţific are un caracter sistematic şi o coerenţă internă
remarcabilă.
În conversaţiile oamenilor „de pe stradă” putem identifica numeroase

afirmaţii inconsistente, unii afirmând atât un lucru, cât şi contrariul lui.
Politica se pretează la asemenea abordări superficiale şi contradictorii. În
schimb, discursul ştiinţific exclude orice situaţie de acest fel. Cine
examinează cazul algerian pomenit – o campanie în care preşedintele ce
voia să fie reales a vorbit preţ de 14 secunde – nu poate trage concluzia că
Bouteflika a fost curajos şi vorbăreţ, în vreme ce un suporter de‑al lui ar fi
putut spune oricând aşa ceva.
36
În fine, ştiinţa presupune ceea ce epistemologii numesc „controlul

intersubiectiv” al comunităţii academice sau universitare. Aceasta înseamnă
că o afirmaţie făcută în ştiinţă nu poate fi valabilă pentru o singură
persoană, pentru cea care o face, întrucât ea trebuie să fie testată, validată
de comunitatea ştiinţifică, de universitarii şi specialiştii domeniului. În
ştiinţă, obiectul e accesibil întregii comunităţi şi validat sau invalidat prin
proceduri riguroase.
Concluziile analizei pe care o imaginam adineauri nu vor fi puse la vot, ci

integrate în corpul ştiinţei politice sau respinse de savanţi, prin proceduri
specifice disciplinei. Politica nu cunoaşte un asemenea mecanism de
„validare”, ci doar autoritate şi supunere, respectiv libertatea de a exprima
orice opinie.
„Ştiinţa este, mai întâi de toate, un discurs, ceea ce înseamnă că ea este

altceva decât obiectul său” (Jean‑Marie Denquin).
Cum evoluează ştiinţa
Ştiinţa e o formă intelectuală care se schimbă. Există mai multe explicaţii

ale evoluţiei ei. În a doua jumătate a secolului trecut, autori precum Thomas
Kuhn, Paul Feyerabend sau Karl R. Popper – ca să citez doar trei nume – au
explicat în moduri diferite schimbarea ştiinţifică.
Primul dintre autorii menţionaţi compara revoluţiile în ştiinţă şi în politică:
„Revoluţiile politice sunt inaugurate de conştiinţa tot mai acută, adesea

restrânsă
la un segment al comunităţii politice, că instituţiile existente au încetat să

mai facă faţă adecvat problemelor puse de un mediu pe care ele l‑au creat în
parte.
În mod aproape asemănător, revoluţiile ştiinţifice sunt inaugurate de

conştiinţa tot mai acută, adesea restrânsă la o subdiviziune îngustă a
comunităţii ştiinţifice, că paradigma existentă a încetat să mai funcţioneze
adecvat în explorarea unui aspect al naturii pe care însăşi paradigma îl
dezvăluise anterior”. Evoluţia e trecere de la o paradigmă la alta.
Mattei Dogan observa că unii termeni, precum cel de „paradigmă” al lui

Kuhn, nu sunt adecvaţi în ştiinţă, întrucât schimbarea ştiinţifică se produce
prin acumulare, nu prin revoluţie. Acest autor francez de origine română
era, în acest sens, mai apropiat de abordarea lui Popper, care afirma că un
enunţ este ştiinţific dacă e falsificabil, dacă poate intra sub controlul
comunităţii ştiinţifice: „voi considera”, spunea el, „ca empirice sau
ştiinţifice numai acele
Ştiinţa politicĂ
37
sisteme care pot fi testate (controlate) prin experienţă [...]. Nu

verificabilitatea, ci falsificabilitatea trebuie să fie luată drept criteriu de
demarcaţie”.
Definind ştiinţa politică drept o „cercetare sistematică, cu o construcţie care

tinde spre un set tot mai diferenţiat de propoziţii ordonate despre lumea
empirică”, Robert Goodin şi Hans‑Dieter Klingemann observau că, în
ultimele decenii, ştiinţa politică a devenit „mai ştiinţifică”, dar se întrebau
dacă această
evoluţie „este un ajutor sau un impediment în calea adevăratei înţelegeri

ştiin
ţifice. Este o problemă deschisă dacă noi cunoaştem mai mult sau mai puţin
acum că am tăiat lumea în felii din ce în ce mai mici. Mai mult nu înseamnă
neapărat mai bine”.
Indiferent de explicaţiile formulate, toţi epistemologii sunt de acord că
ştiinţa evoluează, că e un discurs care se schimbă, nu unul imuabil. Pentru

simţul comun, faptul că ştiinţa dă seamă de realitate şi că, pe de altă parte,
este în mod necesar un discurs care se schimbă creează o dificultate.
Dar, aşa cum spunea Max Weber, ştiinţa produce situaţii inconfortabile, iar
una dintre misiunile unui profesor e tocmai aceea de a‑i învăţa pe elevii săi
să
recunoască faptele care creează un disconfort intelectual şi să caute

explicaţii pentru a‑l depăşi.
Aş adăuga acestei reflecţii o referinţă la Isaiah Berlin. El mărturisea, în

cartea de dialoguri cu Ramin Jahanbegloo, că îşi prevenea audienţa de câte
ori începea un curs nou la Universitate, declarând deschis că el le poate
promite un singur lucru studenţilor, şi anume că, la finalul expunerilor, vor
fi capabili să îşi dea seama când semenii lor spun aiureli. Universitatea, ca
for al producerii ştiinţei, se află astfel între nevoia de a recunoaşte evoluţia
discursului care explică realitatea şi promisiunea de a vâna erorile din
discursul comun.
„Asemenea alegerii între instituţii politice rivale, cea între paradigme rivale
se dovedeşte a fi o alegere între moduri incompatibile de viaţă comunitară”
(Thomas S. Kuhn).
„Progresul în ştiinţele sociale se petrece oare prin revoluţii paradigmatice

sau prin procese cumulative?” (Mattei Dogan).
„Teoriile nu sunt niciodată empiric verificabile” (Karl R. Popper).
„Oamenii de ştiinţă, în construcţia teoriilor, se află întotdeauna în pericolul

nu numai de a tăia unde nu trebuie, dar şi – pur şi simplu – de a face prea
multe tăieturi” (Robert Goodin, Hans‑Dieter Klingemann).
38
Ştiinţa politică nu e jurnalism
Pot trece acum la materia principală a acestei expuneri, şi anume

distingerea ştiinţei politice de alte discursuri care au ca obiect politica şi cu
care ea coabitează.
O voi diferenţia, mai întâi, de discursurile politicienilor şi jurnaliştilor.
Daniel‑Louis Seiler spunea că un bun specialist în ştiinţa politică e tocmai

contrariul unui bun politician: diferenţa dintre cei doi e aceea că primul
asumă
„capacitate de empatie, spirit critic, relativism ideologic, scepticism, dacă

nu chiar cinism în privinţa normelor şi valorilor politice, pe scurt: tot ceea
ce îi poate conferi o privire detaşată”. Toate acestea sunt străine de
credinţele unui om politic.
Dacă e uşor de diferenţiat între ştiinţa politică şi ce spun politicienii, nu la
fel stau lucrurile când vine vorba să o deosebim de jurnalismul politic. Unul
dintre motive era explicat de Mattei Dogan, care a alcătuit un inventar cu
circa 200 de termeni „importaţi” de ştiinţa politică din alte discipline,
inclusiv de la jurnalişti, între aceştia numărându‑se: „imperialism”,
„internaţionalism”,
„izolaţionism”, „lobby”, „neutralism”, „nihilism”, „patronaj”, „plebiscit”,
„propagandă” sau „sindicalism”.
Nu e de mirare atunci că, foarte adesea, în percepţia comună, ştiinţa care se

ocupă de înţelegerea politicii este confundată cu comentariile pe care
„analiştii” le dedică faptelor politice.
În Franţa, observau Thierry Balzacq şi alţi autori ai unui manual de ştiinţă
politică, s‑a ajuns la o distincţie terminologică: substantivul politolog e

rezervat expertului care interpretează actualitatea politică în media, personaj
căruia i se mai spune şi „comentator politic”, în vreme ce persoanei care
asumă
analiza „fundamentală” de ştiinţă politică i se spune politiste. Termenul e

din aceeaşi familie cu „politie” (sau polity în engleză), despre care am
vorbit în conferinţa anterioară.
În treacăt fie zis, unii colegi au vrut să introducă şi la noi varianta

românească a termenului franţuzesc – adică „politist” –, dar ideea n‑a prins,
apropierea de „poliţist” fiind prea mare şi, în consecinţă, supărătoare. Dacă
tot discut despre terminologia românească, voi nota că au avut mult mai
mult succes denumirile „politolog” şi „politologie”, cea din urmă fiind –
când este vorba despre disciplină – mult mai frecvent utilizată decât „ştiinţă
politică”.
Revenind la confundarea politologului cu comentatorul politic, ea nu

trebuie să ne mire. Într‑un fel, e inevitabilă în contextul mediatic de azi. În
societăţile democratice contemporane, ideea pe care şi‑o fac cetăţenii
despre fenomenul politic este creată de mass‑media. Murray Edelman
observa, pe bună dreptate,
Ştiinţa politicĂ
39
că pentru mulţi cetăţeni politica este o „serie de imagini mentale, generate

de actualităţile de la TV, de ziare şi reviste”.
La fel vede lucrurile şi Yves Schemeil, care atrăgea atenţia asupra

exagerărilor presei, pentru ca, în chip implicit, să sublinieze că discursul
ştiinţei politice este radical diferit de cel al gazetarilor: „toată lumea ştie
cum tratează
actualitatea un jurnal televizat, şi anume cu diverse dezvăluiri [...], dar şi cu

ajutorul caricaturii sau al catastrofismului. Realitatea e însă rareori aşa
gravă
cum apare atunci când e descrisă pe hârtie”.
Dincolo de exagerări, ce deosebeşte însă în mod fundamental jurnalismul de

ştiinţa politică? Criteriul cel mai important este cum anume e construit, în
cele două cazuri, contactul cu realitatea. Astfel, jurnaliştii au un contact
direct cu realitatea, în timp ce ştiinţa politică are unul mediat de numeroase
instrumente. La drept vorbind, jurnaliştii sunt cei care dau formă actualităţii
politice. Din noianul de fapte, gesturi şi acţiuni, decizii pe care le asumă
oamenii politici, jurnaliştii selectează unele şi construiesc ceea ce numim

actualitatea politică.
În calitate de cetăţeni, nu am putea şti ce este actualitatea dacă jurnaliştii nu

ar fabrica‑o pentru noi, fiindcă trăim în societăţi care nu mai sunt de tipul
face to face. Dacă într‑o zi toate vocile gazetarilor ar amuţi, lumea politică
ar continua să existe, dar nu şi actualitatea.
„Dacă excludem o situaţie schizofrenică, un bun politist e un foarte rău

politician şi invers” (Daniel‑Louis Seiler).
„Politica este pentru cei mai mulţi dintre noi o desfăşurare continuă de
simboluri abstracte” (Murray Edelman).
„Imaginile televizate surprind rareori relaţiile sociale de profunzime” (Yves

Schemeil).
Metode şi tehnici
Ştiinţa politică are un contact mediat cu realitatea. Medierea este construită

cu ajutorul mai multor metode şi tehnici. Unele dintre acestea privesc
colectarea datelor, altele analiza lor, aşa cum constata Sophie Duchesne
într‑un articol din 2009, în care atrăgea atenţia că politica îi sperie pe
profani, întrucât „încarnează dominaţia exercitată asupra lor şi pe care ei o
acceptă mai mult sau mai puţin conştient”; această teamă este dublată de
„un soi de vinovăţie cu privire la exigenţele rolului de cetăţean, care ia
forma unui foarte răspândit sentiment
40
de incompetenţă”. Iată o justificare solidă pentru nevoia de metode şi

tehnici care să permită strângerea de date, respectiv analiza lor.
Colectarea se poate face, de pildă, lucrând în arhive. Cine vrea să facă o

monografie despre Ministerul de Interne va intra în arhivele acestei
instituţii, căutând în „măruntaiele” sale felul în care a fost organizată de la
întemeiere până în zilele noastre, insistând asupra unui episod sau altul,
exploatând diverse documente, regulamente interne, procese‑verbale, fişe
de personal ş.a.m.d.
Datele de care are nevoie ştiinţa politică pot fi obţinute şi prin observaţie de
tip etnografic. Cine vrea să scrie despre un partid politic poate merge –
exact ca un etnograf – pe teren, urmărind zi de zi cum funcţionează
respectiva organizaţie: de pildă, cât de frecvent se reunesc militanţii, ce şi
cum discută, în ce mod este amenajată sala de şedinţe, ce cutume sunt în
curs, ce decizii sunt luate şi cum anume etc., etc.
O tehnică de colectare a datelor este şi interviul. Când vorbim despre
interviu în ştiinţele sociale, avem în vedere o tehnică mult mai elaborată
decât interviul jurnalistic. Simplu spus, a lua un interviu pentru presă
înseamnă a aşeza un microfon în faţa unui om politic, cu un număr variabil

de întrebări legate în principiu de actualitatea imediată. În ştiinţele sociale,
interviul e sistematic şi cunoaşte, de altfel, mai multe variante (semidirectiv,
proiectiv etc.).
Specialistul în ştiinţa politică utilizează, de asemenea, sondajele de opinie.
Pentru omul politic, acestea sunt indicatori ai sprijinului de care

beneficiază, pentru jurnalişti sunt cifre folosite în general în mod eronat,
doar predictiv, în timp ce pentru ştiinţa politică sunt o bază de date care se
referă la un segment al populaţiei cu valoare reprezentativă.
Tehnicile de interpretare a datelor sunt şi ele de mai multe feluri.
Analiza de dependenţă sau de regresie îţi permite, spunea aceeaşi Sophie

Duchesne, să măsori impactul pe care îl are o variabilă neutralizând
influenţa altora asupra procesului studiat. O analiză factorială face exact
contrariul, şi anume pune în evidenţă corelarea, relaţionarea diverselor
variabile care acţionează în cazul unui proces politic.
O altă tehnică, foarte prizată la noi, este analiza de discurs. Ea poate urmări,
de pildă, frecvenţa cu care sunt utilizaţi anumiţi termeni‑cheie de către un
politician sau de către un partid, alcătuind un soi de vocabular specific. Să
mai spunem că analiza discursului politic nu este una de tip literar, fie şi
numai pentru că ea utilizează multe metode de tip cantitativ.
În cursurile de metodă, veţi vedea cum anume sunt deosebite ele în

cantitative şi calitative. Primele sunt bazate pe statistică şi pe eşantionare.
Un eşantion este construit ca reprezentativ pentru a putea generaliza
rezultatele
Ştiinţa politicĂ
41
analizei la scara unei populaţii. Printr‑o bună eşantionare, populaţii de

câteva zeci de milioane de persoane sunt înţelese plecând de la reducerea
lor la o mie de interviuri.
Un eşantion nu e ceva elaborat la întâmplare şi, desigur, nu apare în mod

spontan, ci e construit, şi anume pornind de la mai multe variabile, precum
sexul, vârsta, mediul de provenienţă şi aşa mai departe. Cu cât numărul
acestor variabile e mai mare, cu atât suntem mai îndreptăţiţi să‑l folosim
pentru a da seamă de un întreg. Asta pentru că sunt încrucişaţi mai mulţi
factori care permit ca eşantionul să fie consistent şi coerent. Cetăţeanul
needucat nu pricepe cum se face asta, aşa că neagă valoarea cercetărilor de
acest tip.
Metodele calitative funcţionează după o cu totul altă logică. E vorba despre

explicarea completă a unui număr limitat de cazuri – la limită, unul singur –
luând în seamă ansamblul caracteristicilor lor. Acum câţiva ani, am asistat

la susţinerea unei teze de doctorat care explica revoluţia română pornind de
la jurnalul ţinut de un ins oarecare în decembrie 1989.
Ian Shapiro, Roger Smith şi Tarek Masoud observau, acum câţiva ani, că
în Statele Unite ştiinţa politică este fracturată în două tabere: cea a

cantitativiştilor şi cea a calitativiştilor. De fapt, astăzi, în ştiinţa politică sunt
preferate aşa‑numitele metode mixte, care reunesc o dimensiune cantitativă
şi una calitativă. Este suficient să deschideţi paginile unei reviste de
specialitate pentru a vedea că, foarte adesea, studiile şi articolele combină
tehnici şi metode.
Sper să vă fi convins cât de importantă este metoda în ştiinţa politică.
Într‑un anumit sens, este chiar conţinutul, aşa cum subliniau King, Keohane
şi Verba, care arătau, de asemenea, că ştiinţa înseamnă inferenţe, proceduri
şi concluzii nesigure. Rezumând, am putea spune că, sprijinită de metode şi
tehnici foarte elaborate, ştiinţa politică se situează în alt univers decât cel
propriu discursului jurnalistic, respectiv cel produs de politicieni.
„Politica îi sperie pe profani” (Sophie Duchesne).
„Conţinutul şti nţei constă mai întâi de toate în metode şi reguli, şi nu în

subiectul tratat, întrucât putem folosi aceste metode pentru a studia
realmente orice” (Gary King, Robert O. Keohane, Sidney Verba).
42
Politologul nu e un intelectual
O altă distincţie pe care aş vrea să o fac se referă la discursul intelectual,

care este, la rândul său, una dintre formele foarte influente de articulare a
unei judecăţi asupra politicii.
Termenul „intelectual” cunoaşte mai multe înţelesuri şi, pentru a evita

confuziile create de suprapunerea acestora, vreau să le disting pe cele două
mai importante. În principiu, la noi, de multe decenii, sensul dat termenului

provine din marxism şi a fost intens cultivat în epoca totalitară: este vorba
despre descrierea intelectualului ca persoană ce deţine o diplomă care sanc
ţionează, care acoperă o anumită capacitate intelectuală dobândită la

universitate.
Într‑adevăr, aşa cum reiese şi din dicţionarele de filosofie sau de politică
publicate sub comunism, cultura marxistă făcea o deosebire foarte clară

între diversele categorii sociale în funcţie de ceea ce tot marxismul numeşte
„mijloacele de producţie”. Pentru marxişti, un mijloc de producţie e unealta
sau instrumentul de care se serveşte un individ ori o categorie de oameni
pentru a produce la scară socială ceva.
Comuniştii români deosebeau trei mari astfel de categorii: ţăranii, care au

drept mijloc de producţie pământul, muncitorii, care lucrează în fabrici şi
folosesc maşinile, şi, în fine, a treia categorie, intelectualii, care nu lucrează
nici pământul, nu trudesc nici în uzină, ci elaborează idei, mobilizând
concepte şi noţiuni.
Într‑un dicţionar din anii cincizeci se spunea că intelectualii alcătuiesc o
„pătură socială”, care includea „inginerii, tehnicienii şi ceilalţi reprezentanţi

ai personalului tehnic, medicii, avocaţii, artiştii, profesorii şi oamenii de
ştiinţă, precum şi cea mai mare parte din funcţionari”. Pe scurt, intelectual
este cel care deţine o diplomă, el nefiind nici sclavul pământului (precum
ţăranul), nici robul uzinei, precum proletarul, dar ajutându‑i pe aceştia să
priceapă mecanismele exploatării.
Doina Cornea, profesoară de franceză la Universitatea din Cluj şi una dintre

puţinele voci ale opoziţiei antitotalitare din România, considera că e falsă
„opinia curentă conform căreia toţi cei care deţin diplome universitare ar fi
ipso facto intelectuali”. Argumentul e solid: „totuşi, câţi diplomaţi
universitari nu întâlnim dispunând de cunoştinţe de specialitate mai puţin
decât modeste!
Ei fac parte – prin însăşi mediocritatea lor – din categoria celor lipsiţi de
putere; dar, în mod paradoxal, regimul are nevoie de ei, încurajându‑le
într‑un fel mediocritatea şi exploatând‑o ca obiect de şantaj în schimbul
necondiţionatei lor abdicări”.
Ştiinţa politicĂ
43
Definiţia dată de către comunişti intelectualului este şi astăzi utilizată pe

scară largă, în ciuda rupturii produse de căderea Cortinei de Fier acum 30
de ani. Dar nu acest paradox e lucrul cel mai important. Definirea
intelectualului ca deţinător al unei diplome face din această accepţie ceva
irelevant, deoarece ar însemna că acum toată lumea sau aproape toată lumea
devine intelectuală.
Într‑adevăr, peste 80% din tinerii fiecărei generaţii au o diplomă de

bacalaureat şi mai toţi bacalaureaţii merg să facă studii universitare în una
sau mai multe facultăţi. Cum toţi aceştia sunt în principiu capabili să
articuleze două‑trei vorbe despre politică, am fi obligaţi să suprapunem
categoria intelectual celei de cetăţean.
A început totuşi să fie folosit la noi şi un alt sens al termenului

„intelectual”, unul vehiculat în ştiinţele sociale nonmarxiste. E vorba despre
sensul născut în cadrul unei mari dezbateri publice care a avut loc în Franţa
la sfârşitul secolului al XIX‑lea, aşa‑numita afacere Dreyfus.
Alfred Dreyfus a fost un ofiţer francez de origine evreiască. Devenit

membru al Statului‑Major al armatei franceze, el a fost bănuit pe nedrept că
era spion al Germaniei, fiind de aceea degradat şi condamnat la ocnă pe
viaţă.
Această pedeapsă, care s‑a bazat pe documente false, a dat naştere unor
reac
ţii, între care şi cea a unui scriitor celebru, Émile Zola. Într‑un text intitulat
J’accuse, Zola lua apărarea sărmanului militar, care era victima unei
atmosfere ultranaţionaliste şi antisemite. Afirmând „voi spune adevărul [...]
dacă justiţia, sesizată în mod legal, nu îl va spune, în întregime. Datoria mea
este de a vorbi, nu vreau să fiu complice”, scriitorul francez a devenit
prototipul intelectualului, în sensul că intervenţia sa a influenţat în mod
semnificativ opinia publică, adică a divizat‑o în chip durabil, aşa cum
observa Hannah Arendt după mai bine de jumătate de secol de la
condamnarea ofiţerului Dreyfus.
folosindu‑şi capitalul de notorietate dobândit prin profesia sa, scriitorul

devine un intelectual în măsura în care utilizarea critică a raţiunii
decantează
opiniile sociale. E deci intelectual cel care intervine în dezbaterea publică
într‑un mod critic.
Vreau să insist asupra acestui aspect: dimensiunea critică a discursului

intelectual e esenţială. Critica instituţiilor, critica practicilor politice, critica
puterii ca putere, în ideea de a împiedica orice posibil abuz, reprezintă nota
distinctivă a discursului intelectual.
Ştiinţa politică este şi ea caracterizată de o dimensiune critică, în măsura în

care, precum orice ştiinţă, foloseşte diverse resurse pe care le evaluează
într‑un mod critic. Ceea ce deosebeşte însă ştiinţa politică de discursul

intelectual este faptul că ştiinţa nu este elaborată pentru a critica instituţiile,
practicile sau pentru a limita puterea.
44
Ştiinţa nu critică, ea explică. Indiferent dacă explicaţiile pe care le

formulează trimit la structuri sau la agenţi politici (Adrian Leftwich), ştiinţa
politică
trebuie să se mulţumească să explice fenomenul: ea nu poate să tindă spre

un angajament civic. Atunci când analizaţi discursurile sau practicile, e
nevoie să
vă utilizaţi în mod critic raţiunea, dar această orientare a judecăţii nu trebuie

să vă conducă spre un rechizitoriu la adresa instituţiei sau practicii pe care o
studiaţi. Există alţii care îşi asumă acest rol social.
„Adevăraţii intelectuali se recunosc prin aceea că nu sunt manevrabili de

vreo putere politică sau de altă natură, străină lor. Ei îşi urmează propria
conştiinţă, cu orice riscuri” (Doina Cornea).
„Adevărata crimă este îngrozitoarea negare a dreptăţii, de care Franţa este

bolnavă” (Émile Zola).
„Chiar şi astăzi, deşi în proporţii mai mici, Afacerea Dreyfus este un fel de
problemă în politica franceză” (Hannah Arendt).
Ştiinţa politică nu e ideologie

În al treilea rând, voi distinge ştiinţa politică de ideologie. Cum ne vom
ocupa într‑un curs separat de chestiunea ideologiei, acum nu voi face decât
să schiţez câteva elemente din dezbaterea despre un lucru pomenit de toată
lumea, dar pe care nimeni nu pare să‑l iubească prea tare.
Discursul ideologic este o explicaţie sistematică a lumii sociale, bazată în

general pe o singură idee politică. Ideologia este înrudită cu ştiinţa, datorită
caracterului ei sistematic. Dar asemănarea se opreşte aici. Marile ideologii

sunt discursuri care dezvoltă în amănunt logica unei idei, spunea Hannah
Arendt, una dintre vocile cele mai importante ale teoriei politice din secolul
trecut.
Ideologiile sunt forme de justificare sau de explicare a realităţii politice şi

sociale pornind de la ideea libertăţii (liberalismul), sau de la ideea urii de
clasă
(comunismul) ori de la ideea urii de rasă (nazismul). Naţionalismul,

conservatorismul, ecologismul au fiecare în parte o idee‑forţă.
Explicaţia sistematică pornind de la o idee este, de fapt, destinată să

mobilizeze. Rostul principal al discursului ideologic este acela de a‑i aduna
pe cetăţeni în jurul unei cauze, de a‑i reuni într‑o organizaţie sau o acţiune.
Legătura dintre ideologie şi acţiune este clară: prima o pregăteşte pe cea

de‑a doua. Diferenţa fundamentală dintre discursul ştiinţei politice şi
ideologie
Ştiinţa politicĂ
45
constă în faptul că prima nu îşi propune niciodată mobilizarea sau

pregătirea vreunei acţiuni politice.
„Ideologiile pot explica totul până la cel mai mic eveniment deducându‑l
dintr‑o singură premisă” (Hannah Arendt).
Ştiinţa politică şi filosofia politică

Trec acum la o diferenţă mult mai importantă decât cele pe care le‑am pus
în evidenţă până în prezent, şi anume diferenţa dintre ştiinţa politică şi
filosofia politică. Unii autori – între ei aflându‑se şi Jean‑Marie Denquin – o
reduc la pierderea unei iluzii, aceea de a dobândi cunoaşterea felului în care
poţi dobândi puterea.
Pornesc iarăşi de la Leo Strauss, care aducea câteva clarificări importante.
Pentru el, filosofia politică este căutarea adevărului – sau, altfel spus,
preluând o distincţie clasică în filosofie, este încercarea de a înlocui opinia
despre politică şi oamenii politici cu o cunoaştere a naturii politicului.
Filosofia politică este desprinderea de orizontul opiniilor, pentru a ajunge la
cunoaşterea veritabilă a naturii profunde a politicii. Ea trebuie distinsă,
spunea Strauss, de alte tipuri de explicare a politicului.
În primul rând, este diferită de ceea ce se numeşte gândire politică.

Gândirea politică, spunea Strauss, este o reflecţie stimulată de idei politice
ori expunerea lor, prin idei putându‑se înţelege orice noţiune, orice concept,
ba chiar şi orice fantasmă legată de politică. În treacăt fie spus, Raoul
Girardet observa şi el că
este necesar să studiem, ca parte a istoriei ideilor, nu doar raţiunea, ci şi

imaginarul.
Avem, apoi, aşa‑numita teorie politică, aceasta fiind, în lectura straussiană,

o reflecţie de ordin general asupra situaţiei politice, care conduce la
recomandarea sau elaborarea unor politici.
Există, pe de altă parte, teologia politică, adică suma învăţăturilor revelate,

obţinute printr‑o iluminare divină, spre deosebire de formele anterioare de
judecată, care se limitează la ceea ce e accesibil raţiunii umane.
În fine, pentru Strauss, ştiinţa politică este ceea ce se face în universităţi, în

departamentele cu acest nume din universităţi: e vorba despre cercetări care
caută să copieze modelul ştiinţelor naturale, bazându‑se, ca şi ele, pe un
efort sistematic de culegere a datelor şi pe interpretarea riguroasă a
acestora.
46
Aşa cum observa Gabriel Almond, straussienii asumă o viziune antiştiinţă,

care afirmă că „introducerea metodologiei ştiinţifice este o iluzie
dăunătoare, că ea trivializează şi înceţoşează înţelegerea şi că adevărurile
fundamentale despre politică urmează să fie revelate prin colocviul direct
cu clasicii şi textele vechi”.
În orice caz, referinţa cea mai importantă pentru descrierea ştiinţei politice
este filosofia politică, iar motivul este de ordin istoric.
Într‑adevăr, până târziu, în secolul al XIX‑lea, adică până la începutul

procesului de democratizare a societăţilor, singura formă de discurs referitor
la politică era cea elaborată de filosofi. Noţiunile care au configurat
domeniul reflecţiei asupra politicii aparţineau filosofiei. Societăţile, ca să
zic aşa, nu vorbeau despre politică. Noi trăim în societăţi democratice în
care toată lumea vorbeşte despre politică, dar până în secolul al XIX‑lea
această realitate nu a existat. Filosofii sunt cei care, secole de‑a rândul, au
tratat materia numită
politică.
„Ştiinţa politică nu mai lasă pe seama filosofiei politice cercetarea celei mai
bune forme de guvernare” (Gianfranco Pasquino).
„ Şti nţa politică este o expresie ambiguă” (Leo Strauss).
„Lucrările de istorie a ideilor politice prezintă o constantă ciudată: o încăpă
ţânată neîncredere în imaginar” (Raoul Girardet).
Antic şi modern
Există, de fapt, două mari epoci în istoria filosofiei politice. Pe de o parte,

avem filosofia politică clasică şi, pe de alta, filosofia politică modernă.
Raportul lor cu experienţa e diferit, observa Manent; filosofia clasică este
alcătuită „după încheierea marelui ciclu al politicii greceşti”, autori precum
Platon şi Aristotel pornind de la „experienţa vieţii cetăţii greceşti pentru a‑şi
elabora interpretările vieţii umane”, în timp ce filosofia modernă precedă
politica modernă. Frontiera, linia de separaţie, este fixată în timpul lui

Machiavelli. Autorul Principelui este primul modern, iar până la el avem
aşa‑numita filosofie clasică.
Aceste două epoci sunt, de fapt, două mari paradigme ale gândirii politice.
Prima dintre ele, filosofia politică antică sau clasică, este formulată, spunea
Leo Strauss, într‑un discurs natural, un limbaj foarte apropiat de limba
omului
Ştiinţa politicĂ
47
cetăţii. Exemplul cel mai bun ne este oferit de dialogurile platoniciene,

autorul lor fiind unul dintre fondatorii filosofiei politice.
Personajele lui Platon vorbesc limba cetăţii. Aşa e inventat domeniul

politic.
În Apărarea lui Socrate, dialogul care descrie procesul în cadrul căruia

Socrate este acuzat de impietate faţă de zeii cetăţii, filosoful spune că se va
adresa audienţei aşa cum vorbea îndeobşte „printre tarabele zarafilor”, adică
precum cetăţenii, şi nu „cu vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături
meşteşugite şi cuvinte alese”. Socrate explică, într‑adevăr, într‑un mod
foarte simplu situaţia în care se găsea şi cum s‑a ajuns la acuzaţiile
formulate împotriva lui, care îi vor aduce condamnarea la moarte. Discursul
filosofiei antice nu e deosebit de limba cetăţii.
A doua caracteristică fundamentală a filosofiei antice este, potrivit lui

Strauss, ipoteza caracterului natural al comunităţii politice. Stă în firea
omului să trăiască în comunităţi politice, spuneau anticii, iar până la
Machiavelli nimeni nu a contrazis această credinţă fundamentală.
Filosofia modernă este distinctă de cea clasică pentru că, de la Machiavelli
încoace, politica a fost explicată pornind de la răsturnarea completă a
acestor două idei. Modernii au căutat, în primul rând, să elaboreze un limbaj
„tehnic”, foarte abstract, cu ajutorul căruia să trateze politica. De acum,
limba cetăţii nu mai este reluată de filosofi. Dimpotrivă, filosofii creează,
observa Strauss, un limbaj din ce în ce mai specializat.
Pe de altă parte, dacă în Antichitate filosofii asimilau limba cetăţeanului, în

epoca modernă cetăţenii sunt cei care asimilează limba filosofilor, limbajul
produs de filosofi. Termeni precum „suveranitate”, „partid”, „stat” şi aşa
mai departe apar mai întâi în scrierile filosofilor şi abia apoi intră în
vocabularul cetăţenilor.
E evident că Machiavelli nu bănuia cum se va schimba acest raport când

scria următoarele rânduri: „aşa cum cei care desenează peisaje se aşază jos
ca să poată privi cu luare‑aminte natura munţilor şi înălţimilor, iar ca să
vadă
ce e jos se urcă pe munte, tot aşa, ca să cunoşti bine natura popoarelor,

trebuie să fii tu principe, iar ca să o cunoşti pe cea a principilor, trebuie să
fii de jos, din popor”.
La fel de importantă e a doua diferenţă. Modernii consideră că, departe de a

fi naturală, departe de a fi înscrisă în firea omului, politica este rezultatul
unui efort, al unei construcţii. În mod natural – sau, cum spun autorii
moderni, în starea de natură –, omul nu trăieşte în comunitate cu ceilalţi, ci,
dimpotrivă, e izolat de semenii săi şi, la drept vorbind, îi detestă.
În Leviathan şi în celelalte scrieri politice ale sale, Thomas Hobbes îşi

convinge cititorul că Aristotel era naiv atunci când considera că oamenii ar
vrea să trăiască împreună cu ceilalţi. Pe un ton foarte infatuat, Hobbes
afirmă
48

că, departe de a vrea să trăiască în comunitate cu ceilalţi, oamenii se urăsc
reciproc şi sunt gata chiar să se ucidă unii pe alţii. Nu o comunitate, ci un
război permanent ne oferă natura omului.
Prelungind acest raţionament, modernii vor vedea în politică efortul omului

de a‑şi depăşi condiţia naturală – care e „solitară, mizerabilă, crudă,
animalică
şi scurtă”, cum zicea Hobbes în capitolul al XIII‑lea din Leviathan. Oamenii

vor dori să iasă din starea în care ajung să se ucidă între ei. Instrumentul de
care se vor folosi aceştia poartă numele „contract social”.
„Socrate discuta cu mulţi cetăţeni atenieni în public, mai precis în piaţă,

lângă tarabele zarafilor” (Leo Strauss).
„Eşti tentat să spui că filosofia politică modernă a fost gândită şi voită

înainte de a fi aplicată” (Pierre Manent).
Cum a apărut ştiinţa politică
Ştiinţa politică apare în secolul al XIX‑lea, într‑un moment foarte special

pentru istoria filosofiei: este vorba despre scindarea acesteia în numeroase
discipline. Atunci se formează sociologia, psihologia, antropologia ş.a., care
recuperează, fiecare în parte, obiecte de studiu ce aparţinuseră filosofiei.
Mutaţia pe care o cunoaşte aceasta în secolul al XIX‑lea înseamnă pierderea

statutului ei de discurs universal. Aşa se produce şi autonomizarea
discursului despre politică: obiectul numit politică e asumat de o nouă
disciplină. Restaurarea filosofiei în forma sa premodernă este, de altfel, aşa
cum observa şi Eric Voegelin, imposibilă.
Adoptarea unei perspective comparative a rămas însă caracteristică

reflecţiei despre politică, înrădăcinată de‑acum în cercetări empirice, fapt
remarcat, între alţii, de Gianfranco Pasquino. Iar limbajul îşi continuă
evoluţia, astfel încât conceptele filosofiei politice – dreptate, virtute, tiranie,
drepturi etc. – ajung să fie înlocuite cu termeni noi, precum „sistem”,
„atitudini” ori „cogniţie”
(David Ricci).
Separarea discursului modern, ştiinţific, de cel filosofic este exprimată
uneori în forme radicale, aşa cum se întâmplă în cazul lui Karl R. Popper.
Acesta afirma că întrebarea platoniciană „cine trebuie să guverneze?” este o

eroare pe care modernii au datoria să o corecteze. Întrebarea la care trebuie
să căutăm răspuns e cu totul alta, şi anume „câtă putere să lăsăm guvernan
ţilor?”.
Ştiinţa politicĂ
49
Autonomizarea sau articularea ştiinţei politice ca disciplină distinctă a

presupus reunirea mai multor elemente. Este vorba, în primul rând, aşa cum
a subliniat Pierre Favre, despre revendicarea „unei denumiri”, apoi despre
acordul asupra unei „serii de obiecte de studiu care reprezintă în mod
specific disciplina” şi asupra cărora „un ansamblu de cercetători îşi văd
recunoscut uneori un cvasimonopol, alteori o anumită prioritate sau, în
sfârşit, coproprietatea”, despre „existenţa unor instituţii de predare şi de
cercetare durabile şi considerate legitime”, ca şi despre „existenţa unor
instrumente de difuzare şi de reproducere a rezultatelor cercetării (reviste,
manuale, colocvii)”.
Primele şcoli care vor produce această nouă cunoaştere sunt întemeiate în
ultimele decenii din secolul al XIX‑lea. Cea dintâi e École Libre des
Sciences Politiques, creată la Paris în 1871. Urmează, în 1880, în America,
School of Political Science, creată la Columbia University, pentru ca în
1895 să vadă
lumina zilei London School of Economics and Political Science. Urmând

aceste exemple, şi în alte ţări de pe continentul european vor fi deschise
şcoli cu menirea să producă discursul ştiinţific despre politică şi să
pregătească, pe această cale, elite administrative pentru statele moderne.
Există, apoi, câteva opere şi autori consideraţi fondatori ai domeniului. Îi
voi cita pe unii dintre ei: îl am în vedere, întâi de toate, pe Moisei
Ostrogorski, autorul unei cărţi despre democraţie şi partidele politice,
apărută în 1903. Mă
gândesc, de asemenea, la Roberto Michels, autorul volumului Partidele

politice, apărut în 1911, ca şi la Max Weber, care scria în 1919 Savantul şi
politica, sau la André Siegfried, creatorul aşa‑numitei geografii electorale,
prin volumul Tableau politique de la France de l’Ouest sous la Troisičme
République (1913) .
Alături de şcoli apar şi asociaţii de ştiinţe politice.
Prima e creată la începutul secolului XX, mai precis în 1903, în Statele

Unite: Asociaţia Americană de Ştiinţe Politice, având la început 200 de
membri (Gabriel Almond). Pe continentul european aceste asociaţii vor lua
fiinţă ceva mai târziu: de pildă, Asociaţia Franceză de Ştiinţă Politică a fost
fondată în 1949. La noi, o asociaţie a fost creată în timpul comunismului, ca
să difuzeze materialismul dialectic şi ştiinţific. Ea a fost – chipurile! –
reinventată după comunism, de cel care o păstorise şi înainte de 1989. Azi
există
doar pe hârtie.
Indiferent de ţară, aceste asociaţii reunesc membrii comunităţilor

universitare. Astăzi există, potrivit mai multor evaluări, în jur de 20 000 de
cercetători în ştiinţe politice la nivel mondial, dintre care peste 15 000
lucrează în Statele Unite.
În română, specialiştilor în ştiinţe politice li se spune cel mai adesea

„politologi”. Urmând criteriile lui Favre, Daniel Barbu a analizat, încă din
1997, starea ştiinţei politice din România. Colegul meu trăgea concluzii
foarte sceptice
50

şi în privinţa unui acord asupra numelui disciplinei, şi în privinţa cercetării;
între timp, inclusiv datorită unora dintre contribuţiile sale, lucrurile au luat o
altă turnură.
„Domeniul actual al ştiinţei politice nu este acoperit în mod sistematic decât

în preajma celui de‑al Doilea Război Mondial” (Pierre Favre).
„Studiul şi analiza partidelor politice constituie o nouă ramură a ştiinţei”
(Roberto Michels).
„Care e oare secretul geografiei electorale, în care istoria – una ceva mai
veche, poate – a creat ţărmuri, frontiere şi munţi pe care nu‑i clinteşte nicio
furtună?” (André Siegfried).
Ştiinţă politică şi drept constituţional
Un alt raport care trebuie pus în evidenţă este cel dintre ştiinţa politică şi
dreptul constituţional. În anumite contexte culturale, precum cel francez,
există
o confuzie între aceste domenii. Dacă mergeţi în biblioteci sau în librării din
Franţa, veţi găsi de multe ori studii electorale sau studii despre instituţii
politice la secţiunea drept constituţional.
Cum se explică asemenea suprapuneri? Această ramură a dreptului

analizează structura constituţională a societăţilor şi regimul lor politic,
pornind în mod exclusiv de la raportul puterilor, aşa cum sunt ele
configurate în statul modern. Cum regimurile politice moderne sunt
regimuri bazate pe Constituţii, o analiză în termeni constituţionali este
indispensabilă din perspectiva ştiinţei politice.
Se cuvine să precizăm că, uneori, Constituţiile sunt simple bucăţi de hârtie:

în aceste cazuri, ele nu funcţionează precum în regimurile democratice
libere, şi anume ca instrumente de îngrădire a puterii, ci sunt simple vitrine
ale unui regim autoritar sau totalitar. Indiferent de sensul pe care îl are
Constituţia, ştiinţa politică nu se poate dispensa de o analiză a acestei
structuri esenţiale.
Ea îşi suprapune astfel materia celei a dreptului constituţional, dar o
tratează
în alt mod decât juriştii, şi anume ca parte a unui dispozitiv politic, nu ca

sursă
a dreptului.
Există, pe de altă parte, şi o explicaţie de ordin istoric a relaţiei dintre cele

două abordări: în unele ţări europene, ştiinţa politică s‑a constituit mai întâi
la nivelul facultăţilor de drept, prin reconversia profesională a unor jurişti
constituţionali, care au construit obiectele intelectuale proprii reflecţiei
politice.
Ştiinţa politicĂ
51
„Ştiinţa politică a abandonat formele juridice în mâinile juriştilor ca să se

concentreze asupra forţelor politice” (Philippe Raynaud).
Ştiinţă politică şi sociologie
Relaţia ştiinţei politice cu sociologia trebuie judecată tot în perspectiva

evolu
ţiei disciplinelor. În polemică, de altfel, cu abordarea juridic‑constituţională,

sociologia a fost şi ea chemată în ajutor – de pildă, în Franţa – pentru a
produce un obiect propriu ştiinţei politice. De pildă, Xavier Crettiez şi
ceilalţi autori ai unei introduceri în ştiinţa politică apărută în 2018 scriau că
disciplina noastră
„s‑a desprins de drept şi are relaţii privilegiate cu sociologia”.
Din punctul de vedere al coerenţei intelectuale, avem o problemă. Aşa cum

menţionam în conferinţa trecută, ce deosebeşte sociologia de ştiinţa politică
este tocmai ideea fundamentală referitoare la relaţia dintre societate şi

politică: pentru sociologi, societatea produce politică, în vreme ce ştiinţa
politică porneşte de la ideea contrară, potrivit căreia politica e cea care
întemeiază o societate. Pentru sociologi, spune S.M. Lipset, studiul
independent al statului este lipsit de sens, statul trebuind să fie integrat în
reţelele sociale. În ciuda acestei ambiguităţi, uneori, sub numele de
sociologie politică găsim materia proprie ştiinţei politice – stat, regim,
partide, alegeri şi aşa mai departe. În aceste cazuri, sociologia politică nu e
o ramură a sociologiei, ci un sinonim al ştiinţei politice.
În unele şcoli din America de Nord, sociologia politică apare ca o secţiune a

ştiinţei politice. Pentru Shively şi Venne, celelalte secţiuni sunt
administraţie publică, analiza politicilor publice, studiul ideilor politice,
relaţii internaţionale, teorie politică şi politică comparată. În schimb,
Crettiez et alii disting patru domenii: teorie politică (preocupată de
„condiţiile unei vieţi colective în beneficiul tuturor”), sociologie politică
(interesată de „practicile votării, mobilizări, logici ale competiţiei
democratice”), sociologia administraţiei şi a politicilor publice (impuse de
guverne) şi relaţii internaţionale (care analizează „relaţiile dintre guverne”).
„Sociologia politică îşi propune să studieze partidele politice, sistemele de

partide şi sistemele politice, grupurile de presiune, comportamentele şi
sistemele electorale” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
52
Democratizarea societăţii
În final, câteva cuvinte despre condiţiile care au favorizat apariţia ştiinţei

politice. Plec de la mai mulţi autori care au explicat autonomizarea acestei
discipline, desprinderea ei de discursul filosofic, pornind de la fenomene ce
ţin de evoluţia generală a modernităţii.
Pentru Jean Baudouin, de pildă, apariţia disciplinei noastre este legată,

înainte de toate, de democratizarea societăţii. Este vorba despre un fenomen
care sporeşte vizibilitatea societăţii în propriii ochi, fapt esenţial pentru
configurarea unei discipline distincte, care va căuta să studieze sistematic
producerea relaţiilor sociale.
În viziunea lui Pierre Favre, există mai multe elemente care explică apariţia
ştiinţelor sociale în genere şi, în particular, a ştiinţei politice în secolul al
XIX‑lea.
Primul element care trebuie luat în seamă este Revoluţia Industrială, ca

fenomen de schimbare fundamentală a societăţii. Schimbându‑se lumea, se
schimbă şi modalitatea de a o privi, de a o înţelege.
Un alt factor explicativ al naşterii ştiinţelor sociale e individualismul

modern.
Datorită individualismului, persoanele se distanţează de societate şi încep să
se uite la ea ca la un lucru.
Valorizarea ştiinţei, începând cu secolul al XIX‑lea, transformarea ei într‑o

valoare socială semnificativă reprezintă, de asemenea, un element de care
trebuie ţinut cont atunci când discutăm despre apariţia ştiinţelor sociale.
Până
în secolul al XIX‑lea, ştiinţa nu era o valoare socială.
Un alt element de integrat în tabloul apariţiei ştiinţei sociale este, potrivit lui
Favre, naşterea universităţii moderne. Aceasta se adresează unei populaţii
tot mai numeroase şi care e destinată nu să creeze elite ce se reproduc la o
scară foarte mică, ci să educe societatea.
În mod specific, naşterea ştiinţei politice a fost favorizată, consideră Favre,

de trei elemente.
În primul rând, este vorba despre autonomizarea intelectuală a politicului,

adică desprinderea acestui domeniu de altele cu care fusese intim legat până
atunci, în special economia, morala şi religia.
Favre menţionează, în al doilea rând, apariţia unei administraţii moderne şi

mult mai numeroase decât până în acel moment. Statul liberal de la sfârşitul
secolului al XIX‑lea este din ce în ce mai complex, se extinde în chip
semnificativ şi are, de aceea, nevoie de un corp administrativ tot mai
numeros.
Philippe Raynaud sublinia şi el că ştiinţa politică a apărut din motive pur

ştiinţifice (interesul pentru funcţionarea regimurilor, pomenit adineauri), dar
şi din motive de ordin practic, adică din nevoia educării unor elite mai
diverse decât cele tradiţionale, care erau strict juridice. Populaţia
administrativă trebuie
Ştiinţa politicĂ
53
educată, adică trebuie pregătită să gestioneze treburile statului. Ea se află,

de altfel, sub presiunea unei societăţi care este, aşa cum spuneam, tot mai
con
ştientă de sine, o societate care devine de aceea mult mai exigentă faţă de
guvernanţi. Pentru ca aparatul administrativ să‑i dea satisfacţie, acesta
trebuie educat. Iar pentru a‑l educa, e creată o disciplină, sunt create şcoli în
Europa şi în Statele Unite.
În fine, laicizarea şi democratizarea politicii conduc, spunea Favre, la o

extindere a participării politice şi la o dezvoltare a statului liberal, fenomene
care vor da naştere mai multor întrebări, atât pur teoretice, cât şi practice.
Este vorba despre chestiunea constituţională fundamentală: ce raport optim
putem stabili între puteri? Apoi, despre problema electorală: cine poate vota
şi cum anume putem amenaja votul? O altă problemă e cea religioasă: care
trebuie să fie relaţia dintre stat şi Biserică? În fine, chestiunea socială: ce
facem cu excluşii? Toate întrebările de acest fel vor naşte altele şi vor
contura un domeniu care se va constitui aproape cvasisimultan în ţările
occidentale. Pe scurt, putem spune că ştiinţa politică este un produs al
democratizării şi al occidentalizării societăţilor.
„Ştiinţa politică s‑a născut dintr‑o reflecţie despre democraţia modernă”
(Philippe Raynaud).
1. Ideea potrivit căreia revoluţiile ştiinţifice seamănă cu cele politice îi

aparţine lui:
a. Thomas Jefferson;
b. Thomas Hobbes;
c. Thomas Kuhn.
2. Daniel‑Louis Seiler considera că:
a. un om politic şi un politolog seamănă foarte tare; b. un politolog bun nu

poate fi un bun om politic; c. politologii sunt superiori oamenilor politici,
fiindcă sunt savanţi.
3. Prima şcoală de studii politice a fost creată la: a. Berlin;
b. Paris;
c. Sofia.
54
4. Analiza de dependenţă permite:
a. să corelezi cauze din două sisteme de valori diferite; b. să măsori

impactul unei variabile neutralizând influenţa altora asupra procesului
studiat; c. explicarea felului în care un guvern depinde de o majoritate.
5. Apărarea lui Socrate este:
a. un text juridic din Antichitate;
b. un roman medieval;
c. un dialog platonician.
6. Pentru comunişti, intelectualul este:
a. un om mediocru;
b. deţinătorul unei diplome universitare;
c. un lider spiritual.
7. Machiavelli considera că pentru a cunoaşte natura popoarelor: a. trebuie

să fii principe;
b. trebuie să fii din popor;
c. trebuie să fii intelectual.
8. Pentru Hannah Arendt, ideologia era:
a. logica unei idei;
b. un manifest al unui partid;
c. teorie politică.
9. Pierre Favre lega apariţia ştiinţei politice de: a. Revoluţia Bolşevică:
b. Revoluţia Digitală;
c. Revoluţia Industrială.
10. La înfiinţare, Asociaţia Americană de Ştiinţe Politice avea: a. 20 000 de

membri;
b. 20 de membri;
c. 200 de membri.
Ştiinţa politicĂ
55
A. Televiziunea şi social media sunt concurente sau partenere în fabricarea

actualităţii politice?
B. E posibilă o analiză riguroasă a fenomenului politic?
C. Democratizarea societăţilor a uşurat înţelegerea politicii sau a

complicat‑o?
D. Pot sta intelectualii departe de politică?
E. E nevoie să fii absolvent al unei facultăţi ca să fii un bun politician?
F. De ce un om politic ascultă mai des opiniile cetăţenilor decât pe cele ale

politologilor?
G. În ştiinţa politică e metoda mai importantă decât subiectul tratat?
H. Evaluaţi rolul intelectualei Doinea Cornea în dărâmarea regimului

comunist din România.
I. Este un fragment dintr‑un dialog platonician mai uşor de înţeles de către

un om obişnuit decât o carte a lui Popper?
J. Distingeţi între gândirea politică şi teologia politică.
Referinţele folosite în conferinţa despre ştiinţa politică
Gabriel ALMOND, „Ştiinţa politică”, în Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter

KLINGEMANN
(coord.), Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ileana‐

Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela Nemeş, AndreeaIoana Cozianu,
Olivia Toderean, CosminGabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996], pp. 61
şi 76.
Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], pp. 127 şi 607.
Daniel BARBU, Şapte teme de politică românească, Antet, Bucureşti,

1997, pp. 9‑10.
Thierry BALZACQ, Pierre BAUDEWYNS, Jérôme JAMIN, Vincent

LEGRAND, Olivier PAYE, Nathalie SCHIFFINO, Fondements de science
politique, De Boeck, Bruxelles, 2015, p. 19.
Isaiah BERLIN, En toutes libertés, entretiens avec Ramin Jahanbegloo,

Éditions du Félin, Paris, 1990, p. 49.
Doina CORNEA, Puterea fragilităţii, ed. a II‑a revăzută, cuvântînainte de

Gabriel Liiceanu, Humanitas, Bucureşti, 2019, pp. 273 şi 276‑277.

Introduction à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018, p. 23.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a adăugită, PUF, Paris,

1996, pp. 18‑20.
Mattei DOGAN, „Ştiinţa politică şi celelalte ştiinţe sociale”, în Robert E.

GOODIN, HansDieter KLINGEMANN (coord.), Manual de ştiinţă
politică, traducere de Irina Ana Kantor, IleanaCristina Stănuş, Romana
Careja, Mirela Nemeş, AndreeaIoana Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin‐
Gabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996], pp. 102‑104.
56
Sophie DUCHESNE, „Les méthodes de la science politique”, La science

politique, Les Cahiers français, La Documentation française, nr. 350, Paris,
2009, p. 18.
Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, traducere de

Ruxandra Nechita, Polirom, Iaşi, 1999 [1964], pp. 14‑15.
Pierre FAVRE, „Histoire de la science politique”, în Madeleine GRAWITZ
şi Jean LECA, Traité de science politique, vol. I, PUF, Paris, 1985, pp. 4 şi
17.
Raoul GIRARDET, Mituri şi mitologii politice, traducere de Gabriela

Adameşteanu, Institutul European, Iaşi, 1997 [1986], p. 1.
Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN, „Ştiinţa politică:

disciplina”, în idem (coord.), Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina
Ana Kantor, Ileana
Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela Nemeş, AndreeaIoana Cozianu,

Olivia Toderean, CosminGabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005 [1996], p. 30.
Gary KING, Robert O. KEOHANE, Sidney VERBA, Designing Social

Inquiry: Scientific Inference in Qualitative Research, Princeton University
Press, Princeton, NJ, 1994, pp. 7‑9.
Thomas S. KUHN, Structura revoluţiilor ştiinţifice, traducere de Radu J.

Bogdan, studiu introductiv de Mircea Flonta, Humanitas, Bucureşti, 1999
[1962], pp. 163‑165, 254, 256.
Adrian LEFTWICH, „Thinking Politically: On the Politics of Politics”, în

idem (ed.), What Is Politics? , Polity Press, 2004, pp. 5‑7.
Maryland, 1981, p. 3.
Niccolò MACHIAVELLI, Principele, traducere, tabel cronologic, note şi

postfaţă de Nicolae Luca, prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Minerva,
Bucureşti, 1994 [1532], pp. 2‑3.
Pierre MANENT, Istoria intelectuală a liberalismului. Zece lecţii, traducere

de Mona Antohi şi Sorin Antohi, prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas,
Bucureşti, 2003 [1987], pp. 13‑14.
Mic dicţionar filosofic, redactat de M[ark M.] ROZENTAL şi P[avel F.]
IUDIN, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1955, pp.
293‑294.
Roberto MICHELS, Political Parties: A Sociological Study of the

Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, traducere de Eden şi Cedar
Paul, Batoche Books, Kitchener, 2001 [1911], pp. 6 şi 26.

Martin, prefaţă
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997], p. 41.
PLATON, „Apărarea lui Socrate”, în Opere, vol. I, traducere, notă

introductivă şi note de Francisca Băltăceanu, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1974, 17c‑d, p. 15.
Karl R. POPPER, Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru

Surdu şi Erwin Tivig, studiu introductiv şi note de Mircea Flonta, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 [1934], p. 83.
Philippe RAYNAUD, „La science politique, entre le droit constitutionnel et

la sociologie”, Les Cahiers français, La Documentation française, nr. 350
(mai‑iunie 2009), pp. 9‑10 şi 13.
Ştiinţa politicĂ
57
David RICCI, The Tragedy of Political Science, Yale University Press, New
Haven, 1984, p. 296.
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994, pp.

14‑15.
Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, în Pascal

DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il
l’élection? , Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 21.
2003, pp. 14‑15.
Ian SHAPIRO, Rogers M. SMITH, Tarek E. MASOUD, „Introduction:

Problems and Methods in the Study of Politics”, în idem (ed.), Problems
and Methods in the Study of Politics, Cambridge University Press, 2004, p.
1.
André SIEGFRIED, Tableau politique de la France de l’Ouest sous la

Troisième République, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles,
2010 [1913], p. 2.
Leo STRAUSS, What Is Political Philosophy? And Other Studies,

University of Chicago Press, Chicago, 1988 [1959], pp. 13‑14.
Leo STRAUSS, Cetatea şi omul, traducere de Radu Pavel Gheo, Polirom,

Iaşi, 2000
[1964], p. 66.
Eric VOEGELIN, The New Science of Politics. An Introduction, The

University of Chicago Press, Chicago, Londra, 1974 [1923], pp. 2‑3.
Émile ZOLA, „J’accuse...! Lettre au Président de la République”, L’Aurore.

Littéraire, Artistique, Sociale, nr. 87, 13.01.1898.
Regimul
Regimul politic este unul dintre conceptele inventate în filosofia antică şi

care a supravieţuit atât „rupturii” produse odată cu Machiavelli, când începe
ceea ce numim filosofia politică modernă, cât şi trecerii de la filosofia
politică la ştiinţa politică. El apare şi astăzi în cadrul disciplinei noastre. De
altfel, urmărindu‑i parcursul, vom înţelege – cred eu – mai bine şi diferenţa
dintre filosofia politică şi ştiinţa politică, pe care am evocat‑o în conferinţa
precedentă.
Autoritate şi supunere
Atunci când a fost creată, noţiunea de regim politic a îngăduit, înainte de
toate, structurarea intelectuală a acelei relaţii despre care pomeneam cu
ocazia primei noastre întâlniri, şi anume relaţia dintre exercitarea autorităţii
şi supunere, dintre cei care poruncesc şi cei care se supun. În acest sens,
regimul este nu numai anterior (cronologic vorbind), ci şi cu totul altceva
decât ceea ce noi numim, în epoca modernă, stat. De altfel, observa Leo
Strauss, cetatea nu poate fi pricepută pornind de la separarea dintre stat şi
societate. Constantin Noica era cam de aceeaşi părere.
Este de reţinut, de asemenea, faptul că regimul a implicat întotdeauna

pluralitatea. Din epoca filosofiei antice şi până astăzi, vorbim nu despre
regim la singular, ci despre regimuri, în măsura în care filosofii antici şi
moderni, ca şi autorii de ştiinţă politică de astăzi, consideră că există mai
multe forme de structurare a relaţiei dintre cei care exercită autoritatea şi,
respectiv, cei care se supun.
Regimul a stat sub semnul diversităţii. Afirmarea acestei pluralităţi era, ca

să spun aşa, „orientată”: ea a constituit temelia pe care s‑a construit
viziunea despre clasificarea regimurilor, ierarhizarea lor de la cel mai bun la
cel mai rău.
Voi evoca în cele ce urmează mai mulţi autori antici şi moderni, pentru a
schiţa felul în care a evoluat teoria regimurilor politice.
60
„Termenul «cetate» este anterior distincţiei existente în zilele noastre între

stat şi societate” (Leo Strauss).
„Cetatea antică nu era un stat, ci doar o mare familie” (Constantin Noica).
Platon: cinci regimuri
Primul autor la care voi face referire este Platon. Alegerea mea nu e
întâmplătoare, pentru că el este cel dintâi autor care face o discuţie amplă
despre regimuri. O găsim mai cu seamă în trei dialoguri: Republica, Legile
şi Omul politic.
În primul dintre aceste texte, Platon vorbeşte despre cinci forme de regim –
unii folosesc, ca să le desemneze, termenul modern „constituţii” – sau, cu

alte cuvinte, despre cinci modalităţi de structurare a relaţiei dintre poruncă
şi supunere. E vorba, mai întâi de toate, despre cetatea cea mai bună, căreia
îi spune „aristocratică” sau „regală” şi pe care, mai târziu, modernii o vor
numi cetatea ideală sau „utopia” lui Platon. În al doilea rând, Platon
menţionează
regimul numit „timocraţie” sau „timarhie”, numele acesta fiind legat, aşa
cum vom vedea imediat, de o parte a sufletului. Vin apoi, în ordine, un
regim numit
„oligarhie”, bine‑cunoscuta democraţie şi, în fine, tirania. Cum nu facem un

curs de istoria filosofiei, nu voi intra în foarte multe detalii. Mă mulţumesc
să
evoc doar câteva elemente ale abordării noţiunii de regim.
În primul rând, trebuie spus că, pentru Platon, regimurile decurg unul din
celălalt. Cu alte cuvinte, există o ordine, o succesiune a lor: istoric vorbind,
se trece de la cel mai bun regim, cetatea aristocratică sau regală, la
timocraţie, pentru a ajunge apoi la oligarhie, democraţie şi tiranie.
Al doilea lucru ce merită reţinut este acela că, aşa cum remarca şi
Constantin Noica, pentru fiecare regim în parte Platon face portretul omului
care i‑ar corespunde: omul democratic pentru regimul cu acest nume, omul
tiranic pentru tiranie şi aşa mai departe. Un element esenţial în configurarea
acestor portrete este, pentru Platon, structura sufletului.
În general, pentru antici felul în care e organizat sufletul influenţează

modalitatea în care oamenii acţionează şi interacţionează. Platon ne spune
că sufletul este alcătuit din trei mari părţi: una raţională sau logică, apoi o
parte pasională, numită thymos, de unde şi numele celei de‑a doua forme de
regim (timocraţie), şi, în fine, partea cea mai de jos, alcătuită din dorinţele
umane sau, cum se spune astăzi, satisfacţiile primare.
regimul
61
Relaţia între aceste părţi ale sufletului, considera Platon, ne dă o anumită
formă de regim, pentru că ea constituie o formă de umanitate. Acolo unde

partea raţională le domină pe celelalte, de pildă, vom avea de‑a face cu cea
mai bună dintre cetăţi, cea condusă de filosofi, pentru că filosofii sunt cei
care au sufletul configurat în acest fel.
Există însă o problemă: avem trei părţi ale sufletului şi cinci forme de
cetate. Nu există, altfel spus, câte o cetate corespunzătoare fiecărei părţi. De
altfel, chiar în descrierea regimurilor, Platon nu este întotdeauna foarte
sistematic. În Republica, avem totuşi numeroase trimiteri la felul în care
sufletul influenţează o anume orânduire.
Acestea sunt lucruri care astăzi nu ne mai spun nimic. Atunci când ne
gândim la regimuri şi, în general, la politică, nu mai avem în vedere, în
vreun fel sau altul, sufletul. Noţiunea s‑a rătăcit şi supravieţuieşte doar în
limbajul comun. Odată cu apariţia ştiinţelor sociale şi mai ales a
psihologiei, referinţele la suflet au ajuns marginale, apoi au fost eliminate
cu totul. Mai supravieţuiesc –
ici şi colo – în literatură.
„În schema platoniciană, succesiunea constituţiilor ia forma unui proces

lent şi continuu de declin” (Olivier Nay).
Tranziţia de la un regim la altul
Vreau să spun câteva cuvinte despre fiecare regim platonician în parte,

pentru a clarifica apoi diferenţa faţă de viziunea modernă despre politică.
Pentru autorul Republicii, cetatea regală sau aristocratică este regimul cel
mai bun, în care există o armonie perfectă, filosofii guvernând potrivit
raţiunii.
Această cetate este însă, înţelegem de la Platon, foarte fragilă. Situată în

timp la începutul istoriei, ea dispare curând după amenajarea sa.
Cauza pe care Platon o indică pentru a explica năruirea regimului regal sau
aristocratic este încălcarea unei reguli care priveşte căsătoriile. Există,
spune Platon, un număr geometric nupţial ce le permite filosofilor să
determine cele mai bune căsătorii. De îndată ce acest număr e ignorat, iar
sufletele superioare se amestecă în mod necontrolat cu cele inferioare,
cetatea e pierdută. K.R.
Popper considera că Platon a inventat numărul respectiv pentru a sugera că

el e singurul deţinător al preţiosului secret şi, pe această bază, pentru a
revendica puterea.
62
Dacă înţelepţii se află la cârma regimului aristocratic, în cadrul celui

timocratic ei sunt înlocuiţi cu oameni ale căror suflete sunt dominate de
partea pasională. Este vorba despre războinici. Aceştia caută nu adevărul,
precum filosofii, ci distincţia, onoarea pe câmpul de luptă. Cetatea
timocratică este un regim în care guvernează războinicii. Armele, şi nu
raţiunea, sunt dominante aici.
Omul timocratic e un om ambiţios, care vrea să‑i supună pe ceilalţi: el nu e

interesat, spune Platon, nici de matematică, nici de muzică, e un om
irascibil, o persoană care se poartă foarte sever cu semenii săi. Nici
timocraţia nu e un regim care să dureze foarte mult: această guvernare a
războinicilor este înlocuită de guvernarea celor bogaţi, numită „oligarhie”.
Interesant este faptul că, în viziunea lui Platon, fiecare regim se naşte
întrucâtva în interiorul celui care‑l precedă. Altfel zis, fiecare regim conţine
elementele care zămislesc cetatea următoare. Astfel, întrucât în cetatea
timocratică
acumularea bogăţiei este posibilă, unii dintre cei care o alcătuiesc se vor
diferenţia de ceilalţi prin avere şi, la un moment dat, ne spune Platon,
bogaţii se vor revolta împotriva războinicilor.
Cetatea oligarhică este cetatea dominată de cei bogaţi care, observă autorul
Republicii, sunt puţin numeroşi. Secole de‑a rândul, filosofia politică va
susţine ideea potrivit căreia, în orice comunitate, cei bogaţi nu sunt foarte
numeroşi.
Doar săracii pot fi numeroşi, niciodată bogaţii. Din această cauză, de altfel,
regimul unde cei bogaţi guvernează este numit „oligarhie”, adică, în sens
etimologic, o guvernare a celor puţin numeroşi.
Ideea că nu poate exista o societate în care cei bogaţi să constituie o

majoritate a trebuit să aştepte secolul al XVIII‑lea pentru a fi contestată în
chip radical. Abia economiştii moderni au argumentat că societăţile pot să
producă
o majoritate de oameni bogaţi sau, mai precis, o majoritate de oameni care,

dacă nu sunt bogaţi în mod efectiv, sunt măcar potenţial sau în chip
comparativ bogaţi.
Revin la descrierea platoniciană a cetăţii oligarhice. Ea este, cred eu, dintre

cele prezente în Republica, cea mai interesantă, deoarece este vorba despre
un regim scindat în două părţi, în două cetăţi. Aflaţi la cârma regimului, cei
bogaţi, puţin numeroşi, îi exclud pe cei săraci, foarte numeroşi. Cetatea
oligarhică este una dublă.
Tranziţia de la acest tip de regim la cel democratic se produce, spune

Platon, cu concursul urii faţă de cei bogaţi. Ura naşte democraţia, în felul
următor: ura săracilor conduce la revoltă, iar regimul oligarhic este
abandonat în favoarea unuia în care cei mulţi se află la putere în numele
egalităţii şi al libertăţii.
Cetatea democratică este, pentru Platon, o cetate a libertăţii şi a egalităţii

fără oprelişti. E regimul cel mai frumos – ne spune filosoful – pentru că în
democraţie găsim cea mai mare varietate de comportamente. Un soi de
bazar (Cătălin Avramescu).
regimul
63
Pe de altă parte, din descrierea democraţiei rezultă că este vorba despre un

regim foarte fluid, în care poţi face dimineaţa ceva şi după‑amiaza altceva,
un regim în care nu există respect pentru vreo autoritate – nici cea a
părinţilor, nici cea a înţelepţilor, nici cea a bătrânilor etc.
Democraţia, am spune astăzi, e o lume în dezordine. Deşi e foarte frumoasă
prin varietatea firilor, zice Platon, democraţia nu‑i deloc bună, întrucât
nimeni n‑are parte de respect. Pentru antici, era greu de acceptat ideea că în
fiecare zi lucrurile se schimbă, că tânărul îl contestă pe cel în vârstă sau că
discipolul nu‑l mai urmează pe dascăl. Regim al libertăţii, democraţia se
prăbuşeşte tocmai din pricina acesteia.
Ca în cazul oricărui alt exces, spunea Platon, şi excesul de libertate produce

contrariul său, adică excesul de servitute, numit „tiranie”. Tiranul este creat
de cei care, în regimul democratic, caută un protector. Zămislit pentru a‑i
apăra pe cei slabi, tiranul îi va domina pe toţi cetăţenii. Tirania e regimul cel
mai rău.
În Omul politic, deşi e vorba tot despre cinci regimuri, descrierea lor este
foarte diferită. Aici Platon distinge între regimurile guvernate de legi şi cele
fără legi. Monarhia şi aristocraţia ilustrează prima categorie, iar oligarhia şi
tirania sunt regimurile lipsite de legi. Democraţia este al cincilea regim,
situat între cele dominate de legi şi cele care nu cunosc legea, la frontiera
celor două
lumi.
„Regele‑filosof este Platon însuşi, iar Republica formula revendicarea de

către Platon a puterii regale” (K.R. Popper).
„Pentru Platon, democraţia este ca un bazar unde sunt expuse tot felul de
elemente ale regimurilor politice şi unde fiecare alege ce vrea, după plac”
(Cătălin Avramescu).
Aristotel: şase regimuri
Aristotel, discipolul lui Platon, va schimba felul în care sunt descrise

regimurile, deoarece, aşa cum spunea Aurelian Crăiuţu, el va lua în seamă
„împrejurările istorice existente” pentru a găsi „nu atât arhitectura cetăţii
perfecte, cât cea mai bună constituţie posibilă” dintr‑un anumit moment.
În plus, Aristotel sistematizează reflecţia politică, definind, mai întâi de

toate, două criterii pe care le consideră esenţiale în structurarea relaţiei
dintre
64
autoritate şi supunere. Cele două criterii sunt: (a) numărul celor care
exercită
autoritatea şi (b) scopul pe care aceştia îl urmăresc.
Primul criteriu dă naştere la trei variante, pentru că, în viziunea lui

Aristotel, autoritatea poate fi asumată fie de un singur om, fie de mai mulţi,
dar care sunt o minoritate, fie, în al treilea rând, de mai mulţi ca majoritate.
Unul, o minoritate sau majoritatea – iată o distincţie politică fundamentală.
Al doilea criteriu – scopul urmărit – produce două cazuri, pentru că,

indiferent de numărul lor, cei care exercită autoritatea o pot face în interes
propriu sau, dimpotrivă, în interesul comun, în interesul cetăţii.
Combinând cele două criterii, Aristotel descrie şase regimuri. Le putem

aşeza într‑un tabel cu două coloane: într‑o parte am pune regimurile „bune”,
cele în care e urmărit binele comun, iar în partea cealaltă – regimurile „rele”
sau corupte, adică regimurile în care autoritatea este exercitată în interes

propriu.
Avem astfel, în cazul în care unul singur exercită autoritatea, regalitatea sau
monarhia ca regim bun, dacă regele sau monarhul guvernează în interesul
cetăţii, căutând binele comun, şi, în partea cealaltă a tabloului, regimul în
care unul singur guvernează, dar o face în interes propriu – tirania.
În al doilea rând, regimurile în care guvernează o minoritate poartă numele

de „aristocraţie”, dacă această minoritate urmăreşte binele cetăţii, respectiv
de
„oligarhie”, dacă minoritatea îşi urmăreşte interesul propriu, adică interesul

ei ca minoritate.
Atunci când guvernează o majoritate, regimul bun e numit de către Aristotel

politeia, un termen folosit, aşa cum preciza Victor Ehrenberg, şi pentru a
desemna cetăţenia sau, mai precis, „nu doar suma indivizilor, ci un corp viu
compus din conducători şi conduşi”.
uneori politeia este tradus prin „republică”, preluându‑se deci un termen din
gândirea politică latină. E vorba oricum despre regimul în care cei mulţi, o
majoritate, guvernează în interesul cetăţii. Acestuia îi corespunde – în
partea rea a tabelului nostru – democraţia, adică regimul celor mulţi care
guvernează
în interesul lor, şi nu în cel al cetăţii.
Toma din Aquino, cel mai influent aristotelician, interpreta distincţia dintre
binele comun şi binele propriu în termenii lui Ezechiel: „dacă guvernarea
nu este rânduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci în vederea binelui
privat al conducătorului, va fi injustă şi vicioasă; asemenea cârmuitori sunt
amenin
ţaţi de Domnul prin glasul lui Ezechiel, care spune: Vai de păstorii ce pe ei
înşişi s‑au păstorit – întocmai ca nişte ahtiaţi după propriile lor avantaje:
oare nu turmele sunt păscute de către păstori? Căci, într‑adevăr, dacă
păstorii trebuie să caute binele turmei, atunci şi cârmuitorii, oricare ar fi ei,
trebuie să
caute binele mulţimii supuse lor”.

regimul
65
„Democraţia poartă acest nume în primul rând datorită egalităţii”

(Aristotel).
„Dacă guvernarea nu este rânduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci

în vederea binelui privat al conducătorului, va fi injustă şi vicioasă” (Toma
din Aquino).
Varietăţile fiecărui regim
Descrierea aristotelică a regimurilor este una dintre cele mai influente idei
din istorie. Numele acestor regimuri e folosit şi azi, chiar dacă – în cazul
unora – cu un sens diferit. Acest fapt este cu atât mai interesant cu cât în
Politica, lucrarea principală în care Aristotel înfăţişează regimurile, avem,
în afara acestei tipologii, o descriere minuţioasă a fiecăruia în parte, a
subtipurilor pe care el le cunoaşte.
Descrierea ar fi fost făcută pe baza unor „anchete” foarte sistematice:

mărturii antice vorbesc despre circa o sută de regimuri studiate de Aristotel
împreună cu discipolii săi. Din păcate, asemenea scrieri nu au supravieţuit:
există un singur text din această „serie” atribuită lui Aristotel care a ajuns
până
la noi şi pe care îl veţi găsi sub numele de Constituţia Atenei.
Distincţiile monarhie‑tiranie, aristocraţie‑oligarhie, republică‑democraţie au

fost foarte influente secole de‑a rândul. Aşa cum spuneam, aceşti termeni
sunt folosiţi şi azi, chiar dacă sensul lor s‑a schimbat: un regim desemnat
azi ca
„oligarhic” e mai degrabă unul în care resursele statului sunt spoliate de

antreprenori ce controlează câte un domeniu de afaceri profitabil.
Şi sensul dat de Aristotel regimului democratic s‑a schimbat foarte mult.

Nu am în vedere aici doar caracterul reprezentativ al variantei moderne, ci
şi alte aspecte. Voi lua un singur exemplu. Una dintre caracteristicile
democraţiei era, după Aristotel, predispoziţia ei războinică. Întrucât, spunea
discipolul lui Platon, singurul lucru pe care îl pot avea în comun cei care
alcătuiesc o majoritate este dorinţa de glorie şi întrucât aceasta nu poate fi
dobândită decât pe câmpul de luptă, democraţia este, potenţial vorbind, un
regim războinic.
Azi, lucrurile stau exact pe dos. Democraţia e, mai ales în viziunea

europeană, o formă paşnică de regim. Este urmată, într‑o formă coruptă, o
inspiraţie kantiană. În proiectul său de „pace eternă”, filosoful german
considera că republicanismul anulează războiul. Deşi Kant distingea
republica de democraţie, urmaşii săi le‑au tratat ca echivalente.
Pe de altă parte, contrazicând la rândul său aristotelismul politic,

Tocqueville distingea între popoarele democratice care îşi doresc pacea şi
armatele democratice care vor, ca orice oaste, război.
66
„Constituţia republicană, în afara purităţii originii ei, a faptului de a proveni

din sursa pură a conceptului de drept, deschide şi perspectiva către efectul
dorit, anume pacea eternă” (Immanuel Kant).
„Dacă popoarele democratice sunt în mod firesc predispuse către pace

datorită intereselor şi înclinaţiilor lor, ele sunt fără încetare atrase spre
război şi revoluţii din pricina armatelor lor” (Alexis de Tocqueville).
Hobbes: trei regimuri
A polemiza cu Aristotel e una dintre ambiţiile fiecărui autor modern. Primul

dintre ei despre care vreau să vă spun câteva cuvinte este Thomas Hobbes,
care ne‑a lăsat o operă monumentală intitulată Leviathan.
Pentru Hobbes, ipoteza potrivit căreia stă în firea omului să trăiască

împreună cu ceilalţi este cu totul şi cu totul falsă. El caută să discrediteze
această
viziune într‑un mod ironic şi foarte radical, zicând că Aristotel era un mare
naiv când susţinea că oamenii şi‑ar dori să trăiască într‑o comunitate
politică.
Dimpotrivă, zice Hobbes, oamenii se detestă atât de tare încât sunt în stare
să
îşi ucidă semenii.
Tot în Leviathan găsim o formulare foarte clară a unui principiu

fundamental al gândirii politicii moderne, şi anume distincţia între „starea
de natură” şi
„starea civilă” (sau „politică”). În concepţia autorilor moderni, în starea de

natură, adică în acea stare în care oamenii trăiesc potrivit legilor firii, ei sunt
dominaţi de pasiuni şi se află într‑un război permanent, care face ca viaţa
lor să fie penibilă, fiecare individ fiind pândit de pericolul de a fi ucis de
către unul dintre semenii săi.
Pentru a depăşi starea de natură, indivizii trebuie să‑şi folosească raţiunea şi

să încheie un contract social care îi va reuni într‑o comunitate. Altfel spus,
starea politică nu este naturală, ea nu e înscrisă în firea indivizilor, ci este
rezultatul unui acord, al unui consens pe care indivizii îl realizează
folosindu‑se de raţiune. Acordul e garantat de forţa „sabiei”.
În acest sens, comunitatea politică este ceva construit, un obiect artificial, şi

nu natural. Pe acest fond de contestare a gândirii antice, Hobbes consideră
că şi descrierea regimurilor, aşa cum apărea ea la Aristotel, e lipsită de sens.
În particular, credea el, distincţia dintre regimuri bune şi regimuri corupte

bazată pe deosebirea dintre binele comun şi interesul propriu reprezintă o
iluzie, fiindcă, spunea Hobbes, noi numim regimuri corupte pur şi simplu
regimurile care nu ne plac. Atunci când nu‑l agreăm pe monarh, zicem că e
tiran.
regimul
67
De altfel, argumentează el, în cazul monarhiei nu există nicio diferenţă între

binele propriu şi binele general: acestea se află într‑o identitate perfectă.
Cum pentru Hobbes nu există o diferenţiere între regimuri bune şi regimuri

rele, numărul lor este redus la trei: regalitatea sau monarhia, regimul în care
unul singur guvernează, aristocraţia, regimul în care o minoritate
guvernează, şi, în fine, democraţia, regimul în care o majoritate guvernează.
Vedem deci că o idee aristotelică e totuşi preluată, şi anume distincţia între
unul, o minoritate şi majoritate.
„Convenţiile fără sabie nu sunt decât vorbe în van” (Thomas Hobbes).
Montesquieu: patru regimuri
Alţi autori vor relativiza însă şi această distincţie. E, de pildă, cazul lui
Montesquieu.
Autorul Spiritului legilor vorbeşte despre patru regimuri. Ele sunt

delimitate de un criteriu esenţial. Este vorba despre o distincţie pe care am
pomenit‑o şi când aminteam de Omul politic al lui Platon, şi anume
existenţa sau absenţa legilor. Pentru Montesquieu, aceasta e natura
regimurilor. Există un regim fără
lege, numit „despotism”, şi două regimuri aflate sub autoritatea legilor:

monarhia şi republica, aceasta din urmă având două varietăţi – democraţia
şi aristocraţia.
Deschid aici o scurtă paranteză: distincţia foarte netă între republici şi

monarhii o găsim prima dată la altcineva, şi anume la Machiavelli.
Montesquieu le aşază în aceeaşi categorie, a regimurilor legale, pentru ca
apoi să distingă, aşa cum spuneam, două forme de republică, regimul
majorităţii (democraţia), respectiv cel al minorităţii (aristocraţia).
Deosebirilor deja amintite li se adaugă o alta. E vorba despre ceea ce
Montesquieu numea „principiul regimului” sau „ceea ce pune regimul în
mişcare”. E primul autor care foloseşte un asemenea criteriu. De fapt, el
menţionează câte un principiu pentru fiecare formă de regim.
Republicile au drept principiu virtutea; al doilea principiu, valabil pentru

monarhii, este onoarea şi, în fine, al treilea, caracteristic regimurilor
despotice, este teama, singura care poate explica faptul că o mulţime se
supune unuia singur, ce guvernează în dispreţul oricărei legi.
În absenţa unui principiu, natura politică e inertă.
68
„Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra

oamenilor au fost şi sunt sau republici, sau principate” (Niccolò
Machiavelli).
„Legile nu trebuie să corespundă în mai mică măsură principiului fiecărui

guvernământ decât naturii lui” (Montesquieu).
Modernii
Rousseau a fost într‑un fel autorul cel mai radical, argumentând inutilitatea
discuţiei despre regimuri. Radicalismul lui se vădea şi în privinţa regimului
democratic: el scria că această formă de guvernare nu e pe potriva statelor
mari, ci doar a celor foarte mici.
De fapt, autorul Contractului social enunţa un principiu foarte original:
„Dacă în diferitele state numărul magistraţilor supremi trebuie să fie invers

proporţional cu cel al cetăţenilor, rezultă că în general guvernământul
democratic e pe potriva micilor state, cel aristocratic – pe potriva celor
mijlocii, iar guvernământul monarhic – a celor mari”. Tot el nuanţa:
„această regulă e dedusă în mod direct din principiu: dar cine poate număra
toate acele împrejurări care pot da naştere la excepţii?”.
După Rousseau, lucrurile vor fi văzute cu totul altfel. E ilustrativ, în acest
sens, demersul lui François Guizot, care sublinia că regimul e „un sistem de
mijloace şi de puteri”, nu de „exercitare a forţei”. El adăuga că politica
modernă
trebuie înţeleasă pornind de la confruntarea claselor, care e „cauza

progresului”.
Mai precis, spunea autorul Istoriei civilizaţiei în Europa, „raporturile dintre

diferite clase, necesitatea în care s‑au aflat de a se combate şi de a ceda pe
rând, varietatea intereselor şi pasiunilor lor, nevoia de a învinge, fără a
putea atinge acest obiectiv, de aici a ieşit poate cel mai energic, cel mai
fecund principiu de dezvoltare al civilizaţiei europene”.
Nu voi da alte exemple. Cele oferite de operele lui Hobbes şi Montesquieu,

Rousseau sau Guizot sunt, cred, suficiente pentru a arăta că în epoca
modernă
termenul „regim” are alt conţinut decât la antici.
Voi trece acum la autori recenţi, pentru a vedea cum anume a supravieţuit
referinţa la regimul politic în operele lor. Trebuie să distingem însă două
categorii: prima îi include pe acei autori care au păstrat o relaţie intelectuală
cu tradiţia filosofiei politice, în vreme ce a doua îi cuprinde pe acei autori
care, în numele ştiinţei politice, nu se mai referă nici explicit, nici implicit
la respectiva tradiţie.
regimul
69
„Europa modernă s‑a născut din lupta diferitelor clase ale societăţi ”
(François Guizot).
Aron: două regimuri
Pentru a ilustra prima categorie, voi evoca opera lui Raymond Aron, despre
care am mai vorbit în primele conferinţe. Pentru autorul francez există două
mari tipuri de regim: cel de partid unic (sau monopolist), respectiv regimul
constituţional‑pluralist. Aşa cum se poate observa cu uşurinţă, numele nu
mai trimit în niciun fel la tipologiile antice sau din zorii epocii moderne.
Pe de altă parte însă, trebuie spus că, dincolo de denumiri, Aron menţine o
legătură strânsă cu istoria reflecţiei politice. Astfel, el considera că
distincţia dintre unul şi mai mulţi este încă foarte relevantă pentru
înţelegerea politicii.
Numai că ea nu mai poate privi persoane, spunea Aron, ci partide. Nu mai

trebuie să distingem între o persoană, o minoritate şi majoritate, ci între un
partid şi mai multe.
De ce? Pentru că în lumea modernă, în „societăţile industriale”, aşa cum le

spunea Raymond Aron, actorii vieţii politice nu sunt indivizii, ci organiza
ţiile numite „partide”. Din acest motiv trebuie să deosebim societăţile în

care există o singură formaţiune politică, respectiv cele în care mai multe
partide sunt constituite legal. Aşa se explică şi numele celor două regimuri
– „de partid unic”, respectiv „pluralist‑constituţional”.
Pe de altă parte, gândirea lui Aron are o relaţie puternică şi cu un autor

modern pe care l‑am pomenit adineauri: este vorba despre Montesquieu. Pe
urmele acestuia, Raymond Aron considera că regimurile sunt însufleţite,
„puse în mişcare”, de principii. De fapt, în viziunea sa, fiecare regim are
parte nu de unul, ci de două principii.
În cazul regimului constituţional‑pluralist, cele două principii sunt

„respectarea legalităţii” şi „simţul compromisului”. Mai precis: acolo unde
există
pluralism politic şi competiţie, e necesară o Constituţie, actorii politici

trebuind să se înţeleagă asupra regulilor fundamentale ale jocului politic, iar
pentru ca aceste reguli să fie efective, se impune ca actorii politici să
respecte legalitatea şi să găsească o cale de mijloc, un compromis.
În celălalt regim, cel de partid unic, care devine în anumite perioade un

regim totalitar, există de asemenea două principii care organizează viaţa
politică. Primul dintre ele este credinţa ideologică. Aşa cum explică Aron,
într‑un asemenea regim, oamenii trebuie să creadă explicaţia pe care
partidul unic o
70
dă unicităţii sale. Ca orice alt partid modern, şi cel care se află în situaţie de
monopol trebuie să‑şi explice existenţa, adică, în acest caz, dominaţia
absolută.
Justificarea existenţei poartă numele de ideologie. De ea are nevoie partidul

unic. Dacă justificarea lui nu e crezută, regimul moare.
Al doilea ingredient necesar al regimului bazat pe monopolul unui partid

este teama, element pe care Aron îl împrumută din descrierea regimului
despotic realizată de Montesquieu. În treacăt fie spus, Hannah Arendt, un
alt critic al totalitarismului, definea şi ea regimul totalitar pornind de la
domina
ţia unui partid unic, dar şi sub semnul lui Montesquieu, adică plecând de la
cuplul natură‑principiu, pe care le vedea încarnate sub forma ideologiei şi a
terorii.
Aron era mai sistematic, reţinând cinci elemente:
„(1) Fenomenul totalitar intervine într‑un regim care acordă unui partid
monopolul activităţii politice.
(2) Partidul monopolist este animat sau este înarmat cu o ideologie căreia îi
conferă o autoritate absolută şi care, prin urmare, devine adevărul oficial al
statului.
(3) Pentru a răspândi acest adevăr oficial, statul îşi rezervă la rândul său un
dublu monopol, monopolul mijloacelor de constrângere şi pe cel al
mijloacelor de convingere. Ansamblul mijloacelor de comunicare, radio,
televiziune, presă, este condus, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă.
(4) Majoritatea activităţilor economice şi profesionale sunt controlate de
stat şi devin, într‑o oarecare măsură, parte integrantă a statului. Dat fiind că
statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea activităţilor economice şi

profesionale poartă amprenta adevărului oficial.
(5) Dat fiind că orice activitate va deveni de acum activitate de stat şi dat
fiind că orice activitate va fi supusă ideologiei, o greşeală comisă în cadrul
unei activităţi economice sau profesionale este simultan o greşeală
ideologică.
De unde rezultă desigur o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor

greşelilor posibile ale indivizilor şi, în concluzie, o teroare care este în egală
măsură poliţienească şi ideologică”.
„Fenomenul totalitar intervine într‑un regim care acordă unui partid

monopolul activităţii politice” (Raymond Aron).
„Regimurile totalitare actuale s‑au dezvoltat din sistemele de partid unic”
(Hannah Arendt).
regimul
71
Democraţie, totalitarism, autoritarism
Una dintre tipologiile dezvoltate în a doua parte a secolului XX distinge

regimurile democratice de cele totalitare, făcând totdată loc unui al treilea
tip, un soi de regim mixt, cel autoritar.
Găsiţi, de pildă, amplu dezvoltată această tipologie la unul dintre marii

specialişti în regimurile din secolul XX, Juan Linz, care descria sistemul
autoritar ca „pluralism limitat”, în contrast cu democraţia, care e „un
pluralism instituţionalizat politic care nu este limitat”. În autocraţii, spunea
Linz, „limitarea poate fi legală sau de facto, implementată mai mult sau mai
puţin” şi
„poate privi doar grupuri politice sau poate fi extinsă la grupuri de interes”.
La rândul lui, Guy Hermet observa că deosebirea dintre dictatori şi

democraţi este diferenţa dintre a trăi cu certitudini absolute şi a
instituţionaliza incertitudinea. Asemenea tipologii sunt într‑o anumită
măsură un produs al Războiului Rece, în condiţiile în care una dintre mizele
intelectuale cele mai interesante din ultimul secol a fost înţelegerea
regimurilor autoritare.
Şi scriitorii s‑au străduit să le desluşească sensul. Pornind de la ultimii ani

ai Imperiului Otoman, dar mai ales de la experienţa regimurilor din lagărul
sovietic, Ismail Kadaré a imaginat un univers politic în care birocraţi şcoliţi
culeg, selectează şi interpretează visele cetăţenilor: reuniţi într‑un Palat al
Viselor, ei caută certitudinea şi puterea absolută.
„Sistemele politice autoritare sunt caracterizate de pluralism politic limitat

şi neresponsabil” (Juan Linz).
„Discursurile autocraţilor sunt foarte generoase în asigurări, cvasipaterne,

privitoare la excelenţa viitorului promis populaţiei” (Guy Hermet).
„Acela care conduce Palatul Viselor are de fapt în mână frâiele statului”
(Ismail Kadaré).
Regim politic şi sistem politic
Spuneam mai devreme că există o categorie de autori contemporani care

s‑au desprins cu totul de referinţele filosofiei politice.
Unul dintre ei este Philippe Schmitter, care considera că trebuie să vorbim

în continuare despre regimuri la plural, pentru că acestea exprimă
diversitatea grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele. La rândul lui,
Jean‑Louis Quermonne
72

vedea regimul ca o alăturare de elemente diverse – sociologice, ideologice
ori instituţionale – care participă, ca nişte ingrediente, la alcătuirea
guvernării unei ţări dintr‑un anumit moment. Aşa cum amintea
Chagnollaud, David Easton făcea şi el din regim o combinaţie de valori,
norme şi structuri de autoritate.
După cum se poate observa cu uşurinţă, terminologia e cu totul diferită de

cea din vechime şi nu mai face deloc trimitere la majoritate sau minoritate,
la binele comun sau la interesul propriu.
Unii autori au considerat că inclusiv termenul „regim” trebuie abandonat.
De pildă, Samuel Huntington considera că e preferabil să folosim noţiunea
„sistem politic”. Un asemenea sistem este alcătuit din cinci componente. În

primul rând, ar fi vorba despre o cultură, adică, spune Huntington, despre
valori, atitudini sau credinţe. În al doilea rând, e nevoie de o structură
institu
ţională. În al treilea rând, un sistem cuprinde grupuri politice, care sunt

structurate de diverse aşteptări sociale şi obiective legate de acestea. În al
patrulea rând, un sistem înseamnă lideri politici, cei care asumă deci
autoritatea. Şi, în al cincilea rând, el include politici, în sensul de policies,
acestea fiind, în viziunea lui Huntington, tipare sau modele de acţiune
referitoare la distribuirea beneficiilor şi a sancţiunilor în interiorul unei
societăţi.
Şi Jean Blondel credea că termenul „sistem” e mai adecvat pentru a descrie

fenomenul politic şi că acesta ar trebui înţeles ca proces de luare a
deciziilor, adică de alocare de resurse şi valori, dar şi de impunere a unor
comportamente.
Valorile sunt, spunea el, pretutindeni: şi în deciziile care privesc fiscalitatea,

şi‑n cele care se referă la relaţiile de familie.
În anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut, descrierile sistemelor politice

au fost cuprinse în cadrul aşa‑numitelor teorii ale dezvoltării politice. Doi
dintre autorii ce au subscris acestei paradigme sunt Gabriel Almond şi
George Bingham Powell, care descriau „sistemul politic” ca alternativă la
vechile noţiuni şi subliniau că avem de‑a face cu o „nouă abordare a
fenomenului politic”.
Abordarea în termeni de sistem se revendica de la tradiţia weberiană a

înţelegerii politicii. Potrivit lui Almond şi Bingham Powell, sistemele
includ
„structuri” dintre cele mai diverse (de la relaţiile de clan la greve şi

manifestaţii, de la organizaţii de tip partizan la grupuri de interes). Pe de
altă parte, dimensiunea istorică e importantă, fiindcă sistemele se schimbă
în măsura în care structurile politice se diferenţiază şi se specializează şi, pe
de altă parte, în măsura în care culturile politice se secularizează.
Folosind asemenea criterii, autorii menţionaţi descriau trei mari tipuri de

sisteme: este vorba, mai întâi, despre cele primitive, în care structurile sunt
intermitente, iar diferenţierea rolurilor şi funcţiilor politice este foarte
precară; în al doilea rând, avem sistemele numite „tradiţionale”, cele în care
există
structuri diferenţiate şi specializate, dar cetăţenii sunt absolut pasivi, nu

joacă
regimul
73
vreun rol în articularea puterii; în fine, sistemele politice moderne, în care

există atât o structurare foarte clară, o diferenţiere a structurilor şi funcţiilor
politice, cât şi o participare semnificativă a indivizilor la viaţa publică.
Pentru moment vom vorbi tot despre regimuri, considerând că acest termen
e în continuare adecvat pentru a descrie relaţia dintre puteri. Vom folosi, în
schimb, termenul „sistem” când vom vorbi despre partide şi interacţiunea
lor.
„Există patru componente esenţiale ale regimurilor politice: principiul de

legitimitate, structura instituţiilor, sistemul de partide şi forma şi rolul
statului” (Jean‑Louis Quermonne).
„Pe valori se bazează atât un sistem de impozitare, cât şi o lege privind

avortul sau divorţul” (Jean Blondel).
„Expresia «sistem politic» înlocuieşte termeni mai vechi precum

«guvernare», «naţiune» ori «stat»” (Gabriel Almond, George Bingham
Powell).
Separaţia puterilor
În fine, vreau să mă refer la o tipologie foarte utilizată în zilele noastre: este

vorba despre distincţia dintre regimurile parlamentare şi cele prezidenţiale,
cărora li se adaugă, ca şi în cazul menţionat adineauri, un tip intermediar,
aşa‑numitul regim semiprezidenţial.
Acestea sunt descrise de ştiinţa politică, în primul rând, pornind de la

separaţia puterilor. Mai toată lumea asociază expresia cu numele lui
Montesquieu, deşi înaintea lui mai vorbiseră şi alţii despre chestiune, de
pildă John Locke.
Francezul e totuşi cel care a făcut din separaţie o parte esenţială a politicii
moderne.
Astăzi, separaţia este descrisă ca principiu, deşi la origine, când scria despre
ea, Montesquieu o vedea mai degrabă ca mijloc decât ca principiu.
Separaţia era un instrument de asigurare a libertăţii individuale: pentru
autorul Scrisorilor persane, puterile trebuie să fie separate pentru ca viaţa
individului să nu fie confiscată de putere.
Unul dintre interpreţii lui, Destutt de Tracy, rezuma „doctrina” zicând că
„mersul societăţii se reduce la a vrea, a executa şi a judeca”, iar acolo unde

cele trei nu sunt separate, „libertatea celorlalţi cetăţeni e în mare pericol”.
Şi un reputat politolog de origine română, Ghiţă Ionescu, rezuma sugestiv

separaţia puterilor spunând că „Parlamentul creează legile, care vor fi
aplicate de puterea executivă, într‑o modalitate controlată de justiţie”.
74
Când vine vorba despre alcătuirea regimurilor, elementul‑cheie este, de

fapt, distincţia dintre puterea legislativă şi cea executivă. Pornind de la acest
criteriu, Dominique Chagnollaud distingea aşa‑numita separaţie suplă, care
ne dă regimul parlamentar, respectiv separaţia rigidă a celor două puteri,
care stă la baza aşa‑numitelor regimuri prezidenţiale.
„Dogmă politică, instrument de clasificare a Constituţiilor pentru numeroşi

jurişti, noţiunea de separaţie a puterilor lămureşte în chip formal, în sânul
democraţiilor occidentale, distincţia modernă dintre regimul parlamentar şi
cel prezidenţial” (Dominique Chagnollaud).
Regimuri parlamentare
Numele spune tot: în asemenea regimuri, Parlamentul deţine controlul.
E vorba, mai exact, despre un dispozitiv politic alcătuit dintr‑o putere

executivă dualistă, adică în care există, pe de o parte, un şef al statului şi, pe
de alta, un şef al guvernului, ca şi – lucru mult mai important – un guvern
care este creat în interiorul legislativului şi care e responsabil în faţa
acestuia.
De fapt, regimul parlamentar cunoaşte două variante: cea în care ambele

ramuri ale executivului sunt „fabricate” la nivelul legislativului şi cea în
care doar o ramură a acestei puteri este creată în legislativ. În al doilea caz,
regimul parlamentar funcţionează într‑o monarhie: şeful statului, suveranul,
este complet independent de puterea legislativă. Însă regimuri parlamentare
putem găsi şi în republici: în acest caz, ambele ramuri ale executivului, atât
şeful guvernului, cât şi preşedintele, sunt o creaţie a puterii legislative.
În regimul parlamentar, vorbim despre o separaţie suplă a puterilor, pentru

că executivul şi legislativul colaborează şi se controlează reciproc. Ce
înseamnă
asta? Înseamnă că, pe de o parte, aşa cum spuneam deja, guvernul este
instituit în Parlament, echipa guvernamentală fiind validată de membrii
Camerei sau, după caz, ai Camerelor.
Pe de altă parte, executivul se află sub controlul legislativului. Controlul se

realizează prin intermediul mai multor mecanisme şi proceduri: unele slabe
–
interpelări sau întrebări adresate membrilor guvernului –, altele, în schimb,

foarte dure, aşa cum este acel mijloc care poate duce la schimbarea
executivului, şi anume moţiunea de cenzură, inclusiv în varianta moţiunii
de cenzură
constructive (Klaus von Beyme). Aceasta e destinată să suscite crearea unei

noi
regimul
75
majorităţi în jurul unei persoane, odată cu votul ostil dat guvernului în

funcţie.
De fapt, zicea autorul german, procedura respectivă este „mai degrabă

distructivă decât constructivă, pentru că membrii Parlamentului trebuie să
conspire pe la spatele premierului pentru a negocia o nouă majoritate”.
Logica regimului parlamentar este rezumată de formula următoare: instituit

în Parlament, guvernul poate fi demis tot aici. Pe de altă parte, într‑un
asemenea regim, guvernul influenţează, la rândul lui, activitatea
legislativului pe diverse căi. Cea mai importantă este asumarea iniţiativei
legislative. Altfel spus, guvernul fixează agenda legislativului, trimiţându‑i
proiecte de legi.
Apoi, pentru a echilibra mecanismul prin care guvernul este destituit ca

urmare a unei moţiuni de cenzură, şeful guvernului are capacitatea
dizolvării Camerei sau Camerelor. Aşa cum se poate vedea, e vorba despre
un mecanism de echilibru şi de control, care face ca în cadrul acestui regim
o putere să
acţioneze în funcţie de cealaltă.
Dinamica regimului este creată de suprapunerea logicii cooperării şi a

logicii controlului.
Există numeroase varietăţi de regim parlamentar, în funcţie de tipul de

executiv. Regimul parlamentar este prezent în mai multe monarhii din
Europa, precum Marea Britanie, Belgia, Spania sau Olanda. Există, de
asemenea, tot în Europa, regimuri parlamentare în republici: e cazul Italiei
şi al Ungariei, a fost şi cazul celei de‑a IV‑a Republici Franceze.
Diferenţierea regimului parlamentar se face şi în funcţie de forma

legislativului. În Uniunea Europeană, există 15 ţări cu legislativ
monocameral şi 13
cu legislativ bicameral. România a cunoscut ambele forme: de la 1864 la

1946
şi după 1990 a avut un legislativ bicameral, iar în timpul comunismului,

unul monocameral.
Bicameralismul, la rândul lui, cunoaşte mai multe tipuri: poate fi egalitar,

când cele două Camere au puteri egale – aşa se întâmplă, de pildă, în Italia
sau România –, dar şi inegalitar, de tipul celui din Marea Britanie, care are o
Cameră, cea a Lorzilor, lipsită de autoritate efectivă în privinţa legiferării.
Există şi o a treia varietate de bicameralism: cel de tip federal, caracteristic

unor ţări precum Republica Federală Germană sau Elveţia, în care o
Cameră
reprezintă cetăţenii, iar alta teritoriul, adică entităţile federate.
„Sistemele parlamentare îşi datorează numele principiului lor de bază, şi

anume: Parlamentul este suveran” (Giovanni Sartori).
„Moţiunea de cenzură constructivă este mai degrabă distructivă decât
constructivă...” (Klaus von Beyme).
76
Regimuri prezidenţiale
Celelalte regimuri, numite „prezidenţiale”, sunt organizate pornind de la o

separaţie rigidă a puterilor. În asemenea regimuri, legislativul şi executivul
apar în mod distinct. Altfel spus, sunt rezultatul unor alegeri separate, aşa
cum sublinia şi Jean‑Louis Quermonne.
Nu legislativul zămisleşte un executiv, ci un scrutin organizat separat.
Aceasta e diferenţa fundamentală. Dacă în regimurile parlamentare

executivul este validat în Parlament, în cele prezidenţiale executivul e
produs la urne, întrucât, aşa cum scria Sartori, preşedintele e ales direct (sau
cvasidirect), iar guvernul este o prerogativă prezidenţială, Parlamentul
neputând „nici să‑l numească, nici să îl răstoarne”.
Cazul emblematic de regim prezidenţial este cel din Statele Unite. În

Europa, nu există decât un caz de regim prezidenţial, şi anume Cipru. În
America Latină, în Africa şi în Asia au fost făcute, în schimb, numeroase
cópii. Robert Dahl observa însă că, dată fiind complexitatea sistemului
american, ar fi bine ca el „să nu fie adoptat de prea multe state”.
În Statele Unite, întrucât preşedintele este şeful guvernului, nu mai avem

dualismul din regimurile parlamentare. Ceea ce complică peisajul este
faptul că în SUA, regimul prezidenţial par excellence, alegerea şefului
statului este una indirectă, prin mari electori, şi nu o alegere directă de către
fiecare cetă
ţean în parte.
Principiul rămâne însă acelaşi: nu Parlamentul, ci alegătorii desemnează
şeful executivului. Apoi, odată ales, şeful statului îşi alcătuieşte cabinetul.
Acesta nu se află sub controlul legislativului. Unii dintre membrii
administra
ţiei sunt, ce‑i drept, audiaţi, dar ei nu intră în funcţie printr‑un vot de
învestitură, ci prin decizia preşedintelui, şi nu pot fi demişi ca urmare a unui
vot dat în Cameră.
E un principiu fundamental diferit, cele două puteri funcţionând separat una

de cealaltă. Din acest motiv se şi vorbeşte despre o logică rigidă a separaţiei
în regimul prezidenţial. Quermonne observa că în regimul prezidenţial
alternanţa se produce atunci când rezultatele alegerilor legislative şi
prezidenţiale –
care sunt ţinute, mai spun o dată, separat – concordă.
Colaborarea şi controlul pe care le‑am întâlnit în regimurile parlamentare

sunt cu totul străine de regimul prezidenţial, unde executivul este o simplă
emanaţie a preşedintelui. Acesta, la rândul lui, nu poate dizolva legislativul.
Logica acestui regim nu este controlul reciproc, ci confruntarea. O putere

trebuie să se impună în faţa celeilalte. Iată de ce regimul american a evoluat
mult în timp, el fiind dominat de puterea executivă, de preşedinte, abia din
regimul
77
anii treizeci ai secolului trecut, după o lungă perioadă în care Parlamentul

fusese mai puternic decât şeful statului.
În acest regim, preşedintele, ca şef al executivului, poate să depună – însă
doar în mod indirect – proiecte de legi, prin intermediul familiei politice din
care provine, întrucât el nu are drept de iniţiativă legislativă. Preşedintele
american poate negocia voturi, inclusiv cu partidul advers, şi comunică,
prin mesajele adresate naţiunii, cu Parlamentul. Preşedintele Statelor Unite
are la îndemână dreptul de veto ca instrument de limitare a autorităţii puterii
legislative.
Legitimitatea lui foarte puternică este însoţită de puteri constituţionale
extinse şi aparatul de care se foloseşte în sprijinul guvernului este extrem de
amplu. Dar puterea lui se opreşte aici. Ea nu poate interfera cu puterea
legislativului.
Vreau să reţineţi şi unele critici aduse regimului prezidenţial, în primul rând

riscul unor executive vulnerabile sau pericolul unui conflict cronic, sesizate
de M.S. Shugart şi J.M. Carey: „Paradoxul prezidenţialismului este acela
că, deşi caracteristicile sale majoritariste creează mari speranţe cu privire la
poten
ţialul executivului, tendinţele centrifuge din interiorul sistemului împiedică
realizarea acestor aşteptări”. Aceiaşi autori subliniau că mai toţi criticii

prezidenţialismului au evidenţiat problema creată de nevoia „construirii şi
menţinerii unei susţineri a agendei legislative a preşedintelui”. În fine, să
notăm că
„principiul separării legislativului de puterea executivului ca formă de

control împotriva abuzului uneia dintre părţi poate funcţiona greşit când
niciuna dintre ramuri nu poate exercita puterea în mod eficient”.
Mai există o nuanţă importantă aici, aşa cum relevau Thomas Poguntke şi
Paul Webb, şi anume că „sistemele prezidenţiale oferă mult mai multe
resurse executive de putere liderului executivului, acordându‑i şi o
autonomie considerabilă faţă de partidele politice din Parlament”. Totul e
cum anume sunt folosite aceste resurse executive.
„Sistemul american este excesiv de complex şi poate că nu ar funcţiona la

fel de bine în altă ţară” (Robert Dahl).
„Sistemele prezidenţiale generează executive slabe sau cel puţin executive

vulnerabile” (Matthew Søberg Shugart, John M. Carey).
78

Regimuri semiprezidenţiale
Există, în sfârşit, un al treilea tip de regimuri, şi anume cele numite

„semiprezidenţiale”. Sunt regimuri în care găsim un element tipic
regimurilor parlamentare şi unul tipic celor prezidenţiale.
Un regim semiprezidenţial are, pe de o parte, un guvern învestit în

Parlament,
„moşit” deci la nivelul legislativului şi aflat sub controlul acestuia, dar, pe

de altă parte, are un preşedinte ales de cetăţeni, şi nu de Parlament. În
republica parlamentară, cum e de pildă cea a vecinilor noştri maghiari,
preşedintele este ales în Parlament. Într‑o republică semiprezidenţială, nu
mai e ales aşa. În Austria, în Irlanda sau în Franţa celei de‑a V‑a Republici
alegerea şefului statului e directă.
Regimurile semiprezidenţiale sunt numite „mixte”, pentru că ele combină
responsabilitatea guvernului în faţa legislativului şi alegerea distinctă şi

directă
a preşedintelui. Republica a V‑a creată de Charles de Gaulle este regimul

semiprezidenţial prin excelenţă, iar prima sa trăsătură, spuneau Duhamel şi
Parodi, este de‑parlamentarizarea alegerii şefului statului.
În Franţa, şeful statului are dreptul de dizolvare a Adunării şi prezidează
şedinţele guvernului, deşi acesta este învestit în legislativ. Regimurile

semiprezidenţiale pot fi foarte instabile, pentru că eclectismul datorat
suprapunerii unui element tipic regimului parlamentar şi a unuia tipic
regimului prezidenţial poate duce la crize.
Esenţială e relaţia dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară. În Franţa,

au existat mai multe perioade de coabitare (Mathias Bernard), în care un
pre
şedinte de o culoare politică a avut parte în legislativ de o majoritate care

avea o altă culoare politică. Din această pricină, la începutul anilor 2000 s‑a
decis organizarea alegerilor legislative la o lună după cele prezidenţiale,
pentru ca astfel noul şef al statului să‑şi ofere o majoritate. Zis şi făcut. De
atunci încoace, Nicolas Sarkozy, François Hollande şi Emmanuel Macron
au parte de majorităţi consistente care le susţin agenda politică.
„Coabitarea pune în evidenţă ambiguităţile constituţionale ale unui regim

mixt, care e şi parlamentar, şi prezidenţial” (Mathias Bernard).
regimul
79
Regimul românesc
Regimul românesc postdecembrist a funcţionat în anumite perioade ca un

regim parlamentar şi în altele ca un regim semiprezidenţial. Diferenţierea a
depins de relaţia dintre şeful statului şi majoritatea parlamentară.
Acum câţiva ani, explicam, împreună cu Sorina Soare, că regimul creat de

Constituţia de la 1991 e „organizat în jurul unui bicameralism perfect
egalitar, Camera Deputaţilor şi Senatul fiind alese pe baza aceleiaşi formule
electorale, în aceleaşi circumscripţii şi având aceleaşi prerogative şi funcţii.
Guvernul este învestit de Camerele reunite şi este responsabil în faţa

Parlamentului, căci facţiunile acestuia îi pot interpela pe miniştri şi pot
depune moţiuni simple sau moţiuni de cenzură. Guvernul împarte iniţiativa
legislativă
cu deputaţii, senatorii şi cu orice grup de 100 000 de cetăţeni.
Alegerea directă a preşedintelui, apărător al Constituţiei şi mediator între

autorităţile publice, dar şi între societate şi stat, complică acest dispozitiv
instituţional, care ar avea altfel alura tipică unui regim parlamentar.
Alegerea directă a şefului statului nu dă însă regimului un caracter
semiprezidenţial de tip francez. Puterea preşedintelui este limitată de
numeroase precauţii şi obstacole. Într‑adevăr, deşi preşedintele desemnează
candidatul la postul de prim‑ministru, el o face la propunerea partidului care
obţine majoritatea absolută sau, în lipsa unei asemenea majorităţi, după
consultarea cu partidele parlamentare.
Şeful statului poate fi obligat să‑i numească în funcţie pe miniştrii validaţi

de Parlament şi nu îl poate demite pe premier, odată învestit. Preşedintele
nu participă decât în mod excepţional la şedinţele de cabinet. Pe de altă
parte, spre deosebire de preşedintele Franţei, şeful statului român nu are
libertatea să dizolve Camerele: el o poate face doar după două tentative
eşuate de obţinere a unui vot de încredere de către guvernele alcătuite de
premierii desemnaţi de el”.
Am introdus în această ultimă parte a expunerii un termen nou: „statul”.
Vom discuta in extenso despre el în conferinţa viitoare.
„Regimul românesc apare ca unul semiprezidenţial cu intermitenţe

parlamentare” (Cristian Preda, Sorina Soare).
80
1. Cine a afirmat că sistemul prezidenţial american e prea complex ca să fie

copiat de alte state?
a. Barack Obama;
b. Robert Dahl;
c. Alexis de Tocqueville.
2. Constantin Noica a observat că o cetate antică era: a. un regim mai

degrabă democratic decât oligarhic; b. o mare familie;
c. un stat.
3. Timocraţia sau timarhia e regimul în care autoritatea e exercitată de către:
a. femei;
b. meseriaşi numiţi „timari”;
c. războinici.
4. „Vai de păstorii care pe ei înşişi s‑au păstorit”, zicea prorocul: a. Avraam;
b. Samuel;
c. Ezechiel.
5. În regimul parlamentar, limitarea puterii se realizează întrucât: a.

Parlamentul numeşte şi revocă guvernul;
b. preşedintele poate dizolva o Cameră sau ambele; c. deputaţii au mandat

imperativ.
6. Cine scria că „toate statele au fost fie republici, fie monarhii”?
a. Machiavelli;
b. Montesquieu;
c. Michelet.
7. Coabitarea poate să apară:
a. doar în regimurile prezidenţiale, fiindcă legislativul şi executivul sunt

alese separat;
b. doar în regimurile parlamentare republicane, unde şeful statului e ales

direct;
c. şi în regimurile prezidenţiale, şi în cele parlamentare, şi în cele

semiprezidenţiale.
regimul
81
8. Pentru Guy Hermet, democraţia înseamnă:
a. instituţionalizarea certitudinii;
b. instituţionalizarea incertitudinii;
c. instituţionalizarea fricii.
9. Moţiunea de cenzură constructivă este folosită în: a. Germania;
b. Marea Britanie;
c. Bulgaria.
10. Sistemele politice primitive au:
a. structuri intermitente şi roluri politice clare; b. roluri imprecise şi

structuri stabile;
c. structuri intermitente şi roluri precare.
A. Ce formă ar lua un regim oligarhic astăzi?
B. E coabitarea un mod de a limita puterea?
C. E mai uşor să ajungi de la democraţie la autoritarism sau de la

autoritarism la democraţie?
D. Teama e un principiu politic sau doar o emoţie?
E. Întrucât nu cunoşteau separaţia stat‑societate, grecii erau inferiori

modernilor?
F. Cum ar putea fi ierarhizate regimurile parlamentare, prezidenţiale şi

semiprezidenţiale?
G. Depinde oare calitatea democraţiei de mărimea statului în care ea
funcţionează?
H. Regimul comunist din România a căzut oare întrucât credinţa ideologică
murise?
I. Există situaţii în care separaţia puterilor poate dăuna individului?
J. Un regim semiprezidenţial alunecă mai uşor spre prezidenţialism decât

evoluează un regim prezidenţial spre semiprezidenţialism?
82
Referinţele folosite în conferinţa despre regim
Gabriel ALMOND, George BINGHAM‑POWELL, Comparative politics,

Little, Brown and Co., Boston, 1966, pp.16‑23.

Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1951], pp. 596, 602 şi 607.
ARISTOTEL, Politica, IV, 4, 1291b‑1292a, ed. bilingvă, traducere,

comentarii şi index de Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile
Muscă, IRI, Bucureşti, 2001, pp. 221‑223.

All, Bucureşti, 2001 [1965], pp. 172 şi 213.
Cătălin AVRAMESCU, Cum alegem? Un portret al democraţiei pe

înţelesul tuturor, Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 17.
Mathias BERNARD, La France de 1981 à 2002. Le temps des crises? ,

Librairie Générale Française, Paris, 2005, p. 66.
Klaus von BEYME, Parliamentary Democracy. Democratization,

Destabilization, Reconsolidation. 1789‑1999, Macmillan, Basingstoke,
2000, p. 85.

Moldovanu, Institutul European, Iaşi, 2009 [1995], p. 30.
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, Dalloz, Paris, 1999, pp.

69‑71.
Aurelian CRĂIUŢU, Elogiul moderaţiei, Polirom, Iaşi, 2006, p. 33.
Robert DAHL, Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Alina

Maria Turcu, Mihaela Bordea, Adriana Bargan‑Ştraub, Institutul European,
Iaşi, 2003 [1998], pp. 134‑135.
Antoine DESTUTT DE TRACY, Commentaires sur l’Esprit des lois de

Montesquieu, Centre de philosophie politique et juridique URA‑CNRS,
Université de Caen, 1992
[1817], pp. 163‑164.
Olivier DUHAMEL, Jean‑Luc PARODI (ed.), La Constitution de la

cinquième République,
Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1988, pp.

17‑18.
Victor EHRENBERG, The Greek State, Barnes & Noble, New York, 1960,
p. 39.
François GUIZOT, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului

Roman până
la revoluţia franceză, traducere de Miruna Tătaru‑Cazaban şi Cristian

Preda, Humanitas, Bucureşti, 2000 [1828], pp. 101 şi 146.
Guy HERMET, Cultură şi democraţie, traducere de Claudiu Soare,

Pandora, Bucureşti, 2002 [1993], pp. 40‑41.
Thomas HOBBES, Leviathanul sau Materia, forma şi puterea unei
comunităţi ecleziastice şi civile, XVII, 1, 2, 13, 14, traducere de
Emanuel‑Mihail Socaciu, în Adrian‑Paul ILIESCU, Emanuel‑Mihail
SOCACIU, Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie comentată,
Polirom, Iaşi, 1999 [1651], pp. 51‑52.
Ghiţă IONESCU, Oameni de stat într‑o lume interdependentă, traducere de

Roxana‑Aura Duma, All, Bucureşti, 1998 [1991], pp. 7‑8.
Ismail KADARÉ, Palatul Viselor, traducere din albaneză de Marius

Dobrescu, Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 121.
Immanuel KANT, „Spre pacea eternă”, în Mircea FLONTA, Hans‑Klaus

KEUL
(coord.), Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iaşi, 2000, p. 103.
regimul
83
Juan José lINZ, Totalitarian and Authoritarian Regimes, Lynne Rienner

Publishers, 2000, pp. 159‑161.

postfaţă de Nicolae Luca, prefaţă de Gheorghe Lencan Stoica, Minerva,
Bucureşti, 1994 [1532], p. 4.
MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand

Roşu, studiu introductiv de Dan Bădărău, tomul I, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964 [1748], pp. 31‑32 şi 40.
Olivier NAY, Istoria ideilor politice, traducere de Vasile Savin, Polirom,

Iaşi, 2008, p. 65.
Constantin NOICA, „Cuvânt prevenitor”, în PLATON, Republica, în Opere,

vol. V, traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note şi anexă de Andrei
Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 13.
PLATON, Omul politic, 293a‑e, în Opere, vol. VI, traducere, lămuriri
preliminare şi note de Elena Popescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989, pp. 446‑447.
Thomas POGUNTKE, Paul WEBB (ed.), The Presidentialization of

Politics: A Comparative Study of Modern Democracies, Oxford University
Press, Oxford, 2005, pp. 4‑6.
Karl R. POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii săi, vol. I: Vraja lui

Platon, traducere de D. Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 178.
Cristian PREDA, Sorina SOARE, Regimul, partidele şi sistemul politic din

România,
Nemira, Bucureşti, 2008, pp. 26‑29.
Jean‑Louis QUERMONNE, Les régimes politiques occidentaux, Seuil,

Paris, 1986, pp. 12 şi 19.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’alternance au pouvoir, Montchrestien, Paris,

2003, p. 51.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Œuvres complètes, vol. III, Du contrat social.

Écrits politiques, capitolul III, Gallimard, Paris, 1964 [1762], pp. 403‑404.
Giovanni SARTORI, Ingineria constituţională comparată. Structuri,

stimulente şi rezultate, traducere de Gabriela Tănăsescu, Irina Mihaela
Stoica, prefaţă la ediţia românească de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul
European, Iaşi, 2008 [1994], pp. 129‑131 şi 151‑152.
Philippe C. SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi în Occident”, în

Larry DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN
(ed.), Cum se consolidează democraţia? , traducere de Magda Muntean şi
Aurelian Muntean,
Polirom, Iaşi, 2004 [1997], p. 261.
Matthew Søberg SHUGART, John M. CAREY, Presidents and Assemblies.

Constitutional Design and Electoral Dynamics, Cambridge University
Press, 1992, pp. 33‑35.
Leo STRAUSS, Cetatea şi omul, traducere de Radu Pavel Gheo, Polirom,

Iaşi, 2000
[1964], pp. 38‑39.
Alexis de TOCQUEVILLE, Despre democraţie în America, vol. II,

capitolul XXII, traducere de Claudia Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1995,
p. 291.
TOMA DIN AQUINO, „Despre guvernarea regală, către regele Ciprului”,

în idem, Despre guvernământ, ediţie bilingvă, traducere din limba latină şi
note de Andrei Bereschi, postfaţă de Molnár Péter, Polirom, Iaşi, 2005
[1267], p. 15.
Statul
Discuţia despre stat pe care v‑o propun astăzi are ca punct de plecare o
definiţie, cea formulată de Max Weber. O voi prezenta, apoi o voi situa
într‑un context istoric. În acest fel, îmi va fi mai uşor să prezint ceea ce am
numit
„logicile de construcţie a statului”. În al treilea rând, voi discuta despre

statul‑naţiune, în măsura în care, aşa cum vom vedea, statul se dezvoltă, în
epoca modernă, în strânsă legătură cu comunitatea naţională. Voi trece,
după aceea, la prezentarea diferenţei dintre statul de drept şi statul minimal.
La final, mă
voi referi foarte succint la problema crizei statului din ultimele decenii.
Definiţia lui Max Weber
Definiţia formulată de Max Weber este una dintre cele mai celebre
identificări ale statului şi o veţi întâlni cu siguranţă în mod frecvent.
Autorul german spunea că avem de‑a face cu o creaţie occidentală: „ Statul

ca atare, în sensul unei instituţii politice, cu o constituţie raţional întocmită,
cu un sistem juridic raţional întocmit şi cu o administraţie călăuzită după
reguli raţional statuate – legi – aplicate de funcţionari profesionişti, este
cunoscut în această combinaţie de caracteristici esenţiale, decisive pentru el,
numai în Occident, chiar dacă încercări rudimentare au existat şi în alte
zone”.
Weber adăuga că statul este o instituţie politică „a cărei birocraţie reuşeşte

să exercite, în limitele legii, monopolul constrângerii fizice legitime”.
Pentru a clarifica această definiţie, voi comenta fiecare dintre elementele ei.
Trebuie remarcat, mai întâi, că statul este descris ca o instituţie: cu alte

cuvinte, el nu este parte a „stării de natură”, ci o construcţie. Vedem, de
asemenea, că statul este caracterizat de existenţa unei birocraţii, adică – în
lectura lui Weber – a unei administraţii raţionale, aflată în slujba
cetăţeanului (Avramescu). Birocraţia are aici un sens pozitiv, şi nu cel
negativ, întâlnit în scrierile unui Ludwig von Mises, de pildă, care considera
că „orice amestec al statului în treburile întreprinderilor paralizează
iniţiativa şi naşte birocraţia”.
86
Aş vrea să insist asupra unora dintre caracteristicile birocraţiei aşa cum o

avea în vedere Max Weber. E un sens dat uitării, din pricina felului în care
totalitarismul comunist s‑a folosit de birocraţie pentru a gestiona teroarea.
Weber sublinia, mai întâi de toate, că membrii birocraţiei sunt cetăţeni

liberi, şi nu sclavi. Altfel spus, sunt indivizi care se supun doar datoriilor
care decurg din funcţia asumată, şi nu unor persoane private, unor stăpâni şi
capriciilor acestora.
A doua notă ce caracterizează acest corp priveşte recrutarea: birocraţii sunt

selectaţi în mod deschis, printr‑un concurs care e accesibil tuturor.
În al treilea rând, în corpul birocratic cariera e bazată pe merit şi pe

vechime.
Remuneraţia este, de altfel, stabilită sub forma unei grile de salarii şi nu
depinde de umorile puterii.
În fine, spre deosebire de epoca premodernă, în cea a birocraţiei funcţiile nu

pot fi cumpărate şi nu pot fi transformate într‑un patrimoniu familial, care
să fie transmis deci din generaţie în generaţie.
Mă opresc aici cu descrierea birocraţiei. Vom înţelege mai bine care e rostul
ei urmărind principala responsabilitate pe care i‑o atribuia Weber, şi anume
asumarea unui monopol special, cel al constrângerii fizice legitime.
„Statul e acea asociere umană care‑şi arogă cu succes dreptul de a avea,

între graniţele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice
legitime” (Max Weber).
„Pentru Weber, statul modern, organizat raţional, este cu necesitate

birocratic, iar birocratul, ideal vorbind, e în slujba cetăţenilor. Însă tot în
secolul XX
apare şi percepţia opusă, anume că birocraţia ameninţă individul” (Cătălin

Avramescu).
„Birourile aveau puterea să producă serioase pagube oricărei firme”

(Ludwig von Mises).
Monopolul constrângerii fizice legitime
Statul e o instituţie modernă, care deţine mai multe monopoluri. E vorba

despre monopolul producerii legilor, căci nimeni altcineva în afara lui nu
poate institui regulile convieţuirii comune. El are, de asemenea, monopolul
fiscal, fiind singurul îndreptăţit să perceapă impozite. Este vorba, apoi,
despre monopolul în privinţa judecăţii şi a pedepselor, ca şi despre
monopolul monetar, în virtutea căruia statul bate şi pune în circulaţie banii.
statul
87
În viziunea lui Max Weber, cel mai important este însă monopolul
constrângerii fizice legitime. De fapt, ordinea politică modernă este
întemeiată pe această constrângere. Revenim astfel la discuţia despre
diferenţa dintre felul în care anticii şi modernii vedeau ordinea politică.
În interpretarea antică – sau clasică –, ordinea politică este legată de o

experienţă comună. Ea se naşte ca urmare a exploatării resurselor – foarte
diverse – de care dispun cetăţenii sau membrii unei cetăţi: avere, egalitate,
virtute etc. Filosofii antici considerau că regimul este rezultatul interacţiunii
cetăţenilor care revendică autoritatea pe baza unora dintre aceste resurse,
fiecare considerând că în acest fel dă sens binelui comun.
În schimb, pentru moderni experienţa politică fundamentală este violenţa.
Machiavelli era convins că ea, iar nu binele comun, întemeiază ordinea

politică.
Principele o arată aproape la fiecare pagină.
Aşa cum am explicat deja, Thomas Hobbes va numi această experienţă
politică fundamentală „stare de război”, considerând că ea caracterizează
„starea de natură”. Statul este rezultatul unei instituiri politice care are drept
scop depăşirea ordinii violente. Cum anume ajungi la pace? Atribuind
monopolul constrângerii fizice unui singur actor. Numele lui? Statul.
Intervenţia sa va fi legitimă întrucât fiecare cetăţean i‑a cedat puterea de
care dispunea în starea de natură.
Singur în măsură să recurgă la constrângerea fizică, statul va acţiona în

situaţiile în care legea comună – regula convieţuirii cuprinsă, prin liberă
voinţă, în contractul social – este încălcată de unii dintre contractanţi.
Aceasta este, în treacăt fie spus, justificarea existenţei unei poliţii în sânul
comunităţilor moderne.
Pe de altă parte, aşa cum observa Fukuyama, monopolul care‑l vindecă pe

individ de teama hobbesiană îi îngăduie statului să intre în conflict în arena
internaţională, adică împotriva altor actori care îi seamănă. Politica internă
şi cea externă sunt de atunci legate într‑un mod foarte particular.
„Pentru Machiavelli, viaţa publică poate fi o junglă: leii au mai multe şanse
de supravieţuire decât iepurii” (Isaiah Berlin).
„Monopolul constrângerii fizice legitime pe care statele îl exercită le

permite pe plan intern indivizilor să scape de ceea ce Hobbes a numit
«războiul tuturor împotriva tuturor», dar serveşte drept bază a conflictului şi
războiului la nivel internaţional” (Francis Fukuyama).
88
Apariţia statului
Termenul „stat” a fost creat de Machiavelli. În opera lui, îl găsim de altfel

ca sinonim al altor noţiuni, precum „principat”, „cetate” sau „republică”.
Autonomizarea şi impunerea lui ca termen‑cheie al vocabularului vor fi
lente.
Unul dintre atributele esenţiale ale statului este suveranitatea. Îi datorăm

noţiunea lui Jean Bodin, care, în 1576, în Les six livres de la république,
scria că este suveran cel care dă legile şi nu poate fi supus acestora. Pentru
Bodin, suveranul dă ascultare doar legilor divine.
Hobbes a preluat ideea, contribuţia sa fiind descrisă de Eric Voegelin în

termenii următori: „suveranul, indiferent că este un monarh sau o adunare,
are dreptul de a hotărî ce opinii şi învăţături sunt potrivite pentru a menţine
şi promova unitatea comunităţii politice; el decide căror oameni să li se dea
voie să vorbească în adunări şi are dreptul de a cenzura orice material
tipărit.
Justificarea pentru această putere ar fi putut fi scrisă de un ministru modern

al Propagandei: acţiunile oamenilor sunt determinate de opiniile lor şi
oricine conduce opiniile în direcţia corectă va dirija şi acţiunile pentru a
susţine pacea şi armonia”.
Bodin a fost urmat secole de‑a rândul. În secolul XX, l‑a inspirat pe Carl
Schmitt, care scria că este suveran cel care defineşte excepţia: „Pentru ca
ordinea legală să aibă sens, trebuie să existe o situaţie normală şi este
suveran acela care decide în ultimă instanţă dacă această situaţie normală
există în fapt.
Orice lege este o lege a situaţiei. Suveranul produce şi garantează situaţia în

totalitatea sa. El are monopolul asupra acestei ultime decizii. În aceasta
constă
esenţa suveranităţii statului”.
În decursul timpului şi mai cu seamă în ultimele două secole, viziunea

asupra suveranităţii a evoluat foarte mult. Înainte de a explica de ce s‑a
întâmplat acest lucru, aş vrea să spun câteva cuvinte despre contextul istoric
al apariţiei statului. Perioada despre care vorbim e scurtă – doar câteva sute
de ani –, fiindcă statul e o invenţie recentă.
N‑am să fac o prelegere de istorie, dar aş vrea să menţionez câteva

explicaţii ale apariţiei statului în scrierile celor care cercetează trecutul. În
primul rând, este vorba despre evoluţia capitalismului, despre naşterea unei
ordini economice bazate pe schimburile libere şi pe o producţie de masă.
Apariţia statului s‑ar justifica deci prin nevoia de a gestiona o nouă ordine
economică.
Alţi istorici pun apariţia statului pe seama războiului, aşa cum este purtat
acesta din secolul al XVI‑lea încoace. O foarte interesantă explicaţie în
aceşti termeni o găsim la Norbert Elias, într‑o carte cu un titlu foarte
sugestiv:
statul
89
Dinamica Occidentului. Pentru Elias, apariţia statului este legată de

dezvoltarea unui nou tip de război, care necesită resurse tot mai însemnate,
justificând astfel instituirea unei birocraţii, a unui corp de funcţionari care
urmează să strângă impozitele necesare pentru a‑l finanţa: „Abia odată cu
formarea unui aparat diferenţiat de dominaţie, controlul asupra armatei şi
fiscalităţii dobândeşte pe deplin caracterul său monopolist. Abia odată cu
acest control, monopolul asupra armatei şi fiscalităţii devine un fenomen
bine stabilizat [...]. Abia odată cu formarea monopolului constant al puterii
centrale şi al aparatului specializat de dominaţie, unităţile de dominaţie
dobândesc caracterul de state”.
În ştiinţa politică, preocuparea pentru gestionarea „ameninţărilor venite din

partea vecinilor” e considerată un obstacol „în dezvoltarea unor instituţii
politice libere”, întrucât „statele europene aveau nevoie de armate terestre
mari”
(Almond et alii).
Revenind la modelele de explicare a originii statului, să spunem că Stefano

Bartolini considera esenţială suprapunerea unui proces de diferenţiere a
func
ţiilor şi de centralizare a controlului asupra lor: acest proces a condus la „o

autoreprezentare a statului” ca o „entitate destinată să treacă dincolo de
existenţa fizică a mai multor generaţii” şi care îşi stabileşte frontiere clare.
Chestiunea graniţelor este cea mai vizibilă articulare a construcţiei statale:

încă este sursă de tensiuni, inclusiv în Europa – de pildă, între ţările care au
alcătuit Iugoslavia, Kosovo şi Serbia sau Croaţia şi Slovenia având până azi
diferende serioase.
În fine, apariţia statului este explicată în scrierile istoricilor prin separaţia

ordinii politice şi a ordinii religioase. E un fenomen care era discutat deja
de Machiavelli, şi la care voi reveni după ce voi descrie cele două mari
abordări ale statului – cea liberală şi cea socialistă.
„Suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a unei Republici” (Jean

Bodin).
„Suveran este acela care decide asupra excepţiei” (Carl Schmitt).

„Libera dispunere de mijloace militare a fost sustrasă de sub puterea
individului, fiind rezervată unei puteri centrale” (Norbert Elias).
„Forţa militară şi graniţele administrative au fost construite treptat pentru a

coincide” (Stefano Bartolini).
90
Abordarea liberală
Avem mai întâi, cronologic vorbind, o abordare liberală a statului, în care

acesta este un instrument protector. Găsim o asemenea viziune, expusă
într‑un mod exemplar, în opera lui John Locke.
În interpretarea autorului celui de‑ Al doilea tratat asupra guvernării civile,

statul protejează viaţa, libertatea şi bunurile individului. Precum alţi autori
moderni, Locke pornea de la imaginarea unei stări de natură, în care viaţa
individului este precară pentru că fiecare se foloseşte de libertatea lui
naturală
în detrimentul celorlalţi, în absenţa „unei legi stabile, consecvente şi ştiute”,

ca şi în absenţa „unui judecător imparţial”.
La fel ca în teoria lui Hobbes, starea de natură este o stare de război, dar,
spre deosebire de autorul Leviathanului, Locke considera că starea de
război apare doar după naşterea proprietăţii. Aşadar, dacă la Hobbes starea
de natură
şi starea de război se suprapuneau perfect, Locke gândea lucrurile într‑o

perspectivă evoluţionistă, în măsura în care el considera că doar de la un
punct încolo – şi anume din clipa în care bunurile dobândite de cineva sunt
râvnite de semenii săi – starea de natură devine una de război. Pentru a
proteja ceea ce fiecare individ în parte dobândeşte, e nevoie – aşa cum
spuneam deja – de un contract social, prin care se instituie statul.
Paradigma protecţionistă e puternic înrădăcinată în felul nostru de a vedea
statul. Prima (şi uneori singura) aşteptare a unui cetăţean e ca statul să‑l
protejeze. În programele politice, dai la tot pasul de termeni precum
„protecţie”,
„ocrotire”, „apărare” etc. Domeniul protejat e variabil de la o epocă la alta,

dar substanţa e aceeaşi: statul e instrument protector.
„ Scopul principal şi important urmărit de oamenii care se unesc în

comunităţi şi care se supun ei înşişi unei cârmuiri este conservarea
proprietăţi lor”
(John Locke).
Abordarea socialistă
Cealaltă mare opţiune filosofico‑politică este viziunea socialistă asupra

statului.
Ea are, la rândul ei, un autor emblematic: este vorba despre Karl Marx,
pentru care statul, departe de a fi un instrument de protejare a individului,
este un instrument al exploatării lui.
statul
91
Pentru autorul Capitalului, ordinea politică traduce raporturi sociale. Karl

Marx gândea evoluţia istorică în termeni de grupuri sociale şi relaţii între
acestea, nu în termeni individuali. Pentru el, fiecare asemenea grup este
caracterizat de un anumit statut, de o anumită poziţie în ierarhia pe care o
reprezintă
întregul. E un statut creat de raportul pe care grupul îl are cu ceea ce

marxiştii numeau „mijloace de producţie”, adică instrumentele cu care se
produc bunuri.
În viziunea marxistă, întreaga istorie este traversată de inegalitate, în

condiţiile în care unele grupuri au acces la mijloacele de producţie, în timp
ce altele sunt excluse. Statul este considerat instrumentul de care se folosesc
grupurile ce deţin mijloace de producţie pentru a exploata grupurile care nu
au acces la ele. Aceste grupuri poartă un nume specific: li se spune „clase
sociale”. În consecinţă, istoria e o serie de confruntări de clasă, unele dintre
clase dominându‑le pe celelalte. Dominaţia este realizată cu ajutorul
statului.
Vedem deci că şi în această viziune, ca şi în cea liberală, statul e definit ca

un instrument, unul care produce un efect semnificativ la scara societăţii.
Dar dacă filosofia politică liberală considera că misiunea statului este
protejarea vieţii, a bunurilor şi a libertăţii fiecărui individ, pentru cea
marxistă statul este un instrument prin intermediul căruia individul, ca
membru al unei clase, este dominat sau prin care individul, dacă aparţine
grupului dominant, îi domină
pe ceilalţi.
În lectura marxistă, conflictul dintre clase se acutizează în epoca modernă,

când cele două grupuri care se confruntă sunt capitaliştii şi proletarii. Primii
deţin mijloace de producţie din ce în ce mai puternice, cu ajutorul cărora
sunt exploataţi proletarii. Aceştia sunt oameni lipsiţi de orice proprietate şi,
de aceea, obligaţi să‑şi vândă forţa de muncă, singurul lucru de care dispun.
Statul burghez este instrumentul prin care capitaliştii îi domină pe proletari.
Pentru Marx, capitalismul ar aduce triumful statului, dar şi sfârşitul

acestuia, pentru că proletarii, lipsiţi de libertate şi dominaţi de capitalişti, se
vor revolta pentru a elibera fiinţa umană de exploatare şi alienare.
Diferenţa dintre viziunea filosofico‑politică liberală şi cea socialistă poate fi

exprimată şi în alt mod. În primul caz, statul este, aşa cum spunea Thomas
Paine, un rău necesar, întrucât, creat de indivizi, asigură protecţia vieţii, a
libertăţii şi a bunurilor de care dispun aceştia, în timp ce, în viziunea
marxistă, este un rău absolut, deoarece încarnează dominaţia unei clase
asupra celorlalte.
Theda Skocpol exprima lucrurile altfel: ea observa că perspectiva marxistă
şi cea liberală sunt înrudite, întrucât în ambele statul este descris ca o „arenă
politică în care sunt eliminate conflictele referitoare la interesele sociale şi
economice”, cu diferenţa că într‑un caz, cel liberal, mijlocul folosit este
92
„consensul fundamental bazat pe autoritate legitimă”, în timp ce în celălalt

caz mijlocul este „dominaţia fundamental coercitivă”.
„Puterea de stat modernă nu este decât un comitet care administrează
treburile obşteşti ale întregii clase burgheze” (Karl Marx, Friedrich Engels).
„În orice stat, societatea este o binecuvântare, pe când guvernarea, chiar în

forma ei cea mai bună, este doar un rău necesar” (Thomas Paine).
„Statul este considerat – şi‑n teoria marxistă, şi‑n cea liberală – doar o arenă
în care sunt eliminate conflictele referitoare la interesele sociale şi

economice” (Theda Skocpol).
Dominaţia
Despre dominaţie, dar într‑un alt sens, este vorba şi în opera lui Max Weber.
Trei sunt tipurile de dominaţie proprii statului modern, ele fiind legate de
formele de legitimitate: dominaţia tradiţională, cea legal‑raţională şi
dominaţia charismatică.
Prima dintre acestea apropie statul de ordinea politică premodernă, în

măsura în care este vorba despre o dominaţie bazată pe cutumă şi pe o
personalizare puternică a exercitării puterii, precum în societăţile feudale şi
în monarhiile de la începuturile epocii moderne sau în regimurile
neconstituţionale din zilele noastre. Coreea de Nord din vremea dinastiei
Kim, Arabia Saudită sau regatul Eswatini sunt asemenea regimuri.
A doua formă – dominaţia legal‑raţională – este caracteristică majorităţii

statelor moderne, exercitarea puterii fiind bazată nu pe cutumă, ci pe reguli
raţionale şi generale, pornind de la separarea puterilor. Exercitarea
autorităţii este depersonalizată, oamenii se supun regulilor abstracte, şi nu
unor semeni de‑ai lor. Democraţiile consolidate din nordul Europei
ilustrează cel mai bine această formă.
În fine, al treilea tip de dominaţie – cea charismatică – se regăseşte în

general în situaţii rare, excepţionale şi de scurtă durată. E vorba despre
cazurile în care seducţia sau fascinaţia exercitată de un individ asupra
semenilor săi devine factor politic fundamental. Un asemenea lider are o
relaţie directă cu masele, care cred în calităţile lui excepţionale, în abilităţile
lui ieşite din comun.
Acest tip de dominaţie este întâlnit în regimurile totalitare (Hitler,

Mussolini, Ceauşescu sau Castro), dar uneori şi în regimuri democratice.
Charles de Gaulle este descris foarte frecvent ca un lider charismatic.
statul
93
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre lideri populişti. Aceştia folosesc
structurile politice existente pentru a‑şi consolida dominaţia personală. Nu
charisma explică succesul lor, ci o anumită formă de demagogie, practicată
atunci când apare ceea ce Tocqueville numea „tirania majorităţi”, adică

exercitarea unei puteri fără oprelişti, în numele ideii că „în materie de
guvernare majoritatea are toate drepturile”.
„Puterea de a face orice, pe care aş refuza‑o unui semen de‑al meu, n‑aş
acorda‑o niciodată mai multora” (Alexis de Tocqueville).
Ce rol joacă naţiunea?
Indiferent de felul în care este perceput caracterul său instrumental, statul

este legat, în epoca modernă, de un tip de comunitate numită „naţiune”.
În opinia lui Juan Linz şi Alfred Stepan, statul dă naţiunii ceea ce aceasta nu
poate secreta, şi anume putere de coerciţie şi impozitare, pentru a impune
comportamente dezirabile. Istoricul Pierre Piazza vedea lucrurile într‑un
mod diferit: statul e cel care dă formă naţiunii, şi anume prin cartea de
identitate. Aceasta permite controlul persoanelor deviante (criminali,
prostituate etc.), dar şi construirea unei conştiinţe a apartenenţei la o
comunitate, cea naţională.
În orice caz, asocierea stat‑naţiune este puternică. Foarte frecvent, de altfel,

statul modern este numit chiar stat‑naţiune. Nu există însă o singură viziune
despre naţiune. Din secolul al XVIII‑lea încoace, simplificând la maximum,
avem, de o parte, viziunea zisă germană şi, de alta, viziunea franceză despre
naţiune. Asta nu înseamnă că le găsim doar în Germania sau în Franţa ori că
nu există combinaţii inedite ale celor două „modele”.
Prima dintre cele două viziuni e organicistă şi a fost definită în chip

exemplar de Herder, iar cealaltă, numită „civică”, a fost descrisă de Ernest
Renan.
Pentru Herder, naţiunea este o comunitate naturală, care creşte organic pe

baza unor similarităţi de limbă şi moravuri. Providenţa, spunea el, a separat
naţiunile nu doar cu ajutorul unor munţi şi păduri, ci şi cu ajutorul limbii şi
al firii indivizilor. Cu alte cuvinte, elementul esenţial care constituie o
comunitate naţională este etnicitatea (ori un aspect al ei).
În cealaltă viziune, cea franceză, naţiunea nu este legată de identitatea de

rasă, de limbă sau moravuri, ci de consimţământ, de dorinţa, spunea Renan,
de a produce o viaţă comună. Existenţa unei naţiuni depinde de „deţinerea
în
94
comun a unei bogate moşteniri de amintiri”, dar ea are nevoie şi de o

confirmare, fiind în acest sens „un plebiscit cotidian”, întrucât e întemeiată
pe o comunitate de voinţă, şi nu de rasă.
Dacă viziunea herderiană asupra naţiunii este închisă, fiindcă e limitată la
etnicitate, Renan cultiva o viziune deschisă despre naţiune, ea incluzând
orice voinţă liberă a indivizilor de a se asocia.
Relaţia dintre stat şi naţiune, observa Pierre Manent, este în ultimele decenii
contestată. Contestarea s‑a înteţit la începutul anilor nouăzeci în Estul
postcomunist, unde naţionalismul a fost repudiat ca adversar al
occidentalizării. Manent credea că separarea statului de naţiune este
imposibilă, fiindcă
naţiunea nu e o haină de care să te lepezi.
Şi Hélène Carrère d’Encausse observa că răsturnarea regimurilor comuniste

a potenţat îndoiala referitoare la naţiune, dar considera că în acest fel a luat
naştere o iluzie pe care o califica drept leninistă: „A omite naţiunea,
imaginându‑ţi că aceste popoare ce renasc la o viaţă proprie ar putea să se
modernizeze şi să ajungă la democraţie sărind peste ea şi peste puternicul
sentiment naţional în jurul căruia se consolidează înseamnă a raţiona încă o
dată ca Lenin, considerând că, în numele unui simplu postulat, se pot sări
anumite etape ale dezvoltării sociale”.
E, cum se vede, un subiect foarte disputat. Iar în anii din urmă, voci din mai
multe regimuri central‑ sau est‑europene (Polonia, Ungaria, România) au
început să asume un naţionalism care e definit mai puţin ca ură faţă de o
naţiune vecină şi mai degrabă ca o opoziţie faţă de Bruxelles, simbol al unui
ansamblu politic inedit, Uniunea Europeană.
„Fără stat, o naţiune nu are reprezentanţi” (Juan Linz, Alfred Stepan).
„Existenţa unei naţiuni este un plebiscit cotidian” (Ernest Renan).
„O formă politică – precum naţiunea sau cetatea – nu e o haină pe care s‑o

poţi pune şi scoate de pe tine, după cum ai chef, tu rămânând ceea ce eşti”
(Pierre Manent).
Statul‑providenţă
După al Doilea Război Mondial, statul occidental a devenit un
stat‑providenţă.
Expresia aceasta a fost creată, de fapt, în jurul anilor 1870 în Franţa, fiind
mai apoi transferată în celelalte culturi europene. Ea acoperă un aspect
important din evoluţia statului modern. Deşi imaginat în ultima parte a
secolului al XIX‑lea, statul‑providenţă a devenit o realitate abia după 1945.
statul
95
Protecţia bătrânilor prin sistemul de pensii, asigurările în caz de accident,

accesul oricărui cetăţean la educaţie publică şi la un sistem de sănătate sunt
manifestările cele mai cunoscute ale aşa‑numitului welfare state, tradus
uneori în română ca „stat al bunăstării”. E implicată aici o viziune
economică: lordul Beveridge, autorul unui raport din 1941 care a condus la
crearea acestei forme de stat în Marea Britanie în perioada postbelică,
considera că şomajul nu trebuie să depăşească 3%.
În viziunea socialistă, statul‑providenţă este rezultatul unei transformări

profunde a statului dintr‑un instrument al exploatării într‑un instrument al
acţiunii solidare sau, mai precis, unul de producere a solidarităţii, un termen
emblematic pentru cultura politică socialistă. Altfel spus, în această optică,
prin intermediul solidarităţii, statul modern a fost „îmblânzit”.
În viziunea liberală, statul‑providenţă este, aşa cum spunea Pierre

Rosanvallon, o extindere şi o aprofundare a statului protector clasic, a
statului lockean, întrucât el nu se mai mulţumeşte să protejeze viaţa,
libertatea şi bunurile individului, ci asumă o protecţie mult mai amplă a
cetăţenilor: „Drepturile economice şi sociale apar în chip firesc ca o
prelungire a celor civice. Dacă
adevăratul cetăţean nu poate fi decât proprietar, atunci este necesar ca toţi

cetăţenii care nu sunt proprietari să fie făcuţi cvasiproprietari, adică trebuie
instituite mecanisme sociale care să le dea un echivalent pentru securitatea
şi siguranţa pe care le garantează societatea”.
Jacques Chevallier observa în acest sens că statul‑providenţă aduce cu sine
noi valori, care au diluat dogmatica juridică modernă întrucât „obiectivul de
a limita puterea statului, care se afla în inima liberalismului tradiţional, a
lăsat locul reprezentării unui stat învestit cu misiunea de a satisface nevoile
tuturor categoriilor de indivizi şi de grupuri”.
Rosanvallon mai spunea ceva important: prin apariţia unei providenţe

secularizate, statul nu mai este, aşa cum se spunea în secolul al XIX‑lea,
pentru a‑i critica în chip ironic pe liberali, „un paznic de noapte”, ci produce
securitate socială.
Este nevoie aici să introduc o nuanţă. Unii dintre filosofii politici liberali
din ultima parte a secolului XX au elaborat o critică severă a
statului‑providenţă, în care vedeau o creaţie instituţională mult mai
insidioasă şi mai periculoasă
la adresa libertăţii individuale decât cea reprezentată de statul totalitar.
Găsiţi, de pildă, acest punct de vedere la Friedrich von Hayek. Autorul

Constituţiei libertăţii considera că statul‑providenţă aduce cu sine o
dominaţie asupra vieţii individului mult mai primejdioasă decât cea dintr‑un
stat totalitar, pentru că este ascunsă sub retorica generozităţii şi a
solidarităţii. Iată un pasaj elocvent în acest sens: „o ambiţie care inspiră
statul bunăstării [este] dorinţa de a folosi puterile guvernamentale pentru a
asigura o distribuţie mai uniformă
96
sau mai justă a bunurilor. În măsura în care aceasta implică folosirea

puterilor coercitive ale guvernului pentru a garanta obţinerea anumitor
lucruri de către anumite persoane, ea reclamă o anumită discriminare şi un
tratament inegal aplicat indivizilor, procedee incompatibile cu o societate
liberă”.
Pe urmele lui Hayek, într‑o formă şi mai radicală, acest discurs a fost
preluat de familia intelectuală libertariană sau anarho‑capitalistă, de autori
precum Robert Nozick, David Friedman sau Murray Rothbard, care
consideră că statul occidental de azi este născut dintr‑o negare a principiilor
statului liberal clasic şi că a produs o dominaţie cvasicompletă asupra
individului.
Una dintre sursele acestui tip de gândire politică este Frédéric Bastiat, autor
care, în secolul al XIX‑lea, considera statul o mare ficţiune, prin
intermediul căreia toţi caută să trăiască pe cheltuiala celorlalţi. În ultima
parte a secolului XX, Robert Nozick era mai generos, acceptând că se poate
vorbi despre
„stat” dacă o „asociaţie dominantă de protecţie dintr‑un teritoriu” satisface

două condiţii, şi anume „să aibă tipul corespunzător de monopol asupra
folosirii forţei în teritoriu şi să apere drepturile fiecăruia din acel teritoriu,
chiar dacă această protecţie generală ar putea fi oferită numai într‑o
modalitate redistributivă”.
La începutul anilor nouăzeci, K.R. Popper lua apărarea statului‑providenţă,

afirmând că există obligaţii impuse în mod legitim de autorităţi. De pildă,
statul e îndreptăţit să‑i interzică unui şofer să conducă dacă un pasager aflat
în maşină nu‑şi pune centura de siguranţă, fiindcă altfel viaţa acestuia ar fi
în pericol. Tot astfel, autorităţile au dreptul să interzică fumatul „în toate
împrejurările”, fiindcă o terţă persoană ar putea suferi din pricina inhalării
„fumului ţigărilor altuia”. Paternalismul se justifică dacă acţiunea cuiva
afectează
libertatea sau sănătatea unui semen.
„Statul‑providenţă din secolul XX reprezintă o aprofundare şi o extindere a

statului protector clasi c” (Pierre Rosanvallon).
„Unele dintre scopurile statului bunăstării nu pot fi realizate într‑o societate

ce doreşte prezervarea libertăţii personale” (Friedrich von Hayek).
„Nimeni – nici rudele, nici prietenii şi cu siguranţă nicio administraţie, nicio

instituţie (precum Parlamentul), niciun funcţionar, niciun angajat – nu‑şi
poate aroga dreptul de a se transforma în tutorele unui adult şi de a‑l priva
de libertate, cel puţin dacă o terţă persoană nu este pusă astfel în pericol”
(K.R. Popper).
statul
97
Statul minimal
În zilele noastre, o distincţie importantă este cea dintre statul de drept şi

statul minimal. Ambele sunt importante, iar pentru a explica în ce fel se
diferenţiază
ele mă folosesc de observaţiile lui Norberto Bobbio. Pentru autorul italian,

statul de drept şi statul minimal sunt expresia a două exigenţe majore legate
de putere: cel dintâi este expresia limitării puterilor statului, în timp ce
statul minimal este expresia limitării funcţiilor acestuia.
Bobbio observa că ne putem imagina un stat care să fie limitat în privinţa

puterilor, dar nu şi în privinţa funcţiilor, şi invers, un stat limitat în privinţa
funcţiilor sale, dar nu şi în privinţa puterilor. Găsim cea de‑a doua situaţie în
opera lui Hobbes, Leviathanul fiind un stat minimal, dar nu şi unul de drept.
În schimb, statul contemporan este limitat în privinţa puterilor – este deci

un stat de drept –, dar nu neapărat şi în privinţa funcţiilor sale, pentru că
intervine masiv în economie.
De fapt, statul minimal s‑a dezvoltat, din secolul al XVI‑lea încoace, spunea
Bobbio, prin desprinderea politicului de două sfere: economică şi religioasă.
Statul minimal este statul cu funcţii economice limitate şi, în al doilea rând,
e statul secularizat, desprins de religie, statul laic, care nu deţine monopolul
asupra opiniei religioase.
S.M. Lipset şi Stein Rokkan explicau procesul de laicizare pornind de la
„conflictul dintre statul‑naţiune centralizator şi mobilizator şi, pe de altă

parte, privilegiile corporatiste ale Bisericii”, un conflict care privea
chestiuni diverse –
„celebrarea căsătoriei şi acceptarea divorţului, organizarea activităţilor de
binefacere şi gestionarea devianţilor, funcţiile personalului medical sau
religios şi organizarea funeraliilor”, dar mai presus de orice, controlul
educaţiei. Cei doi autori subliniau diferenţa dintre ţările luterane, „unde
copiilor le‑a fost impus învăţământul în limba vernaculară, bisericile fiind
astfel agenţii statului”, şi ţările catolice sau în care coabitau mai multe
religii, unde „dezvoltarea instrucţiei laice centralizate pentru toţi copiii a
intrat în conflict cu drepturile în vigoare ale puterilor religioase”.
În literatura politologică de astăzi vom găsi însă statul minimal legat mai
degrabă de exigenţa desprinderii de reglementarea economică, cu toate că,
aşa cum aminteam deja, statul contemporan din Occident este departe de a
fi astfel.
În statele postcomuniste asistăm la evoluţii inedite: pe de o parte,

abandonarea economiei planificate a încurajat viziuni libertariene, potrivit
cărora statul ar trebui vândut „bucată cu bucată”. Pe de alta, renaşterea
sentimentului religios a ajuns să pună sub semnul întrebării principiul
secularizării statului.
Chestiunea religioasă redevine însemnată la scară europeană. Pippa Norris

şi Ronald Inglehart explicau supravieţuirea clivajelor religioase pe
„bătrânul
98
continent” ca un rezultat al mobilizării Bisericilor prin reţelele lor organiza
ţionale din partidele democrat‑creştine, o mobilizare comparabilă cu cea

organizată în mediile muncitoreşti de către sindicate în favoarea partidelor
socialiste, social‑democrate sau comuniste.
„Liberalismul este o doctrină a statului limitat fie în privinţa puterilor, fie în

privinţa funcţiilor sale. Noţiunea curentă folosită pentru a desemna primul
caz este stat de drept, noţiunea curentă pentru desemnarea celui de‑al doilea
caz este stat minimal” (Norberto Bobbio).
„Biserica avea legături cu partidele de dreapta care apărau politici
economice conservatoare şi valori morale tradiţionale – iniţial în legătură cu
căsătoria şi familia, apoi privitoare la egalitatea sexelor, liberalizarea
sexuală şi drepturile homosexualilor” (Pippa Norris, Ronald Inglehart).
Statul de drept
Revenind la celălalt concept despre care vorbea Norberto Bobbio, să

spunem că, în viziunea lui, există trei sensuri ale statului de drept.
Sensul cel mai slab ar fi cel pe care îl găsim în opera unui important jurist
de origine austriacă, Hans Kelsen. În viziunea lui, este stat de drept orice
stat dotat cu o Constituţie. Kelsen a influenţat în mare măsură şi şcoala de
drept din România, şi în perioada interbelică, dar şi în cea recentă. De pildă,
când s‑a adoptat Constituţia din 1991, juriştii români s‑au grăbit să afirme
că aveam astfel un stat de drept tocmai pentru că, văzând lucrurile în
perspectivă kelseniană, ei considerau că adoptarea unui text înseamnă tot.
Un sens mai tare al statului de drept este, în definiţia lui Norberto Bobbio,
cel în care statul dispune de puteri publice care sunt reglementate de norme
generale şi funcţionează în limitele fixate de ele. Aceasta este, sublinia
autorul italian, doctrina superiorităţii guvernării legilor asupra guvernării
persoanelor. Şi mai simplu spus: este vorba despre doctrina „nu oamenii, ci
legile guvernează”. John Gray exprima acelaşi lucru când vorbea despre o
tradiţie politică liberală care a impus limitarea guvernării cu ajutorul unor
reguli stricte. Un romancier japonez foarte cunoscut – Haruki Murakami –
vorbea şi el despre un asemenea sens al statului, spunând că justiţia nu‑i
interesată
„dacă eu sunt eu sau tu eşti tu”, adăugând: „în faţa ei, orice om îşi pierde
numele şi chipul”.
statul
99
În al treilea rând, sensul cel mai puternic al statului de drept evocat de

Bobbio este cel în care, alături de această limită formală – nu oamenii, ci
legile guvernează –, avem şi o limită materială a exercitării puterii. Este
limita creată
de înscrierea în textul constituţional a unor drepturi fundamentale ca

drepturi inviolabile şi de instituirea unor mecanisme care transformă
înscrisul constitu
ţional întro realitate efectivă, cum ar spune Machiavelli. Mecanismele avute

în vedere de Bobbio sunt patru la număr. Este vorba despre: (a) controlul
puterii executive de către cea legislativă; (b) controlul puterii legislative
printro Curte Constituţională; (c) autonomia guvernării locale în raport cu
cea centrală; (d) existenţa unei magistraturi independente de puterea
politică.
Aşa cum se poate remarca, acestea corespund mai degrabă peisajului unui
regim parlamentar.
Nu mai insist asupra relaţiei cu principiul separaţiei puterilor formulat de

Montesquieu, pentru că l‑am amintit deja când am vorbit despre regim. Aş
vrea, în schimb, să atrag atenţia asupra faptului că al treilea mecanism men
ţionat este cel care ne ajută să distingem statele unitare de cele federale.
Acestea din urmă pot fi de tip vertical sau orizontal, aşa cum explică
Dominique Colas: „În primul caz, federaţia şi statele posedă puteri specifice
şi independente, fiecare nivel asumând în principiu întreaga
responsabilitate, de la legiferare la punerea în operă (Statele Unite). În al
doilea caz, aşa cum se întâmplă în Germania, în afara unor competenţe
particulare atribuite landurilor, separaţia priveşte puterea legislativă
(deţinută de Bund) şi executarea deciziilor – federale şi federate –, care e de
competenţa generală a landurilor.
De aici rezultă o cooperare obligatorie între centru şi periferie, ca şi o

negociere politică între Bund şi landuri”.
Pe de altă parte, Stein Rokkan sublinia că fiecare formă de stat corespunde
unui anumit grad de eterogenitate culturală sau etnico‑lingvistică, astfel
încât
„instituţiile teritoriale sunt în general clasificate pe un continuum de la

confederaţii slabe la structuri unitare puternic centralizate”.
Recent, statul de drept a fost contestat în numele iliberalismului. Conceptul

a fost lansat, aşa cum subliniau Xavier Crettiez et alii, de către Fareed
Zakaria, în 1997, pentru a desemna acel stat în care justiţia se află sub
control politic, iar libertăţile civile ilustrate de mass‑media şi de ONG‑uri
sunt încălcate grosolan. În 2014, premierul maghiar Orbán Viktor a asumat
vocabula „iliberal”
ca emblemă a regimului său, opunând‑o conceptului popperian de

„societate deschisă”, iar de atunci încoace problema „democraţiilor
iliberale” a devenit o parte a dezbaterilor din sânul UE.
100
„Un stat nesupus dreptului este de neconceput” (Hans Kelsen).
„Guvernarea liberală nu poate fi altfel decât limitată” (John Gray).
„Dacă puterea legislativă şi cea executivă sunt reunite în mâinile aceleiaşi

persoane sau aceluiaşi corp de funcţionari, nu există libertate, căci te poţi
teme ca monarhul sau senatul să nu întocmească legi tiranice, pe care să le
aplice apoi în chip tiranic” (Montesquieu).
Exportarea statului
La începutul expunerii, spuneam că statul este o creaţie occidentală relativ

recentă. Încet‑încet, el s‑a răspândit la scara întregii lumi. În ultimele două
secole, numărul statelor a sporit în chip semnificativ: dacă la mijlocul

secolului al XIX‑lea existau circa 40, astăzi numărul statelor a depăşit 200.
Fără
a le mai număra pe cele fanteziste, precum Sealand, organizat pe o
platformă
marină părăsită în 1967, sau Liberland, proclamat în 2015 undeva la graniţa

dintre Croaţia şi Serbia.
expansiunea statului s‑a produs pe mai multe căi, observa Bertrand Badie
într‑o carte despre occidentalizarea ordinii politice, o teză împărtăşită şi de
Philippe Braud. Avem de‑a face, spunea Badie, cu un import deliberat. Aşa
au stat lucrurile în Imperiul Otoman târziu sau în Japonia la sfârşitul
secolului al XIX‑lea. E valabil şi pentru România: după crearea
Principatelor Unite în 1859, elitele politice valahe şi moldovene şi‑au
propus să importe statul creat în Occident, inclusiv prin aducerea în ţară a
unui prinţ străin – mai întâi Filip de Flandra, apoi Carol I. După cum ştiţi,
avem şi o importantă dezbatere, de la sfârşitul secolului al XIX‑lea până la
al Doilea Război Mondial, pe marginea reuşitei acestui import. Ea a fost
reluată după căderea comunismului, când modernizarea a fost iarăşi
echivalată cu occidentalizarea, adică importarea modelului politic
liberal‑democrat.
Statul de tip occidental este exportat, de asemenea, prin intermediul

dominaţiei imperiale în colonii. În numeroase teritorii din America Latină,
din Africa ori de pe continentul asiatic, structurile administrative sunt create
ca urmare a implantării unor puteri coloniale (franceză, germană, britanică,
portugheză etc.). Statele născute în primele decenii postbelice pe ruinele
imperiilor continuă, apoi, creaţia occidentală: Mali, Bangladesh sau
Mozambic sunt doar trei dintre numeroasele state născute în acest fel.
Moştenirea colonială e contestată astăzi de beneficiarii creaţiei statale,
pornind de la ideea că înainte
statul
101
de venirea colonizatorilor existau structuri comparabile cu cele ale unui stat,

deşi nu în înţelesul occidental al termenului.
State în sens occidental sunt create şi pe ruinele URSS sau ale Iugoslaviei,
dar succesul lor e relativ: Slovenia şi ţările baltice au intrat în UE înaintea
României, dar Kosovo nu e recunoscut de cinci statemembre ale Uniunii
Europene – Cipru, Grecia, România, Slovacia şi Spania.
„Fenomenul colonial a impus în majoritatea ţărilor de pe glob categorii de

gândire politică provenite din Europa, ceea ce a facilitat, după decolonizare,
instituirea unor state inspirate de Occident” (Philippe Braud).
Criza statului
În ultimii ani, se discută foarte mult despre criza statului. Aceasta e pusă pe
seama mai multor fenomene, foarte diferite unele de altele.
Prima cauză ar fi prăbuşirea unor structuri politice precum cele menţionate

adineauri (URSS şi Iugoslavia) sau falimentul unor state de pe continentul
african – precum Somalia ori Ciad.
O criză a statului avem şi în Irak sau Siria: din pricina războaielor din
ultimii 15 ani, acolo a fost proclamat în 2014 califatul, o formă politică
veche, al cărei sfârşit părea definitiv atunci când Mustafa Kemal Atatürk a
abolit califatul otoman în 1924, pentru a crea republica turcă.
Un fenomen cu totul nou, care pune sub semnul întrebării statul din cu totul
alte motive decât criza sau incapacitatea de a gestiona societăţi foarte
complexe, este apariţia şi consolidarea, în a doua parte a secolului XX, a
Uniunii Europene.
Într‑adevăr, UE nu este nici stat, nici federaţie de state, nici organizaţie

internaţională, nici imperiu (Sabine Saurugger), ci o creaţie politică inedită,
care este, de altfel, în curs de definire, ultimele tratate, cel de la Nisa şi cel
de la Lisabona, complicând foarte mult această construcţie.
UE a fost descrisă ca imperiu în primul rând din pricina extinderii sale: de

la şase state fondatoare în 1957, când Franţa, Germania, Italia şi ţările
Beneluxului semnau Tratatul de la Roma, s‑a ajuns la 28 în 2013. Au
existat, de fapt, mai multe extinderi: în 1973 (când au aderat Marea
Britanie, Irlanda şi Danemarca), în 1981 (Grecia), în 1986 (Spania şi
Portugalia), în 1995
(Austria, Finlanda şi Suedia), în 2004 (Cipru, Malta şi opt state
102
ex‑comuniste – cele din grupul de la Vişegrad, statele baltice şi Slovenia),

în 2007 (Bulgaria şi România) şi în 2013 (Croaţia). Referendumul din 2016
care a condus la Brexit a pus sub semnul întrebării expansiunea. E greu de
ştiut, pe de altă parte, ce se va întâmpla cu ţările candidate din Balcanii de
Vest ori cu Turcia, fiindcă nu mai există partide occidentale care să aibă
drept prioritate politică extinderea Uniunii. Chiar dacă nu putem anticipa
cum va arăta UE
într‑un viitor mai îndepărtat, evoluţia ei din ultimii ani pare a fi o contestare
haotică a formei politice statale.
„Europa nu e nici stat, nici organizaţie internaţională, nici imperiu” (Sabine

Saurugger).
1. Cine a afirmat că „guvernarea e un rău necesar”?
a. Charles de Gaulle;
b. Donald Trump;
c. Thomas Paine.
2. Max Weber a definit statul ca deţinător al monopolului asupra: a.

confruntării politice ilegitime:
b. constrângerii fizice legitime:
c. condiţionării etice ilegitime.

3. Statul‑providenţă este o creaţie:
a. antică;
b. modernă;
c. postmodernă.
4. Tirania majorităţii, aşa cum o înţelegea Tocqueville, înseamnă că: a.

majoritatea are toate drepturile;
b. minoritatea nu e constructivă;
c. promisiunile electorale trebuie ţinute.
5. Pentru Ernest Renan, naţiunea este:
a. un plebiscit cotidian;
b. o haină de care nu ne putem lepăda;
c. o necesitate pentru stat.
statul
103
6. Statul dă naţiunii putere de coerciţie şi impozitare, afirmau: a. Juan José

Linz şi Alfred Stepan;
b. Karl Marx şi Friedrich Engels;
c. Gabriel Almond şi Sidney Verba.
7. Socialiştii vor:
a. un stat al bunăstării tuturor;
b. un stat care e „paznic de noapte”;

c. un stat care garantează proprietatea.
8. Leviathanul lui Hobbes:
a. este un stat de drept, dar nu şi un stat minimal; b. nu este nici stat de

drept, nici stat minimal; c. este un stat minimal, dar nu şi un stat de drept.
9. Indicaţi care afirmaţie traduce ideea domniei legii: a. nu guvernează

oamenii, ci legile;
b. nu vremurile sunt sub oameni, ci oamenii sub vremi; c. legea nu e egală

pentru toţi.
10. Dintr‑un punct de vedere kelsenian, România a devenit un stat de drept:

a. în 2007, când a intrat în UE;
b. în 1989, când a fost răsturnat de la putere dictatorul Ceauşescu; c. în

1991, când s‑a adoptat o Constituţie.
A. Putem trăi în afara statului?
B. Are birocraţia o parte bună sau este ea absolut rea?
C. Ce îi apropie şi ce îi desparte pe Locke şi Marx când vorbesc despre stat?
D. E orice stat care dispune de o Constituţie un stat de drept?
E. Avem dreptul să folosim forţa împotriva unui cetăţean şi, dacă da, când
anume?
F. E viaţa publică „o junglă”, aşa cum afirma Isaiah Berlin citindu‑l pe

Machiavelli?
G. Ce se află între „răul absolut” şi „răul necesar”?
H. Autorităţile unui stat au dreptul de a interzice fumatul şi în spaţii private

sau doar în locuri publice?
I. Analizaţi procesul de secularizare din România.
J. Comentaţi spusele scriitorului Haruki Murakami, potrivit căruia justiţia

„nu este interesată dacă eu sunt eu sau dacă tu eşti tu”.
104
Referinţele folosite în conferinţa despre stat
Gabriel ALMOND, G. Bingham POWELL Jr., Kaare STRØM, Russell J.

DALTON, Politica comparată astăzi. Cadru teoretic, traducere de Camelia
Boca, Institutul European, Iaşi, 2009 [2008], p. 35.
Cătălin AVRAMESCU, Cum alegem? Un portret al democraţiei pe

înţelesul tuturor, Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 92.
Bertrand BADIE, L’État importé. L’occidentalisation de l’ordre politique,

Fayard, Paris, 1992.
Stefano BARTOLINI, Restructuring Europe. Centre Formation, System

Building, and Political Structuring between the Nation State and the
European Union, Oxford University Press, 2005, pp. 60‑64.
ClaudeFrédéric BASTIAT, „Statul”, Journal des Débats, 25 septembrie

1848, traducere de Bogdan C. Enache după textul din ediţia originală în
şapte volume (1863) a operelor complete, ClaudeFrédéric Bastiat, vol. IV,
pp. 327‑341 [Institutul Ludwig von Mises România,
www.misesromania.org].
Isaiah BERLIN, En toutes libertés. Entretiens avec Ramin Jahanbegloo,

Éditions du Félin, Paris, 1990, p. 82.
Norberto BOBBIO, Liberalism şi democraţie, traducere de Ana‑Luana

Stoicea, prefaţă
de Daniel Barbu, Nemira, Bucureşti, 2007 [1985], p. 35.

Jean BODIN, Les six livres de la République, Paris, Dupuys, 1577, apud
Dominique COLAS (ed.), La pensée politique, Larousse, Paris, 1992, p.
160.
Philippe BRAUD, Science politique, vol. II: L’État, Seuil, Paris, 1997, p.
134.
Jacques CHEVALLIER, L’État de droit, „Clefs Politique, Montchrestien”,

Paris, 1994, p. 102.

Paris, 1994, p. 74.

Introduction à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018, pp. 110‑111.
Hélène Carrère D’ENCAUSSE, Triumful naţiunilor, traducere de Sofia

Oprescu, Remember Press, Bucureşti, 1993 [1990], pp. 258‑259.
Norbert ELIAS, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi

psihogenetice, vol. II: Transformări ale societăţii. Schiţa unei teorii a
civilizării, traducere de Monica‑Maria Aldea, Polirom, Iaşi, 2002 [1980], p.
101.
Peter FLORA, Stein KUHNLE, Derek URWIN (ed.), State formation,

nation‑building and mass politics in Europe. The Theory of Stein Rokkan,
Oxford University Press, 1999, pp. 207 şi 219.
Francis FUKUYAMA, State Building. Governance and World Order in the

Twenty First Century, Profile Books, 2005, pp. 1‑2 şi 9.
John GRAY, Liberalismul, traducere de Anca Gheauş, introducere la ediţia

română de Cătălin Avramescu, Du Style, Bucureşti, 1998 [1986], p. 101.
Friedrich A. HAYEK, Constituţia libertăţii, traducere de Lucian‑Dumitru

Dîrdală, prefaţă de Paul E. Michelson, postfaţă de Vasile Boari, Institutul
European, Iaşi, 1998 [1960], pp. 271‑273.
statul
105
Hans KELSEN, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin,

Humanitas, Bucureşti, 2000 [1934], pp. 367‑368.
Juan J. LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transitions and

Consolidation: Southern Europe, South America, and Post‑Communist
Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore şi Londra, 1996, p.
22.
Seymour M. LIPSET, Stein ROKKAN, Structures de clivages, systèmes de

partis et alignement des électeurs: une introduction, traduceri de Pascal
Delwit, Nicolas de Decker, Jean‑Benoît Pilet, Giulia Sandri, Emilie van
Haute, Éditions de l ’ Université de Bruxelles, 2008 [1967], pp. 33‑40 .
John LOCKE, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă,

traducere de Silviu Culea, prefaţă de Adrian‑Paul Iliescu, comentarii de
Cătălin Avramescu, Mihaela Czobor‑Lupp, Mihail Radu Solcan, Nemira,
Bucureşti, 1999 [1690], pp. 124‑127.

postfaţă de Nicolae Luca, prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Minerva,
Bucureşti, 1994 [1532].
Pierre MANENT, Raţiunea naţiunilor. Reflecţii asupra democraţiei în

Europa, traducere şi postfaţă de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007
[2006], p. 8.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, ed.

îngrijită de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu,
Ion Ianoşi, Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda,
Mihai Zamfir, Nemira, Bucureşti, 1998 [1848], p. 12.
Ludwig von MISES, Birocraţia, traducere de Dragoş Pâslaru şi Livia

Paraschiv, prefaţă
de Vlad Topan, Institutul Ludwig von Mises, 2003 [Institutul Ludvig von
Mises România, www.misesromania.org].
MONTESQUIEU, De l’esprit des lois, ed. Victor Goldschmidt, Paris,
Garnier‑Flammarion, 1979 [1748], traducere de Cristian Preda, preluată din
Cristian PREDA (ed.), Liberalismul. Antologie comentată de filosofie
politică, postfaţă de Horia‑roman Patapievici, Humanitas, Bucureşti, 2003,
p. 137.
Haruki MURAKAMI, În noapte, traducere de Iuliana Oprina, Polirom, Iaşi,

2013, pp. 99‑100.
Pippa NORRIS, Ronald INGLEHART, Sacré versus sécularisation.

Religion et politique dans le monde, traducere de Pascal Delwit, Éditions de
l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2014 [2004], pp. 280‑281.
Robert NOZICK, Anarhie, stat şi utopie, traducere din engleză şi cuvânt‐

înainte de Mircea Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1997 [1974], p. 159.
Thomas PAINE, Political Writings, Cambridge University Press, 1989

[1775], traducere de Florin Popa, preluată din Adrian‑Paul ILIESCU,
Emanuel‑Mihail SOCACIU
(coord.), Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie comentată,

Polirom, Iaşi, 1999, p. 147.
Pierre PIAZZA, Histoire de la carte nationale d’identité, Odile Jacob,

Paris, 2004.
Karl R. POPPER, Lecţia acestui secol, un dialog cu Giancarlo Bosetti,

urmat de două
conferinţe despre statul democratic şi libertate, introducere de Giancarlo

Bosetti, traducere din limba italiană de Florin Dumitrescu, comentarii de
Mihaela Czobor, Iulia Motoc, Camil‑Alexandru Pârvu, Cristian Preda,
Nemira, Bucureşti, 1998
[1992], pp. 86‑87.
106

Ernest RENAN, Qu’est‑ce qu’une nation? , texte alese şi prezentate de Joël
Roman, Presses Pocket, Paris, 1992 [1882], pp. 54‑55.
Pierre ROSANVALLON, La crise de l’État‑providence, Seuil, Paris, 1981,

traducere de Cristian Preda, preluată din Cristian PREDA (ed.),
Liberalismul. Antologie comentată de filosofie politică, postfaţă de
Horia‑Roman Patapievici, Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 118‑121.
Sabine SAURUGGER, Théories et concepts de l’intégration européenne,

Presses de SciencesPo, Paris, 2009, pp. 319‑320.
Carl SCHMITT, Political Theology. Four Chapters on the Concept of

Sovereignty, traducere de George Schwab, The MIT Press, Cambridge,
Massachusetts şi Londra, 1985 [1922], pp. 5 şi 13.
Theda SKOCPOL, States and Social Revolutions. A Comparative Analysis

of France, Russia and China, Cambridge University Press, Cambridge,
1979, p. 25.
Alexis de TOCQUEVILLE, Despre democraţie în America, vol. I, partea a

doua, cap. VII, traducere din limba franceză de Magdalena Boiangiu şi
Beatrice Staicu, Humanitas, Bucureşti, 1995 [1835], p. 327.
Eric VOEGELIN, Religiile politice, traducere şi studiu introductiv de

Bogdan Ivaşcu, Humanitas, Bucureşti, 2010 [1938], pp.125‑126.
Max WEBER, Politica, o vocaţie şi o profesie, traducere de Ida

Alexandrescu, Anima, Bucureşti, 1992 [1926], p. 8.
Max WEBER, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Ihor

Lemnij, postfaţă de Ioan Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti, 2003 [1934], p.
8.
Partidele
Chestiunea partidelor politice este una dintre cele mai însemnate, dacă nu
cumva cea mai importantă din ştiinţa politică. O voi aborda plecând de la
trei puncte:
În primul rând, voi defini partidele. Voi discuta, apoi, despre originea lor
istorică şi despre funcţiile pe care le îndeplinesc, pentru a vedea astfel care
sunt raţiunile pentru care există. În fine, voi prezenta diverse tipuri de
partide: perspectiva istorică va interveni din nou, pentru că partidele au
evoluat, s‑au schimbat mult faţă de momentul naşterii lor.
Câteva definiţii
Există, aşa cum vă puteţi închipui cu uşurinţă, numeroase definiţii ale

partidelor. Este evident că „un partid este o parte”, cum spunea Giovanni
Sartori, folosind „argumentul pluralismului” care afirmă că „dacă un partid
nu este o parte, este un pseudopartid, iar dacă un întreg este identificat doar
cu un partid, este un pseudoîntreg”.
Dar ce este un partid dincolo de a fi o parte, aşa cum o indică numele? La

fel ca în alte cazuri, vă recomand să mergeţi pe mâna marilor autori şi să nu
recurgeţi la improvizaţiile pe care le puteţi găsi ici şi colo, deoarece ele vă
pot împinge pe piste greşite.
Dintre numeroasele definiţii existente, aş menţiona‑o mai întâi pe cea

datorată lui Max Weber, pe care l‑am pomenit de mai multe ori, care spunea
că
partidul este o asociaţie bazată pe un angajament liber al persoanelor şi care

le procură liderilor puterea, iar militanţilor le dă şansa de a urmări anumite
ţeluri colective, de a obţine avantaje personale sau de a realiza ambele
obiective.
Pe scurt: un partid le dă liderilor puterea, iar militanţilor – o şansă de carieră
ori de împlinire a unei aspiraţii.
Aş vrea să adaug definiţiei lui Weber o alta, care a fost formulată de

Anthony Downs: acesta spunea că un partid este o echipă de persoane care
caută să
acapareze aparatul guvernamental dobândind posturi ca urmare a unor

alegeri ţinute cu o anumită regularitate.
108
Nu voi mai cita alte definiţii, pentru că vreau să ajung la una care este citată
foarte des. O veţi găsi în toate manualele, deşi au trecut mai mult de patru
decenii de la formularea ei. Am în vedere definiţia elaborată de Joseph
LaPalombara şi Myron Weiner. Pentru cei doi autori, există patru
caracteristici sau patru dimensiuni importante ale grupurilor care capătă
numele de partide politice.
Iată cele patru trăsături, pe care le voi discuta rând pe rând: prima dintre ele
este existenţa unei organizări durabile. Al doilea element distinctiv al unui
grup care poartă denumirea de „partid” este reţeaua de organizaţii locale. În
al treilea rând, este vorba despre voinţa de a lua puterea. În fine, a patra
caracteristică este căutarea unui sprijin popular, a susţinerii din partea
alegătorilor.
„Aşa‑numitele sisteme de partide cu partid unic există, dar au acestea ceva

în comun cu sistemele de partide pluraliste, în care partidele sunt părţi?”
(Giovanni Sartori).
„Scopul partidelor este ca liderul lor să fie ales într‑o funcţie de conducere,
pentru a‑i putea promova apoi pe ceilalţi membri în funcţii în interiorul
aparatului de stat” (Max Weber).
Durata de viaţă
Aşa cum menţionam, prima caracteristică este organizarea durabilă. Aceasta

înseamnă pentru LaPalombara şi Weiner că organizaţia, grupul care se
organizează ca partid trebuie să aibă o durată de viaţă care să depăşească
episodul fondator sau, altfel spus, momentul creării partidului. Cu alte
cuvinte, nu este suficient ca un grup de persoane să se pună de acord şi să
creeze o organizaţie căreia să‑i spună „partid” (sau „forum”, „platformă”,
„alianţă” etc.). Dacă
iniţiativa e legată exclusiv de respectivele persoane, e evident că, atunci
când acestea abandonează, organizaţia dispare. Acela nu e un partid politic.
Un grup efemer seamănă mai degrabă cu un club de prieteni decât cu un

partid. Pentru ca un grup să fie partid, este nevoie ca la nivelul organizaţiei
să
se succeadă mai multe generaţii de lideri.
Avem numeroase ilustrări ale acestui fenomen. De pildă, în România au

existat, din 1990 încoace, peste 400 de partide şi alianţe înscrise la tribunal,
dar astăzi mai există circa 30. Restul, după episodul fondator, au dispărut,
s‑au
„întors” în societate.
În general vorbind, numeroase formaţiuni sunt efemere, iar numele stârnesc

uneori hazul. Jeremy Paxman enumera numele unor partide care au depus
partidele
109
candidaturi în Marea Britanie la începutul anilor 2000: Păstaia Noului

Mileniu, Partidul Trăsniţii Rock’nRoll, Partidul care se Opune Avortului,
Eutanasiei şi Experimentelor pe Embrioni, Partidul Oamenilor din Mlaştină
care te Scapă
de Politicienii Inutili, Partidul Rochia Fantezistă, Alianţa Ursuleţul de Pluş

ori Partidul Bărbaţilor Caucazieni. Şi în Franţa s‑au creat formaţiuni cu
nume bizare, unele dintre ele fiind citate într‑un volum al lui Bruno Fuligni:
Mişcarea Ondulatorie Universală, Partidul Plăcerilor, Colectivul pentru
Supravieţuirea Visurilor ori Mişcarea Utopiei Concrete. Nici în Statele
Unite imaginaţia n‑a şomat: într‑o carte a lui Pascal Clément apar
menţionate Partidul Băutorilor de Bere, Partidul Anti‑Ipocrizie, Partidul
Bunului‑Simţ, Partidul Drepturilor Creatorului, Partidul Iubirii şi Furiei,
Partidul Politic Oficial al Poneiului Liber şi al Îngheţatei sau Partidul
Reformei Stupide.
În Islanda, în 2010 a apărut un partid care se numea Best Flokkurinn, care
în traducere înseamnă „Cel mai Bun Partid”, imnul ales fiind o melodie a
Tinei Turner, intitulată Simply the best. Fondat de un actor, Jón Gnarr,
partidul a dispărut după patru ani, când fondatorul şi‑a încheiat mandatul
câştigat la primăria din Reykjavík.
„Cine mai ştie astăzi ceva despre Alianţa Leopardul, sau despre Partidul
Muncii Birocratice, sau despre Partidul Liber‑Schimbist, sau despre
Partidul Eroilor Căzuţi pentru Libertatea Eroilor Rămaşi în Viaţă Afectaţi
de Gloanţele Barbare?” (Cristian Preda).
Structura locală
Al doilea element îl completează pe primul. LaPalombara şi Weiner

considerau că un partid este structurat la nivel local, că are în mod necesar o
înrădăcinare solidă şi cuprinzătoare în teritoriu. Altfel spus, un partid nu
poate fi organizat doar în capitala ţării sau într‑o singură municipalitate şi
nici măcar la nivelul unei regiuni.
Definiţia pe care o discut exclude aşa‑numitele partide regionale. Ea

presupune că o organizaţie poate să poarte numele de „partid” doar atunci
când este structurată ca o reţea densă de legături între un centru şi filiale,
doar atunci când acoperă, la limită, întregul teritoriu. Partidele sunt deci o
reţea densă şi la scară largă, nu doar o „pată de culoare” într‑o zonă.
Există, însă, numeroase organizaţii care au o înrădăcinare strict regională.
Aşa sunt, în România, Uniunea Democrată a Maghiarilor sau alte

organizaţii
110
ale minorităţilor. Urmând cumva această definiţie, chiar dacă au filiale în

mai multe judeţe, ele nu‑şi spun „partid”, ci „Uniune” sau „Forum”. Legea
le îngăduie să participe la alegeri şi să primească mandate.
În alte părţi, asemenea organizaţii îşi spun „partid”. Un caz este, de pildă,
cel al Parti Québécois, organizat în provincia canadiană Québec, şi nu pe tot
cuprinsul Canadei. Primul articol al statutului său menţionează „societatea
quebecoeză” şi chiar paritatea de gen, dar nu statul canadian. E firesc.
Primul punct din programul său e să facă din Québec „o ţară independentă”.
Definiţia despre care vorbim exclude asemenea cazuri.
„Parti Québécois caută să reflecte, în toate instanţele sale, diversitatea

societăţii quebecoeze şi să ajungă la paritatea bărbaţi‑femei” (Statut du Parti
Québécois).
Ambiţia puterii
În al treilea rând, un partid este caracterizat de dorinţa clară de a dobândi

puterea, de a o exercita şi de a o păstra. Toate cele trei verbe sunt
importante.
Trebuie să‑ţi doreşti să cucereşti puterea, trebuie să ai capacitatea de a o

asuma şi, evident, vei avea dorinţa de a o conserva. Dacă una dintre aceste
dimensiuni lipseşte, partidul are o problemă serioasă de articulare.
Dacă lipseşte dorinţa de a lua puterea, nu putem vorbi despre un adevărat
„partid”. Găsim, inclusiv în România, numeroase exemple de organizaţii

create sub numele de partid şi care refuză (ori nu au capacitatea) să depună
candidaturi, interzicându‑şi astfel accesul la putere.
O observa deja P.P. Negulescu: partidele sunt asociaţii cu caracter public, nu

privat, scria el, dar numai unele dintre ele vor câştiga dreptul de a ajunge la
guvernare, adică de a fi cu adevărat organizaţii politice.
Nu numai în România se întâmpla sau se întâmplă aşa. Şi în Statele Unite,

de pildă, există sute de partide, dar numai două au capacitatea de a produce
candidaturi de succes în alegerile pentru Congres sau pentru Casa Albă.
Pe de altă parte, o organizaţie politică ajunsă la putere nu se gândeşte cum

să plece mai repede de acolo. De obicei, vrea să rămână cât mai mult!
Exercitarea puterii se poate realiza în felurite chipuri. Poţi să guvernezi
singur sau poţi să guvernezi în alianţă cu alţii. Nu are importanţă, până la
urmă, cum este construită această configuraţie, elementul decisiv fiind
dorinţa de a dobândi puterea.
partidele
111
În acest sens, partidele politice se deosebesc de alte forme de asociere cum

sunt, de pildă, organizaţiile societăţii civile sau asociaţiile
non‑guvernamentale.
Acestea nu‑şi propun să dobândească puterea, ci doar să o influenţeze. E o

mare deosebire între a vrea să iei puterea, a dori să o exerciţi în nume
colectiv şi, respectiv, a vrea să influenţezi anumite decizii. Denumirea de
„ONG”, adică
„organizaţii non‑guvernamentale”, tocmai asta spune: nu depinzi de guvern,

nu te afli în zona exercitării puterii sau sub influenţa acesteia. Intră în
categoria aceasta, evident, şi toate organizaţiile care fac lobby.
„Dacă, la rigoare, poate exista orişice partid, întrucât dreptul de asociere e

garantat de principiile democraţiei moderne, este însă evident că nu orişice
partid e îndreptăţit să guverneze” (P.P. Negulescu).
Sprijinul popular
În fine, în definiţia formulată de LaPalombara şi Weiner este vorba despre

căutarea unui sprijin popular. Un partid este o organizaţie care vrea ca prin
alegeri să beneficieze de susţinerea cetăţenilor, de sprijinul societăţii.
Giovanni Sartori considera şi el că un grup nu poate fi partid dacă nu se
duce cu o listă
în faţa cetăţenilor, pentru a fi votată.
Există, aşa cum vom vedea, în afară de alegeri, şi alte căi de a ajunge la
putere, şi anume cele revoluţionare sau militare, dar după o vreme tot la
alegeri se recurge, fiindcă puciştii sau revoluţionarii caută la rândul lor
legitimitatea populară. Dincolo de căi şi mijloace, căutarea unei susţineri
populare este o dimensiune importantă a organizaţiilor politice. Am
menţionat deja, într‑o întâlnire anterioară, că în societăţile contemporane
politica nu mai este o chestiune de persoane, ci de partide.
Întrucât trăim în societăţi democratice, în cadrul cărora dobândirea puterii

se face prin intermediul alegerilor, susţinerea populară este indispensabilă
pentru o organizaţie partizană. Democraţiei reprezentative i se mai spune

azi şi „electorală”. Dacă democraţia nu există azi fără vot, atunci nu poţi să
atingi scopurile unui partid politic fără a beneficia de sprijin la urne.
„Un partid este orice grup politic identificat printr‑o denumire oficială, care
se prezintă în alegeri şi plasează prin intermediul alegerilor (libere sau nu)
candidaţi pentru funcţiile publice” (Giovanni Sartori).
112
Partidele şi legea
Din definiţia pe care am discutat‑o îndelung nu rezultă că dimensiunea

juridică
a unui partid ar fi esenţială. Desigur, un asemenea aspect nu poate lipsi. Un

partid sau activitatea sa înseamnă şi o formă juridică, nu doar mobilizare
asociativă ori valori. Există, de fapt, în funcţie de contextele naţionale,
diverse constrângeri de ordin pur juridic.
Jean‑Benoît Pilet şi Emilie van Haute au făcut un studiu despre condiţiile

legale cerute în Uniunea Europeană partidelor. La noi, de pildă, ca să încep
cu acest exemplu, din decembrie 1989 până în 1996 era nevoie ca 251 de
persoane să semneze liste de susţinere pentru recunoaşterea unui partid;
numărul a crescut apoi la 10 000, iar în 2003 chiar la 25 000, pentru ca în
urmă cu trei ani să fie redus la doar trei persoane.
În alte locuri, ca în Belgia sau în Franţa, nu există o lege a partidelor, ci
doar dispoziţii legale care stabilesc cum e finanţat un partid ce are aleşi.
Olanda n‑are nici ea lege pentru definirea organizaţiilor politice, dar cere
oricărui grup care are de gând să depună liste o garanţie de 450 de euro.
Nici Italia n‑are o reglementare legală rigidă: cui vrea să candideze i se cere
doar să înregistreze un logo.
Între ţările nordice, foarte îngăduitoare în general când vine vorba despre
numărul de persoane necesare pentru a fonda un partid, Danemarca e o
excep
ţie: danezii solicită, pentru a înregistra un partid, un număr de semnături

egal cu 1/175 din totalul de voturi valide exprimate la ultimul scrutin ţinut:
în 2007, asta însemna peste 19 000 de persoane. Letonii vor doar 200.
Bulgarii cer alcătuirea unui comitet de iniţiativă de minimum 50 de

cetăţeni, iar ulterior validarea statutului de cel puţin 500 de „fondatori”. La
celălalt capăt al continentului, portughezii au introdus în lege un prag de 7
500 de semnături de la alegători înregistraţi.
Asemenea solicitări traduc o exigenţă: aceea de a avea o bază socială. S.M.
Lipset observa că toate partidele – şi cele moderate, şi cele extremiste –

dispun de o asemenea bază.
Voi trece acum la analiza originii şi a funcţiilor proprii formaţiunilor

politice.
„Condiţiile de creare a unui partid politic includ în general un număr minim

de semnături sau de membri fondatori, depunerea unei garanţii,
înregistrarea numelui în Monitorul Oficial şi furnizarea de documente
specifice (statut, program, logo)” (Jean‑Benoît Pilet, Emilie van Haute).
partidele
113
Originea: facţiuni parlamentare şi comitete electorale Cât priveşte originea,
primul lucru care trebuie reţinut este acela că partidele politice sunt o
creaţie recentă. Un reputat profesor francez, Daniel‑Louis Seiler, le
identifica originea în Republica florentină, întrucât considera că luptele
politice din acea vreme opuneau pars ecclesiae şi pars imperii.
Ele apar, de fapt, în secolul al XIX‑lea, în ritmul impus de democratizare,

aşa cum scria Moisei Ostrogorski, unul dintre primii autori care le‑au
studiat în mod sistematic. Ostrogorski pleca de la o întrebare tulburătoare:
„cum ar putea mulţimea de oameni bătrâni şi tineri, savanţi şi ignoranţi,
bogaţi şi proletari, proclamaţi cu toţii arbitri ai propriilor destine politice, să
îndeplinească, adunaţi la grămadă, funcţia lor de suveran?”. Tot el
răspundea, constatând că
forma reprezentativă nu e suficientă pentru a asigura asumarea suveranităţii

şi că „soluţia ar fi organizarea metodică a maselor electorale [...] sub forma
partidelor rigide şi permanente”.
Partidele nu au aşadar nici măcar două secole vechime. Deşi recente, ele
sunt legate de evoluţia politicii în epoca modernă. Mai precis, partidele sunt
un aspect al evoluţiei parlamentarismului. De fapt, cât priveşte originea,
există
un tipar clasic, alcătuit din două elemente.
Primul este crearea, în sânul corpului legislativ, a aşa‑numitelor grupuri

parlamentare. Acest lucru se întâmplă în secolul al XIX‑lea şi implică un
element‑cheie pentru funcţionarea Parlamentului, şi anume votul. Alese
pentru a produce legi, Parlamentele se organizează nu doar în funcţie de
materia legiferării (aşa apar comisiile de specialitate), ci şi în funcţie de o
anumită regularitate a votării. Deputaţii care votează în mod sistematic la
fel se reunesc în aşa‑numitele grupuri sau fracţiuni parlamentare.
Cel de‑al doilea element important pentru naşterea partidelor este

constituirea, de data aceasta nu în Parlament, ci în afara lui, a comitetelor
electorale.
Ce sunt acestea?
Aşa cum se ştie, în secolul al XIX‑lea, Parlamentele sunt constituite în
cvasitotalitatea cazurilor plecând de la o bază cenzitară. Dobândeai calitatea
de alegător dacă plăteai un anumit impozit sau dacă acumulai o anumită
avere.
Nu vota deci toată lumea.
La început, alegerile priveau, de fapt, doar câteva sute de oameni. Corpul

electoral va spori, ce‑i drept, în mod constant, dar procesul va dura destul
de mult. În unele cazuri, el se va încheia târziu, abia în anii şaptezeci ai
secolului trecut.
Extinderea votului va face totuşi ca, în doar câteva decenii, pe parcursul

secolului al XIX‑lea, numărul celor care votează să sporească de la câteva
sute
114
la câteva mii, apoi la zeci sau chiar sute de mii. În preajma Primului Război
Mondial, existau deja mai multe state în care corpul electoral cuprindea
milioane de persoane. Ei bine, una este să fii ales într‑un colegiu care are
15‑20 de persoane şi alta să fii nevoit să convingi sute de mii ori milioane
de persoane.
Şi în România, aşa cum semnala Mattei Dogan, s‑a pornit de la un număr

mic de alegători. La primele scrutine, care au loc la începutul anilor 1830, şi
în Moldova, şi în Valahia participă câte 300‑400 de persoane.
După 1859, numărul începe să crească, dar sunt încă, observa Dogan,
„unele judeţe unde numărul celor cu drept de vot era ridicol de restrâns.
Astfel, Brăila avea numai 6 alegători primari. În Bolgrad, în 1860 erau
numai 9 alegători în toate colegiile, iar Ismailul avea un singur alegător
direct care se convoca, constituia biroul, semna procesul‑verbal de alegere
ca preşedinte, ca secretar şi ca corp electoral şi alegea pe deputat cu
majoritate de un vot, adică cu unanimitate”. Numărul alegătorilor români va
creşte mult în ultima parte a secolului al XIX‑lea şi în primele două decenii
ale secolului următor, ajungând în 1919 la câteva milioane.
Alegerile devin astfel peste tot un test din ce în ce mai dificil. Pentru a le
pregăti, cetăţenii se asociază – sub numele de „comitete electorale”: acestea
au drept raţiune de a fi susţinerea candidaturilor. În piesa lui Caragiale
intitulată O scrisoare pierdută aveţi o descriere a acţiunii unui asemenea
comitet electoral din provincie, căruia i se paraşutează un candidat de la
centru.
Partidele se nasc în momentul în care sunt reunite într‑un întreg grupurile

parlamentare, adică aleşii care votează la fel, şi comitetele electorale, altfel
spus echipele alcătuite pentru a susţine candidaturi, adică alegerea sau
realegerea unei persoane.
Organizaţiile politice au deci o dimensiune parlamentară şi una electorală.
Din secolul al XIX‑lea până astăzi, lucrurile nu s‑au schimbat. Cele două
aspecte sunt legate nu doar de apariţia partidelor, ci şi de funcţionarea lor.
Atunci când veţi face analize politice, nu uitaţi că aceste două dimensiuni
sunt indisolubil legate de partide, dar şi că ele sunt distincte. Una este
participarea la elaborarea legii şi alta este activitatea electorală.
„În democraţiile moderne masele electorale sunt organizate sub forma

partidelor rigide şi permanente” (Moisei Ostrogorski).
„Partidul politic modern s‑a ivit – în cea mai mare parte a Europei – atunci
când între comitetele electorale locale şi grupurile legislative s‑a stabilit o
relaţie continuă de colaborare” (Joseph LaPalombara, Myron Weiner).
partidele
115
Mandatul reprezentativ
Spuneam că partidele apar în contextul extinderii corpului de alegători. Mai
este ceva de care trebuie ţinut seama pentru a înţelege contextul istoric în
care apar partidele: este vorba despre definirea unui tip de mandat, cel
reprezentativ. Acesta trebuie înţeles în opoziţie cu mandatul imperativ.
Ele exprimă două filosofii politice foarte diferite. În primul caz, afirma
Denquin, „drepturile alegătorului sunt epuizate în momentul alegerii”,
alesul fiind un „reprezentant”. Altfel spus, după ce votează, alegătorul este
lipsit de orice capacitate politică până la scrutinul următor.
Există o formulă celebră care rezumă sensul mandatului reprezentativ. Ea a

fost rostită de un matematician şi filosof francez, Condorcet. Ales în
Adunarea Naţională, le spunea cetăţenilor din circumscripţia sa, care,
nemul
ţumiţi, făceau presiuni asupra lui: „M‑aţi trimis aici ca să‑mi urmez propria
voinţă, nu să mă supun voinţei voastre”. Cu alte cuvinte, după momentul
scrutinului, cel ales este absolut liber, el nu este „legat” în vreun fel de
voinţa alegătorilor. Iată de ce se poate spune că el îi „reprezintă” pe toţi,
indiferent dacă l‑au votat sau nu.
În contrast cu o asemenea filosofie, avem mandatul imperativ. Acesta

presupune că alesul se află sub controlul permanent al alegătorului, fiind un
„delegat”, nu un reprezentant. Deputatul depinde în fiecare moment de

alegător şi nu are niciun fel de marjă de libertate. Voinţa alegătorului îi
condiţionează
propria voinţă. Mandatul imperativ îl „leagă” pe ales în chip permanent de

alegător.
Unele Constituţii – precum cea franceză de la 1958 (în articolul 27) sau cea
română din 1991 (în articolul 69) – afirmă în chip explicit că „mandatul
imperativ e nul”. E o filosofie larg răspândită şi acolo unde textul
constituţional nu e aşa de explicit. Sensul formulei este: alesul nu depinde
de alegător, nici de partidul care l‑a susţinut în alegeri.
Popper mergea până acolo încât propunea „suprimarea sistemului de
partide”
care face ca deputaţii „să asculte în primul rând de un partid şi abia în al

doilea rând să‑şi folosească propria minte” spre binele comunităţii
reprezentate.
Trebuie spus însă că, în forma lor pură, nici mandatul imperativ şi nici cel
reprezentativ nu se pot realiza.
Cineva ales într‑un for deliberativ nu poate să fie în mod continuu supus
voinţei alegătorilor. Sunt mai multe motive. Primul este acela că voinţa
alegătorilor nu e întotdeauna clară. Atunci când alegătorii sunt sute de mii
sau milioane, cum poţi să ştii cu precizie care este voinţa lor? Cum
comunici cu toţi în fiecare clipă?
116
În al doilea rând, dincolo de faptul că unii te‑au susţinut, iar alţii nu, voinţa
alegătorilor poate fi în timp contradictorie. Unii pot dori un lucru, alţii,
contrariul acestuia. Iar a doua zi, să îşi schimbe opinia. Cum să reprezinţi o
voinţă
contradictorie? Să cauţi zilnic cum se înclină balanţa majorităţii?
Nici mandatul reprezentativ nu este mai uşor de realizat în formă pură.
Ideea că, odată ales, reprezentantul ar putea ignora cu totul, aşa cum sugera
Condorcet, voinţa alegătorilor săi şi ar decide în interes general, nu în
interiorul partidului care l‑a susţinut, nu s‑ar putea realiza decât într‑un
singur caz: când un ales n‑ar putea cumula mandate. Dacă o asemenea
posibilitate există, orice reprezentant se va gândi la realegere. Cine are (o
fărâmă de) putere nu o va ceda.
Din secolul al XIX‑lea încoace se discută intens, de altfel, dacă aleşii pot
sau nu să cumuleze mandate. În general, cumularea mandatelor este
posibilă.
Există însă limite: de pildă, cele care privesc funcţia supremă, deoarece
numeroase Constituţii interzic în mod explicit ca o persoană să aibă mai
mult de două asemenea mandate. Uneori, cumularea avută în vedere
priveşte asumarea simultană a unor tipuri diverse de mandate: aşa s‑a
întâmplat, de pildă, în Franţa, unde decenii de‑a rândul puteai să ai un
mandat de primar, unul de membru în consiliul regional şi, în al treilea rând,
unul de deputat, fie el naţional sau european. Să reţinem însă că, în ciuda
unei retorici demagogice care spune că alesul e în permanenţă cu urechea
plecată la popor, mandatul imperativ este nul.
„Dacă alesul vrea să aibă o carieră politică, el trebuie, cel puţin până la un
anumit punct, să ţină seama de opinia şi dorinţele celor care‑l aleg”
(Jean‑Marie Denquin).
„Noi trebuie să revenim, pe cât posibil, la un stat în care aleşii poporului să
meargă în Parlament şi să spună: eu sunt reprezentantul vostru şi nu apar
ţin niciunui partid” (K.R. Popper).
Alte moduri de constituire a partidelor
Şi azi se mai nasc partide în Parlamente. În România, de pildă, în ultimii 25

de ani au existat mai multe organizaţii politice care au apărut pornind de la
frac
ţiuni constituite în una dintre Camere sau în ambele: aşa au fost Alianţa
pentru România (în 1997), Uniunea pentru Progresul României (în 2010),
Partidul Mişcarea Populară (în 2014) sau Pro România (în 2019).
partidele
117
Nu este totuşi singura cale prin care sunt create formaţiunile politice. Destul
de des întâlnită este transformarea unor asociaţii sau a altor grupuri
nonpolitice în partide. Sindicatele, de pildă, pot fi punctul de pornire pentru
a constitui asemenea organizaţii politice. Unul dintre partidele cu cea mai
consistentă
tradiţie la scară europeană, Partidul Laburist din Marea Britanie, a fost creat
în 1903 prin transformarea sindicatelor din mai multe ramuri în organizaţii
politice. Influenţa lor e şi azi foarte mare. Până în 2015, liderii laburiştilor
erau aleşi de un colegiu electoral în care o treime din voturi reveneau
fracţiunii parlamentare a partidului, o treime membrilor şi o treime
sindicaliştilor.
Acum patru ani, s‑a trecut la un sistem diferit, care‑i obligă pe sindicalişti să
se înroleze în partid dacă vor să aibă dreptul de a vota liderul.
Nu doar sindicatele pot furniza baza unei asemenea convertiri, ci şi asocia
ţiile profesionale.
Unele dintre partidele liberale din ţările nordice sunt constituite, atât înainte
de al Doilea Război Mondial, cât şi după încheierea acestuia, prin
transformarea unor asociaţii ţărăneşti în formaţiuni politice. Gilles Ivaldi
enumera în această
categorie Venstre (din Danemarca), Senterpartiet (Norvegia), Centerpartiet

(Suedia) şi KESK (Finlanda). Alte partide au fost create pe solul oferit de
asociaţii sau grupări religioase: aşa s‑a petrecut cu partidele
democrat‑creştine din Germania sau din Italia. După Primul Război
Mondial, grupuri de veterani de război s‑au transformat în partide politice
în mai multe ţări europene, inclusiv în România, unde mareşalul Averescu a
reuşit să guverneze – ca lider al Partidului Poporului – în trei rânduri.
Partidele îşi pot afla, de asemenea, originea în comitetele revoluţionare sau

în grupurile de pucişti care se instalează la putere după o lovitură de stat.
Două exemple: în România, revoluţia care l‑a răsturnat pe dictatorul

Ceauşescu s‑a petrecut în perioada 16‑22 decembrie 1989, iar primele
alegeri s‑au organizat pe 20 mai 1990, când comitetul revoluţionar instalat
la putere sub numele de Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost validat
la urne sub numele de Frontul Salvării Naţionale (FSN). În Thailanda,
guvernul ales democratic a fost răsturnat de armată în mai 2014, iar junta
militară instalată la putere a format un partid – Palang Pracharat – care a
câştigat scrutinul organizat după
aproape cinci ani, în martie 2019.
„Membrii [Partidului Poporului] proveneau din defunctul Partid

Conservator, din rândurile marilor moşieri, ale ofiţerimii [şi] doreau să‑l
folosească pe Averescu, care se bucura de o largă popularitate ca erou de
război, pentru a‑i combate pe liberali” (Keith Hitchins).
118
Ce funcţii au partidele?
Indiferent de originea lor, partidele politice asumă mai multe funcţii. Care
sunt acestea? Ele îndeplinesc, spunea Robert K. Merton, atât funcţii
explicite, cât şi implicite.
Cea mai importantă funcţie explicită – asumată, altfel spus, în mod public şi
deschis – este formarea opiniei şi formularea poziţiilor politice. Partidele
sunt principalul producător de discursuri şi programe politice. Ele creează
dezbaterea politică. Sunt extrem de rare situaţiile în care termeni, teme sau
stiluri politice sunt create „de jos în sus”. Mişcări politice precum Podemos
în Spania, 5 Stelle în Italia ori USR în România au căutat să recupereze
inovaţia pornită din sânul acestor societăţi, în cadrul unor mobilizări
cetăţeneşti.
A doua funcţie esenţială a unui partid politic este selectarea liderilor, a

candidaţilor şi, în general, a personalului politic. Partidele produc şi triază
candidaturile în alegeri. În România, de pildă, peste 95% din cei care se

prezintă la scrutine sunt afiliaţi la formaţiuni politice. Independenţii aleşi în
Parlamentul de la Bucureşti sau în cel de la Strasbourg pot fi număraţi pe
degetele unei mâini.
Partidele constituie şi „baza de date” din care sunt selectate elitele politice
care ocupă demnităţi ministeriale. Fac aici o precizare. Nu peste tot
miniştrii sunt şi aleşi în legislativ. Există, este adevărat, sisteme politice – în
primul rând, cele anglo‑saxone – unde, pentru a fi ministru, trebuie să fi
trecut proba alegerilor. Există însă altele în care această cutumă nu există şi
atunci partidele, dincolo de producerea candidaturilor pentru Parlament, au
responsabilitatea de a identifica un anumit număr de ministeriabili.
A treia funcţie explicită a partidelor constă în supravegherea sau, cum spun

francezii, în „încadrarea” aleşilor. Ele îi controlează pe deputaţi şi senatori
prin intermediul grupurilor (fracţiunilor) parlamentare: acestea controlează
modul în care aleşii votează, impunând o disciplină de vot mai mult sau mai
puţin rigidă.
Pe de altă parte, există funcţii implicite, latente, ale partidelor. O asemenea

funcţie – definită mai întâi pornind de la Partidul Comunist Francez de către
Georges Lavau, dar extinsă apoi şi la alte formaţiuni politice – este cea în
virtutea căreia un partid este o „tribună” a dezmoşteniţilor, a excluşilor, a
marginalilor. În acest sens, partidele politice preiau – pentru a le exprima –
aşteptările sau revendicările celor care nu au o voce publică. Partidele

europene care au apărat ideea primirii refugiaţilor din Siria sau a
imigranţilor care caută
un loc de muncă în UE şiau asumat funcţia pomenită aici. Nu se întâmplă
partidele
119
neapărat aşa, adică să se găsească o tribună pentru orice exclus. De pildă,

deşi romii din România suferă de marginalizare socială şi stigmatizare
etnică, cauza lor nu e apărată de vreun partid: au existat în prima parte a
tranziţiei forma
ţiuni etnice cu acest ţel, dar au abandonat o asemenea ambiţie. Tribuna n‑a
fost ocupată de altcineva.
O altă funcţie implicită – foarte diferită – este cea de „asistenţă economică”
acordată membrilor sau simpatizanţilor de condiţie modestă. Partidele

distribuie, fie în mod legal, fie ilegal, privilegii sau protecţie militanţilor ori
apropiaţilor lor. Se întâmplă aşa, de pildă, în campaniile electorale, în
locurile unde votul e tranzacţionat. Alteori, solidaritatea cadrelor cu
membrii simpli nu e proiect de campanie, ci o modalitate de a crea
coeziunea grupului. Ce nu e legal este, evident, asumat fără a fi mărturisit.
Aici găsim o sursă a corupţiei produse de politicieni.
O a treia funcţie latentă este cea de mobilitate socială. Partidele politice dau
şansa unor persoane de condiţie modestă să evolueze în mod semnificativ în
ierarhia socială. În Franţa, funcţiei cu pricina i se spune „ascensorul social”.
Iei „liftul” de la parter şi ajungi sus sau foarte sus prin intermediul carierei
realizate cu sprijinul unui partid politic. Un ins sărac şi fără educaţie care
ajunge primar sau ministru e un exemplu. Ca şi celelalte, această funcţie nu
e explicită. Nu o veţi găsi în niciun program politic, nu o veţi găsi în nicio
declaraţie publică.
În ţările din UE, aceste funcţii se aplică şi în context transnaţional, chiar

dacă alegerile – inclusiv cele pentru Parlamentul European – au loc în
fiecare stat membru în parte. Dar selectarea elitelor, alcătuirea programelor,
definirea disciplinei de vot, ca şi funcţiile implicite sunt extinse dincolo de
cadrul domestic. Europenizarea e totuşi modestă: PE a respins în 2018
proiectul listelor transnaţionale, care ar fi condus la alcătuirea unor
platforme de candidaţi din mai multe state membre, ce ar fi fost votate în
întreaga UE. În general vorbind, numărul candidaţilor care participă la
scrutinul european în altă ţară decât cea de origine e infim: dreptul există,
dar prea puţini sunt cei care‑l asumă.
„Ca organizaţii, partidele recrutează, formează şi selectează liderii şi

candidaţii – asta e recrutarea personalului politic – şi dezvoltă programe
politice, asumând deci o funcţie programatică” (Emilie van Haute, Nicolas
Sauger).
120
Stânga şi dreapta
Trec acum la descrierea tipurilor de partide politice existente, nu înainte de

a observa, împreună cu Daniel‑Louis Seiler şi Norberto Bobbio, că peisajul
partidelor are o determinare istorică şi naţională. Diferenţele dintre sisteme
nu sunt atât de mari încât să nu îngăduie regrupări tipologice.
Există numeroase clasificări ale formaţiunilor politice. Tipologia cea mai

cunoscută şi cea mai puţin folositoare astăzi este cea care separă partidele
de stânga de cele de dreapta.
Această distincţie are drept origine, aşa cum a arătat Marcel Gauchet, un
accident istoric. În toamna lui 1789, în timpul Revoluţiei Franceze, în
momentul în care în Adunarea Naţională se discuta despre posibilitatea de a
acorda un drept de veto regelui, partizanii acestuia s‑au aşezat în dreapta
preşedintelui Adunării, iar adversarii, în stânga lui. Autorul Dezvrăjirii
lumii considera că
distincţia a avut succes fiindcă ea „autorizează identificarea corporală a

actorilor cu ansamblul în care se inserează”, ceea ce înseamnă că
„diviziunea dreapta‑stânga reprezintă, de fapt, un substitut pentru simbolica
imemorială a organicităţii într‑o societate care, spre deosebire de
precursoarele sale, nu se mai poate reprezenta ca un organism”.
Separaţia stânga‑dreapta a fost utilă de două secole încoace şi este, cred eu,
încă folositoare alegătorilor, chiar dacă există o evoluţie semnificativă a
valorilor asociate fiecăruia dintre cele două repere şi chiar dacă – mai mult
decât atât – în ultimul timp există o contestare radicală a utilităţii acestei
separaţii.
În general vorbind, valorile asociate stângii politice sunt egalitatea

economică, justiţia sau dreptatea socială, progresul şi laicitatea. Dreapta
este legată
de valori diferite: autoritate, egalitate politică şi inegalitate economică şi
socială, valori naţionaliste şi repere morale, de multe ori într‑o perspectivă
religioasă asupra regulilor etice.
Probabil că deosebirea majoră dintre stânga şi dreapta este inteligibilă în

termeni de egalitate, în special de egalitate economică: dacă stânga este
sensibilă la o egalitate tot mai consistentă sau mai pronunţată, dreapta
cultivă ideea că inegalitatea economică e justificată de inegalitatea de
capacităţi sau de talente individuale. În general, valorile liberalismului
economic, dar şi politic sunt asociate cu dreapta.
Stânga şi dreapta s‑au contestat însă întotdeauna. Ele şi‑au disputat, mai
precis, monopolul asupra fiecăreia dintre valorile menţionate. Un om de
stânga nu va accepta, de pildă, că libertatea este găzduită doar în „curtea”
dreptei, la fel cum o persoană de dreapta nu va accepta că valorile egalităţii
sunt legate doar de „tabăra” stângii. Avem de‑a face cu o dezbatere fără
sfârşit.
partidele
121
La această conversaţie participă şi spirite conservatoare. Într‑un dicţionar

recent dedicat conservatorismului, Jean‑Louis Harouel căuta să explice că
inegalitatea nu e cauza sărăciei: „contrar ideilor comune, sărăcia poporului

nu a fost niciodată o consecinţă a bogăţiei, lenei sau luxului privilegiaţilor,
ci a slabei producţii de bogăţie”.
În principiu, luând în seamă o perspectivă istorică, avem mai degrabă

asocierile pe care le‑am menţionat adineauri pornind de la egalitate şi
libertate.
Nuanţele diferă de la naţiune la naţiune.
„În cuplul antitetic dreapta‑stânga, forţa celor doi termeni nu este dată în
mod constitutiv, ci depinde de epocă şi împrejurări” (Norberto Bobbio).
„Emergenţa şi dezvoltarea partidelor nu se supun aceluiaşi tempo.
Conflictele care le generează au cunoscut ritmuri diferite, partidele
canalizând acelaşi conflict când în forme extreme, când în forme moderate
şi instituţionalizate”
(Daniel‑Louis Seiler).
„Rolul dreptei şi stângii nu mai trebuie măsurat după puterea lor de atracţie
şi respingere: ele au ca nouă vocaţie să facă reprezentabil un univers
structurat de contradicţie” (Marcel Gauchet).
Partide mari şi partide mici
A doua clasificare pe care vreau să o menţionez aici e întâlnită adeseori şi

în vorbirea curentă. Ea urmează un criteriu ce pare foarte relativ. Am în
vedere distincţia între partide mari şi partide mici. Sensul dat acestor
termeni în ştiinţa politică este foarte interesant.
Atunci când se vorbeşte despre partide mici, nu este vorba despre

formaţiunile a căror notorietate e ca şi inexistentă sau despre unele care,
precum Partidul liber‑Schimbist din România, subminează identitatea
partizană. În acest scop, PL‑S făcea din Caragiale „emblema partidului”,
aşa cum stătea scris într‑un dicţionar al partidelor alcătuit acum un sfert de
veac. Şi alte aspecte identitare trimiteau la deriziune: „Imnul PL‑S este
Mărire vouă, lupte seculare! , iar organul de presă – Răcnetul Carpaţilor,
care apare... de câte ori iese de sub tipar (până acum au văzut lumina vieţii
opt numere)”. Raportarea ironică sau comică la scena politică nu e o
exclusivitate românească. Dar nu ea defineşte micimea...
Unii, precum Jean Charlot, consideră că sunt mici toate partidele care nu se
clasează pe podium după alegeri. Stephen Fisher credea că şi dacă eşti al
122
treilea, tot mic eşti. E subiectiv? Da, fiindcă totul depinde de sistemul la
care te referi. Vom înţelege mai bine asta când vom discuta despre sisteme
de partide şi vom vedea că una e să fii pe locul al treilea în Germania, unde
multă
vreme doar trei partide intrau în Bundestag, şi alta să fii tot pe trei în Belgia
sau în Norvegia, unde fragmentarea spectrului politic e foarte mare.
Numeroşi autori consideră că e mic partidul care trece pragul, dar nu e

capabil să aibă un grup parlamentar. Numai că pentru a alcătui o fracţiune
parlamentară sunt de îndeplinit condiţii diferite de la ţară la ţară.
În ceea ce mă priveşte, consider că sunt mici partidele care reuşesc să aibă
un scor de 5‑7% la alegeri succesive. Această limită este determinată de o

realitate, şi anume aceea că în multe ţări, aşa cum vom vedea când vom
discuta despre vot, pragul electoral este situat în intervalul 3‑5%. Sunt,
altfel spus, mici acele formaţiuni politice care reuşesc să depăşească pragul
electoral, fără
a fi capabile de mult mai mult. Nu numim deci partide mici nişte formaţiuni
care obţin o mână de voturi, fiind cu totul neglijabile, ci pe cele care trec
pragul sau, în general, trimit reprezentanţi în legislativ. În România, un
asemenea partid e UDMR; în Germania – cel liberal.
În schimb, aş considera ca fiind mari partidele care obţin în mod constant

scoruri de 20%. Peter Mair punea limita la 15%. De ce prefer 20%? Pentru
că un partid care are o cincime din totalul voturilor exprimate are toate
şansele să
influenţeze în chip semnificativ formarea unei majorităţi şi accesul la

guvernare.
Vă veţi întreba, desigur, ce se întâmplă cu intervalul dintre 7% şi 20%. Ei

bine, acesta este pur şi simplu intervalul în care oscilează majoritatea
partidelor. Pragul electoral şi pragul simbolic de 20% sunt reperele care
definesc condiţia de partid parlamentar, respectiv de partid guvernamental.
„Când zicem despre un partid că e mic sau mare nu facem o judecată de

valoare, ci luăm în seamă un rezultat statistic” (Frédéric Bon, Jean‑Paul
Cheylan).
Partidul de cadre
A treia tipologie despre care vreau să vorbesc este şi cea mai cunoscută.
Am în vedere tipologia structurală, care a fost alcătuită de Maurice
Duverger.
Autorul francez a făcut distincţia între partidele de cadre (sau de

notabilităţi, sau de elite) şi partidele de masă. E o distincţie care, în ciuda
numeroaselor contestări, este folosită şi astăzi.
partidele
123
Cele două tipuri sunt descrise de câte trei elemente. Trăsăturile partidelor de
notabili sunt: efortul slab de recrutare, supleţea structurii şi dominaţia
vârfului asupra bazei. În mod simetric, partidele de masă sunt caracterizate
printr‑un efort semnificativ de recrutare, o structură rigidă şi o dominaţie a
bazei asupra vârfului.
Încep cu partidele de cadre, pentru că ele sunt şi primele formaţiuni politice

apărute în secolul al XIX‑lea. Aşa cum menţionam deja, acestea sunt
caracterizate în primul rând printr‑un efort slab de recrutare, pentru că de
fapt sunt constituite din elitele profesionale, din notabilităţile, foarte puţin
numeroase, ale comunităţilor politice din secolul al XIX‑lea.
Intră în această categorie profesorii, avocaţii, medicii şi preoţii. Iniţial,

partidele reunesc asemenea elite profesionale, fără a se strădui să recruteze
mulţi alţi aderenţi. Nu sunt partide care să se bazeze pe numere mari. De
aici şi numele: de notabili sau de elită.
Recrutarea politică ţinteşte şi astăzi profesiile indicate. Lor li s‑au adăugat

şi altele. Este vorba în special despre artişti şi sportivi, care au o notorietate
semnificativă. Unii dintre ei reuşesc să convertească o legitimitate
nonpolitică
într‑una politică, dar e de la sine înţeles că rezultatul nu e mereu o victorie:
dacă, de pildă, fotbalistul George Weah a devenit în 2017 preşedintele
Liberiei, iar Theodoros Zagorakis, vedeta echipei Greciei care a câştigat
Campionatul European de fotbal în 2002, a fost ales în Parlamentul
European în 2014, la noi, tenismenul Ilie Năstase a eşuat în tentativa de a
deveni primarul Capitalei în 1996, a intrat în Senat în 2012, pentru ca şapte
ani mai târziu să rateze ocazia de a obţine un mandat de deputat european
pe listele UNPR, unde figura alături de alt sportiv, Puiu Iordănescu.
Mecanismul care funcţionează în cazul convertirii notorietăţii în simpatie

politică era descris de Maurice Duverger în termenii următori: „notabilii
sunt persoane influente, al căror nume, al căror prestigiu sau a căror
strălucire vor servi drept cauţiune pentru candidat şi îi vor aduce voturi [...].
Aici, cea mai importantă e calitatea: amploarea prestigiului, abilitatea
tehnicii, importanţa averii”. În unele cazuri, poate fi vorba deci şi despre
oameni foarte bogaţi. Dar nu peste tot. În anumite contexte culturale, cum
sunt Statele Unite, de pildă, bogăţia e valorizată, în altele – precum Franţa
–, nu, ba aş zice chiar că e un dezavantaj.
În al doilea rând, partidele de notabilităţi au structuri suple, în sensul că
funcţionează într‑o atmosferă mai degrabă convivială. Aceste partide sunt

mai apropiate de cluburile politice din secolul al XVIII‑lea decât de o
organizaţie cu o structură rigidă. Întrucât se constituie pe baza similarităţii
voturilor date de membrii lor în Parlament, asemenea organizaţii nu sunt
nevoite să disciplineze grupul lor parlamentar.
124
În fine, a treia caracteristică a unui partid de notabili este dominaţia vârfului

asupra bazei, în măsura în care aceste organizaţii sunt partide de aleşi, iar
aleşii domină, fiecare în parte, un fief local, cel din care provin sau în care
sunt „paraşutaţi”.
Aşa cum observa Fisichella, fenomenul dominaţiei asupra unui fief local a
fost temelia pe care s‑a clădit o practică de desenare a circumscripţiilor
electorale numită gerrymandering, termen compus pornind de la numele
unui parlamentar american (Gerry) ce a avut ideea de a construi o
circumscripţie cu un contur neregulat, ca o salamandră (în engleză:
salamander), care să
adune o majoritate covârşitoare de voturi.
Să reţinem, de asemenea, că dominaţia asupra fiefului electoral a fost

descrisă cu ajutorul unei expresii introduse şi în dezbaterea publică
românească, dar într‑un sens strict peiorativ: este vorba despre „baronii
locali”. Luată
într‑un sens neutru, expresia descrie dominaţia unui lider asupra unei filiale.
Există numeroase exemple de partide de notabili sau de elite. Citez mai

întâi partidele americane, atât cel democrat, cât şi cel republican, care sunt
organizate ca formaţiuni de notabilităţi încă din secolul al XIX‑lea, când
purtau de altminteri alte nume: actualul Partid Democrat se numea atunci
Democrat‑Republican, iar actualul Partid Republican se chema Federalist.
Ca să fiu şi mai exact, ambele partide au avut structuri federative, fiind
organizate ca reţele de elite la nivelul fiecărui stat în parte. Alte exemple de
partide de elite sunt Partidul Conservator din Marea Britanie sau partidele
de dreapta din Franţa.
În România, sunt partide de notabili toate formaţiunile din secolul al

XIX‑lea, în primul rând conservatorii şi liberalii, care domină scena politică
până la Primul Război Mondial. La fel putem califica şi partidele din epoca
interbelică.
Există două partide care au încercat, în perioada dintre cele două războaie
mondiale, să se constituie ca partide de masă, fără a reuşi: Partidul
Naţional‑Ţărănesc, care rezultă din fuziunea produsă în 1926 între Partidul
Naţional, bazat în Transilvania, şi Partidul Ţărănesc, din sudul ţării. De fapt,
primul partid de masă din istoria noastră politică este cel comunist.
După 1990, organizaţiile politice create în România sunt articulate în

general după modelul unui partid de notabili: exemplul cel mai bun ne este
oferit de partidele aşa‑numite „istorice”, care reapar în 1990, după
interzicerea lor de către comunişti.
„Distincţia dintre partidele de cadre şi partidele de masă nu e de talie, ci de

structură” (Maurice Duverger).
„Practica denumită gerrymandering constă în trasarea unor colegii

electorale astfel încât alegătorii să confirme dominaţia partidului aflat la
putere”
(Domenico Fisichella).
partidele
125
Partidul de masă
Trec acum la caracteristicile partidelor de masă. Trebuie spus, de altfel, că
înţelegem mai bine ce sunt partidele de cadre urmărind trăsăturile celor de

masă. Acestea au fost create în ultima parte a secolului al XIX‑lea. Primul
apare în Germania, în 1875, şi există şi astăzi: se numeşte
Sozialdemokratische Partei Deutschlands (SPD), şi a servit drept model
pentru întreaga mişcare muncitorească europeană.
Urmând acest model, se vor constitui, în ultimele decenii ale secolului al

XIX‑lea şi în prima parte a secolului XX, numeroase partide de masă. E
vorba despre partide de stânga, care îşi spun „socialiste” sau „muncitoreşti”
şi care apar în Franţa şi Spania (1879), Bulgaria (1891), Italia şi România
(1893), Marea Britanie şi Australia (1901), Luxemburg (1902) etc. Toate
sunt forma
ţiuni croite pentru a reprezenta nu elitele, ci proletarii, marea masă a

lucrătorilor „din fabrici şi uzine”, cum se spunea până nu demult. Ele vor
cunoaşte în sânul lor dezbateri aprinse despre căile de luare a puterii, având
de ales între revoluţie şi reformă.
Partidele de masă au trei caracteristici.

Prima dintre acestea este efortul semnificativ de recrutare. Spre deosebire
de partidele de elite, cele de masă îşi propun să atragă zeci sau sute de mii
de persoane. Înainte de Primul Război Mondial, în Germania, SPD va
depăşi un milion de membri. Este vorba, în general, despre partide care
încearcă să atragă
un număr semnificativ de aderenţi pentru a le permite exprimarea politică.

De ce? Pentru că partidele de masă consideră că părţi semnificative din
societate nu au o reprezentare politică.
Din punctul de vedere al organizării, ele vor spori categoriile de militanţi şi

aderenţi, pe care Pierre Bréchon le distingea zicând că „aderent este acela
care plăteşte cotizaţia necesară pentru a fi membru de partid”, în timp ce
„militantul nu se mulţumeşte cu plata cotizaţiei, el mai şi acţionează

benevol”.
Tot partidele de masă sunt şi primele care vor lupta, inclusiv în România,
pentru adoptarea votului universal, ca soluţie pentru scoaterea maselor din
starea lor de minorat. Având un număr foarte mare de membri, partidele de
masă vor fi silite săşi asume un rol pedagogic: şi‑au propus educarea
membrilor, instruirea lor pentru a‑i transforma din simpli aderenţi în
militanţi şi propagandişti, adică în persoane capabile să difuzeze idei
politice.
Partidele de masă sunt organizaţiile care inventează propaganda sau, cum se

spune astăzi, comunicarea. Propaganda caracterizează în zilele noastre toate
organizaţiile politice, nu doar pe cele de stânga.
Fiind alcătuite din mulţi membri, aceste formaţiuni vor reinventa şi

modalitatea de finanţare a unei organizaţii politice: dacă partidele de elite se
bazau
126

pe averile personale ale notabililor, întrucât aceştia erau oameni înstăriţi,
partidele de masă se vor baza pe cotizaţie, o sumă mică de bani, percepută
însă
de la un număr mare de persoane.
În al doilea rând, structura partidelor de masă va fi una foarte rigidă.
Duverger sublinia, de altfel, că structura face diferenţa între cele două tipuri
de organizaţii, nu numărul aderenţilor. În cazul despre care vorbim,
structura este de la bun început creată după modelul statului modern. Ar fi
mai exact să
spunem „copiată” după acest model.
Urmând principiul separaţiei puterilor, partidele de masă îşi vor amenaja un

executiv, un legislativ şi o instanţă judecătorească. Executivul este echipa
desemnată să asigure direcţia partidului. Aceasta va fi organizată la nivel
naţional, şi nu în funcţie de o înrădăcinare locală, aşa cum se întâmpla în
partidul de notabili. Conducerea executivă a partidului asumă ceea ce în
cadrul statului asumă guvernul.
Partidul de masă îşi va constitui şi un echivalent al legislativului, care va

purta numele „congres”, fiind reunit, la fel ca un Parlament, pe baza unei
cote de reprezentare a membrilor din diversele filiale. Corpul deliberativ va
tranşa în privinţa programului, a strategiilor şi a tacticilor partidului în
perioada pre‑ şi postelectorală. Congresul va desemna echipa de conducere,
tot aşa cum într‑un stat legislativul învesteşte echipa guvernamentală. Nu va
mai conta dominaţia asupra unui fief, asupra unei filiale, ci câştigarea
încrederii congresului.
Partidele de masă vor inventa şi un corespondent al puterii judecătoreşti,

aşa‑numitele curţi de onoare sau comisii etice, abilitate să judece felul în
care membrii respectă deciziile luate de executivul partidului.
Acest tip de organizaţie este cu totul nou. De altfel, primele lucrări

consacrate partidelor politice, indiferent că e vorba despre cele ale lui
Roberto Michels, Moisei Ostrogorski sau Max Weber, sunt stimulate de
apariţia acestor modalităţi inedite de organizare politică.
În fine, ultima trăsătură a partidelor de masă este principiul subordonării

vârfului faţă de baza partidului. Membrii de rând controlează liderii. De ce?
Explicaţia ţine de o decizie importantă luată de unele dintre partidele de

masă.
Este vorba despre decizia de a participa la competiţia politică, văzută ca o

alternativă la revoluţie.
Din momentul în care un partid de masă trimite reprezentanţi în Parlament,

adică intră în lumea considerată „coruptă” a democraţiei moderne, aleşii săi
sunt văzuţi ca nişte persoane expuse unei contaminări. Contaminarea cu
ideile burgheze. Cine frecventează Parlamentul trebuie controlat, pentru ca
nu cumva să fie „contaminat” cu ideile burgheze. Aşa apare ideea
controlului bazei asupra vârfului. Ideea va fi înscrisă în statutele partidelor
de masă, dar ulterior va fi adoptată şi de partidele de dreapta.
partidele
127
Exemple de partide de masă sunt, aşa cum am amintit deja, organizaţiile

socialiste de pretutindeni. Unele au intrat azi în criză: aşa sunt Partidul
Socialist Francez, al cărui candidat la prezidenţiale a obţinut în 2017 doar
6,3%, sau Partidul Democrat din Italia, care a ieşit la scrutinul din 2018
abia pe locul al treilea, la 10 puncte în spatele Mişcării 5 Stele şi 15 după
Liga Nord. Cea mai mare cădere a înregistrat‑o PASOK din Grecia, ajuns la
5‑6% la ultimele scrutine, după ce a dominat decenii la rând viaţa politică
de la Atena.
În altă ordine de idei, trebuie menţionat că, pornind de la cazul partidelor de

masă, Michels, unul dintre autorii menţionaţi, a sesizat naşterea unei noi
oligarhii, cea a liderilor de partid, un fenomen pe care‑l considera de ordin
psihologic: „Oligarhia derivă, să spunem aşa, din transformările psihologice
prin care trec personalităţile conducătoare din partid în cursul vieţii lor. Mai
mult, oligarhia depinde de psihologia organizaţiei înseşi, adică de
necesităţile tactice şi tehnice care rezultă din consolidarea fiecărui agregat
politic disciplinat. Redusă la această expresie concisă, legea sociologică
fundamentală a partidelor politice (termenul «politică» fiind utilizat aici în
semnificaţia sa cea mai largă) poate fi formulată astfel: partidul este o
organizaţie care produce dominaţia celor aleşi asupra celor care aleg, a
celor mandataţi asupra mandatarilor, a delegaţilor asupra celor care
deleagă. Cine spune organizaţie spune oligarhie”.
Deşi un autor contemporan precum Herbert Kitschelt îl critică, pentru că
nu ar fi luat în seamă competiţia din sânul partidelor şi disputa dintre

facţiuni, Michels rămâne unul dintre spiritele cele mai pătrunzătoare care
s‑au aplecat asupra partidelor.
„Cine spune organizaţie spune oligarhie” (Roberto Michels).
Duverger
Tipologia lui Duverger – care opune partide de masă şi partide de

notabilităţi –
a fost contestată. Unii i‑au reproşat că a generalizat o situaţie valabilă mai

degrabă pentru Franţa decât pentru mai multe ţări, în vreme ce alţii l‑au
acuzat că face doar un tablou istoric, fără a lua în seamă evoluţiile recente
din lumea partidelor.
Una dintre cele mai importante priveşte chiar numărul de membri: Mair şi
van Biezen au pus în evidenţă fenomenul pornind de la cazul a 20 de ţări
128
europene. De pildă, între 1980 şi 1998, în Marea Britanie scăderea a fost de

peste 850 000 de membri, în Norvegia şi Italia numărul a scăzut la jumătate,
iar în Austria au rămas 1 milion de membri de partid în 1999, cu 400 000
mai puţin decât în urmă cu două decenii. În unele ţări, afilierea a sporit: e
vorba despre Portugalia, Slovacia, Grecia şi mai ales Spania.
În România, cele mai importante două partide din ultimele trei decenii au
raportat o creştere a efectivelor: Partidul Naţional Liberal declara în 2007
la Registrul Partidelor că are 116 134 de membri, pentru ca patru ani mai
târziu să ajungă la 131 908, în vreme ce Partidul Social Democrat susţinea
în 2011 că are 409 833, iar după doi ani – că a crescut la 509 511.
Formaţiunile nouapărute după ce legea a permis constituirea partidelor cu
doar trei membri au efective mult mai mici. Astfel, la un an de la apariţie,
Uniunea Salvaţi România avea mai puţin de 2 000 de membri, pentru ca în
2018 să ajungă la 5 000.
Astăzi, în literatura politologică se vorbeşte despre noi tipuri de partide.
Ele ar fi o expresie a societăţii europene postbelice, în care individualismul

şi modernizarea au condus la slăbirea identităţilor partizane (Rachel K.
Gibson şi Andrea Römmele). Din punctul de vedere al organizaţiilor
politice, ar fi vorba despre aşa‑numitul catch‑all party, despre partidul de
alegători, despre partidul birocratic‑profesional şi despre partidul‑cartel. Pe
rând, câteva cuvinte despre fiecare.
„Partidele îşi mută atenţia de la membrii de partid şi activiştii proprii spre

exterior, adică spre votanţi” (Rachel K. Gibson, Andrea Römmele).
Catch‑al party
Aşa‑numitul catch‑all party a fost definit de Otto Kirchheimer. Formula

este tradusă în franceză prin parti attrape‑tout. În română, fie se foloseşte
formula englezească, vorbindu‑se despre partid catch‑all, fie se spune
„partidul atrage‑tot”.
În viziunea lui Kirchheimer, acest partid se deosebeşte de tipurile clasice, în

primul rând de partidul de masă, în măsura în care îşi propune nu atât să
reprezinte interese articulate la nivelul societăţii, interese ale grupurilor
sociale, cât să seducă electoratul: „Abandonând încercările de încadrare
intelectuală
şi morală a maselor, partidul s‑a întors mai mult spre scena electorală,
încercând
partidele
129
să înlocuiască eficacitatea cu un public mai larg şi un succes electoral mai

rapid”.
Trebuie notată, mai întâi de toate, diferenţa dintre a seduce şi a reprezenta.
În al doilea rând, merită să fie reţinut că, potrivit acestei lecturi, în ultimele
decenii, partidele nu şi‑ar mai fi propus să decupeze la nivelul societăţii un
grup social ale cărui interese să le reprezinte, ci şi‑au îndreptat atenţia către
ansamblul electoratului. De aici şi numele catch‑all. Este vorba despre
partide care se uită în toate direcţiile, căutând să obţină sprijinul oricărui
alegător.
Jean Baudouin afirmă că o asemenea vânătoare de voturi este semnul

profesionalizării organizaţiilor politice. În această logică, partidele nu mai
sunt legate de grupuri sociale, ci de indivizi care votează. E triumful
individualismului.
Partidul atrage‑tot nu mai e în acest sens purtătorul unui program politic

precis, ci cultivă eclectismul şi ambiguitatea. Dacă vrei să obţii sprijinul
oricărui alegător, nu mai poţi fi precis. Când trebuie să spui lucruri
seducătoare pentru membri foarte diferiţi ai societăţii, eşti silit să
abandonezi coerenţa pe care o aveau partidele de masă şi chiar – într‑o bună
măsură – cele de elite.
Este evident că apariţia partidelor de acest fel este determinată în mare

măsură de influenţa publică tot mai puternică, începând cu mijlocul anilor
şaizeci, a mass‑media, în special a televiziunii. Seducţia mediatică devine
principala preocupare a partidelor. Spaţiul public e transformat dintr‑un
spaţiu al deliberării, cum spunea Jürgen Habermas, într‑un spaţiu al
spectacolului, în care chiar sensul vocabulelor „public” şi „publicitate” se
schimbă.
O răsturnare spectaculoasă priveşte activismul politic, care – dacă e să
subscriem observaţiilor făcute de Morris Fiorina – ar fi motivat ideologic în

mult mai mare măsură decât material: „sindicalizarea sectorului public,
legile cu privire la conflictul de interese, schimbările din cultura politică, ca
şi alţi factori au diminuat recompensele materiale pentru activismul de
partid şi stimulentele asociate compromiterii principiilor abstracte în
vederea menţinerii beneficiilor materiale”.
„Partidul de integrare a maselor, produs al unei perioade cu diviziuni de

clasă puternice şi cu structuri confesionale impuse, s‑a transformat într‑un
partid‑atrage toţi cetăţeni ” (Otto Kirchheimer).
„Profesionalizarea universului politic transformă marile partide în maşinării

puternice, a căror acţiune e în mare parte dedicată culegerii sufragiilor şi
cuceririi majorităţii electorale” (Jean Baudouin).
130
Partidul de alegători
O organizaţie foarte apropiată de catch‑all party este partidul de alegători.
Numele a fost dat de Jean Charlot, care a analizat evoluţia formaţiunilor

politice din Franţa, în special a uneia care se numea, până acum câţiva ani,
Rassemblement pour la République (RPR). Acest partid a fost fondat în
1976
de Jacques Chirac, care era în acel moment primarul Parisului şi care avea
să
devină în 1995 preşedintele Franţei. La alegerile din 2002, între cele două
tururi ale scrutinului prezidenţial, RPR s‑a rebotezat Union pour une
Majorité Présidentielle (UMP), care ulterior şi‑a schimbat numele:
acronimul UMP a rămas, dar acoperea alt nume – Union pour un
Mouvement Populaire. Din 2015 formaţiunea are un nou nume, Les
Républicains.
Studiind RPR, Jean Charlot a descoperit că această formaţiune avea o

structură foarte interesantă, pentru că, la fel ca un partid de tip catch‑all,
partidul de alegători caută să obţină un sprijin cât mai larg de la indivizi
situaţi în diverse părţi ale corpului social, care nu mai sunt legaţi de o
anumită condiţie socială. Vreau să citez un fragment din Charlot cre descrie
această formă de organizaţie: „El nu are o concepţie şi nici o esenţă elitiste.
E popular. Iată de ce partidul de alegători nu respinge manifestările de
masă, chermezele, toate formele acţiunii politice la care partidele de
notabili refuză să se gândească şi care par rezervate partidelor de militanţi”.
Aş adăuga că, spre deosebire de partidul catch‑all, partidul de alegători

tinde să reproducă structura generală a societăţii, atât în corpul de militanţi,
cât şi în cel de votanţi. Partidul de alegători este in micro societatea.
„Spre deosebire de partidul de notabili sau de cadre, partidul de alegători

admite fără rezerve democraţia de masă, solidaritatea de grup şi respinge
individualismul liberal” (Jean Charlot).
Partidul electoral‑profesional
Un alt tip de partid recent este cel numit de Angelo Panebianco

„electoral‑profesional”, apropiat, ca formulă de agregare, de catch‑all party.
El este, ca şi acesta, un partid postideologic, în măsura în care nu mai e
legat de o anumită
viziune a unui grup social.
Spre deosebire de partidele clasice, în cel electoral‑profesional organizarea,

conducerea şi, cum se zice astăzi, managementul politic sunt asigurate mai
partidele
131
degrabă de profesionişti şi consultanţi decât de militanţi. Partidul

electoral‑profesional este un tip de organizaţie în care militanţilor
tradiţionali, legaţi de anumite valori şi crezuri ideologice, li se substituie
persoane profesioniste care gestionează partidul ca pe oricare altă
organizaţie, adică asumând sarcini specifice. Mitul tehnocratic e reînsufleţit.
Partidul politic îşi schimbă, în acest sens, natura: el nu mai e legat de o

birocraţie a militanţilor, aşa cum fusese concepută în sânul partidelor
socialiste şi apoi, sub influenţa acestei viziuni, în restul partidelor. Partidul
încredinţează
responsabilitatea gestionării resurselor de care dispune unor consultanţi,

care îl apropie, în acest sens, de o organizaţie în cadrul căreia parcursul de
carieră
contează mai mult decât ideologia, iar finanţarea nu se face prin intermediul
cotizaţiilor, ci mai curând cu sprijinul unor grupuri de interes.
„Diferenţa dintre birocraţi şi profesionişti ne poate ajuta să izolăm două
ideal‑tipuri de partid: partidul birocratic de masă şi partidul

electoral‑profesional” (Angelo Panebianco).
Partidul‑cartel
În fine, câteva cuvinte despre un tip de formaţiune politică definită pentru

prima dată în 1995 de Peter Mair şi Richard Katz – aşa‑numitul
partid‑cartel sau partid guvernamental. Într‑un articol din revista Party
Politics, care a suscitat o amplă discuţie, cei doi autori au arătat că, la
începutul anilor şaptezeci ai secolului XX, a apărut un nou tip de
organizaţie partizană.
Pentru Katz şi Mair există o succesiune a formelor de articulare a partidelor

politice: astfel, dacă secolul al XIX‑lea este dominat aproape în întregime
de partidele de cadre, dacă între 1880 şi 1960 scena politică este ocupată în
diverse societăţi de partidele de masă, imediat după al Doilea Război
Mondial îşi face apariţia partidul descris de Kirchheimer sub numele de
„partid catch‑all” , suprapunându‑se deci parţial istoriei partidelor de masă.
După 1970, fără a anula existenţa partidelor catch‑all, ci intrând oarecum în
competiţie cu acestea, la fel cum partidele de masă intraseră în competiţie
cu partidele de notabilităţi, îşi face apariţia partidul‑cartel. Acesta produce,
spun Katz şi Mair, o simbioză între stat şi partid. Partidul‑cartel apare în
condiţiile erodării clivajelor clasice şi contestării ideologiilor.
De fapt, ceea ce e contestat este chiar relaţia dintre partid şi societate.
Pentru Katz şi Mair, din secolul al XIX‑lea până astăzi s‑au succedat mai
multe
132
relaţii între partide şi societate. Astfel, primele partide – cele de elite – sunt
organizaţii care reprezintă în acelaşi timp statul şi societatea civilă. În
viziunea celor doi autori, partidele de cadre ilustrează o situaţie în care
parţiala suprapunere a societăţii civile şi a statului este dublată de apariţia
unei forme de reprezentare care recuperează ceva din suprapunerea între
stat şi societatea civilă, rămânând, de asemenea, mai degrabă ancorată în
societatea civilă, chiar dacă, aşa cum vă spuneam, partidul de cadre are un
număr mic de membri.
Partidele de masă, create într‑un al doilea val al organizării politice, sunt

pentru Katz şi Mair în situaţia cu totul diferită în care se proiectează pe ele
înseşi şi funcţionează ca o conexiune între stat şi societatea civilă, într‑o
epocă
în care acestea sunt separate în mod foarte net. Cu alte cuvinte, partidele de
masă sunt o legătură între societate şi stat.
Al treilea tip de partide, cele numite catch‑all, se înscriu, pentru Katz şi

Mair, într‑o altă logică. Ele joacă un alt rol, au o altă funcţie, fiind un soi de
agenţi ai statului în faţa societăţii. Partidele de acest fel, în mod paradoxal,
pe de o parte, transmit cererile dinspre societate către stat, aşa cum se
întâmpla şi în cazul partidelor de masă, dar, pe de altă parte, reprezintă
interesele birocraţiei de stat în faţa societăţii. Partidele catch‑all, spun cei
doi autori, apără
opţiunile politice ale birocraţiei de stat în faţa societăţii, fiind deci parţial
integrate în stat. Funcţionând mai degrabă într‑o logică a statului decât
într‑una a societăţii, aceste partide caută, aşa cum vă spuneam, să obţină
sprijin de la orice cetăţean, pentru a apăra, de fapt, în faţa societăţii
opţiunile birocraţiei.
Efectul secund al acestei situaţii este, potrivit lui Katz şi Mair, stabilitatea
politică, pentru că asemenea partide sunt profund conservatoare.
În fine, partidul‑cartel face ultimul pas în dinamica societate civilă‑stat,

pentru că el se integrează complet în stat. Partidul‑cartel produce fuziunea
între societatea civilă şi stat, pentru că devine o parte integrantă a statului.
El se confundă cu birocraţia statului, în măsura în care un asemenea partid
dă competiţiei electorale un sens foarte restrâns, acela de mijloc care
permite dobândirea accesului la resursele furnizate de stat. Competiţia
electorală nu mai este o ocazie de a exprima diverse opţiuni ale societăţii, ci
doar o oportunitate pentru ca grupuri organizate să‑şi dispute accesul la
resursele de care dispune statul.
În noile democraţii, aşa cum a remarcat Ingrid van Biezen, dependenţa

partidelor de subvenţiile de stat e şi mai pronunţată decât în cele
consolidate:
„Prezenţa finanţării publice are un impact esenţial asupra organizaţiei de

partid în noile democraţii: mai precis, ea a întărit în mod decisiv relaţiile
dintre partid şi stat [...] De fapt, dependenţa financiară de subvenţiile
publice este în aşa fel configurată încât statul devine – cel puţin din punct
de vedere formal –
singurul finanţator important al activităţii partidelor”.
partidele
133
Indiferent de societatea în care apar, partidele sunt legate exclusiv de logica
statului, pentru că ele nu‑şi mai propun să reprezinte societatea, ci să
acapareze mijloacele aflate la dispoziţia statului.
Dar de ce partid‑cartel? Pentru că, într‑o asemenea viziune, formaţiunile

politice cad de acord în mod tacit să exploateze aceste resurse, cooperând,
dincolo de diferenţele pe care le afirmă, la consolidarea fuziunii statului şi a
organizaţiilor politice. Aceste coluziuni interpartizane produc o cartelizare a
formaţiunilor politice care acaparează statul şi ajung să trăiască exclusiv de
pe urma subvenţiilor publice.
Marca distinctivă a partidului‑cartel este întreţinerea lui din subvenţiile

publice. Complet absorbit de stat, acest partid e desprins de societate.
Cartelizarea dezavantajează, evident, orice nou‑venit, orice outsider, pentru
că partidele acaparează spaţiul public. În viziunea lui Katz şi Mair, apariţia
partidelor‑cartel explică demobilizarea semnificativă a electoratelor din
democraţiile consolidate, pentru că, nemaifiind preocupate de reprezentarea
societăţii, ci tinzând doar să acapareze resursele publice, aceste partide nu
mai reuşesc să mobilizeze cetăţenii. Partidele‑cartel sunt preocupate doar de
stat şi de resursele publice, nu de cetăţeni.
Pierre Martin consideră că o consecinţă a cartelizării e şi apariţia – în anii

optzeci – a aşa‑numitei „clase politice”, ca urmare a unei profesionalizări
impuse de creşterea complexităţii activităţii parlamentare Un alt efect al
cartelizării ar fi discreditarea partidelor. Ea are efecte atât de nefaste asupra
organizaţiilor partizane, încât unele dintre acestea, aşa cum releva Susan
Scarrow, gândesc relaţionarea cu posibilii membri în termeni de reducere a
costurilor şi de sporire a beneficiilor: „Un mod de a face mai atrăgătoare
calitatea de membru de partid este creşterea beneficiilor rezervate exclusiv
membrilor, [...] indiferent că este vorba despre reduceri de grup pentru
produse comerciale sau despre un acces prioritar la evenimente speciale
(politice şi apolitice). Se pot oferi informaţii suplimentare cu privire la
politică
(ziare, acces parolat la site‑uri) sau se poate crea un sentiment de acces

privilegiat la oamenii politici (reuniuni de partid la care participă figuri
politice locale şi naţionale)”.
„Partidul‑cartel e caracterizat de interpenetrarea partidului cu statul şi, de
asemenea, de un model de coluziune interpartizană” (Peter Mair, Richard
Katz).
134
Partidocraţia
În încheiere, vreau să menţionez un alt termen folosit pentru a descrie

simbioza dintre partide şi stat. E vorba despre „partidocraţie”, termen creat
iniţial, aşa cum preciza Blondel, cu referinţă la situaţia din Belgia, Austria
şi Italia, dar a cărui utilizare a fost extinsă la alte ţări europene, inclusiv la
România.
Partidocraţia – afirma acelaşi Blondel – este „invadarea statului de către

partide”. Ea are o influenţă majoră asupra relaţiei dintre organizaţiile
partizane şi societate: în loc să satisfacă aşteptările cetăţenilor, partidele
satisfac o clientelă.
Într‑un studiu publicat la mijlocul anilor 2000, Römmele, Farrell şi Ignazi

afirmau că, deşi „partidele se adresează în mod vădit tuturor cetăţenilor, ele
caută să răsplătească o clientelă specifică, din pricina faptului că resursele
pe care le pot extrage şi utiliza nu sunt nelimitate şi, prin urmare, nu pot fi
distribuite tuturor; în acest context, politica nu mai e un răspuns la cerinţele
cetăţenilor, ci e bazată pe recompensă”.
„Partidocraţia e o simbioză între cei care reprezintă (partidele) şi cei care

conduc (guvernul sau serviciul public)” (Jean Blondel).
1. Autorul distincţiei între partide de notabili (cadre) şi partide de masă este:

a. Maurice Chevalier;
b. Maurice Druon;
c. Maurice Duverger.
2. Scopul unui partid, spunea Max Weber, este ca liderul lui să fie ales,
astfel încât: a. să fie implementat programul de guvernare;
b. să îşi promoveze colegii în demnităţi publice; c. să fie trimişi în opoziţie

alţi politicieni.
3. Otto Kirchheimer a definit conceptul de
a. catch‑al party;
b. partid‑cartel;
c. partid de alegători.
partidele
135
4. În România postcomunistă au fost înscrise la tribunal: a. 3 000 de partide;
b. 80 de partide;
c. peste 400 de partide şi alianţe.
5. Structura partidelor de masă este:
a. rigidă;
b. suplă;
c. fie suplă, fie rigidă.
6. Câţi membri trebuie să aibă un partid în Letonia?
a. maximum 2 000;
b. minimum 200;
c. minimum 20.
7. Reunirea comitetelor electorale şi a fracţiunilor parlamentare a dus la

apariţia: a. statului de drept;
b. partidelor;
c. Curţii Constituţionale.
8. Partidul suedez Centerpartiet şi cel finlandez KESK sunt: a. comuniste;
b. liberale;
c. social‑democrate.
9. Opoziţia dintre stânga şi dreapta a apărut:
a. în America, separând democraţii de federalişti; b. în România,

separându‑i pe liberali de conservatori; c. în Franţa, distingându‑i pe
monarhişti de adversarii regelui.
10. Jean Charlot considera că partid mic este cel care: a. e clasat în alegeri
pe locul al treilea;
b. e clasat mai jos de locul al treilea;
c. are mai puţin de 2% la un scrutin.
136
A. Poate fi un partid neutru?
B. E bine ca statul să finanţeze formaţiunile politice sau este preferabil ca

finanţarea să provină doar din cotizaţii?
C. În ce măsură cartelizarea partidelor îl protejează pe cetăţean?
D. E just ca un partid să fie desfiinţat întrucât nu a reuşit să aibă aleşi în trei

rânduri de alegeri succesive?
E. E mandatul reprezentativ mai greu de asumat decât cel imperativ?

F. Ce sens are expresia „clasă politică” în România?
G. E oare cartelizarea partidelor inevitabilă?
H. Comparaţi Frontul Salvării Naţionale cu alte formaţiuni politice apărute

în fostele ţări comuniste la începutul anilor nouăzeci.
I. Comentaţi argumentul lui Giovanni Sartori: „dacă un partid nu este o

parte, este un pseudopartid, iar dacă un întreg este identificat doar cu un
partid, este un pseudoîntreg”.
J. Contează numărul de membri fondatori mai mult decât ideologia în

definirea imaginii unui partid?
Referinţele folosite în conferinţa despre partide
Jean BAUDOUIN, Introducere în sociologia politică, traducere de Iolanda

Iaworski, Amarcord, Timişoara, 1999 [1998], p. 223.
Ingrid van BIEZEN, Political Parties in New Democracies. Party

Organization in Southern and East‑Central Europe, Palgrave, Macmillan,
2003, pp. 212‑214.
Jean BLONDEL, „Party government, patronage, and party decline in

Western Europe”, în Richard GUNTHER, José Ramón MONTERO, Juan J.
LINZ (ed.), Political Parties.
Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, 2002, pp.
233‑234.
Norberto BOBBIO, Dreapta şi stânga, traducere de Michaela Şchiopu,

Humanitas, Bucureşti, 1999 [1995], pp. 53‑55.
Frédéric BON, Jean‑Paul CHEYLAN, La France qui vote, Hachette, Paris,

1988, p. 35.
Pierre BRÉCHON, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea,

Adina Barvinschi, Eikon, Cluj‑Napoca, 2004 [1999], pp. 164‑165.
Jean CHARLOT, „Faut‑il interdire les petits candidats?”, Projet, nr. 87,
1974, pp. 837‑841.
Jean CHARLOT, Le phénomène gaulliste, Fayard, Paris, 1970, pp. 63‑66.
Pascal CLÉMENT, Les partis politiques minoritaires aux États‑Unis, Le

Palatine, Paris, 2000, pp. 63144.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, PUF, Paris, 1996, pp. 291‑342.
Mattei DOGAN, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din

România, Editura Partidului Social‑Democrat, Bucureşti, 1946, pp. 5‑6.
partidele
137
Anthony DOWNS, An Economic Theory of Democracy, Harper and

Brothers, New York, 1957.
Maurice DUVERGER, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976

[1951], pp. 117, 119‑121, 129.
Morris P. FIORINA, „Extreme Voices. A Dark Side of Civic Engagement”,

în Theda SKOCPOL, Morris P. FIORINA (ed.), Civic Engagement in
American Democracy, The Brookings Institute Press, 1999, p. 410.
Stan STOICA, Dicţionarul partidelor politice, articolul „Partidul

Liber‑Schimbist”, Meronia, Bucureşti, 1993, pp. 62‑63.
Stephen FISHER, The Minor Parties of the Federal Republic of Germany.

Toward a Comparative Theory of Minor Parties, Martinus Nijhoff, Haga,
1974.

traducere şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007 [2003], p. 243.
Bruno FULIGNI, Votez fou! Candidats bizarres, utopistes, chimériques,

mystiques, marginaux, farceurs et farfelus. De 1848 à nos jours, les élus
auxquels vous avez échappé, Éditions Horay, Paris, 2007.
Marcel GAUCHET, „Dreapta şi stânga. Despre organizarea dualistă a

societăţilor contemporane”, traducere de Alina Ţarălungă, Secolul 21, nr.
4‑9/2005, pp. 55 şi 67.
Rachel K. GIBSON, Andrea RÖMMELE, „Political communication”, în

Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press,
2008, pp. 478‑
479, 481.
Jürgen HABERMAS, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu

asupra unei categorii a societăţii burgheze, traducere şi notă
biobibliografică de Janina Ianoşi, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 [1962],
pp. 52‑53.
Jean‑Louis HAROUEL, „Inégalité”, în Frédéric ROUVILLOIS, Olivier

DARD, Christophe BOUTIN (coord.), Le dictionnaire du conservatisme,
Cerf, Paris, 2017, p. 466.
Émilie van HAUTE, Nicolas SAUGER, „Partis politiques et systèmes

partisans”, în Yves DÉLOYE, Jean‑Michel DE WAELE (coord.), Politique
comparée, Bruylant, Bruxelles, 2018, p. 581.
Keith HITCHINS, România. 1866‑1947, traducere din engleză de George

G. Potra şi Delia Răzdolescu, ed. a III‑a revăzută şi adăugită, Humanitas,
Bucureşti, 2003
[1994], p. 432.
Gille IVALDI, „Partidele liberale scandinave”, în Pascal DELWIT,

Liberalisme şi partide liberale în Europa, traducere din franceză de Radu
Carp, Alexandra Ionescu, Filou Morar, Cristian Preda, Cornelia Runceanu,
Silvia Marton şi Miruna Tătaru‑ Cazaban, postfaţă de Cristian Preda,
Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002], p. 166.
Otto KIRCHHEIMER, „The Transformation of West European Party
Systems”, în Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political
Parties and Political Development, Princeton University Press, Princeton,
1966, p. 184.
Herbert KITSCHELT, „Citizens, Politicians and Party Cartellization:

Political Representation and State failure in Post‑communist Democracies”,
European Journal of Political Research, vol. 37, 2000, pp. 153‑154.
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER, „The Origin and

Development of Political Parties”, în idem (ed.), Political Parties and
Political Development, Princeton University Press, New Jersey, 1966, pp. 6,
9.
138
Annie LAURENT, Bruno VILLALBA (coord.), Les petits partis. De la

petitesse en politique, Harmattan, Paris, 1997.
Maryland, 1981, p. 127.
Peter MAIR, „The Electoral Universe of Small Parties in Postwar Western

Europe”, în ferdinand MÜller‑ROMMEL, Geoffrey PRIDHAM (ed.), Small
Parties in Western Europe. Comparative and National Perspectives, Sage
Publications, Londra, 1991.
Peter MAIR, Richard S. KATZ, „Party Organization, Party Democracy, and

the Emergence of the Cartel Party”, în Peter MAIR, Party System Change.
Approaches and Interpretation, Oxford University Press, New York, 2004,
pp. 106‑108.
Peter MAIR, Ingrid van BIEZEN, „Party Membership in Twenty European

Democracies”, Party Politics, vol. 7, nr. 1, 2001, pp. 5‑21.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Presses de
SciencesPo, Paris, 2018, pp. 76‑77.
Roberto MICHELS, Political Parties: A Sociological Study of the

Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, traducere de Eden şi Cedar
Paul, Batoche Books, Kitchener, 2001 [1911], pp. 240‑241.
P.P. NEGULESCU, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, 1994 [1926],

p. 74.
Moisei OSTROGORSKI, La démocratie et les partis politiques, texte alese

şi prezentate de Pierre Rosanvallon, Seuil, Paris, 1979 [1903], p. 37.
Angelo PANEBIANCO, Political Parties: Organization and Power,

Cambridge University Press, Cambridge, 1988 [1982], p. 264.
Jeremy PAXMAN, Animalul politic, traducere de Caterina Preda, Nemira,

Bucureşti, 2005 [2003], pp. 19‑20.
Jean‑Benoît PILET, Emilie van HAUTE, Criteria, Conditions, and

Procedures for Establishing a Political Party in the Member States of the
European Union, study for the European Parliament’s Committee on
Constitutional Affairs, 2012, pp. 10, 15‑35.

urmat de două

Mihaela Czobor, Iulia Motoc, Camil‑Alexandru Pârvu, Cristian Preda,
[1992], p. 56.
Cristian PREDA, 25 de ani şi câteva sute de partide, Baroque Books and

Arts, Bucureşti, 2015, p. 6.
Andrea RÖMMELE, David M. FARRELL, Piero IGNAZI, Political Parties

and Political Systems: Concept of Linkage Revisited, Praeger, Westport,
Connecticut, Londra, 2005, p. 30.
Giovanni SARTORI, Partide şi sisteme de partide, traducere de Sergiu

Gherghina şi George Jiglău, CA Publishing, Cluj‑Napoca, 2011 [1976], pp.
3, 66.
Susan SCARROW, Political Parties and Democracy in Theoretical and

Practical Perspectives. Implementing Intra‑party Democracy, National
Democratic Institute for International Affairs, 2005, pp. 14‑15.
Daniel‑Louis SEILER, La politique comparée, Armand Colin, Paris, 1982,

p. 120.
Daniel‑Louis SEILER, Clivages et familles politiques en Europe, Éditions

de l’Université Libre de Bruxelles, 2011, p. 14.
Max WEBER, Staatssoziologie, Duncker & Humboldt, Berlin, 1956, p. 53.
Votul
Votul oferă ştiinţei politice o materie abundentă, deoarece el dă sens acţiunii

partidelor. Cum se explică acest fapt? Aşa cum am văzut, partidul este o
invenţie modernă, un fragment din istoria parlamentarismului, iar alcătuirea
parlamentelor depinde de vot. Ceea ce este interesant de remarcat de la bun
început este faptul că votul nu a fost întotdeauna legat de democraţie.
Tragerea la sorţi
Până târziu, în secolul al XVIII‑lea, procedura asociată democraţiei era

tragerea la sorţi. Aceasta a fost folosită efectiv până târziu, în Renaştere, în
republicile italiene, aşa cum remarca, între mulţi alţii, Guy Hermet. Nu că
votul n‑ar fi existat şi el din vechime: un volum recent, coordonat de
Christophe le Digol, Virginie Hollard, Christophe Voilliot şi Raphaël Barat,
urmăreşte cum a fost folosit acesta în Antichitatea romană sau în cadrul
unor ordine religioase din Evul Mediu.
Semnificaţiile atribuite votului, respectiv tragerii la sorţi erau însă foarte

diferite de ceea ce au devenit ele în epoca modernă. De pildă, grecii antici
nu legau votul de deliberare (întrucât democraţia era directă), ci de
magistraturi sau, cum se spune astăzi, de executiv.
Pe de altă parte, aşa cum observa Bernard Manin, tragerea la sorţi n‑a fost
folosită doar în democraţia ateniană, ci şi în regimuri republicane „care
acceptaseră o anumită participare a cetăţenilor la putere, refuzând s‑o
rezerve unui monarh ereditar”. Ea era, spunea Manin, o modalitate de
„selectare a autorităţilor şi de distribuire a responsabilităţilor”, nu o
modalitate de legitimare.
Teoria politică, de la Aristotel până la Montesquieu, a definit democraţia ca

regim al egalităţii şi a susţinut că egalitatea e cel mai bine realizată prin
recursul la tragerea la sorţi, întrucât acesta nu depinde de voinţă. În schimb,
votul era considerat caracteristic aristocraţiei, deoarece, fiind expresia unei
separări sau a unei alegeri, introduce o inegalitate.
Votul a ajuns să fie asociat cu democraţia abia în secolul al XVIII‑lea,

atunci când – sublinia Guy Hermet – „parlamentarii englezi, ca şi
constituţionaliştii
140
americani sau revoluţionarii francezi, s‑au grăbit să dea uitării procedura

egalitaristă, preferând‑o pe cea electorală, inegalitară, ca unic instrument
legitim de selectare a deţinătorilor autorităţii”. În ultimele două secole,
democratizarea a instituit votul ca mecanism fundamental de legitimare.
Tragerea la sorţi nu a dispărut cu totul din peisajul politic. Ea a rămas un

complement al alegerii: e folosită, de pildă, în situaţiile, foarte puţin
probabile, în care trebuie departajaţi doi competitori aflaţi într‑o egalitate
perfectă. Aşa stau lucrurile în privinţa alegerii directorului general al
UNESCO. Acolo se recurge la următorul sistem: fiecare ţară afiliată la
organizaţie dispune de câte un vot şi se organizează patru tururi succesive
de scrutin cu absolut toţi candidaţii înscrişi. Dacă niciunul nu obţine
majoritatea, are loc un al cincilea tur, la care participă doar primii doi
clasaţi. În caz de egalitate între aceştia, se trage la sorţi învingătorul.
În alte cazuri, tragerea la sorţi priveşte amenajarea practică a votării: în
România, de pildă, comisia electorală e alcătuită din judecători, desemnarea
acestora fiind făcută prin extragerea numelor din coş.
În ultimele două decenii, tragerea la sorţi a fost reabilitată, pornind de la

ideea că alegerile au devenit „arhaice” şi că e nevoie de o adaptare la noile
împrejurări istorice. De fapt, democraţia a fost mereu legată de o anumită
cultură: „în Atena, ea s‑a format pornind de la cuvântul rostit. [...] În

secolele al XIX‑lea şi XX, de la cultura cuvântului imprimat”. E teza lui
David van Reybrouck, care a devenit celebru pentru un eseu în care pleda în
favoarea unui regim ce combină alegeri şi tragere la sorţi.
Aceasta a început să fie integrată în procesele politice. În Islanda, în 2014, a

fost demarată o revizuire a Constituţiei folosind un colectiv alcătuit din 33
de deputaţi şi 66 de cetăţeni traşi la sorţi. În primăvara anului 2019,
Emmanuel Macron propunea crearea unui „Consiliu al participării
cetăţeneşti”, alcătuit din 150 de cetăţeni, care să se ocupe de „tranziţia
ecologică”.
„Sufragiul cu ajutorul sorţilor ţine de democraţie, iar cel făcut prin alegeri,
de aristocraţie” (Montesquieu).
„În ciuda unei credinţe larg răspândite, tragerea la sorţi nu a fost folosită
doar în democraţia ateniană. [Ea] este, în mod incontestabil, o procedură
care nu implică intervenţia voinţei umane şi nu e o expresie a

consimţământului” (Bernard Manin).
„Azi, comunicarea e foarte rapidă, descentralizată şi creează o nouă formă
de autonomie. Ce democraţie îi corespunde?” (David van Reybrouck).
votul
141
De la cenzitar la universal
În ultimele două secole, votul a evoluat de la forma sa restrânsă, cenzitară,
la aşa‑numitul vot universal. El este, în acest sens, o realitate construită, nu
dată
(Alain Garrigou). Evoluţia a fost lentă, fiindcă s‑a pornit de la un corp

electoral foarte restrâns: în 1846, cu doi ani înainte de primul exerciţiu de
vot universal, peste 80% dintre deputaţii francezi erau aleşi cu mai puţin de
200 de voturi.
În general, extinderea s‑a făcut progresiv. În Marea Britanie, sa realizat prin

legile din 1832, 1867, 1884 şi 1918. Pierre Martin observa că principala
justificare a sistemului cenzitar era că „sufragiul trebuia să fie rezervat celor
care, bogaţi fiind, erau independenţi material, care erau competenţi, pentru
că
fuseseră educaţi, şi care – proprietari fiind – erau spirite conservatoare”.
La noi, aşa cum am arătat într‑un articol publicat în 2018 şi din care preiau
următoarele paragrafe din această secţiune, votul a fost cenzitar de la 1831
până
la sfârşitul primei conflagraţii mondiale. Iniţial, statutul social juca un rol

determinant în configurarea dreptului de vot. Primii alegători, aşa cum apar
în Regulamentul Organic, sunt exclusiv boieri. Existau, de fapt, două clase
de votanţi, corespunzând celor două categorii de aleşi: pentru boierii de
rangul I votau cei care aparţineau acestei trepte înscrise în arhondologie, iar
pentru aşa‑numiţii deputaţi „duprin judeţe” sau, cum li se spunea în
Moldova, „ţinutaşi”, votanţi erau „cei mai însemnaţi boieri”, toţi trebuind să
fie „pământeni sau împământeniţi”. Numărul total era mic: la scrutinele din
1831 (Ţara Românească) şi 1832 (Moldova) participă 799 de boieri.
Condiţia de „boier” – dar fără vreo diferenţă de rang – rămâne cea mai
importantă în definirea alegătorilor divanelor ad‑hoc din cele două
Principate.
Ei i se adaugă alte câteva condiţii, într‑o reglementare ce combină statut

social, proprietate şi profil profesional pentru a fabrica votanţi care – spre
deosebire de boieri – sunt indirecţi, în două sau chiar trei trepte: „stareţii şi
administratorii mânăstirilor”, „preoţii”, „proprietarii” (de teren, dar şi de
case), „ţăranii clăcaşi”, „persoanele care desfăşoară o profesiune liberală”,
„negustorii recunoscuţi”, „şefii breslelor de meşteşugari”. Un an mai târziu,
anexa electorală
a Convenţiei de la Paris reduce tipurile de alegători la două – unii sunt

direcţi şi alţii indirecţi –, iar condiţiile de îndeplinit nu mai sunt bazate pe
ierarhie socială, ci pe un nivel al venitului funciar şi un nivel al capitalului
funciar, industrial sau comercial. Tot la 1858, vârsta de vot scade de la 30,
prag fixat în 1831, la 25 de ani.
În 1864, plebiscitul organizat de Cuza impune noi categorii, şi mai simple: e

alegător primar cine plăteşte o anumită „dare” (diferenţiată în funcţie de
mediul rural sau urban), iar alegători direcţi sunt „toţi românii care vor avea
142
un venit de 100 de galbeni”. Pentru această din urmă clasă se acordau

scutiri, beneficiarii fiind preoţii, avocaţii, medicii, inginerii, arhitecţii,
institutorii. Sunt excluşi de la orice tip de vot, în afară de străini, servitorii
cu simbrie şi faliţii nereabilitaţi, o condiţie care va rămâne înscrisă în legile
româneşti până târziu, în perioada interbelică. Sistemul cenzitar e deja în
funcţiune. Numărul votan
ţilor era deja de alt ordin: la votul pentru Statutul Desvoltător al Convenţiei
de la Paris, ca şi la votul pentru confirmarea înscăunării lui Carol I, vin
peste 680 000 de cetăţeni.
Legea din 1866 şi forma ei revizuită din 1884 împart electoratul în patru,
respectiv trei „colegii”, în funcţie de venitul funciar şi nivelul impozitului
plătit. Definiţia cetăţeanului era legată de condiţia fiscală, listele electorale
indicând în dreptul fiecărui cetăţean „locul unde îşi plătesce dările până la
împlinirea censului cerut, precum şi natura acestor dări”, cum se preciza în
articolul 36 al legii din 1866. Colegiile rămâneau înscrise într‑o anumită
geografie socială, trimiţând – fie şi parţial – la oraş sau la sat. Legea
îngăduia unor persoane chiar şi alegerea între un vot indirect dat într‑o
comună rurală
şi unul direct, în oraş. Disproporţionalitatea sistemului cenzitar era majoră.
Tudor Drăganu observa că numărul deputaţilor desemnaţi în colegii era

invers proporţional cu numărul electorilor care făceau parte din acestea, cei
care votau indirect fiind cei mai numeroşi şi desemnând de două ori mai
puţini deputaţi decât cei din colegiul întâi. Corpul electoral va depăşi în
1905 pragul de 1 milion de cetăţeni. Din 1866, vârsta minimă cerută pentru
a se putea exprima politic devine 21 de ani şi aşa va rămâne până în 1938.
„Când votul era cenzitar, el era perceput ca o funcţie, rezervată celor bogaţi,
şi nu ca un drept pentru toţi” (Pierre Martin).
„Înainte de a fi un şablon în care poţi turna materie, rolul de alegător a fost

construit. [...] Atenţi la modul în care alegătorii fac alegerea, uităm adeseori
că alegerea l‑a făcut pe alegător, adică a fabricat un rol social definit de un
ansamblu de atribuţii şi de norme de conduită” (Alain Garrigou).
Masculin şi feminin
Pe de altă parte, trecerea la votul universal a fost afectată de diviziunea de

sex, adică mai întâi s‑a trecut la un vot deschis tuturor bărbaţilor adulţi şi
abia apoi votul a fost accesibil şi femeilor.
Există, ce‑i drept, şi unele ţări, nu foarte multe, în care votul universal nu a
fost afectat de această discriminare. Aşa sunt Islanda şi Luxemburg, care
trec
votul
143
în 1915, respectiv 1919 la un vot universal fără restricţii. În general însă nu

s‑a întâmplat aşa. Societăţile au practicat diferenţierea.
Prima ţară care instituie în 1848 un vot universal deschis bărbaţilor este
Franţa. Urmând acest model, revoluţionarii valahi includeau în Proclamaţia
de la Islaz următorul principiu: „Popolul român dă înapoi la toate stările
dreptul cel vechi de a avea reprezentanţi în Generala Adunare, decretă de
azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a
fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică
să‑i dea dreptul de a fi ales”. Pe acest temei este croit la Bucureşti un
proiect de constituire a unei adunări cu 250 de deputaţi, câte unul pentru
fiecare 10 000 de cetăţeni, în acel moment Valahia având circa 2,5 milioane
de locuitori. Alegerile încep chiar în vara lui 1848, însă nu sunt duse la
capăt, pentru că puterea revolu
ţionară nu avea capacitatea de a organiza un scrutin. Kogălniceanu va scrie

un proiect de Constituţie şi pentru moldoveni, stipulând în articolul 6 că toţi
românii de 21 de ani au drept de vot, chiar dacă – adăuga el – numai o parte
îl vor exercita deocamdată (Dan Berindei), iar în Transilvania are loc un
proces asemănător, aşa cum o vădeşte o plângere a românilor din Sighişoara
adresată
lui Şaguna (Cornelia Bodea).
Revenind la evoluţia generală a votului, să spunem că Franţa este un caz

exemplar pentru separaţia despre care vorbeam, deoarece femeile nu capătă
acest drept decât în 1944. În România, votul universal masculin este

instaurat în 1919, în timp ce femeile votează pentru prima dată la alegerile
legislative din 1946. Ele votaseră deja la alegerile locale în 1929, ca şi la
scrutinul general din 1939 ţinut în baza Constituţiei lui Carol al II‑lea. În
acest al doilea caz, exprimarea opţiunilor a fost supusă unor restricţii
profesionale foarte severe, valabile atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei,
aşa cum am arătat în Rumânii fericiţi (2011).
Există ţări europene care au trecut foarte târziu la votul feminin: Elveţia
abia în 1976, Portugalia în 1974 (Peter Mair). În unele cazuri, diferenţa de
timp dintre acordarea dreptului de vot pentru bărbaţi, respectiv pentru femei
este foarte mică. În Olanda, bărbaţii capătă dreptul de vot în 1917, iar
femeile doi ani mai târziu, în vreme ce în Australia diferenţa e de un an
(1901, respectiv 1902).
După dobândirea dreptului de vot, femeile au început o altă bătălie, cea
pentru poziţii elective (Pippa Norris). E o bătălie purtată şi azi. Unul dintre
instrumentele folosite este paritatea. Un exemplu e cel francez: începând
din 2001, partidele din Hexagon sunt obligate să asigure alternanţa
femei‑bărbaţi pentru demnităţi politice la nivel local, naţional, ca şi pentru
aleşii în Parlamentul European. În alte câteva ţări europene, există cote
pentru femei. La noi, legea interzice să depui o listă fără vreo femeie.
144
Există ţări în care asemenea lucruri sunt de neimaginat: de pildă, Arabia

Saudită nu acordă nici măcar azi drept de vot femeilor. În 2018, regele a
consimţit să le acorde dreptul de a şofa şi de a asista la meciuri de fotbal.
Până la recunoaşterea unei identităţi politice mai e mult...
„Toţi românii, în vârstă de 21 ani, având întrebuinţarea driturilor ţivile, sunt

alegători ai representanţilor la obşteasca Adunare [...]. Legea electorală, pe
cât se va putea, va urma a se întinde asupra tuturor moldovenilor” (Mihail
Kogălniceanu).
„Datele‑cheie ale evoluţiei noastre electorale sunt 1831, când pentru prima
oară s‑a recurs la vot pentru a alcătui o adunare cu rol deliberativ, 1919,
când a avut loc trecerea la scrutinul universal masculin, şi 1946, când s‑a
deschis accesul necondiţionat al femeilor la exprimarea voinţei politice”
(Cristian Preda).
„Deceniile recente au fost martorele unei creşteri a cererilor de incluziune şi

de consolidare a poziţiilor ocupate de femei în urma alegerilor, precum şi a
revendicărilor de manifestare ale minorităţilor etnice” (Pippa Norris).
Analfabeţii şi alţi excluşi
Sexul nu a reprezentat singura restricţie care a afectat votul. Interdicţia

rasială
e foarte cunoscută – fiindcă atât cazul Statelor Unite, cât şi cel sud‑african
au fost larg dezbătute în cultura populară –, aşa că nu voi insista asupra
chestiunii.
Azi interdicţia aceasta odioasă a dispărut.
Analfabetismul a fost până târziu un motiv de excludere atât de la vot, cât şi

de la depunerea candidaturii. Numeroase ţări i‑au exclus pe cei care nu ştiau
carte: aşa s‑a întâmplat în Italia până în 1912, în Australia până în 1950 şi în
ţările din America Latină până târziu, în anii şaptezeci ai secolului XX.
Ideea generală era aceea că democraţia reclamă capacitatea de a scrie şi de a

citi, cum spunea Leo Strauss. Încet‑încet, această filosofie a fost
abandonată.
Azi au drept de vot şi analfabeţii. În unele locuri, cum e Italia, ei sunt totuşi
descurajaţi, fiindcă legea electorală le cere alegătorilor să scrie ei înşişi
numele candidatului pe care‑l susţin. În alte locuri, neştiutorii de carte sunt
ajutaţi: de pildă, în ţări africane precum Gabon sau Madagascar, buletinele
electorale conţin şi fotografiile candidaţilor, uşurând astfel exprimarea
preferinţelor.
Practicile electorale dezvoltate în ultimele două secole au dus la o

reglementare foarte fină şi a candidaturilor. În orice sistem de vot există
restricţii
votul
145
nu doar pentru votanţi, ci şi pentru cine vrea să candideze. Cvasigenerale –
fiind inventate, de altfel, foarte devreme – sunt interdicţiile pe motiv de

condamnare judiciară. Există însă şi o lectură etică în definirea obstacolelor
puse în calea unor candidaţi potenţiali: aşa, de pildă, în România, până la al
Doilea Război Mondial, falimentul sau implicarea în jocuri de noroc
excludeau şi de la vot, şi de la candidaturi. În zilele noastre, candidaturile
sunt condiţionate în multe feluri: există unele ţări – precum Franţa sau
România –
în care li se cere candidaţilor să strângă semnături de la aleşi, respectiv de la

cetăţeni, dar şi unele – cum e Kazahstan – unde persoana care vrea să
candideze la funcţia supremă trebuie să treacă un test de limbă maternă. În
2019, un candidat pe nume Zhumatai Aliev a fost exclus după ce a făcut 19
greşeli de scriere.
„Orice elector ştie că democraţia modernă se menţine sau se prăbuşeşte

datorită capacităţii de a scrie şi de a citi” (Leo Strauss).
Excepţia europeană
Din secolul al XIX‑lea încoace, votul a cunoscut o extindere de la forma

cenzitară la scrutinul universal, fără restricţii de gen, rasă sau condiţie
intelectuală.
În ultimele decenii s‑a mai întâmplat ceva, şi anume o amenajare a dreptului

de vot în context european, nu doar naţional. Despre ce este vorba?
După 1945, aşa cum se ştie, democraţiile europene mai vechi sau mai
recente au început un proces de integrare. Acesta a condus la apariţia unei
noi forme de cetăţenie şi a unui tip nou de sufragiu. În 1992, Tratatul de la
Maastricht afirma următoarele: „Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean
al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru”. Cetăţenia
europeană este una adăugată celei naţionale. Nu o exclude pe aceasta, ci
decurge din ea, conferind şi un anumit număr de drepturi.
Între ele, un drept de vot configurat într‑un mod special. El nu poate fi

asumat în alegerile naţionale, exercitându‑se în schimb în cele locale,
respectiv în alegerile europene. Amenajările practice nu sunt însă peste tot
aceleaşi.
Din 1979, deputaţii europeni sunt aleşi prin vot direct, conform unor moduri
de scrutin foarte diferite de la ţară la ţară, aşa cum au arătat David Farrell şi
Roger Scully. De pildă, regula d’Hondt e folosită în 13 state membre, iar
Hare în trei. Cei doi autori subliniau de asemenea diferenţele mari în
privinţa reprezentării femeilor, subiectul tratat adineauri: astfel, dacă 58%
dintre deputaţii
146
suedezi aleşi în 2004 erau femei, iar luxemburghezii trimiteau jumătate

bărbaţi şi jumătate femei, în Malta şi Cipru erau votaţi doar bărbaţi.
Pentru străinii europeni, dreptul de vot în alegerile locale n‑a fost câştigat
uşor: de pildă, în Germania, Curtea Constituţională a respins o cerere pe
această temă venită de la Hamburg şi din Schleswig‑Holstein, decizia fiind
corectată în momentul aderării Germaniei la Tratatul de la Maastricht
(Seyla Benhabib). În schimb, în alte state membre, precum Danemarca,
Olanda, Irlanda, Suedia sau Finlanda, dreptul de vot poate fi exercitat la
alegerile locale de către toţi străinii, indiferent dacă sunt sau nu membri ai
Uniunii. În aceste ţări, alegerile locale nu exclud străinii nici de la vot, nici
de la eligibilitate. În Belgia şi Spania, în schimb, dreptul de vot acordat
străinilor exclude dreptul de a fi ales, iar în Portugalia dreptul de vot este
acordat celorlalţi europeni, ca şi altor străini, dacă sunt lusofoni (Catherine
Haguenau‑Moizard).
Din 2007 încoace, cetăţenii europeni pot vota şi la noi la alegerile locale, ca
şi la scrutinul pentru PE, caz în care renunţă să voteze în propria lor ţară.
Legea 33 din 2007 descrie aşa‑numitul alegător comunitar: „orice cetăţean

al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are
dreptul de a alege în România pentru Parlamentul European, având
domiciliul sau reşedinţa în România”. Cetăţeanul definit astfel are şi dreptul
de a fi ales în România pentru PE.
Excepţia europeană a deschis calea constituirii unor structuri politice

diferite de partidele naţionale. Este vorba despre aşa‑numitele „partide
europene”, în fapt reţele de formaţiuni politice care rămân, ca şi partidele
clasice, strâns legate de logica electorală, de nevoia producerii şi susţinerii
unor candidaturi, dar şi de logica parlamentară, întrucât ele îşi bazează
activitatea în primul rând pe „grupurile” sau „facţiunile” constituite în sânul
Parlamentului European, din deputaţi cu aceeaşi sensibilitate politică
proveniţi din orice stat al UE.
O facţiune trebuie să îndeplinească un anumit număr de condiţii: ca să se

constituie, are nevoie de minimum 25 de deputaţi, proveniţi din cel puţin 7
state membre.
„Orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într‑un stat membru şi care
nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la
alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care îşi are
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acelui stat” (Tratatul Uniunii
Europene).
„Construcţia Uniunii Europene a condus la diferenţierea crescândă între

resortisanţii statelor membre consideraţi cvasinaţionali şi resortisanţii din
state‑terţe care rămân în afara comunităţii politice” (Catherine
Haguenau‑Moizard).
votul
147
Secretul
Multe aspecte ale votului sunt create, aşa cum arăta Pierre Martin, în
ultimele două secole. Unul dintre acestea, extrem de important, este
caracterul secret al opţiunii alegătorului. Deşi acest lucru pare astăzi straniu,
iniţial votul era conceput ca o procedură prin excelenţă publică.
Jean‑Louis Boursin aminteşte că pentru Montesquieu sufragiul trebuia să
fie public, iar secretizarea votului a presupus, din vremea Revoluţiei

Franceze până azi, şi un act de curaj.
Vă propun iarăşi un exemplu din istoria noastră electorală. Regulamentul

Organic, în baza căruia s‑a votat de la 1831 până la 1848, prevedea că
fiecare boier alege doi deputaţi, în văzul tuturor: ipochimenul, zicea textul
legii, „va scri sau iscăli ori va pune pe altul să le scrie sau să le iscălească
[numele]
înnaintea tuturor celorlalţi”.
Opţiunea trebuia manifestată corporal. Oamenii votau, reuniţi într‑o sală
sau în aer liber, ridicându‑se în picioare sau pur şi simplu grupându‑se în

funcţie de opţiune. Dau un exemplu de la 1848, dintr‑o scrisoare a
pictorului Rosenthal către C.A. Rosetti în care e vorba despre alegerile
ţinute la Giurgiu:
„S‑a trecut la vot. Cei pentru au mers la dreapta, cei contra la stânga”.
Se întâmplă aşa şi astăzi în alegerile primare americane, în unele dintre

state, unde nu se folosesc buletine, ci se preferă o asemenea exprimare
făţişă
a opţiunilor. La fel se întâmplă şi în Parlamentul European, într‑un caz

foarte precis: atunci când un deputat introduce, în şedinţa plenară, un
amendament oral, el poate fi blocat dacă 40 de colegi de‑ai săi se ridică în
picioare, manifestându‑şi deci în mod fizic opoziţia. O variantă a acestei
practici vechi este votul prin ridicarea mâinii.
Treptat însă, votul a fost amenajat ca o procedură din ce în ce mai privată,

dacă vreţi, şi anume împrumutând un aspect esenţial al spaţiului privat –
caracterul secret. În plus, votul a devenit o procedură exprimată nu
corporal, ci în scris, iar astăzi chiar electronic. Această trecere de la votul
public la cel secret a presupus inventarea buletinelor de vot, a urnelor şi a
cabinelor de vot.
Urna nu e doar un obiect, ci şi un simbol (Christophe Voilliot). Ea are,

observau Yves Déloye şi Olivier Ihl, o dimensiune funerară care trimite cu
gândul la Antichitate. Termenul se impune în Franţa abia după 1870: până
atunci se folosiseră alte expresii – „cutie pentru scrutin”, „cutie de vot” sau
„cutie destinată primirii voturilor”.

Cabinele, menţiona Pierre Martin, au fost utilizate prima dată în Australia,
în statul Victoria, la 1856. Crettiez et alii menţionează că ele au început să
fie folosite în 1872 şi de britanici, în 1877 de belgieni, în 1890 de
autorităţile din Statele Unite, iar din 1913 de cele din Franţa. În principiu,
cabinele îl protejează
pe alegător – dar şi pe candidat – de o posibilă comercializare a opţiunilor.

În
148
schimb, cum reaminteau Crettiez et alii, Sartre considera cabina un soi de

invitaţie la trădare: „Cabina de vot îi spune fiecăruia dintre noi: nu te vede
nimeni, nu depinzi decât de tine, tu vei hotărî în singurătate şi pe urmă poţi
să‑ţi ascunzi hotărârea sau să minţi”.
Buletinul se impune ca un instrument care asigură individualizarea

exprimării opţiunii, iar cartela de vot este sinonimă cu abstractizarea
deplină a opţiunii.
„La origine, votul era aproape întotdeauna public, chiar dacă utilizarea
buletinelor e o practică foarte veche, cunoscută deja de către romani, care le
numeau tabel a, de unde şi numele legilor tabelare din 139, 136 şi 129
î.Chr.”
(Pierre Martin).
„Articolul 16 al Constituţiei revoluţionare din 24 iunie 1793 prevedea că un

cetăţean poate vota fie spunând pe cine alege, fie folosind un buletin: să iei
un buletin era, în acele împrejurări, un act de eroism” (Jean‑Louis Boursin).
„Votul este secret. Alegătorul votează în ghereta închisă” (Decret‑lege din

16 noiembrie 1918).
„Urna a devenit simbolul major şi aproape unic al alegerii reprezentanţilor

de către popor” (Christophe Voilliot).
Obligativitatea
Aproape simultan cu secretizarea, votul a fost definit ca un act obligatoriu

pentru cetăţean. Dar dacă secretizarea a reuşit, votul fiind astăzi, cel puţin
de iure, pretutindeni secret, nu acelaşi lucru se poate afirma despre
obligativitate.
Există, ce‑i drept, state, inclusiv în Europa – Belgia, Bulgaria, Cipru, Grecia
şi Luxemburg –, în care votul este obligatoriu. Dar participarea rămâne
uneori la cote scăzute. De pildă, la alegerile europene din 23‑26 mai 2019,
peste 80%
dintre belgieni şi luxemburghezi au mers la urne; în schimb, participarea

grecilor a atins 58%, a ciprioţilor, 45%, iar a bulgarilor, 32,8%.
Votul a fost obligatoriu şi în România în perioada interbelică, sub influenţa

modelului belgian, care era atunci foarte admirat la noi. Obligativitatea îşi
are explicaţia într‑o concepere a votului ca datorie socială. Progresul
individualismului a făcut însă ca obligaţia să fie văzută ca o constrângere,
ceea ce explică
reţinerea majorităţii societăţilor de a practica un vot obligatoriu.
l‑au propus în România postdecembristă mai mulţi politicieni, dar şi Andrei

Pleşu, care‑l apăra afirmând că există constrângeri care, „practicate cu
înţelepciune, pot fi şi formative”.
votul
149
„Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui

Mitică. Un pic de legiferare n‑are cum să‑i strice” (Andrei Pleşu).
Votul indirect
Procesul electoral poate fi organizat în mai multe trepte. În secolul al

XIX‑lea, era amenajat în două sau mai multe etape, deoarece în numeroase
ţări – inclusiv în România – votul a fost mai întâi, pentru multe categorii de
cetăţeni, unul indirect. Se proceda, altfel spus, la alcătuirea unui corp
electoral tot mai restrâns, prin discriminarea alegătorilor, unii dintre aceştia
votând doar pentru desemnarea unor reprezentanţi, singurii care alegeau
apoi în mod efectiv. Primii erau numiţi alegători primari, iar ceilalţi,
alegători direcţi.
Astăzi, votul indirect – sau votul cu mari electori – este rar. El este însă
foarte cunoscut, deoarece e utilizat în cea mai urmărită competiţie politică,

şi anume în cursa pentru preşedinţia americană. Este vorba despre alegeri în
cadrul cărora cetăţenii nu desemnează în mod direct preşedintele, ci votează
la nivelul fiecărui stat pentru un număr de „mari electori”; aceştia se
întâlnesc apoi într‑un colegiu care îl desemnează pe şeful statului şi care,
chiar dacă nu se află sub povara unui mandat imperativ, votează precum
majoritatea alegătorilor din statul său. Aşa e cutuma.
Indirect e şi votul pentru preşedintele Germaniei sau pentru senatorii

francezi. În primul caz, colegiul electoral, care cuprinde deputaţi din
Bundestag şi reprezentanţi ai landurilor, a avut între 804 şi 1 324 de
membri. Pentru senatorii francezi votează circa 150 000 de persoane –
deputaţi, consilieri generali şi regionali –, numărul de mandate fiind
proporţional cu populaţia fiecărui departament, aşa cum preciza François
Bastien, care menţiona şi influenţa redusă a Senatului. În schimb, Camera
superioară germană – Bundesrat – are puteri însemnate (Thomas Saalfeld).
„Exceptând procedura de revizuire constituţională, în privinţa căreia e pe

picior de egalitate cu Adunarea Naţională, Senatul nu poate să blocheze
guvernarea” (François Bastien).
„În Germania, Bundesrat e o Cameră puternică, ce dispune de o putere de

codecizie împreună cu Bundestag‑ul în numeroase domenii” (Thomas
Saalfeld).
150
Un tur, două sau mai multe

Organizarea secvenţială a votului s‑a păstrat în schimb sub forma alegerilor
în tururi succesive, în încercarea de a degaja o majoritate. În cvasitotalitatea
cazurilor, este vorba despre două tururi, acest mod de scrutin fiind utilizat în
alegerile prezidenţiale – prima ţară care a aplicat acest tip de scrutin a fost
Austria – şi uneori la cele legislative sau la locale.
În România, votul în două tururi a fost folosit la alegerile pentru primari

(între 1992 şi 2008), ca şi la toate scrutinele prezidenţiale. Poţi câştiga
funcţia supremă dacă reuneşti în primul tur jumătate plus unul dintre
alegătorii de pe listele electorale sau, într‑un al doilea tur, dacă ai
majoritatea opţiunilor exprimate, indiferent de câţi cetăţeni vin la urne. În
noiembrie 2007, s‑a organizat un referendum care cerea cetăţenilor români
să‑şi spună opinia despre folosirea unui scrutin majoritar în două tururi şi la
alegerea deputaţilor şi a senatorilor.
Peste 80% dintre participanţii la consultarea populară au fost de acord cu

propunerea, dar referendumul n‑a fost validat, fiindcă participarea abia a
depăşit jumătate din necesarul cerut de lege.
În două ţări, căutarea majorităţii absolute nu este limitată de un anumit

număr de tururi. Într‑adevăr, alegerile prezidenţiale din Seychelles şi
Namibia sunt organizate într‑un număr nelimitat de etape. Regula electorală
impune repetarea alegerilor până în momentul în care se constituie o
majoritate la urne.
În practică, trebuie spus că în ambele ţări alegerile au fost câştigate din turul
întâi...
Nici alegerea Papei nu are o limită de tururi de scrutin. Ea nu e simplă,

fiindcă se cere o majoritate de două treimi plus un vot (Jean‑Louis Boursin).
Ioan Paul al II‑lea s‑a gândit că e bine să limiteze la 30 numărul de

încercări, după care desemnarea să se facă recurgând la majoritate simplă.
Benedict al XVI‑lea a anulat această decizie.
„Principiul general al scrutinului uninominal în două tururi este simplu:

dacă
un candidat nu obţine majoritatea absolută a voturilor în primul tur, se
organizează un al doilea, când e de ajuns o majoritate relativă” (Pierre
Martin).
„Scrutinul în două tururi permite exprimarea electorală a întregului spectru

politic şi/sau ideologic al unei ţări, fiindcă primul tur „eliberează” corpul
electoral, îngăduindu‑i să voteze după preferinţe chiar pentru candidaţii
prezidenţiali marginali” (Thanassis Diamantopoulos).
votul
151
Candidaturile multiple
În evoluţia votului din ultimele două secole, obligativitatea e departe de a fi

singura modalitate care nu s‑a impus. Au mai fost şi altele. De pildă,
candidaturile multiple: în unele ţări o persoană putea candida în mai multe
circumscripţii în cadrul aceluiaşi scrutin.
Inventat la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, sistemul candidaturilor multiple

avea drept scop testarea popularităţii. Aşa cum reaminteşte Pierre Martin,
campionul absolut este un personaj cu un rol foarte interesant în Revoluţia
Franceză, Boissy d’Anglas, care a câştigat în 1797 alegerile în 77 din cele
100
de circumscripţii în care şi‑a depus candidatura. În Franţa, sistemul a fost

interzis începând cu 1889.
Acest tip de vot s‑a folosit şi în România. În sistemul electoral din perioada
interbelică, numărul candidaturilor multiple a fost însă limitat la două (între
1919 şi 1926) şi la patru (între 1926 şi 1937). Dacă un candidat câştiga în
mai multe circumscripţii, legea îl obliga să aleagă, iar dacă acesta nu o
făcea, Adunarea hotăra prin vot pe cine reprezintă.
Candidaturile multiple sunt astăzi interzise de majoritatea sistemelor

electorale. Interdicţia nu vizează posibilitatea de a candida în cadrul a două
alegeri diferite care se ţin simultan: aşa s‑a întâmplat şi în România, atunci
când erau suprapuse alegerile legislative şi cele prezidenţiale, unii candidaţi
la alegerile pentru funcţia supremă – precum Emil Constantinescu şi Ion
Iliescu în 1996 –
figurând şi pe listele unor partide în cadrul competiţiei pentru Parlament.
„Deputatul sau senatorul ales în mai mult de o circumscripţie în aceeaşi

Adunare este dator a declara opţiunea sa pentru circumscripţia pe care
voieşte a o reprezenta, până la zece zile de la verificarea titlurilor” (Legea
electorală din 1926).
Mandate rezervate
Un ultim aspect al amenajării votului despre care vreau să vorbesc, prezent

în mai multe democraţii, este aşa‑numitul sistem al locurilor rezervate. Este
vorba despre blocarea unui număr de mandate pentru anumite minorităţi
lingvistice, etnice sau religioase.
152
În sistemul românesc, din 1990 încoace, sunt rezervate locuri pentru

minorităţile naţionale recunoscute oficial şi care, spre deosebire de cea
maghiară, nu reuşesc să treacă pragul electoral. E un sistem unic în Uniunea
Europeană.
Franţa rezervă şi ea locuri la scrutinul european: legea impune ca trei dintre

deputaţii de la Strasbourg să fie aleşi în „teritoriile de peste mări”, câte unul
pentru insulele din oceanele Atlantic, Pacific şi Indian.
În Asia, India şi Pakistan, locurile rezervate privesc casta intuşabililor în

primul caz, respectiv nonmusulmanii în al doilea. În Noua Zeelandă şi în
Australia, locurile sunt rezervate pentru populaţia autohtonă.
Există un caz special de rezervare a locurilor – cel pentru partidele de

opoziţie! În Tunisia din vremea dictatorului Ben Ali, într‑un sistem dominat
de un partid prezidenţial, formaţiunilor de opoziţie li se rezerva un sfert din
mandate. Controlul autorităţilor presupunea un calcul făcut cu maximă
acribie: la alegerile din octombrie 2009, partidele de opoziţie au avut 53 din
cele 214 fotolii de deputat, adică 24,76%!
Şi mai special e cazul mandatelor rezervate pentru putere. La aşa ceva au

recurs comuniştii polonezi în vara anului 1989, când şi‑au blocat două
treimi din mandate, îngăduind Solidarităţii să intre în competiţie pentru
cealaltă treime (Pierre Martin).
„11 formaţiuni în 1990, 13 în 1992, 15 în 1996 şi câte 18 în 2000 şi 2004 au

profitat de prevederile generoase ale legislaţiei electorale care rezervă, în
principiu, câte un mandat fiecărei organizaţii a minorităţilor naţionale”
(Cristian Preda, Sorina Soare).
„Practica mandatelor rezervate a urmărit uneori obiective antidemocratice,

precum în Polonia, în 1989, unde comuniştii au monopolizat dreptul de a
candida în 299 din cele 460 de circumscripţii, de teamă să nu fie zdrobiţi
electoral de candidaţii Solidarităţii” (Pierre Martin).
Sistemul de vot
Votul este aşadar o procedură complexă. Iată de ce în teoria politică se

vorbeşte despre el în termeni de sistem.
Termenul acesta e controversat, afirma Thanassis Diamantopoulos, întrucât

desemnează fie „fundamentul filosofic al formei de reprezentare”, fie o
„formulă matematică utilizată pentru a transforma voturile în mandate”, fie,
„într‑un sens foarte larg, regimul electoral”.
votul
153
Doi autori care au scris pe această temă – Michael Gallagher şi Paul

Mitchell – au distins „formula electorală” de „reglementările electorale”,
acestea din urmă incluzând instituirea dreptului de vot, accesul egal la
competiţie, corectitudinea administrării scrutinului, transparenţa procesului
de numărare etc.
În interpretarea lui Arend Lijphart, există şapte mari componente ale unui
sistem de vot: „formula electorală, magnitudinea circumscripţiei, pragul
electoral, numărul total de membri ai corpului ce urmează a fi ales,
influenţa alegerilor prezidenţiale asupra alegerilor legislative, distribuţia
inechitabilă şi legăturile electorale dintre partide”.
Le voi comenta succint, nu înainte de a spune, împreună cu Gianfranco

Pasquino, că nu există un sistem perfect şi că „validitatea unui sistem
electoral se traduce în capacitatea de a urmări obiective definite în mod
explicit şi, în democraţie, susţinute de o aprobare cât mai generală”.
„Un sistem electoral în sensul strict al termenului ar fi formula matematică
şi celelalte condiţii tehnice (praguri de reprezentare, nivelul atribuirii

mandatelor, decupajul circumscripţiilor electorale etc.) care determină
transformarea voturilor în mandate” (Thanassis Diamantopoulos).
„Printr‑un sistem electoral înţelegem un set de reguli care structurează
modul în care voturile sunt exprimate în vederea alcătuirii unei adunări

reprezentative şi felul în care aceste voturi sunt mai apoi transformate în
mandate” (Michael Gallagher, Paul Mitchell).
Magnitudinea
Încep cu magnitudinea, lăsând formula electorală – cel mai însemnat

element al unui sistem de vot – la urmă. Magnitudinea circumscripţiei e
numărul de aleşi desemnaţi într‑o unitate electorală de bază. A nu se
confunda – spuneau şi Lijphart, şi Pasquino – cu numărul de alegători sau,
dacă e să folosim alt nume, cu corpul electoral!
Din punctul de vedere al magnitudinii există doar două posibilităţi:

circumscripţia cu un singur ales – sau uninominală – şi circumscripţia cu
mai mulţi aleşi – sau plurinominală. Uneori, numele circumscripţiei e
transferat întregului sistem: se vorbeşte, inclusiv la noi, despre „votul
uninominal”. Nu este corect, fiindcă magnitudinea e doar un element.
154
O circumscripţie este o alcătuire geografico‑politică: dincolo de numărul

persoanelor alese în cadrul ei, una sau mai multe, circumscripţia are o
dimensiune teritorială. Ea poate să fie foarte restrânsă – de pildă, să
cuprindă câteva străzi –, dar la fel de bine poate să fie foarte mare,
acoperind întreg teritoriul naţional. Circumscripţiile diferă de la scrutin la
scrutin. La noi, e circumscrip
ţie fie toată ţara (la prezidenţiale), fie judeţul (pentru legislative şi consiliile
judeţene), fie oraşul ori comuna (la alegerea primarilor şi a consiliilor
locale).
Să mai notăm că formulele electorale sunt puternic corelate cu

magnitudinea circumscripţiei.
„Magnitudinea unei circumscripţii electorale desemnează numărul de

candidaţi ce urmează a fi aleşi în circumscripţie” (Arend Lijphart).
„Magnitudinea unei circumscripţii influenţează în mod semnificativ

numărul de partide şi proporţionalitatea sistemului” (Cristian Preda).
Pragul electoral
Pragul este o limită definită în general sub formă procentuală, dar care
poate fi descrisă şi ca un număr absolut de mandate. Pragul electoral este
destinat să
împiedice fragmentarea corpului reprezentativ, fiind performanţa minimă pe

care o formaţiune politică trebuie să o obţină pentru a căpăta dreptul de a
trimite în mod efectiv deputaţi în forul reprezentativ.
Există diferenţe foarte mari între pragurile electorale din sistemele de vot
actuale (De Waele şi Magnette). Unele sunt foarte mici – în Olanda (0,67%)
sau Israel (1,5%) –, altele sunt foarte mari – în Turcia şi în Benin pragul
este de 10%. În Germania, Croaţia, Letonia, Cehia şi România, este de 5%.
În cazul nostru, se adaugă procente pentru coaliţii, care sunt obligate să
aibă, în funcţie de numărul partenerilor asociaţi, între 8% şi 10% din
voturile valabile exprimate.
Există, de asemenea, şi aşa‑numitele praguri alternative, care combină o

condiţie procentuală şi un număr absolut de mandate. Un asemenea prag a
funcţionat şi în România, la alegerile legislative din 2008 şi 2012: dacă nu
atingeau pragul de 5%, partidele aveau alternativa câştigării directe a şase
mandate la Camera Deputaţilor, respectiv a trei fotolii în Senat. Era o regulă
croită pentru minoritatea maghiară, dar de care ar fi putut profita şi alţii.

N‑a profitat nimeni.
votul
155
Pragul şi magnitudinea sunt două bariere care se completează.

Magnitudinea este, de fapt, tot un prag, dar care e implicit, nu explicit.
„Ca să nu fie prea uşor pentru partidele mici să câştige alegerile, toate ţările
care utilizează circumscripţii mari sau naţionale au instituit praguri minime
pentru reprezentare, definite în termenii unui număr minim de locuri
obţinute în circumscripţiile de nivel inferior şi/sau un procentaj minim din
totalul voturilor” (Arend Lijphart).
„Cvasitotalitatea ţărilor latino‑americane, Madagascar în Africa, Portugalia,

Irlanda, Elveţia şi Norvegia în Europa sunt ţări în care legile electorale nu
prevăd vreun prag” (Thanassis Diamantopoulos).
Rădăcina cubică şi echitatea
Un alt element al sistemului electoral este numărul total de membri ai

corpului care urmează a fi ales, numărul de reprezentanţi. În această
privinţă, există o variaţie destul de mare. Unele Parlamente au un număr
foarte redus de membri, 50‑60, altele au sute de aleşi. Trinidad are 36 de
deputaţi, în Islanda legislativul monocameral numit Althingi are doar 63, în
vreme ce Camera Comunelor de la Londra cuprinde, din 2010 încoace, 650
de membri.
În general, aşa cum notează Lijphart, se consideră că dimensiunea optimă
a corpului reprezentativ este egală cu rădăcina cubică din totalul populaţiei.
Nu este o lege în sensul propriu al termenului, pentru că în teoria politică nu

există legi precum în ştiinţele dure. E doar o regulă care decurge din
observarea atentă a istoriei democraţiilor cu tradiţie. Trebuie precizat că, în
cazul sistemelor bicamerale, acest calcul se face pentru Camera inferioară,
şi nu pentru cea superioară.
Un sistem electoral este configurat şi de modul în care alegerile preziden
ţiale le influenţează pe cele legislative – desigur, acolo unde avem de‑a face
cu preşedinţi, adică în republici. Această influenţă poate fi înţeleasă în chip
intuitiv. Dacă un scrutin care are la final un singur premiu şi un altul care
are câteva zeci sau sute de câştigători se ţin în acelaşi moment, este de la
sine înţeles că primul va concentra atenţia asupra lui, iar soarta partidelor va
depinde de competiţia dintre candidaţii prezidenţiali. În România
postcomunistă, cât timp cursa pentru Cotroceni şi cea pentru cele două
Camere au avut loc în aceeaşi zi, preşedintele decidea coaliţia majoritară.
Când ele au fost decuplate, influenţa scrutinului prezidenţial asupra
majorităţii s‑a diminuat semnificativ.
156
Un alt element al sistemului electoral este gradul de echitate al distribuţiei

mandatelor. Există, de fapt, în unele sisteme de vot, factori care introduc în
procesul de alocare a mandatelor perturbări serioase din punctul de vedere
al echităţii. Ca să determinăm acest grad de echitate trebuie să vedem ce
diferenţe există între procentele de voturi obţinute de un partid şi procentele
de mandate care îi revin în urma aplicării formulei electorale.
Legăturile electorale dintre partide sunt şi ele un aspect al sistemului: voi
vorbi despre acest subiect când vom ajunge la sistemele de partide şi la
influenţa formulelor electorale asupra tipurilor de democraţie.
„Pentru că preşedinţia este cel mai mare premiu politic care poate fi câştigat
şi pentru că numai partidele mari au şansa de a‑l câştiga, acestea au un
avantaj considerabil faţă de partidele mai mici, care tinde să se extindă şi
asupra alegerilor legislative” (Arend Lijphart).
Familiile de formule electorale
Spuneam adineauri că formula electorală este factorul cel mai important din
lista propusă de Lijphart. E firesc, fiindcă este vorba despre mecanismul
care transformă opţiunile cetăţenilor în locuri sau mandate.
Avem de‑a face cu un mecanism impus de evoluţia societăţilor moderne,

mai precis de sporirea semnificativă a numărului de alegători. Drept
consecinţă, apare problema „citirii” rezultatelor votului. Atunci când
votează câteva zeci de persoane, este relativ simplu să stabileşti cine e
câştigătorul. Dar când sunt mii, zeci ori sute de mii, milioane sau, uneori,
zeci de milioane de alegători, cum anume citeşti opţiunile lor şi cum le
transformi în mandate? Iată problema la care răspund formulele electorale.
Din milioane de voturi ele „fac”, în funcţie de dimensiunile corpului
legislativ, câteva zeci sau maximum câteva sute de mandate.
Există două mari familii de formule electorale. Folosim expresia „familii de

formule”, pentru că există numeroase amenajări ale sistemelor de vot, iar
unele dintre ele sunt „înrudite”. Nu e unul care să fie perfect. Împrejurările
şi culturile politice ale fiecărei comunităţi sunt decisive. Prima familie este
cea a formulelor majoritariste, cea de‑a doua a formulelor proporţionaliste.
Este vorba despre două mecanisme de transformare a voturilor în mandate

care sunt foarte diferite. Ele sunt purtătoarele a două filosofii complet
diferite
votul
157
şi influenţează felul în care interacţionează partidele şi, aşa cum vom vedea,
tipul de democraţie. Ce sunt formulele majoritariste, respectiv formulele
proporţionaliste?
„Formula electorală e formula matematică prin intermediul căreia, în

fiecare circumscripţie, rezultatul ieşit din urne şi care e exprimat în voturi e
tradus într‑o distribuţie a mandatelor între candidaţi şi între partidele aflate
în competiţie” (Jean‑Benoît Pilet, Lidia Núñez López).
„Nu există sistem electoral care să fie «în mod obiectiv» superior celorlalte”
(Thanassis Diamantopoulos).
„Dihotomia între reprezentarea proporţională şi sistemele majoritare şi

pluralitare cu circumscripţii uninominale este cea mai radicală linie de
demarcaţie în clasificarea sistemelor electorale” (Arend Lijphart).
Formula pluralitară
Voi începe cu formulele majoritariste, care sunt cele mai vechi, pentru că au
fost folosite mai întâi în sânul Bisericii, în Evul Mediu, şi apoi transferate în
spaţiul politic. În secolul al XIII‑lea, găsim o asemenea primă formulă
electorală pentru desemnarea reprezentanţilor comitatelor în Parlamentul de
la Londra.
Filosofia acestor formule este foarte simplă: într‑un scrutin majoritar,

câştigătorul ia totul. The winner takes all. Un asemenea scrutin are ceva
dintr‑o competiţie sportivă. Câştigă mandatul cine se clasează pe primul
loc. Indiferent de numărul voturilor obţinute, dobândeşte „premiul” cel care
a reuşit să‑i depăşească pe ceilalţi. Acest prim clasat poate deci să aibă
70%, dar şi – mai puţin probabil, însă nu imposibil – 25% din voturi. Al
doilea clasat şi cei care vin în spatele lui nu iau nimic. Subreprezentarea
partidului care iese pe locul al doilea la scară naţională poate fi foarte
amplă.
O a doua idee legată de scrutinul majoritar priveşte efectul pe care îl

produce. El asigură stabilitate, în măsura în care e proiectat să creeze
majoritate.
De aici i se trage şi numele. În fine, această formulă electorală e apreciată
pentru că personalizează relaţia alegătorilor cu alesul (Jean‑Marie

Denquin).
Un asemenea scrutin poate fi ţinut într‑un tur sau în două tururi. Cel care nu
are decât un tur se mai numeşte şi „scrutin pluralitar”, pentru că, într‑un
asemenea caz, aşa cum sugeram adineauri, nu se cere o majoritate ca să
câştigi.
E câştigător cel clasat pe primul loc. Scrutinul majoritar într‑un tur este
întâlnit
158
în Marea Britanie şi în fostele sale colonii devenite independente, începând

cu Statele Unite şi terminând cu India.
La noi, acest tip de scrutin s‑a folosit, în 2008 şi 2012, la alegerile pentru
preşedintele consiliului judeţean, dar şi la legislative, dacă intervenea
vacanţa unui loc de senator sau de deputat.
În general, astăzi acest tip de scrutin este organizat aproape peste tot în
circumscripţii cu un loc. În trecut însă, inclusiv în Anglia, era organizat în
circumscripţii plurinominale. Dacă, de pildă, circumscripţia avea două
locuri, câştigau mandatele primii doi clasaţi, indiferent de numărul de voturi
obţinute de aceştia şi de diferenţa dintre ei. În zilele noastre, doar Mauritius
mai păstrează această tradiţie.
Există mai multe ţări care organizează şi alegerile prezidenţiale într‑un

singur tur: aşa sunt, în Asia, Coreea de Sud şi Filipine, pe continentul
african, Gabon, Togo sau Malawi şi, în sfârşit, în America Latină, ţări
precum Mexic, Honduras, Costa Rica, Panama sau Venezuela.
Un exemplu ceva mai special al modului de scrutin majoritar într‑un tur

este cel folosit în alegerile prezidenţiale din Uruguay până în 1996: este
vorba despre sistemul candidaturilor grupate sau al „dublului vot simultan”,
care, potrivit descrierii făcute de Thanassis Diamantopoulos, presupunea ca,
înaintea alegerilor, fiecare candidat să indice cu care dintre competitorii săi
formează
un „grup”, învingător al scrutinului fiind cel care avea cele mai multe voturi
din grupul majoritar. Fiecare cetăţean avea la dispoziţie un singur vot, dar la
final opţiunile se numărau nu doar pentru fiecare candidat în parte, ci şi
pentru grup în întregul său.
„Ţara e împărţită în circumscripţii care desemnează fiecare în parte câte un

deputat, fiecare alegător dispune de un vot, iar candidatul ajuns în frunte în
fiecare circumscripţie e ales” (Pierre Martin).
„Faptul că deputatul este alesul unei circumscripţii anume stabileşte între el

şi alegătorii săi o legătură psihologică puternică, pe care reprezentarea
proporţională tinde s‑o dizolve, şi conferă o greutate reală responsabilităţii
alesului” (Jean‑Marie Denquin).
Scrutinul majoritar în două tururi
Există, pe de altă parte, formula majoritară în două tururi. Aceasta este

folosită
la alegerile legislative din Franţa, ca şi – mult mai frecvent – la alegerile

prezidenţiale din mai multe ţări. Aici, regula scrutinului este diferită. Un
votul
159
asemenea sistem de vot se află în căutarea unei majorităţi. Poţi, altfel spus,
dobândi mandatul după un prim tur dacă obţii jumătate plus unul din
voturile exprimate. În Nicaragua, condiţia nu e atât de severă: pentru
victorie se cer 35‑40%.
În Franţa, la condiţia majorităţii din turul întâi se adaugă necesitatea ca

voturile să reprezinte cel puţin 25% din totalul alegătorilor înscrişi. Dacă
niciunul dintre competitori nu câştigă turul întâi, se organizează un al
doilea.
Ca să intri într‑un asemenea tur secund, trebuie să ai în primul minimum

12,5%
din opţiunile exprimate de alegători (François Bastien). Uneori, turul

decisiv este o competiţie în trei – căreia i se spune „trilaterală” – , aşa că e
posibil ca învingătorul să nu obţină o majoritate absolută.
În secolul al XIX‑lea, tot în Franţa, puteau să se prezinte în turul al doilea şi

unii candidaţi care nu veniseră în primul. În general însă, în turul al doilea
se califică primii doi clasaţi. Aşa se întâmplă, cum spuneam, în cele mai
multe scrutine prezidenţiale.
Există şi cazuri speciale: în alegerile legislative din Bhutan, de pildă,

calificarea în turul al doilea a unui candidat e condiţionată de performanţa
generală a partidelor în turul întâi. La turul decisiv participă doar candidaţii
formaţiunilor care au obţinut primele două scoruri, fiindcă sistemul se vrea
bipartizan în sensul cel mai riguros al termenului. E, în schimb, posibil ca
un candidat valoros clasat în circumscripţia sa pe primul sau al doilea loc,
dar al cărui partid s‑a clasat pe locul al treilea în clasamentul general, să fie
„recuperat” de una dintre formaţiunile de pe primele două locuri!
Un alt caz foarte special este cel al alegerii în două tururi a Senatului din
Mauritania: în perioada 1999‑2017, această instituţie a fost alcătuită din 56
de membri. 53 dintre aceştia erau aleşi în primul tur de membrii consiliilor
locale, iar ceilalţi trei erau desemnaţi într‑un al doilea tur de cei 53 aleşi în
primul, dintr‑un număr de candidaţi care voiau să‑i reprezinte pe cetăţenii
Mauritaniei ce trăiau în străinătate. Aleşii îşi alegeau o parte dintre colegi.
„În Nicaragua, la prezidenţiale se organizează un al doilea tur dacă nimeni

n‑a obţinut 40% în primul sau măcar 35%, dar cu condiţia ca al doilea să
aibă cu cinci procente mai puţin decât primul clasat” (Jean‑Benoît Pilet,
Lidia Núñez López).
„Existenţa unui al doilea tur conferă primului – exceptând situaţia în care o
formaţiune politică domină în mod absolut situaţia – alura unei repetiţii
generale” (Jean‑Marie Denquin).
160
Votul alternativ
O altă formulă majoritară este cea folosită în Australia, aşa‑numitul vot

alternativ. În acest tip de scrutin majoritar, electorilor nu li se cere să aleagă
doar un candidat, ci să clasifice candidaţii sprijiniţi de diferite partide sau
care se prezintă ca independenţi. Alegătorii indică, altfel spus, o primă
preferinţă, o a doua preferinţă, o a treia preferinţă etc. etc. Dacă sunt 13
candidaţi, alegătorii nu indică doar pe unul dintre ei, ci ordinea preferinţelor
pentru cei 13.
Votul alternativ are o regulă de distribuire de tipul următor: mandatul este

câştigat de candidatul care are majoritatea primelor preferinţe exprimate de
alegători. Dacă niciunul dintre cei aflaţi pe buletinele de vot nu a obţinut o
majoritate de prime preferinţe, atunci se procedează la o operaţiune care
porneşte de la coada clasamentului, de la candidatul care a obţinut cele mai
puţine asemenea prime preferinţe. Acest candidat, ultimul clasat, este
eliminat din cursă şi buletinele în care el figurează ca primă preferinţă sunt
renumărate pornind de la preferinţele secunde, care se redistribuie ca prime
preferinţe pentru candidaţii ce se află în clasament mai sus decât el. Această
operaţiune se repetă până în momentul în care unul dintre concurenţi
dobândeşte o majoritate a primelor preferinţe.
E un sistem de vot care cere discernământ din partea alegătorilor când

alcătuiesc propriul clasament, dar şi din partea organizatorilor, care trebuie
să
numere cu atenţie opţiunile exprimate.
„Modul de vot alternativ e un derivat al scrutinului britanic (uninominal

într‑un tur) care satisface exigenţa de majoritate absolută” (Pierre Martin).
„În cazul votului alternativ, folosit la alegerile legislative din Australia sau
pentru alegerea primarului Londrei, alegătorul nu alege în mod categoric un
candidat pe care‑l susţine, ci alcătuieşte un clasament al candidaţilor în
funcţie de preferinţele sale” (Jean‑Benoît Pilet, Lidia Núñez López).
Reprezentarea proporţională (RP)
Cealaltă mare familie de formule electorale are un cu totul şi cu totul alt

sens.
Reprezentarea proporţională – numită, prescurtat, RP – are drept obiectiv să
traducă în modul cel mai fidel cu putinţă varietatea opţiunilor exprimate la

nivelul unei societăţi.
votul
161
Dacă formulele majoritariste tind să accentueze latura „sportivă” a

competiţiei, dând învingătorului totul, cele proporţionaliste îşi propun să
facă în aşa fel încât unui procent de opţiuni din societate să‑i corespundă
acelaşi procent de mandate în corpul reprezentativ şi nimeni – la limită – să
nu rămână nereprezentat. Mai precis, dacă o anumită sensibilitate politică
reuneşte la scară
naţională 30% dintre cetăţeni, această cotă ar trebui să se regăsească în

dreptul partidului care o reprezintă în legislativ, iar dacă o alta are sprijinul
a 1%
dintre cetăţeni, aceea ar trebui să aibă parte de 1% din mandate.
Jean‑Marie Denquin se întreba dacă opinia publică chiar îşi doreşte aşa ceva
sau dacă nu cumva fiecare vrea pur şi simplu să‑şi vadă tabăra câştigând. Pe
de altă parte, autorul francez sublinia particularităţile RP: această formulă
„facilitează apariţia unor noi curente politice şi întârzie dispariţia unor

forma
ţiuni aflate în declin”. E sporit astfel numărul partidelor.
Formulele de tip RP sunt de mai multe feluri.
Cel mai des întâlnite sunt RP de listă. Există numeroase state europene care
le‑au adoptat: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Italia (până în 1993),
Olanda, Luxemburg, Portugalia, Islanda, Spania, Suedia, Elveţia şi
România (din 1990 până în 2004, apoi iarăşi în 2016). O formulă RP a fost
folosită la noi şi în perioada 1919‑1926, în Vechiul Regat şi în Basarabia,
care au adoptat modelul luxemburghez (aşa‑numitul vot cu panaşaj).
Ce înseamnă sistemul RP? Formaţiunile politice depun, în competiţia

electorală, liste de candidaţi, numărul acestora fiind mai mic sau egal cu
numărul de mandate care se distribuie într‑o circumscripţie. Unele liste sunt
închise –
neîngăduind alegătorului să modifice ordinea stabilită de partid –, iar altele

sunt deschise, aşa încât orice votant are posibilitatea să determine o altă
ierarhie decât cea propusă de lideri. Votul cu panaşaj permite unui alegător
să
susţină candidaţi propuşi pe diverse liste, în limita magnitudinii

circumscripţiei.
Acesta a fost folosit şi în Grecia, cu unele întreruperi, între 1864 şi 1952.
Organizarea circumscripţiilor poate fi foarte diferită. Circumscripţia poate

să fie de tip naţional, acoperind deci întregul teritoriu. Dacă sunt, să zicem,
200 de aleşi, partidele depun liste cu maximum 200 de candidaţi, aflaţi
astfel în competiţie la nivelul întregii ţări. Alegătorii îşi exprimă opţiunile
pentru liste, iar dacă, să zicem, 30% dintre ei au votat pentru o listă, 30%
dintre candidaţii de pe respectiva listă urmează să primească mandate.
O altă variantă este cea în care RP se aplică în circumscripţii mai mici decât
cea naţională. Teritoriul este împărţit, în acest caz, în mai multe părţi.
De multe ori, acestea corespund diviziunilor administrative. Aşa e la noi, în

mod tradiţional, din secolul al XIX‑lea până astăzi: circumscripţia este
reprezentată, la scrutinele legislative, de judeţ. Când ţara a fost împărţită de
162
comunişti în regiuni, adică între 1950 şi 1968, acestea au servit drept bază
administrativă pentru circumscripţii, care erau însă uninominale: la alegerile

din 1952, erau 423.
Revenind la alegerile veritabile, să spunem că, dacă formula RP este

aplicată
în mai multe circumscripţii, atunci se caută un anumit echilibru între

populaţia din respectiva circumscripţie şi numărul de aleşi, adică o cotă de
reprezentare.
Filosofia proporţionalistă este respectată şi la nivelul circumscripţiilor,

pentru a nu exista dezechilibre din punctul de vedere al magnitudinii. Pe de
altă parte, multe formule RP introduc pragul electoral, pentru a împiedica o
fragmentare extremă a corpului legislativ.
„În condiţii egale, cu cât este mai mare circumscripţia, cu atât mai ridicată
va fi proporţionalitatea sistemului electoral” (Gianfranco Pasquino).
„Oare opinia publică vrea ca Partidul Republican Democrat al Progresului,

care a obţinut 17,1% din sufragii, să ocupe 17,1% din fotoliile de deputat?
Sau preferă să aleagă între două echipe şi două politici aflate în dispută?”
(Jean‑Marie Denquin).
Varietăţi de RP
Cât priveşte modul de alocare a mandatelor, există mai mulţi algoritmi:

aşa‑numitele formule RP bazate pe cele mai mari resturi şi RP bazate pe
divizori (sau pe cele mai mari medii).
Metodele de alocare a mandatelor care folosesc cele mai mari resturi –
indiferent că vorbim despre Hare, Droop sau Imperiali – au următorul

principiu: fiecare partid primeşte atâtea mandate câte corespund numărului
întreg rezultat din împărţirea voturilor totale obţinute la coeficientul
electoral, mandatele nealocate în această primă fază fiind apoi distribuite în
funcţie de cele mai mari resturi de voturi nefolosite în cursul primei
operaţiuni. Hare, Droop şi Imperiali sunt, de fapt, modalităţi diferite de a
calcula coeficientul electoral.
Metodele ce folosesc divizori – dintre care cele mai cunoscute sunt d’Hondt
(sau metoda Jefferson) şi Sainte‑Laguë (sau a divizorilor impari) – sunt
bazate pe un alt principiu: mandatele sunt alocate în fiecare circumscripţie
partidelor care au cea mai bună medie de voturi pe loc de deputat.
votul
163
„Metoda celor mai mari resturi avantajează partidele mici, în vreme ce

metoda celor mai mari medii avantajează partidele puternice” (Jean‑Benoît
Pilet, Lidia Núñez López).
„La alegerile europene din 1999, metoda d’Hondt a fost folosită în 9 din
cele 15 state membre ale UE: Austria, Belgia, Danemarca, Spania,
Finlanda, Franţa, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie” (Jean‑Louis
Boursin).
Formula proporţional‑mixtă
Există însă şi o altă variantă de RP: este vorba despre aşa‑numita formulă
proporţional‑mixtă (sau „mixtă membru‑proporţională”), în care, precum în

Germania, Ungaria sau Italia (după 1993), o parte dintre mandate sunt
alocate pe baza unei metode RP, iar cealaltă parte, o cotă variabilă în funcţie
de ţară, pe baza unui vot desfăşurat în circumscripţii cu un loc. Votul
proporţional compensează nonreprezentativitatea indusă de votul majoritar.
De fapt, acest mod de scrutin ne readuce aminte de faptul că cea mai mare
obiecţie adusă scrutinului majoritar este lipsa de reprezentativitate.
În România, din 1990 până în 2008 s‑a folosit RP la legislative şi la

consiliile judeţene, respectiv un scrutin majoritar la prezidenţiale. În 2008 şi
2012, o reformă mult discutată a condus la împărţirea circumscripţiilor în
colegii cu un loc, dar distribuţia s‑a făcut după un model mixt, care folosea
şi un nivel (cel al colegiilor, atunci când un candidat obţinea 50% plus 1
recurgându‑se la regula majorităţii), dar şi pe celălalt (atunci când niciun

competitor nu aduna o majoritate absolută de voturi se aplica filosofia RP).
Efectele perverse produse – un învingător la urne şi altul după numărarea

mandatelor (în 2008) şi supradimensionarea legislativului (în 2012) – au
dus la abandonarea reformei şi revenirea la RP în 2016, când s‑au ţinut noi
alegeri pentru cele două Camere.
„Formula mixtă membru‑proporţională [înseamnă că] fiecare alegător are

dreptul la două voturi, unul pentru candidatul de circumscripţie şi unul
pentru lista de partid” (Arend Lijphart).
„În Germania, jumătate dintre membrii Bundestag‑ului sunt aleşi în

circumscripţii uninominale în sistem majoritar într‑un tur, iar cealaltă
jumătate – pe liste cu distribuţie RP” (Jean‑Benoît Pilet, Lidia Núñez
López).
164
Votul unic transformabil (VUT)
În fine, o altă formulă proporţionalistă este votul unic transferabil (VUT),

pe care îl regăsim în două ţări europene: Irlanda şi Malta. Acest vot
seamănă
oarecum cu votul alternativ, cel folosit în Australia. În cazul VUT, buletinul

de vot cuprinde numele tuturor candidaţilor, iar alegătorilor li se cere să‑i
ierarhizeze.
Spre deosebire însă de votul alternativ, circumscripţia este plurinominală,

iar în distribuirea mandatelor se practică două serii de transferuri: dacă un
candidat obţine cota de voturi necesară pentru a dobândi un mandat, cotă
care e calculată împărţind totalul opţiunilor exprimate la numărul de

mandate de distribuit, atunci surplusul său de voturi se transferă următorilor
clasaţi.
Se folosesc în acest scop mai multe metode, dar nu intru în amănunte.

Invers, ultimul clasat, ca şi în cazul votului alternativ, transferă voturile sale
celor mai bine clasaţi pentru a se obţine o reprezentare corectă sau fidelă a
opţiunilor.
Jean‑Louis Boursin reproduce o anecdotă în care inventarea VUT e pusă pe

seama unei amintiri din liceu a lui Thomas Hare: „Era vorba să se aleagă un
comitet al liceenilor. Candidaţii au făcut un pas în faţă şi s‑au aşezat unul
lângă
altul. Ceilalţi elevi îşi exprimă susţinerea pentru un candidat mergând în

spatele lui. Suporterii care văd că sunt aproape singuri în spatele unui
candidat înţeleg că respectivul n‑are nicio şansă să fie ales, aşa că merg să
susţină următorul coleg pe care l‑ar prefera; invers, cei care s‑au aşezat în
spatele unui candidat care e deja sigur că va fi ales merg să susţină al doilea
candidat în ordinea preferinţelor lor ş.a.m.d. Atunci când toată agitaţia asta
se termină, cei mai mulţi elevi sunt în spatele candidaţilor care vor fi aleşi,
iar fiecare candidat are exact numărul de suporteri necesar”.
Pierre Martin observa că „acest sistem – care îngăduie respectarea

candidaturilor individuale – încurajează partidele să‑şi afişeze alianţele în
faţa alegătorilor, dând propriilor suporteri indicaţii referitoare la preferinţele
următoare”.
Indiferent de variantă, formulele proporţionale fragmentează spectrul

politic, obligând partidele să negocieze, în vreme ce formulele majoritariste,
aşa cum o indică şi numele, favorizează o agregare a opţiunilor într‑o
majoritate, adică uşurează drumul de la urne la guvernare.
votul
165
„VUT a fost primul sistem proporţional. [...] Propus de Thomas Wright Hill
în 1821 pentru un vot public, el a fost adoptat pentru votul cu buletine în
Danemarca în 1855” (Pierre Martin).
„VUT diferă de RP pe liste prin faptul că alegătorii votează candidaţi

individuali în loc de liste de partid” (Arend Lijphart).
„Comparat cu scrutinul majoritar, VUT diminuează numărul de voturi

irosite, iar comparat cu RP pe liste, el le lasă votanţilor decizia privitoare la
numele reprezentanţilor pe care‑i vor” (Jean‑Louis Boursin).
1. Magnitudinea unei circumscripţii este:
a. suprafaţa circumscripţiei exprimată în kilometri pătraţi; b. numărul de

liste depuse de partide;
c. numărul de aleşi din respectiva circumscripţie.
2. Islandezii au folosit tragerea la sorţi în 2014 ca să: a. desemneze artistul

care îi reprezintă la Eurovision; b. decidă cine deliberează o revizuire a
Constituţiei; c. hotărască cine îi va reprezenta în Consiliul Municipal din
Reykjavík.
3. Votul a fost obligatoriu în România:
a. în perioada comunistă;
b. în timpul lui Carol I;
c. în perioada interbelică.
4. În 1846, peste 80% dintre deputaţii francezi erau aleşi: a. cu circa 2 000
de voturi;
b. cu circa 2 milioane de voturi;
c. cu mai puţin de 200 de voturi.
5. Votul alternativ este de tip:
a. proporţional;
b. majoritar;
c. mixt.
166
6. Vârsta de la care puteau vota românii în 1858 era de: a. 30 de ani;
b. 20 de ani;
c. 25 de ani.
7. Irlanda şi Malta folosesc pentru alegerea deputaţilor: a. un sistem VUT:
b. tragerea la sorţi;
c. un scrutin majoritar în două tururi.
8. Ce ţări au trecut la votul universal fără a discrimina între bărbaţi şi

femei?
a. Belgia şi Luxemburg;
b. Islanda şi Luxemburg;
c. Liechtenstein şi Luxemburg.
9. Din cetăţenia europeană decurge dreptul de vot: a. la alegeri locale şi

naţionale;
b. la alegeri locale şi europene;
c. la alegeri prezidenţiale şi legislative.
10. Unde s‑au folosit pentru prima dată cabine de vot?
a. Austria;
b. Albania;
c. Australia.
A. E corect ca votul unui analfabet să fie egal cu votul unui student la

ştiinţe politice?
B. Ar trebui oare ca democraţiile să recupereze – fie şi parţial – tragerea la

sorţi?
C. E preferabil să alegem un deputat sau mai mulţi?
D. Ce riscuri prezintă schimbarea frecventă a regulilor electorale?
E. Poate fi pragul electoral un obstacol în calea libertăţii politice? La ce

nivel ar trebui stabilit?
F. Analizaţi impactul comunicării online asupra votării.
G. De ce legea românească îngăduie unei persoane să muncească de la 16

ani şi să voteze abia de la 18?
H. Paritatea trebuie impusă prin lege?
I. Analizaţi avantajele şi dezavantajele unei competiţii pentru Parlamentul

European în care ar fi acceptate liste transnaţionale.
J. Imaginaţi un sistem electoral mixt.

votul
167
Referinţele folosite în conferinţa despre vot
François BASTIEN, „La France”, în JeanMichel DE WAELE, Paul

MAGNETTE
(ed.), Les démocraties européennes, Armand Colin, Paris, 2008, pp. 168‐
169.
Seyla BENHABIB, The Rights of Others. Aliens, Residents and Citizens,

Cambridge University Press, 2004, pp. 183 şi 207.
Dan BERINDEI (ed.), Revoluţia română din 18481849. Însemnătatea şi

programele ei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 164165.
Cornelia BODEA (ed.), 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 534535 şi 591592.
JeanLouis BOURSIN, Les Paradoxes du vote, Odile Jacob, Paris, 2004, pp.
29, 157, 202, 224.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, art. 81 (referitor la alegerea preşedintelui).

Yves DÉLOYE, Olivier IHL, L’acte de vote, Presses de SciencesPo, Paris,

2008, p. 110.
JeanMarie DENQUIN, Science politique, ed. a Va, PUF, Paris, 1996, pp.
405410.
Thanassis DIAMANTOPOULOS, Les systèmes électoraux aux

présidentielles et aux législatives, Éditions de l’Université Libre de
Bruxelles, Bruxelles, 2004, pp. 1314, 24, 64 şi 167.
Christophe LE DIGOL, Virginie HOLLARD, Christophe VOILLIOT,
Raphaël BARAT
(coord.), Histoires d’élections. Représentations et usages du vote de

l’Antiquité à nos jours, CNRS, Paris, 2018.
Tudor DRĂGANU, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în

România până
la 1918, Dacia, ClujNapoca, 1991, pp. 199200.
David M. FARRELL, Roger SCULLY, Representing Europe’s Citizens?

Electoral Institutions and the Failure of Parliamentary Representation,
Oxford University Press, New York, 2007, pp. 75 şi 79.
Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL, „Introduction to Electoral

Systems”, în idem (ed.), The Politics of Electoral Systems, Oxford
University Press, 2005, p. 3.
Alain GARRIGOU, Le vote et la vertu. Comment les Français sont devenus

électeurs? , Presses de la FNSP, Paris, 1993, p. 18.
Catherine HAGUENAUMOIZARD, Les systèmes politiques européens,

Gualino, Lextenso éditions, Paris, 2009, p. 46.
Guy HERMET, Exporter la démocratie? , Presses de Sciences Po, Paris,

2008, pp. 1516.
LEGE PENTRU ALEGEREA DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR PRIN

VOT OBŞTESC, OBLIGATORIU, EGAL, DIRECT ŞI SECRET, PE
BAZA REPREZENTĂRII PROPORŢIONALE, Monitorul Oficial, nr.
291/16 noiembrie 1918.
LEGEA NR. 33 DIN 16 IANUARIE 2007 privind organizarea şi

desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, Monitorul Oficial, nr.
28/16 ianuarie 2007.
LEGEA NR. 35 DIN 13 MARTIE 2008 pentru alegerea Camerei

Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.
67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind
statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare (art. 5 şi
48).
168
Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi

funcţionare în treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu,
prefaţă de LucianDumitru Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], pp. 141153.
Peter MAIR, „Democracy”, în Daniele CARAMANI (ed.), Comparative

Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 120.
Bernard MANIN, Principes du gouvernement représentatif, Flammarion,

Paris, 1996, pp. 63, 11, 113 şi 116.
Pierre MARTIN, Les systèmes électoraux et les modes de scrutin, ed. a IIIa,
Montchrestien, Paris, 2006, pp. 15, 1920, 26, 37, 45, 47, 69 şi 71.
Pippa NORRIS, Electoral Engineering. Voting Rules and Political

Behavior, Cambridge University Press, 2004, p. 179.
PARLAMENTUL EUROPEAN, http://www.europarl.europa.eu.

Martin, Institutul European, Iaşi, 2002 [1997], pp. 135 şi 149.
JeanBenoît PILET, Lidia NÚÑEZ LÓPEZ, „L’étude des systèmes

électoraux: des effets aux causes”, în Yves DÉLOYE, Nonna MAYER
(coord.), Analyses électorales, Bruylant, Bruxelles, 2017, pp. 649650.
Andrei PLEŞU, „Votul obligatoriu”, Dilema veche, nr. 278, 13 iunie 2009.
Cristian PREDA, „Trei repere ale libertăţii românilor – 1831, 1919, 1996”,
în Marian NICOLAE, Radu RIZOIU, Laura TOMADĂUCEANU (editori
coordonatori), In honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăţi şi puteri la
începutul mileniului al IIIlea, Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pp. 1131‐
1132.
Cristian PREDA, România postcomunistă şi România interbelică,

Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 85, 9495.
Cristian PREDA, Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent,

Polirom, Iaşi, 2011, pp. 32, 46, 49, 62 şi 246.
Cristian PREDA, Sorina SOARE, Regimul, partidele şi sistemul politic din

România, Nemira, Bucureşti, 2008, p. 116.
David VAN REYBROUCK, Contre les élections, traducere de Isabelle

Rosselin şi Philippe Noble, Actes Sud, Arles, 2014 [2013], p. 173.
Thomas SAALFELD, „Allemagne”, în JeanMichel DE WAELE, Paul

MAGNETTE
(ed.), Les démocraties européennes, Armand Colin, Paris, 2008, p. 10.
Leo STRAUSS, „What is Liberal Education”, în Cristian PREDA (ed.),

Liberalismul.
Antologie comentată de filosofie politică, postfaţă de HoriaRoman

Patapievici, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 204.
TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ (92/C 191/01).
Christophe VOILLIOT, „L’opération électorale”, în Antonin COHEN,

Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science
politique, La Découverte, Paris, 2009 p. 402.
JeanMichel DE WAELE, Paul MAGNETTE (ed.), Les démocraties

européennes, Armand Colin, Paris, 2008.
Democraţiile
Mai toată lumea ştie definiţia dată de Winston Churchill democraţiei: „cea
mai rea formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celorlalte forme care au
fost, din când în când, încercate”. Judecata britanicului se înscria în tradiţia
reflecţiei politice care clasifică regimurile. Astăzi voi discuta despre
democra
ţie – de fapt, despre democraţii, întrucât, aşa cum vom vedea, pluralul se
impune! – dintr‑o perspectivă diferită, şi anume ca sistem care rezultă din
interacţiunea partidelor, mediată de formulele electorale.
Modurile de vot – care sunt, aşa cum am văzut, instrumente ce ne permit să

transformăm voturile cetăţenilor în mandate cu ajutorul unor formule
electorale foarte diverse – influenţează relaţionarea partidelor politice şi
conduc la diferite amenajări ale regimului democratic. Vorbim în acest sens
despre
„democraţii electorale” (Giovanni Sartori), în opoziţie cu cele directe sau

participative, precum cea ateniană.
Distincţia respectivă nu e uşor de făcut, fiindcă, aşa cum arăta David Held,
democraţia anticilor avea „drept idealuri egalitatea dintre cetăţeni,
libertatea, respectarea legii şi dreptatea”, care au influenţat „gândirea
politică occidentală”. Poate tocmai de aceea Sartori preciza că în
democraţiile electorale alegătorii nu hotărăsc politici, ci doar cine va decide
asupra politicilor.
După ce voi explica noţiunea de „sistem de partide”, voi vorbi despre

aşa‑numitele legi ale lui Duverger, reguli formulate de autorul francez cu
referire la efectele modurilor de scrutin asupra sistemelor de partide. În al
treilea rând, voi discuta despre criticile formulate la adresa lui Maurice
Duverger, pentru ca la sfârşit să prezint tabloul democraţiilor alcătuit de
Arend Lijphart.
„Nimeni nu pretinde că democraţia e perfectă sau atotştiutoare” (Winston

Churchill).
„Alegerile nu hotărăsc asupra politicilor concrete. Mai degrabă ele decid

cine va hotărî asupra acestora. Alegerile nu decid asupra problemelor
controversate, ele stabilesc mai curând cine va decide asupra problemelor
controversate” (Giovanni Sartori).
„Instituţia electorală contribuie la alcătuirea sistemelor partizane electorale”
(Florence Haegel, Simon Persico).
170
Sisteme de partide
Un sistem de partide este determinat de mai multe elemente. Este vorba,

mai întâi, despre numărul de formaţiuni politice, apoi despre relaţiile dintre
partide şi, în sfârşit, despre norme, participare, cultură politică sau ideologii,
care acţionează toate ca părţi ale tabloului general. Despre unele dintre ele
vom discuta în conferinţele următoare.
Să mai reţinem că Robert Dahl a numit aceste sisteme de partide

„poliarhii”, enumerând cele şapte aspecte care le definesc: conducători
aleşi, alegeri libere şi corecte, sufragiu cuprinzător, dreptul de a candida în
alegeri, libertatea exprimării, informaţii alternative şi autonomia
asociaţională.
Înainte de a aborda componenţa sistemelor de partide, aş vrea să remarc

faptul că ele se definesc la nivel naţional. Există, aşa cum se ştie, o
interacţiune a partidelor la nivel local – unde sunt aleşi primari sau
consilieri –, aşa cum există în UE şi alegeri la nivel european, dar sistemul
de partide este definit luând în seamă, ca referinţă, cadrul naţional, ceea ce
face ca uneori el să fie echivalat cu sistemul politic.
Voi preciza totuşi că în ultimii ani autori precum Paul Magnette sau
Jean‑louis Quermonne au vorbit şi despre „regimul” sau „sistemul politic
european”. Este vorba despre o configurare inedită, deoarece nu există
partide politice europene în sensul tare al termenului, ci mai curând
federaţii (sau asociaţii) de partide, care sunt formate şi acţionează în diverse
state membre, ca şi – în interiorul unor facţiuni multinaţionale – în
Parlamentul European.
De altfel, atunci când vorbesc despre „regim” sau „sistem politic european”
autorii respectivi se referă mai degrabă la articularea instituţională a Uniunii
decât la interacţiunea formaţiunilor politice regrupate în familiile europene
de partide sau în fracţiunile din Parlamentul European. Partidele alcătuiesc
un sistem, inclusiv în Uniunea Europeană, doar la scară naţională.
„Poliarhia este o ordine politică” (Robert Dahl).
„Tratatele referitoare la Uniunea Europeană nu instituie nici un stat, nici un

guvern european. Dar, privind retroactiv, ele legitimează existenţa unui
sistem politic pe care îl putem decela de‑a lungul întregului proces istoric
care începe cu Tratatul de la Paris din 1951” (Jean‑Louis Quermonne).
democraţiile
171
Numărul de partide
Să revenim la sisteme. Deşi pare probabil curios, numărul de formaţiuni

politice şi relaţiile dintre ele – care dau natura unui sistem de partide – nu
sunt elemente identificabile în mod intuitiv.
Este, desigur, uşor să distingem, când vorbim despre număr, câte partide
există în mod legal – sau câte sunt înscrise la tribunal, în cazul României –,
apoi câte sunt capabile să producă şi candidaturi la alegeri şi, în sfârşit, câte
trimit aleşi în Parlament. Dar pe cine numărăm şi cum anume calculăm
când vorbim despre partide relevante într‑un sistem? Întrebarea se justifică
pentru că unele formaţiuni politice trimit mereu aleşi în legislativ, altele nu
fac acest lucru decât episodic, unele partide au mulţi aleşi, altele au puţini,
unele au mandate multe, dar nu guvernează, altele au puţine fotolii
parlamentare, dar ajung adesea la guvernare etc.
Sartori considera că, atunci când vrem să numărăm partidele, trebuie să
luăm în calcul potenţialul lor de coaliţie, respectiv potenţialul lor de şantaj.
În ceea ce priveşte potenţialul de coaliţie, autorul italian considera că acesta

e stabilit – indiferent de numărul mandatelor obţinute – în funcţie de
capacitatea unui partid de a participa la formarea unei majorităţi. Oricât de
mic ar fi un partid, dacă este luat în calcul la formarea unei majorităţi,
atunci participă
la articularea sistemului. Dacă nu prezintă un asemenea interes, este în afara

sistemului.
Pe de altă parte, potenţialul de şantaj – sau „puterea de intimidare”, cum îi

mai zicea Sartori – este descris(ă) de influenţa unui partid asupra
competiţiei electorale ce angajează partidele susceptibile să guverneze.
Dacă un partid modifică în vreun fel majoritatea, înclinând‑o spre stânga ori
spre dreapta, atunci el are potenţial de şantaj. Dacă e pur şi simplu înscris în
competiţie, dar nu influenţează în mod sensibil confruntarea dintre partidele
ce au şansa de a guverna, atunci formaţiunea respectivă nu e parte din
sistem.
În Germania, liberalii au jucat rolul de partid‑balama, care determina dacă
majoritatea era de dreapta sau de stânga. În România, contribuţia UDMR la

alcătuirea majorităţilor din 1996, 2004, 2009 sau 2016 a fost decisivă.
Există şi modalităţi mai puţin intuitive de a determina numărul de partide.
Aşa sunt indicele de fragmentare a spectrului politic sau numărul efectiv de

partide. Cel din urmă, de pildă, se calculează pornind de la ponderea
relativă
a mandatelor unui partid în cadrul legislativului. Markku Laakso şi Rein

Taagepera îl calculează cu ajutorul formulei 1/∑s , unde s este numărul de i
mandate ale partidului i. Voi adăuga că, acolo unde există bicameralism,
acest calcul se face pentru Camera inferioară.
172

„Un partid mic trebuie luat în considerare, indiferent de cât de mic este,
dacă se găseşte în situaţia de a influenţa de‑a lungul timpului şi în anumite
momente cel puţin una dintre posibilele majorităţi guvernamentale”
(Giovanni Sartori).
Relaţiile dintre partide
Cât priveşte relaţiile dintre partide, acestea pot fi de două feluri. Avem, pe
de o parte, confruntarea şi, pe de alta, coaliţia. Şi una, şi cealaltă
funcţionează
atât în perioada electorală, cât şi în cea postelectorală, atunci când partidele

sunt în Parlament.
Vă amintiţi că am insistat asupra distincţiei dintre dimensiunea electorală
şi dimensiunea parlamentară ce caracterizează activitatea unui partid. Ei

bine, iată un loc în care ea este relevantă. Desigur, partidele pot fi inamice
sau aliate atât în campanii, cât şi după. Dar putem avea şi situaţia în care
două partide sunt adversare în campanie, pentru ca apoi să se alieze în
Parlament. Reciproca poate şi ea să se producă; ce‑i drept, mult mai rar. La
noi s‑a ivit o asemenea situaţie în 2004, când Partidul Umanist Român
(PUR) a părăsit alianţa electorală cu Partidul Social Democrat (PSD) şi s‑a
raliat Alianţei Dreptate şi Adevăr şi Uniunii Democrate a Maghiarilor din
România (UDMR), pentru a forma guvernul.
Aş observa, de asemenea, că alianţele unor partide politice pot fi explicite

(sau formalizate) ori implicite (tacite). Alianţele – atât în campanie, cât şi în
Parlament – pot avea un sens pozitiv, precum cel de a spori forţa de acţiune
electorală sau cel de a guverna. Dar există şi alianţe cu un sens negativ,
adică
alianţe construite împotriva cuiva, nu alianţe în vederea a ceva.
O alianţă din cea de‑a doua categorie poate viza, de pildă, împiedicarea
unui adversar comun să intre în Parlament. Aşa este înţelegerea dintre
partidele franceze democratice care, exploatând sistemul de vot în două
tururi, s‑au aliat în numeroase rânduri împotriva Frontului Naţional (FN),
pentru a‑l împiedica să aibă deputaţi. În acest fel, deşi în unele perioade
formaţiunea respectivă a obţinut 10‑15% din voturi, nu a avut deputaţi. FN
a intrat pentru prima dată
în Adunarea Naţională în martie 1986, adică atunci când s‑a renunţat la

scrutinul majoritar în favoarea unuia proporţional: Jean Charlot susţinea că
Mitterrand a schimbat regula jocului ca să‑şi dezavantajeze adversarii
moderaţi; alţii cred că nu şi‑a dat seama ce efecte va avea modificarea. În
orice caz, la alegerile următoare, în 1988, elitele politice franceze s‑au
întors la scrutinul majoritar
democraţiile
173
în două tururi, FN a mai luat un singur mandat, iar de atunci funcţionează
de regulă „alianţa republicană” ce reuneşte partidele de centru‑stânga şi de

centru‑dreapta contra extremiştilor din FN (rebotezat de curând Gruparea
Naţională).
„Pentru a împiedica dreapta moderată RPR‑UDF să obţină o majoritate

parlamentară, Mitterrand a impus o formulă RP în locul scrutinului
majoritar în două tururi, aflat în vigoare din 1958” (Jean Charlot).
Sisteme fără partide sau cu partid unic
Ţinând seama de aceste elemente, avem mai multe tipuri de sisteme de

partide.
Le voi aminti şi pe cele care sunt nişte cazuri speciale. Voi începe, de altfel,
cu acestea.
Potrivit lui Jean Blondel, ar trebui chiar să pornim de la cazul sistemelor

fără partide, al ţărilor în care acestea nu există, fie pentru că sunt controlate
de structuri de clan sau tribale, fie pentru că partidele au existat la un
moment dat, dar au fost abolite prin lovituri date de militari.
În prima categorie se află circa 10 ţări, în primul rând cele din Golf, precum
Arabia Saudită, Qatar, Bahrain sau Oman. În a doua categorie se aflau, în
anii şaptezeci şi optzeci, peste 20 de ţări, multe dintre ele urmând de atunci
încoace procese de democratizare şi creând ceea ce Maurizio Cotta a numit
un „spaţiu politic” în care interacţionează partide. Există regimuri – precum
cel algerian din vremea lui Bouteflika sau cel mauritan din perioada lui
Mohamed Ould Abdel Aziz – în care armata controlează întreg jocul
politic, tolerând partide, organizând chiar alegeri şi gestionând corpuri
legislative, care sunt însă simple camere de înregistrare.
Vorbim apoi despre sistemul de partid unic: este legal un singur partid,
competiţia electorală lipseşte, nu există alianţe şi nici confruntare. Acest caz
a fost întâlnit decenii la rând în ţările Europei Centrale şi de Est, inclusiv în
România (din 1948 până în 1989), dar şi în ţări din Africa Subsahariană.
Sistemul de acest tip e încă întâlnit în ţările care nu au renunţat la

comunism (Vietnam, China, Cuba, Laos, Coreea de Nord etc.). Aici, statul
se suprapune cu partidul.
Între 1945 şi 1986, şi Taiwanul a fost o ţară cu partid unic: în această
perioadă, Partidul Naţionalist (Kuomintang) n‑a acceptat opoziţia în alegeri

decât la nivel local. Justificarea era că ţara parcurgea Perioada de
Mobilizare
174
pentru Suprimarea Rebeliunii Comuniste. Primul partid acceptat – Partidul

Progresist Democrat – avea să câştige scrutinul din 1991 (Teh‑fu Huang).
Să reţinem că, pentru unii autori, nu putem vorbi de sistem dacă avem un
singur partid. De pildă, Scott Mainwaring spunea că, „aşa cum a observat
Sartori, un sistem trebuie să conţină cel puţin două părţi: a vorbi despre un
sistem de partide cu un singur partid este un oximoron”.
„Unele ţări nu au avut niciodată partide. Aceste regimuri reprezintă situaţii
excepţionale deoarece grupurile comunitare tradiţionale cum sunt triburile
sau clanurile trebuie să fie îndeajuns de puternice pentru a controla
totalitatea vieţii politice” (Jean Blondel).
„Nu are sens să vorbim despre sistem atunci când avem o volatilitate
extremă
a partidelor, astfel încât actori politici importanţi după un scrutin să dispară
la următorul” (Scott Mainwaring).
Sisteme cu partide hegemonice
Un alt caz foarte interesant este cel al sistemului cu partid hegemonic (sau
cu partid dominant). E vorba despre situaţiile în care există mai multe
partide, nu unul singur, dar, deşi competiţia e funcţională şi există o
tensiune electorală, unul dintre partide reuşeşte să păstreze puterea decenii
de‑a rândul.
Avem un caz clasic de acest fel: e vorba despre sistemul mexican, unde
Partidul Revoluţionar Instituţional – un nume la limita oximoronului – s‑a
aflat la putere vreme de 71 de ani, fiind debarcat în 2000, atunci când
Vicente Fox a câştigat alegerile prezidenţiale, cu sprijinul Partidului
Acţiunii Naţionale.
Cazul mexican, deşi este cel mai des citat, nu este singurul.
Un sistem politic cu partid hegemonic a funcţionat şi în India, unde Partidul

Congresului a rămas la putere vreme de trei decenii, din 1947 până în 1977.
Tot în 1977 este dislocat de la putere un alt partid care fusese, la rândul lui,
aproape trei decenii la guvernare: este vorba despre Partidul Laburist din
Israel, care guvernase această ţară neîntrerupt din 1948, fiind înfrânt în
1977
de Likud. O dominaţie foarte lungă, de mai bine de patru decenii, întâlnim

şi în Suedia, unde Partidul Social Democrat a guvernat din 1932 până în
1976.
LaPalombara şi Weiner dădeau drept exemple şi Statele Unite din epoca

New Deal sau Japonia postbelică, controlată de liberali. Pe de altă parte, ei
observau că dominaţia de tip hegemonic poate fi şi rodul cooperării dintre
două
democraţiile
175
partide, precum aşa‑numita „große Koalition” din Germania, pact încheiat

de CDU şi SPD de patru ori: în 1966‑1969, avându‑l drept cancelar pe Kurt
Georg Kiesinger, apoi în 2005‑2009, 2013‑2018 şi din nou în 2018, în
ultimele trei ocazii sub autoritatea Angelei Merkel.
Sistemul de partid unic şi sistemul de partid dominant sunt mai degrabă
excepţii. Aş adăuga că există şi un amestec al acestor două variante, un soi

de mimare a pluralismului care conduce la o situaţie clară de dominaţie
autoritară
a unui partid. Ca exemplu, aş cita sistemul sirian de partide. La alegerile din

2007, în Parlament au pătruns 169 de membri ai Frontului Naţional
Progresist (FNP) şi 81 de independenţi (circa 30%); cei 169 de membri ai
FNP sunt reprezentanţii a nu mai puţin de 10 partide, care au între 134 de
mandate (Partidul Arab Baas Socialist) şi un singur mandat (Partidul
Unionist Democratic Arab). Mimarea pluralismului e perfectă inclusiv în
vreme de război: Bashar al‑Assad a organizat un scrutin în aprilie 2016,
FNP obţinând 200 de mandate, dintre care 172 pentru Partidul Baas
Socialist, iar alte 28 pentru şase partide şi 12 independenţi, în vreme ce
opoziţia – alcătuită doar din independenţi – a câştigat 50 de mandate.
Mimarea democraţiei a caracterizat şi politica interbelică din România. Cel

puţin aşa considera Mattei Dogan, care a analizat – pe urmele lui Marcel
Ivan – funcţionarea „rotativei guvernamentale” în sistemul politic românesc
de până la al Doilea Război Mondial, care făcea ca ţara să nu aibă „guverne
parlamentare, ci Parlamente guvernamentale”. LaPalombara şi Weiner
apropiau, de altfel, mecanismul „rotativei guvernamentale” de dominaţia de
tip hegemonic.
Cele mai multe sisteme de partide sunt bipartidiste (bipartizane) sau

multipartidiste. Cred că numele sunt foarte sugestive. Să vedem care e
natura lor şi în ce constă distincţia dintre ele.
„Un sistem hegemonic ar fi cel în care acelaşi partid sau o coaliţie dominată
de acelaşi partid deţine puterea guvernamentală pe o perioadă lungă de

timp” (Joseph LaPalombara, Myron Weiner).
„Ordinea cronologică a procesului politic [în România interbelică] era

următoarea: revocarea guvernului [de către rege], numirea unui nou guvern,
dizolvarea Parlamentului, noi «alegeri», majoritatea parlamentară pentru
noul guvern deja numit” (Mattei Dogan).
176
Bipartidismul, între supleţe şi rigiditate
E bipartidist acel sistem în care avem de‑a face cu un cvasimonopol

exercitat nu de o formaţiune politică, precum în sistemele totalitare, ci de
două partide.
Acest cvasimonopol asupra scenei politice, adică asupra competiţiei politice

şi asupra guvernării, înseamnă – cum explicau Shively şi Venne – un
„sistem de partide bazat pe alternanţa la guvernare, mai mult sau mai puţin
regulată, a două partide cu vocaţie majoritară”. Acestea asumă guvernarea
pe rând şi fără
ajutorul vreunui aliat.
Pierre Martin explica menţinerea dominaţiei a două mari partide în Statele

Unite şi în Europa de Sud în perioada 1990‑2008 prin existenţa unor ritmuri
de creştere economică şi a unor sisteme instituţionale care defavorizează un
al treilea partid.
Bipartidismul cunoaşte însă mai multe varietăţi. Distingem, mai întâi de
toate, un bipartidism rigid şi unul suplu, distincţia având drept criteriu
coeziunea partidelor, care este determinată de disciplina de vot. Este rigid
bipartidismul în care cele două partide care domină scena politică – atât
competiţia electorală, cât şi guvernarea – cunosc, fiecare în parte, o
disciplină de vot remarcabilă în sânul legislativului. În schimb,
bipartidismul este suplu dacă nu există disciplină de vot, altfel spus, dacă
membrii fiecăruia dintre cele două
partide nu votează în mod automat la fel, fiind deci posibilă negocierea unor
majorităţi cu geometrie variabilă.
Un exemplu de bipartidism rigid e cel al sistemului de partide britanic.
Conservatorii şi laburiştii, cele două partide care domină viaţa politică,

cunosc fiecare în parte această disciplină de vot. Aleşii votează solidar, ceea
ce face ca, în chip paradoxal, Camera Comunelor să fie supusă Cabinetului.
O majoritate disciplinată îl susţine ca premier pe şeful partidului care ia cele
mai multe voturi în alegeri. Schimbarea de premier se produce atunci când,
desigur, alegătorii sunt convocaţi la urne sau atunci când majoritatea
aleşilor nu mai au încredere în premierul în funcţie. A doua situaţie s‑a ivit,
de pildă, în noiembrie 1990, când Margaret Thatcher a fost înlocuită de
John Major, sau în iunie 2007, când Tony Blair a pierdut sprijinul
majorităţii sale, fiind înlocuit de Gordon Brown. În ambele cazuri,
schimbarea de premier s‑a făcut fără să fie convocate noi alegeri.
Un caz special e cel ivit în contextul negocierii cu privire la Brexit. Şi

tabăra puterii (conservatorii), şi opoziţia laburistă au fost divizate în privinţa
divor
ţului de Uniunea Europeană, decis de referendumul din iunie 2016. Aşa se

explică faptul că ieşirea din UE, programată pentru 29 martie 2019, a fost
amânată. Indisciplina la vot a destabilizat sistemul politic britanic.
democraţiile
177
În Statele Unite ale Americii avem varietatea cealaltă, bipartidismul suplu,
pentru că nici la democraţi, nici la republicani nu există o disciplină de vot.
Absenţa unei asemenea discipline îi îngăduie preşedintelui să negocieze

voturi cu aleşii din partidul care nu i‑a susţinut candidatura, aceasta fiind,
aşa cum am menţionat deja, o trăsătură a regimului prezidenţial din marea
democraţie americană.
„Bipartidismul englez şi cel american sunt atât de diferite încât nu pot fi

incluse în aceeaşi categorie” (Giovanni Sartori).
Bipartidism perfect sau imperfect
Distingem, pe de altă parte, între bipartidismul perfect şi bipartidismul

imperfect. Bipartidismul este perfect când cele două partide dominante
adună
împreună 90% din voturi şi pot guverna fiecare în parte fără a avea vreodată
un aliat. Ceea ce înseamnă că unul dintre ele deţine o majoritate absolută de

mandate.
Jean Blondel observa că bipartidismul perfect – pe care îl găsim atât în

Marea Britanie şi Malta, cât şi în Statele Unite, Australia sau Noua
Zeelandă – are drept efect suscitarea unei egalităţi între partide. În aceste
state de tradiţie anglo‑saxonă, cele două partide sunt situate pe picior de
egalitate. Se poate, desigur, ca unul dintre ele să aibă uneori o cotă la urne
semnificativ mai mare decât celălalt, dar, dacă aşa ceva se întâmplă, nu e
vorba despre un dezechilibru pe termen lung.
Problema care apare este cât de stabil poate fi bipartidismul. În Europa,

Malta este un exemplu de stabilitate: din 1971 până azi, Partidul Naţional şi
laburiştii au obţinut peste 98% din voturi (Pierre Martin). În schimb, în
cazul britanic, bipartidismul a fost pus sub semnul întrebării de existenţa
unui al treilea partid. E vorba despre Partidul Liberal‑Democrat, despre care
Winston Churchill spunea că încape într‑un taxi, dar care a avut în mod
constant aleşi, uneori câteva zeci. Din mai 2010 până în mai 2015, Marea
Britanie a avut un guvern bicolor, format din conservatorii lui David
Cameron şi liberal‑democraţii lui Nick Clegg.
Cameron spera – din câte se pare – să guverneze alături de

liberal‑democraţi şi după 2015. Cel puţin aşa i‑a mărturisit lui Donald Tusk,
preşedintele Consiliului European. Informaţia e preţioasă, din două motive:
ea ne arată că, pentru liderul conservator, coaliţia la guvernare ajunsese o
regulă, nu o excepţie;
178
pe de altă parte, informaţia explică de ce Cameron a promis referendumul

pentru Brexit – el spera să „fure” voturile UKIP (United Kingdom
Independence Party), fiind convins că liberal‑democraţii, pro‑europeni
fiind, vor bloca ţinerea unei consultări privind ieşirea din UE a ţării.
Cealaltă varietate de bipartidism este cel imperfect: în acest caz, există
două partide care au împreună 75‑80% din voturi, astfel încât rămâne loc şi
pentru o a treia forţă politică. Niciunul dintre cele două partide mari nu are
capacitatea de a guverna singur. Fiecare dintre „cei doi mari” se aliază pe
rând cu al treilea partid.
Exemplul clasic de bipartidism imperfect este Germania, unde avem două
partide principale – SPD, social‑democraţii, şi coaliţia CDU‑CSU,

creştin‑democraţii şi creştin‑socialii –, cărora li s‑a adăugat, pentru o lungă
perioadă, Partidul Liberal. Acesta reuşea să culeagă în mod constant 7‑10%
din voturi şi se alia, rând pe rând, cu CDU‑CSU, respectiv cu SPD. I s‑a

spus
„partid‑balama” pentru că participa la alcătuirea fiecărei coaliţii. Acelaşi rol

l‑au jucat decenii la rând liberalii luxemburghezi sau laburiştii irlandezi.
Sistemul german a fost numit şi sistemul „două partide şi jumătate”.

Practic, până la mijlocul anilor 2000, a existat o singură excepţie, şi anume
„marea coaliţie” de la sfârşitul anilor şaizeci. Aşa cum spuneam, din 2005
încoace, Merkel a condus trei mari coaliţii. După reunificare, scena politică
germană a inclus alte trei partide, care au modificat dispozitivul „2 şi

jumătate”, şi anume ecologiştii, Die Linke, partid născut pe ruinele fostului
Partid Muncitoresc din Germania socialistă, şi Alternativa pentru Germania,
care era iniţial o formaţiune anti‑euro, dar care a devenit încet‑încet
ultraconservatoare.
În ultimul deceniu, scena politică germană reuneşte şase formaţiuni. Ca şi

bipartidismul perfect britanic, şi cel imperfect – bazat pe două partide şi
jumătate – a evoluat către o formă diferită de sistem.
„Într‑un sistem bipartidist sau bipolar, principalele partide adună în mod

obişnuit împreună mai mult de 90% din voturi, dar rareori unul dintre ele
face mai mult de 55 sau 60%” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
Fragmentarea
Sistemul cel mai interesant este însă, cred eu, cel multipartidist. În acest
caz, avem o concurenţă foarte aprigă, care duce la fragmentarea spectrului
politic şi impune guverne de coaliţie. Diferenţa cel mai uşor de sesizat
dintre
democraţiile
179
multipartidism şi bipartidism este că în primul caz avem guverne de

coaliţie, care sunt mai mult sau mai puţin stabile.
În treacăt fie spus, stabilitatea coaliţiilor este determinată de foarte mulţi

factori, dar înainte de orice, de numărul aliaţilor, ca şi de o anumită cultură
politică.
Unii autori consideră că fragmentarea este un efect mecanic al RP, dar
Pierre Martin era mai rezervat: a comparat Republica de la Weimar şi
regimul german dinainte de 1914, observând că în 1928 şi 1930 (când era în
funcţiune o formă
de RP) numărul maxim de partide a fost de 15, în vreme ce în 1907, când se

folosea un scrutin majoritar, nemţii aveau în Bundestag 17 partide. Vom
vedea imediat cât de greu e să decelăm în chip matematic corelaţia
electoral‑partizan.
Deocamdată, voi vorbi despre cele două specii de multipartidism: cel

integral şi cel în care un partid are poziţie dominantă (sau vocaţie
majoritară).
„[Înainte de al doilea Război Mondial] fragmentarea Parlamentului german

nu rezulta din modul de scrutin, ci dintr‑o situaţie socială şi istorică” (Pierre
Martin).
Multipartidism integral
Este vorba despre acel sistem de partide în care nicio formaţiune politică nu
are o poziţie dominantă în cadrul coaliţiei de guvernare. Partidele sunt, din
acest punct de vedere, aproape pe picior de egalitate, indiferent de numărul
de mandate pe care îl obţin, în măsura în care niciunul nu se poate impune
în faţa celorlalte.
Un caz tipic de multipartidism integral e cel al sistemului finlandez. La

scrutinul ţinut în aprilie 2019, au intrat în Parlament 10 formaţiuni politice.
Primele trei erau aproape la egalitate: Partidul Social‑Democrat a obţinut 40

de mandate, Adevăraţii Finlandezi au avut 39, iar Coaliţia Naţională, 38.
Celelalte şapte se aflau în următoarea situaţie: centriştii au câştigat 31 de

mandate; Liga Verde – 20; Alianţa Stângii – 16; Partidul Poporului Suedez
– 9; creştin‑democraţii – 5; Mişcarea Acum şi Coaliţia Åland – câte un
mandat.
Guvernul a fost unul majoritar, asociindu‑i, sub conducerea
social‑democraţilor, pe centrişti, Liga Verde, Alianţa Stângii şi Partidul
Poporului Suedez.
Un alt exemplu ne e oferit de olandezi. La scrutinul general din 2017,

fragmentarea a fost extremă: 13 partide au căpătat mandate într‑un
legislativ cu 150 de fotolii parlamentare. Iată distribuţia: Partidul Poporului
pentru Libertate şi Democraţie (VVD) – 33; Partidul Libertăţii (PVV),
condus de Geert
180
Wilders – 20; Apelul Creştin‑Democrat (CDA) – 19; la fel şi Democraţii 66

(D66); Stânga Verde (GL) – 14; Partidul Socialist (SP) – 14; Partidul
Muncii (PvdA) – 9; Uniunea Creştină (CU) – 5; Partidul pentru Animale
(PvdD) – 5; partidul 50+
a adunat 4 mandate; Partidul Reformat (SGP) – 3; DENK – 3; Forumul

pentru Democraţie (FvD) – 2. Negocierile pentru formarea unui guvern au
fost foarte lungi – 225 de zile. Cabinetul format – VVD, CDA, D66 şi CU –
avea 76 de mandate, adică numărul minim cerut pentru majoritate.
Fragmentarea complică negocierea pentru guvern. Iată un exemplu ce poate

părea paradoxal, preluat de la Shively şi Venne. E cel al sistemului politic
norvegian ieşit din alegerile ţinute în 2001. Atunci, nu mai puţin de opt
partide au intrat în adunarea norvegiană (Storting), care are 165 de locuri.
Repartiţia locurilor a fost următoarea: Partidul Laburist – 43; Partidul
Conservator – 38; Partidul Progresului – 26; Partidul Democrat‑Creştin a
avut 22 de mandate; Partidul Socialist – tot 22; Partidul Agrar – 11; Partidul
Liberal – două; Partidul Maritim – un singur loc. Cele opt partide sunt
ierarhizate pe o scală
foarte largă. Dar, deşi cel mai bine plasat partid are 43 de mandate, iar cel
mai slab are doar unul, nu se poate spune că există în sistem un partid care
să aibă
un avantaj semnificativ faţă de toate celelalte, deoarece partidul care are
cele mai multe mandate e departe de a avea o majoritate (în cazul dat,
aceasta fiind de 83 de mandate). Cu toate că avea puţin peste jumătate din
ceea ce înseamnă
majoritatea, Partidul Laburist nu a fost parte a majorităţii: coaliţia formată

în urma alegerilor evocate a asociat Partidul Conservator, Partidul
Democrat‑Creştin şi Partidul Liberal, care aveau împreună 62 de locuri din
cele 165 ale Camerei, fiind vorba de un guvern minoritar.
unul dintre efectele multipartidismului extrem este acela de a produce

coaliţii care pot exclude partidul clasat primul la urne. Aşa cum se vede din
exemplul norvegian, câştigătorul nu numai că n‑a fost în stare să formeze o
coaliţie majoritară, dar a fost exclus şi dintr‑una minoritară.
„Exemple reprezentative de sistem fără partid dominant sunt Elveţia,

Olanda şi Finlanda” (Arend Lijphart).
Multipartidism şi vocaţie majoritară
Multipartidismul cu partid dominant este o variantă de sistem multipartidist

în care una dintre formaţiunile politice se detaşează faţă de ceilalţi
competitori şi, neavând singură majoritatea, reuşeşte să adune în jurul său o
coaliţie guvernamentală în interiorul căreia dispune de o influenţă
covârşitoare.
democraţiile
181
De fapt, sistemul de acest tip tinde cumva să copieze logica bipartidistă,

fără a reduce însă scena politică la două partide, menţinând atât organizarea
bipolară, cât şi diversitatea sau, altfel spus, caracterul multicolor al
coaliţiilor.
Într‑un multipartidism cu partid dominant există două formaţiuni care au

împreună circa două treimi din mandate, iar una dintre ele ajunge la circa
40%, fie direct la urne, fie ajutată de formula electorală. Acesta este partidul
în jurul căruia se creează în mod natural o majoritate. În afară de cele două
formaţiuni care adună împreună două treimi din mandate, există altele –
două, trei sau patru – care intră şi ele în legislativ. Partidul care tinde spre
40% are capacitatea de a ralia în jurul său, ca pe nişte sateliţi, unele dintre
partidele mai mici, pentru a construi o majoritate.
Deşi spectrul politic e fragmentat, unul dintre cele două partide mari are
vocaţia majorităţii. De aici şi numele sistemului. Nu trebuie să se înţeleagă
însă că întotdeauna partidul care e primul clasat reuşeşte să formeze

majoritatea. Acesta e efectul cel mai simplu, pentru că numărul aliaţilor
într‑o coaliţie contează foarte mult, iar dacă o coaliţie guvernamentală se
poate face din două
partide, atunci ea are mai multe şanse de a se realiza decât o coaliţie cu mai
multe formaţiuni. În plus, cam peste tot publicul aşteaptă ca partidul aflat pe
primul loc după scrutin să formeze guvernul.
În principiu, primul clasat într‑un asemenea dispozitiv e cel mai susceptibil

să creeze în jurul lui o majoritate. Dar – insist – nu e o regulă, sunt şi
excepţii.
De pildă, în Portugalia, ţară în care întâlnim sistemul multipartidist cu

partid cu vocaţie majoritară: după alegerile din 2015, pe primul loc s‑au
situat social‑democraţii – nume care în Portugalia acoperă poziţia de
centru‑dreapta –, dar nu ei au format majoritatea, ci adversarii lor din
Partidul Socialist, care au strâns în jurul lor celelalte formaţiuni de stânga,
izolând câştigătorul scrutinului.
Unde mai găsim multipartidism cu partid dominant? Franţa a fost una dintre
ţările în care a existat până de curând o competiţie între un mare partid de
dreapta şi un mare partid de stânga, gaulliştii – Rassemblement pour la
République (RPR), apoi Union pour un Mouvement Populaire (UMP), apoi
republicanii – şi, respectiv, Partidul Socialist. De‑a lungul vremii, ele au
avut în numeroase alegeri împreună două treimi din voturi, fiecare fiind
rând pe rând partidul‑pivot în jurul căruia s‑au construit majorităţi. Din
2002, regulile jocului s‑au schimbat radical: pentru a evita situaţiile de
coabitare, în care preşedintele are o culoare politică diferită de cea a
majorităţii, francezii au programat alegerile generale la o lună după cele
pentru şeful statului. Scrutinul pentru Parlament a devenit, ca să zic aşa, al
treilea tur al prezidenţialelor. Majoritatea pentru preşedinte a fost
confirmată şi în 2007, şi în 2012, şi în 2017. Sistemul a fost destructurat
acum doi ani, când nici republicanii, nici socialiştii n‑au avut candidat în
finala prezidenţială, iar un partid nou, format pentru a susţine candidatura
lui E. Macron, a câştigat detaşat şi scrutinul pentru Adunarea Naţională.
182
Spania e un alt caz de multipartidism cu partid dominant, competiţia pentru

formarea majorităţii dându‑se între UCD (ulterior Partidul Popular) şi
Partidul Socialist, ajutate de sistemul electoral care transforma 35% la urne
în 47%
mandate. La noi, sistemul de partide a căpătat această formă în 2000 şi

2016, când social‑democraţii au obţinut peste 45% din mandate şi au
alcătuit coaliţii cu formaţiuni mult mai mici (UDMR, ALDE etc.).
Configuraţii asemănătoare au mai putut fi întâlnite în ţări nordice, ca
Danemarca ori Islanda, precum şi în Italia. În ultimele două ţări, peisajul
partizan s‑a schimbat radical după
apariţia unor partide precum Viitorul Luminos şi Piraţii (în primul caz) sau
5 Stelle (în al doilea).
„Distribuţia locurilor într‑un sistem multipartidist cu partid dominant este

de felul următor: 45‑20‑15‑10‑10” (Arend Lijphart).
„Legile” lui Maurice Duverger
Bipartidismul şi multipartidismul, ca şi cele două cazuri extreme –

sistemele cu un partid hegemonic şi cele fără niciun partid – cunosc
numeroase ilustrări.
Dar cum se ajunge la aceste sisteme? Există nişte factori determinanţi?

Maurice Duverger a considerat că există un asemenea factor hotărâtor.
Altfel spus, în opinia sa, sistemele de partide nu se nasc întâmplător.
Elementul decisiv este modul de scrutin. Acesta produce o configuraţie sau
alta a sistemului de partide.
La începutul anilor cincizeci, Duverger a formulat regulile care descriu

influenţa modurilor de vot asupra configuraţiei partizane. Unii le‑au spus
chiar legi, luând acest termen într‑un sens foarte tare şi considerând că au
găsit în fine secretum secretorum, cheia de înţelegere a lumii politice.
Duverger considera că există trei efecte ale modurilor de scrutin.
Astfel, spunea el, reprezentarea proporţională (RP) tinde să dea naştere unui
sistem multipartidist, în care formaţiunile politice sunt rigide şi
independente unele de altele. Aceasta înseamnă că partidele nu se aliază
decât după încheierea alegerilor, şi nu înainte, pentru că într‑un sistem de
tip RP fiecare încearcă
să‑şi maximizeze scorul la urne şi abia apoi merge la negocieri, pentru

alianţe care sunt, aşa cum am arătat, inevitabile într‑un sistem fragmentat.
A doua „lege” spune că scrutinul majoritar în două tururi dă şi el naştere

unui sistem multipartidist, dar în care partidele sunt suple şi dependente
unele de celelalte. Ceea ce înseamnă că ele negociază înainte de încheierea
scrutinului, cel mai des între cele două tururi. Partidele se aliază astfel în
vederea
democraţiile
183
guvernării. Despre acest mod de scrutin se spune, de altfel, că în primul tur

alegătorii aleg, îşi exprimă o opţiune, iar în al doilea tur elimină.
Negocierea nu mai e amânată, după încheierea procesului electoral cetăţenii
putând astfel anticipa cine va guverna în clipa în care merg la urne pentru
turul decisiv.
În fine, spunea Duverger, un sistem de vot majoritar într‑un tur tinde să

producă bipartidism, precum în Marea Britanie sau Statele Unite.
„Sistemul de partide şi sistemul electoral sunt două realităţi legate în chip

indisolubil, încât uneori e greu să le separi” (Maurice Duverger).
Contestarea lui Duverger
În viziunea lui Duverger există deci o corelaţie între sistemele electorale,

maniera de a transforma voturile în mandate şi aspectul sistemului de
partide.
Aceasta este una dintre cele mai curajoase afirmaţii formulate în teoria
politică.
Din acest motiv ea a şi trezit numeroase reacţii, atât de simpatie, cât şi de

respingere.
Douglas Rae, de pildă, nu s‑a sfiit să spună că e pur şi simplu o prostie să
afirmi că RP produce multipartidism. În schimb, aşa cum remarca

Daniel‑louis Seiler, la care am găsit şi observaţia lui Rae, în Italia, Duverger
a fost adulat.
Italienii au văzut în opera savantului francez un instrument de inginerie

politică.
În Peninsulă, admiraţia faţă de Duverger a fost atât de mare, încât

profesorul francez a căpătat sprijinul Partidului Comunist Italian pentru a fi
ales în Parlamentul European, fiind efectiv deputat în acest for legislativ
între 1989
şi 1994.
Tezele lui Duverger i‑au divizat pe membrii comunităţii ştiinţifice. Una

dintre întrebările intens discutate în teoria politică din ultima jumătate de
secol este dacă Duverger a avut sau nu dreptate. „Este modul de scrutin
determinant?”, se întrebau Jean‑Michel De Waele şi Pascal Delwit, dând
astfel şi titlul unui volum colectiv pe această temă. De fapt, critica tezelor
lui Duverger ne îngăduie să le înţelegem mai bine.
Reacţia cea mai simplă este aceea de a le opune excepţii, deşi Duverger
spusese că „aceste formule generale descriu doar tendinţe, fiind departe de a
îngloba toate influenţele regimului electoral asupra sistemelor de partide”.
Mulţi citează drept excepţie Austria, unde până târziu, la începutul anilor
nouăzeci, avem un sistem bipartidist alimentat de opoziţia
conservatori‑socialişti, deşi austriecii practică un mod de scrutin
proporţional. Altă excepţie pe care
184
criticii lui Duverger o au în vedere este Canada, ţară de influenţă britanică,

având deci un mod de scrutin majoritar într‑un tur, dar unde sistemul este
nu bi‑, ci multipartidist. India, şi ea o ţară de cultură politică britanică,
foloseşte majoritarul într‑un tur, având tot un sistem multipartidist, dar cu
un partid cu vocaţie majoritară: mai mult, aşa cum am amintit, Partidul
Congresului a dominat autoritar până la mijlocul anilor şaptezeci scena
politică. Pentru Lipset, multipartidismul şi metoda plurală de alegere nu pot
convieţui, un sistem care ar încerca să le includă pe ambele fiind
„constrâns”
la instabilitate.
„Este modul de scrutin determinant pentru alegeri? [...] Această

problematică este crucială din mai multe motive. Mai întâi de toate, pentru
că alegerea este actul principal care legitimează democraţia reprezentativă
ca regim politic” (Pascal Delwit, Jean‑Michel De Waele).
„E pur şi simplu o prostie să afirmi că reprezentarea proporţională duce la

sporirea numărului de partide” (Douglas Rae).
„Indiferent de clivajele potenţiale de la nivelul structurii sociale, există o

incompatibilitate fundamentală între multipartidism şi scrutinul de tip the
winner takes al ” (Seymour Martin Lipset).
Pierre Martin
La rândul său, Pierre Martin afirma că ideea potrivit căreia modurile de
scrutin dau naştere unor sisteme de partide este falsă sau, în orice caz,
supraestimată şi că Duverger a formulato pur şi simplu pentru că la
începutul anilor cincizeci experienţa democratică era limitată şi indica în
mod neclar o asemenea determinare. Pentru Pierre Martin, extinderea
experienţei democratice a pus în evidenţă numeroase excepţii de la legile lui
Duverger. Printre ţările pe care el le cita în anii nouăzeci ca asemenea
excepţii se aflau Portugalia, Spania sau Grecia, care folosesc moduri de
scrutin proporţional şi ar avea trăsăturile bipartidismului. Evoluţia din
ultimii ani a celor trei ţări arată, cum sugeram şi mai devreme, că ele
ilustrează multipartidismul cu partid dominant.
Cercetătorul francez considera că există numeroase idei false legate de

modurile de scrutin, în primul rând aceea că ar exista unul „ideal”.
Dimpotrivă, spunea el, felul în care se votează este până la urmă o alegere a
elitelor politice, care îşi pot asocia în acest demers elite ştiinţifice. În fond,
cel mai cunoscut
democraţiile
185
mod de scrutin proporţional, cel conceput de Jacques d’Hondt, este

rezultatul unei comenzi guvernamentale adresate acestui matematician
reputat. Introducerea reprezentării proporţionale este văzută, pe de altă
parte, ca „garanţie instituţională împotriva unor presiuni puternice ce
promovau adoptarea votului universal”, susţinută de socialişti (Josep M.
Colomer).
Rezultat al unor istorii sinuoase, modul de scrutin nu trebuie schimbat

foarte frecvent, ci doar dacă există un curent de opinie foarte semnificativ în
sânul societăţii. Convingerea că regulile nu trebuie schimbate prea des este
larg împărtăşită în teoria politică, între altele pentru că se consideră că atât
alegătorii, cât şi partidele au nevoie de timp pentru a le învăţa, adică pentru
a vedea cum anume le pot exploata în interes propriu (Rein Taagepera).
Ingineria electorală s‑a aflat pe agenda multor ţări din 1990 încoace (Pippa
Norris), indiferent că a fost vorba despre dorinţa partidelor aflate la
guvernare de a schimba regulile în propriul avantaj sau despre „dorinţa de a
spori democraţia” (Richard S. Katz).
„Partidele şi alegătorii au nevoie de timp pentru a învăţa cum să utilizeze în

avantajul lor noile reguli ale unui sistem de vot. Dacă legile electorale sunt
modificate în mod constant, nu putem avea un sistem de partide stabil şi
nici căi de a‑l manevra” (Rein Taagepera).
„Dacă este vorba despre sisteme partizane şi moduri de scrutin, termenul

adecvat pentru a descrie relaţia lor este «corespondenţă», nu
«condiţionare». De pildă, scrutinul uninominal într‑un tur corespunde
adeseori sistemelor bipartizane, iar scrutinele uninominale într‑unul sau
două tururi corespund unor sisteme de alianţe electorale, acolo unde nu sunt
reunite condiţiile pentru bipartidism” (Pierre Martin).
„În ţările occidentale, regulile electorale ale jocului [...] păreau a fi stabile şi
predictibile. Nu mai este cazul. În anii nouăzeci, unele democraţii
consolidate au experimentat cele mai radicale reforme ale sistemelor
electorale din ultimul secol” (Pippa Norris).
Giovanni Sartori
Şi pentru Giovanni Sartori sistemele electorale sunt adoptate în interes

propriu de elitele politice. Acestea aleg modul de scrutin care pare să le
aducă cele mai mari avantaje. Nu e sigur că aleg întotdeauna ceea ce le şi
aduce un plus.
Uneori, oamenii politici se înşală chiar foarte grav.
186
Există astfel de exemple şi în istoria politică recentă a României. Este

vorba, de pildă, despre o schimbare care s‑a petrecut înainte de alegerile din
anul 2000. Mai precis, la iniţiativa Partidului Naţional Ţărănesc‑Creştin
Democrat (PNŢCD) a fost modificat un element al modului de scrutin, şi
anume pragul electoral. Acesta a fost urcat de la 3% la 5%, cu intenţia de a
elimina de pe scena politică partidele considerate mărunte, iar coaliţiilor li
s‑au impus, în funcţie de numărul partenerilor, praguri de până la 10%.
Prima formaţiune politică ajunsă în situaţia de a nu trece pragul la alegerile
următoare a fost...
chiar PNŢCD. Un alt caz e cel al Partidului Democrat Liberal, care a

insistat să schimbe formula electorală pentru legislative: în 2008, a avut de
câştigat de pe urma schimbării, dar patru ani mai târziu a fost dezavantajat
de noul sistem, iar în 2014 a fost obligat să accepte fuziunea cu Partidul
Naţional Liberal.
Să revenim însă la Sartori şi la viziunea sa despre ingineria modurilor de

scrutin. În primul rând, spunea el, sistemele majoritare nu pot produce
singure, fără intervenţia altor factori, un sistem bipartidist. Dar, adăuga el,
un scrutin majoritar contribuie în mod semnificativ la menţinerea
bipartidismului.
În al doilea rând, observa Sartori, scrutinul majoritar tinde să producă
bipartidism, dacă sistemul de partide este deja structurat. Altfel, adică în

condiţiile în care sistemul de partide nu e structurat, majoritarul nu produce
efecte.
În al treilea rând, Sartori considera că sistemul bipartidist este imposibil

acolo unde minorităţile beneficiază de un tip de reprezentare, indiferent
dacă e vorba despre minorităţi rasiale, etnice sau lingvistice.
În fine, pentru cercetătorul italian, nu este exclus ca şi sistemele

proporţionale să producă o diminuare a numărului de partide. Această a
patra observa
ţie necesită o precizare. Una dintre întrebările fundamentale ale teoriei

democraţiei electorale este, în viziunea lui Sartori, următoarea: cum facem
să
diminuăm numărul de partide?

În condiţii de libertate politică, numărul de partide create este foarte
variabil. În unele societăţi sunt sute, în altele doar câteva. La guvernare nu
pot ajunge toate. Dar cum se simplifică peisajul partizan? Sartori observa că
sistemele de vot majoritar produc mai uşor o diminuare a numărului de
partide, fără să excludă însă de la producerea unui asemenea efect sistemele
de vot proporţionale.
Pe de altă parte, Sartori analizează arhitectura sistemelor de partide pornind

de la numărul formaţiunilor politice şi de la polarizarea competiţiei dintre
ele.
El distingea bipartidismul şi două varietăţi de multipartidism: cel moderat

(cu 3‑5 partide) şi cel extrem, cu mai mult de cinci partide. În viziunea sa,
distanţa ideologică dintre partide e un factor structurant al sistemului;
bipartidismul şi prima specie de multipartidism se organizează bipolar, iar
partidele converg către centru.
democraţiile
187
E şi concluzia la care a ajuns în urmă cu mai bine de o jumătate de secol

Anthony Downs, care observa că în sistemele bipartidiste partidele seamănă
în mare măsură unele cu altele întrucât „există o zonă de suprapunere a
politicilor pe o poziţie mediană”. La rândul său, Duverger remarca faptul că
orice poziţionare la centru obligă dreapta şi stânga la moderaţie.
Când centrul nu e fixat explicit, zicea Sartori, polarizarea slabă a sistemului

face ca acesta să fie punctul imaginar către care tind toate formaţiunile.
Numărul formaţiunilor politice creşte dacă modul de vot proporţional

intervine în condiţii de polarizare puternică. Când numărul de partide trece
de cinci, fixarea centrului e inevitabilă şi, în plus, apar formaţiunile
antisistem. Într‑adevăr, un spectru politic complet are cinci poziţii: stânga,
centru‑stânga, centru, centru‑dreapta şi dreapta. La limită, o a şasea poziţie
implică deja contestarea de tip antisistem. Aşa se ajunge la extremism şi
instabilitate.
„Faptul de a avea două sau mai multe partide depinde (1) de felul în care
sunt distribuiţi votanţii în teritoriu şi (2) de formula electorală bazată pe
pluralitate sau pe reprezentare proporţională” (Anthony Downs).
„Dacă nu vor să piardă alegerile următoare, dreapta şi stânga sunt obligate

să aplice o politică moderată, adică orientată spre centru. Paradoxul
centrului este acela că nu guvernează realmente decât atunci când nu există”
(Maurice Duverger).
Daniel‑Louis Seiler
Aş vrea să evoc acum felul în care s‑a raportat la Duverger un eminent

profesor francez, Daniel‑Louis Seiler. E unul dintre autorii care se
revendică de la teoria clivajelor a lui Stein Rokkan.
Norvegianul Rokkan considera că factorul determinant în articularea

partidelor sunt clivajele născute din două mari revoluţii, cea naţională şi cea
industrială. Astfel, spunea el, revoluţia naţională a produs clivajele
stat‑Biserică şi centru‑periferie, iar cea industrială, clivajul
proletar‑capitalist şi clivajul urban‑rural.
urmându‑l pe Karl Braunias, Rokkan descria cele două faze ale

proporţionalismului: „faza protejării minorităţilor dinaintea Primului
Război Mondial şi faza antisocialistă din anii care au urmat armistiţiului.
Nu întâmplător, primele opţiuni pentru RP s‑au impus în ţările europene
cele mai eterogene din punct de vedere etnic: Danemarca în 1855,
cantoanele elveţiene în 1891, Belgia
188
în 1899, Moravia în 1905, Finlanda în 1906. În societăţi divizate din punct

de vedere lingvistic şi religios, alegerile puteau ameninţa cu adevărat
existenţa sistemului politic. Introducerea unor elemente de reprezentare a
minorităţilor a început să fie văzută ca un pas esenţial dintr‑o strategie de
consolidare teritorială”.
Nu am citat întâmplător fragmentul acesta. Seiler observa că Duverger a
formulat legile sale într‑o perioadă de maximă susceptibilitate în privinţa
reprezentării proporţionale. În anii cincizeci şi şaizeci, modelul dualist
britanic era cel mai bun (Hans Daalder). Atunci când politologul francez
enunţa corelaţiile dintre modurile de scrutin şi sistemele de partide, se
considera că fărâmiţarea politică este un rău şi că ea are drept sursă
esenţială o configurare de tip RP a sistemului electoral. De altfel, Duverger
a avut, insistă Seiler, un predecesor, pe nume Ferdinand Hermens.
Acesta a fost primul autor care a făcut o critică sistematică a

proporţionalismului, pornind de la un caz tragic din istoria europeană, şi
anume cel al Republicii de la Weimar. El considera că eşecul acestei
republici a avut drept cauză ultimă folosirea unui sistem de reprezentare
proporţională, care a produs fărâmiţarea scenei politice, favorizând astfel
ascensiunea nazismului.
În opinia lui Hermens, RP este un sistem bun doar pentru ţări mici, precum
Belgia sau Elveţia. Atunci când scria despre efectele modurilor de scrutin,
Maurice Duverger avea în faţa ochilor fărâmiţarea produsă de Republica a
IV‑a Franceză şi se temea că şi ea va avea un efect dezastruos.
Tot Seiler atrăgea atenţia asupra faptului că până târziu, la mijlocul anilor
şaptezeci, în teoria politică exista o suspiciune faţă de multipartidism,
majoritatea specialiştilor considerând că modelul democratic prin excelenţă
este aşa‑numitul model Westminster, confruntarea bipartidistă de tip
britanic.
Arend Lijphart – la care mă voi referi imediat – a fost primul autor care a
demonstrat că o democraţie poate fi bună şi dacă foloseşte RP. Mai mult, el
credea că democraţiile consensualiste sunt mai bune prin „generozitatea şi
toleranţa orientării politicilor lor publice”. Voi reveni la el imediat.
La mijlocul anilor optzeci, Philippe Lauvaux considera, precum mulţi alţii

înaintea lui, că modelul majoritar are rezultate foarte bune: bipolarizare,
majoritate stabilă şi alternanţă. El adăuga că „modelul majoritar e destul de
căutat în noile democraţii, în numele unei exigenţe de coerenţă şi stabilitate,
iar trei ţări europene care s‑au democratizat în deceniul şapte au obţinut
astfel de rezultate”.
După căderea comunismului, Popper spunea fără ocolişuri că e „împotriva
sistemului proporţional”, întrucât „proliferarea partidelor e o nenorocire”.
El pleda în favoarea unui sistem în care „guvernele sunt majoritare”, astfel
încât
„responsabilitatea e clară şi evidentă”. Din această perspectivă, ziua

alegerilor,
democraţiile
189
spunea el, „nu e o zi în care se legitimează noul guvern”, ci una în care
„guvernul trebuie să dea socoteală pentru activitatea sa”.
Pentru Seiler, modurile de scrutin nu sunt factorii determinanţi ai sistemelor

de partide, dar ele traduc două viziuni fundamentale despre democraţie,
două opţiuni filosofico‑politice opuse. Astfel, modul de scrutin majoritar
este legat de ceea ce Seiler numeşte „filosofia guvernabilităţii”, în timp ce
RP
exprimă o altă filosofie politică a democraţiei, şi anume cea a reprezentării.
Prima e cea mai intuitivă.
Duhamel o explica spunând că într‑un sistem majoritar opoziţia de azi e

majoritatea de mâine, chiar dacă acest mâine nu e clar determinat. G
Bingham Powell descria şi el deosebirile în termenii următori: „în viziunea
majoritaristă
a alegerilor ca instrumente ale democraţiei, cetăţenii folosesc scrutinul ca să
aleagă între două echipe concurente de politicieni, acordând învingătorului

puterea de a face politici publice, iar învinsului doar posibilitatea de a
concura în viitoarea alegere. În versiunea proporţionalistă, cetăţenii folosesc
scrutinul ca să aleagă agenţii politici ce le reprezintă opiniile diverse în
negocierea postelectorală ce va influenţa elaborarea politicilor”.
Revenind la Seiler, să spunem că pentru el cele două filosofii dau naştere la
două modele de democraţie – cea guvernată, pe de o parte, şi democraţia
reprezentată, pe de alta. Cele două modele sunt distinse pornind de la trei
clase de factori: obiective şi mijloace, regulile jocului şi raporturile dintre
stat şi societatea civilă.
Voi cita câteva dintre aceste elemente, nu toate, pentru a vedea cum se
disting cele două democraţii. Astfel, din perspectiva obiectivelor, dacă
prima formă de democraţie este legată de nevoia producerii unei guvernări,
democra
ţia reprezentată caută asigurarea unei coeziuni sociale.
Mijloacele sunt şi ele foarte diferite: în cazul democraţiei guvernate,

mijlocul esenţial este crearea unei majorităţi solide şi stabile, în timp ce în
cazul democraţiei reprezentate avem de‑a face cu un mijloc complet diferit,
şi anume încercarea de a produce consens.
Din perspectiva regulilor jocului, în democraţia guvernată este favorizat un

scrutin majoritar, sistemul de partide are o structură bipolarizată, iar
guvernul e monocolor, în timp ce în democraţia reprezentată este favorizat
un scrutin de tip RP, avem o structură multipolară de partide şi guvernul e
multicolor, fiind deci bazat pe coaliţii foarte largi.
Din punctul de vedere al raportului dintre stat şi societate, democraţia

guvernată se bazează pe grupuri de interes organizate ca lobby‑uri, în timp
ce democraţia reprezentată se bazează pe o reprezentare formală a acestor
grupuri de interes.
În sfârşit, în cazul democraţiei guvernate alternanţa la putere este totală, în

timp ce în cazul democraţiei reprezentate avem semialternanţă, spune
Seiler,
190

sau chiar absenţa oricărei alternanţe, cu guverne multicolore pe perioade
foarte lungi de timp, ceea ce se schimbă fiind doar raportul de forţe din
sânul guvernului.
„În societăţi divizate din punct de vedere lingvistic şi religios, alegerile

puteau ameninţa cu adevărat existenţa sistemului politic. Introducerea unor
elemente de reprezentare a minorităţilor a început să fie văzută ca un pas
esenţial dintr‑o strategie de consolidare teritorială” (Stein Rokkan).
„Datorăm denunţarea efectelor perverse ale reprezentării proporţionale

asupra instabilităţii guvernamentale şi asupra volatilităţii unui politolog
german antinazist, exilat în Statele Unite, Ferdinand Hermens: el a
incriminat rolul jucat de reprezentarea proporţională în timpul Republicii de
la Weimar, care a favorizat venirea la putere a naziştilor” (Daniel‑Louis
Seiler).
„Dotat cu puterea considerabilă de a alege, cetăţeanul cu drept de vot

primeşte şi dreptul de a‑şi schimba părerea şi de a schimba astfel cursul
lucrurilor. Orice sistem majoritar cunoaşte alternanţa sau măcar posibilitatea
alternanţei. Opoziţia de azi e majoritatea de mâine, singura incertitudine
fiind când anume vine acest mâine” (Olivier Duhamel).
Arend Lijphart
Amplificând vocile critice la adresa lui Duverger şi făcând din modul de

scrutin doar unul dintre elementele ce participă la configurarea modelelor
de democraţie de astăzi, Lijphart descrie trei forme de regim pornind de la
opt elemente care îl constituie pe fiecare dintre ele. În interpretarea lui
există, de fapt, două modele care sunt în opoziţie şi un tip de regim mixt.
Primul poartă
numele „modelul majoritar al democraţiei” sau „modelul Westminster”. Al

doilea are mai multe nume: „modelul consensual”, „al democraţiei propor
ţionale”, „al înţelegerii amicale” sau „modelul consociaţional”. Al treilea

model, cel intermediar, este modelul american de democraţie.
Democraţia de tip Westminster are drept trăsături: (a) fuziunea puterii (sau,
cum i‑am spus într‑o conferinţă anterioară, separaţia suplă dintre legislativ
şi executiv) şi dominaţia cabinetului asupra Parlamentului; (b) concentrarea
puterii executive într‑un cabinet monocolor, bazat în general pe o majoritate
strânsă (diferenţa dintre partidul care alcătuieşte cabinetul şi adversarul său
politic fiind deci foarte mică);
democraţiile
191
(c) bicameralism asimetric, adică existenţa unei Camere superioare care e

lipsită de autoritate legislativă;
(d) bipartidism;
(e) organizarea sistemului de partide în funcţie de un singur clivaj; (f)

sistem de vot majoritar într‑un tur;
(g) guvern centralizat şi stat unitar (trăsătură modificată în cazul Marii

Britanii, prin acordarea unei largi autonomii Scoţiei şi Ţării Galilor); (h)
suveranitatea Parlamentului, în absenţa unei Constituţii scrise.
Modelul consociaţional este bazat pe opt trăsături complet diferite: (a)

separaţie formală (sau rigidă) a puterilor executivă şi legislativă, plus
control al guvernului de către Parlament; (b) divizarea puterii executive prin
intermediul unor mari coaliţii (ceea ce înseamnă că puterea executivă nu
este confiscată de un partid, ci e distribuită în cadrul unor guverne
multicolore); (c) bicameralism egalitar (sau echilibrat), care e însoţit de o
reprezentare a minorităţilor;
(d) sistem multipartidist;
(e) suprapunerea mai multor clivaje;
(f) reprezentare proporţională;
(g) federalism şi descentralizare;

(h) Constituţie scrisă, care prevede în mod explicit protecţia minorităţilor.
Dacă modelul Westminster este unul al concentrării puterii, acesta este un

model de difuzare a puterii, ceea ce şi pledează, în viziunea lui Lijphart,
pentru superioritatea democraţiei consociaţionale.
În fine, tipul intermediar reprezentat de modelul american combină patru

elemente din modelul Westminster şi patru din cel consensual. Astfel, în
Statele Unite avem o democraţie definită de separaţia rigidă a puterilor, de
concentrarea puterii executive, de bicameralism echilibrat şi bipartidism (ca
în modelul Westminster), dar şi pe eterogenitatea partidelor bazată pe un
clivaj fundamental, şi nu pe mai multe, pe un sistem majoritar într‑un tur, pe
o organizare federală a guvernării şi pe Constituţie scrisă (ca în modelul
consociaţional).
O ultimă observaţie preluată de la Lijphart: pentru el, modelul majoritar

este întâlnit în societăţi omogene din punct de vedere cultural şi religios,
adică acolo unde peste 80% din populaţie are aceeaşi religie sau e supusă
aceloraşi coduri culturale, în timp ce societăţile neomogene cultural au un
model consensual.
Nu vreau să închei înainte de a menţiona că Uniunea Europeană, chiar dacă,

pe urmele lui Jacques Delors, e descrisă de unii autori ca „obiect politic
neidentificat” (JeanLouis Quermonne), este considerată de alţii o încarnare
a democraţiei consociative (Olivier Costa, Paul Magnette).
192
1. Sistemul de partide se defineşte:
a. la nivel local;
b. la nivel naţional;
c. la nivel european.
2. UDMR a influenţat formarea guvernului în:
a. 1990;
b. 2016;
c. 1996.
3. Bipartidismul este suplu dacă:
a. există negocieri între putere şi opoziţie;
b. în Parlament sunt mai mult de două partide;
c. partidele parlamentare nu respectă o disciplină strictă de vot.
4. În Franţa, Frontul Naţional a intrat prima dată în Adunarea Naţională în:

a. 1986;
b. 1981;
c. 1988.
5. Formula N = 1/Ss 2, unde s este numărul de mandate ale partidului i

descrie: i
a. numărul efectiv de partide;
b. potenţialul de şantaj al unei formaţiuni politice; c. distribuirea

proporţională a mandatelor pentru un partid care reprezintă o minoritate
etnică.
6. În Germania, Marea Coaliţie (große Koalition) numeşte: a. o alianţă între

creştin‑democraţi, social‑democraţi şi liberali; b. o alianţă care a depăşit
două treimi din mandatele din Bundestag; c. o alianţă între
creştin‑democraţi şi social‑democraţi.
7. Sistemele de partide au fost numite „poliarhii” de către: a. Giovanni
Sartori;
b. LaPalombara şi Weiner;
c. Robert Dahl.
8. Partidul liberal din Germania a fost denumit:
a. partid‑broască;
b. partid‑balama;
c. partid‑canat.
democraţiile
193
9. Maurice Duverger susţinea că scrutinul majoritar într‑un tur produce: a.

instabilitate politică;
b. bipartidism;
c. guverne minoritare.
10. Câte partide erau în Bundestag în 1907?
a. 15;
b. 13;
c. 17.
A. Sistemul de vot influenţează soarta unui partid mai mult decât liderii
acestuia?
B. Este Algeria din epoca Bouteflika o ţară democratică?
C. Analizaţi rezultatele alegerilor legislative din 2016 din România folosind

noţiunile de „potenţial de şantaj” şi „potenţial de coaliţie”.
D. Poate fi democratic un sistem cu partid hegemonic?
E. Comparaţi sistemele de partide din România din perioadele 1919‑1937 şi

1989‑2007.
F. Există o modalitate de a proteja minorităţile mai bună decât un scrutin

proporţional?
G. Ce rost are să organizezi alegeri într‑un sistem de partid unic, cum a fost
România între 1948 şi 1989?
H. De ce ar alege o formă de RP o ţară care este omogenă din punct de

vedere etnic şi din punct de vedere religios?
I. Comparaţi scrutinul ţinut în Siria în aprilie 2016 cu cel organizat în

România în mai 1918.
J. Imaginaţi o reformă a modului de scrutin actual din ţara noastră.
Referinţele folosite în conferinţa despre democraţii Jean BLONDEL,

Guvernarea comparată, traducere de Teodora Moldovanu, Institutul
European, Iaşi, 2009 [1995], p. 164.
Winston CHURCHILL, Camera Comunelor, Hansard, 11 noiembrie 1947,

col. 206 f, Londra, HMSO, apud Richard ROSE, William MISHLER,
Christian Haerpfer, Democraţia şi alternativele ei, traducere de Cristina
Păun, prefaţă de Alina Mungiu‑Pippidi, Institutul European, Iaşi, 2003
[1998], p. 27.
Josep M. COLOMER, „Western Europe: General Overview”, în Bernard

GROFMAN, Josep M. COLOMER, Handbook of Electoral System Choice,
Palgrave Macmillan, 2004, p. 187.
194
Olivier COSTA, Paul MAGNETTE, „L’Union européenne est‑elle une

consociation?”, în Emmanuel NADAL, Marianne MARTY, Céline
THIRIOT (coord.) cu colaborarea lui Daniel‑Louis SEILER, Faire de la
politique comparée. Les terrains du comparatisme, Karthala, Paris, 2005,
pp. 299‑300.
Maurizio COTTA, „Structuring the New Party Systems after the

Dictatorship. Coalitions, Alliances, Fusions and Splits During the
Transition and the Post‑transition Stages”, în Geoffrey PRIDHAM, Paul G.
LEWIS (ed.), Stabilising Fragile Democracies: Comparing New Party
Systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, Londra, New York,
1996, p. 69.
Hans DAALDER, „Parties, Elites, and Political Developments in Western

Europe”, în Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political
Parties and Political Development, Princeton University Press, Princeton,
1966, p. 73.
Robert A. DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi,

postfaţă de lucian‑Dumitru Dîrdală, Institutul European, Iaşi, 2002 [1989],
pp. 306‑307.
Pascal DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il

l’élection? , Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p.
9.
Mattei DOGAN, Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi în sociologie,

ed. îngrijită
şi prefaţă de Cristian Preda şi Alexandra Ionaşcu, traducere de Ionela

Băluţă, Alexandra Ionaşcu, Ruxandra Ivan, Silvia Marton, Cristian Preda,
Institutul European, Iaşi, 2010 , p. 252 .
Anthony DOWNS, An Economic Theory of Democracy, Harper and

Brothers, New York, 1957, pp. 140‑141.
Olivier DUHAMEL, Droit constitutionnel, vol. 2: Les démocraties, ed. a
III‑a, Seuil, Paris, 2000, p. 34.
Maurice DUVERGER, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976

[1951], p. 291.
Maurice DUVERGER, La République des citoyens, Éditions Ramsay, Paris,

1982, pp. 282.
Florence HAEGEL, Simon PERSICO, „Le système partisan”, în Yves

DÉLOYE, Nonna MAYER (coord.), Analyses électorales, Bruylant,
Bruxelles, 2017 , p. 763.
David HELD, Modele ale democraţiei, traducere de Cipriana Petre,

Univers, Bucureşti, 2000 [1996], p. 29.
Teh‑fu HUANG, „Sistemele de partide din Taiwan şi Coreea de Sud”, în

Larry DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN,
Cum se consolidează democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurelian
Muntean, Polirom, Iaşi, 2004 [1997], pp. 169‑170.
Marcel IVAN, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice,

1919‑1932, Editura şi tiparul Krafft & Drotleff, Sibiu, 1933.
Richard S. KATZ, „Why are There so Many (or so Few) Electoral

Reforms?”, în Michael GALLAGHER, Paul MITCHELL (ed.), The Politics
of Electoral Systems, Oxford University Press, 2006, p. 69.
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and

Political Development, Princeton University Press, Princeton, New Jersey,
1966, pp. 35‑36.
Philippe LAUVAUX, „La démocratie majoritaire. Conception et discussion

d’un modèle polaire”, Pouvoirs, nr. 85, Seuil, Paris, 1985, p. 18.
democraţiile
195
Polirom, Iaşi, 2000
[1999], pp. 26‑27, 78.
Seymour Martin LIPSET, „Party Systems and the Reprezentation of Social

Groups”, în Steven B. WOLINETZ, Party Systems, Ashgate, Dartmouth,
1998, p. 29.
Paul MAGNETTE, Le régime politique européen, Presses de Sciences Po,

Paris, 2003, pp. 27‑28.
Scott MAINWARING, Rethinking Party Systems in the Third Wave of

Democratization: The Case of Brazil, Stanford University Press, California,
1999, p. 24.
Pierre MARTIN, Les systèmes électoraux et les modes de scrutin,

Montchrestien, Paris, 2006, pp. 119, 126, 135‑136.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Presses de Sciences

Po, Paris, 2018, pp. 10 şi 88.
Pippa NORRIS, Electoral Engineering: Voting Rules and Political

Behavior, Cambridge University Press, 2004, pp. 249‑250.

urmat de două

Mihael Czobor, Iulia Motoc, Camil‑Alexandru Pârvu, Cristian Preda,
¼1992½, pp. 97‑98.
G. Bingham POWELL, Election as Instruments of Democracy.

Majoritarian and Proprotional Visions, Yale University Press, New Haven,
Londra, 2000, p. 233.
Jean‑Louis QUERMONNE, Le système politique de l’Union Européenne,
Montchrestien, Paris, 2005, pp. 5‑6.
Douglas RAE, The Political Consequences of Electoral Laws, Yale

University Press, New Haven, 1971, p. 167, apud Daniel‑Louis SEILER,
„Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, în Pascal DELWIT, Jean‑Michel
DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il l’élection? , Éditions de
l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p. 25.
Stein ROKKAN, „Electoral Systems”, în International Encyclopedia of the

Social Sciences, vol. V, Macmillan, Londra, 1968, pp. 11‑13.
Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru

Pop, prefaţă
de Dan Pavel, Polirom, Iaşi, 1999 [1987], pp. 117‑118.
Giovanni SARTORI, Partide şi sisteme de partide, traducere de Sergiu

Gherghina şi George Jiglău, CA Publishing, Cluj‑Napoca, 2011 [1976], pp.
129, 202.
Daniel‑Louis SEILER, Partidele politice din Europa, traducere de Eugenia

Zăinescu, prefaţă de Sorin Bocancea, Institutul European, Iaşi, 1999 [1978],
pp. 18‑19.
Daniel‑Louis SEILER, „Le mode de scrutin fait‑il l’élection?”, în Pascal

DELWIT, Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Le mode de scrutin fait‑il
l’élection? , Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 2000, p.
24.

Introduction à la science politique, ed. a II‑a, Chenelière, McGraw‑Hill,
2003, p. 174.
Rein TAAGEPERA, Predicting Party Sizes: The Logic of Simple Electoral

Systems, Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 271.
Guvernarea
În conferinţa de astăzi plec de la câteva cifre. Ele privesc guvernarea din
România, din perspectiva personalului politic şi instituţional, şi sunt
împrumutate de la Alexandra Ionaşcu, autoarea unei teze de doctorat pe
această temă: aparatul birocratic al statului român cuprindea în 1990 circa
80 000 de persoane, în 2000 urca la 148 000, pentru ca până în 2007 să
ajungă la 200 000.
Un al doilea reper pe care aş vrea să îl luaţi în seamă priveşte populaţia

guvernamentală, cu alte cuvinte, acel grup de persoane care ocupă, pentru o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, o poziţie de ministru sau de
secretar de stat. În perioada decembrie 1989 – august 2008, în România au
asumat asemenea demnităţi puţin peste 1 000 de persoane: 245, poziţia de
ministru, respectiv 787, cea de secretar de stat. Unii dintre demnitari au fost
numiţi în mai multe echipe guvernamentale, un procent dintre ei au ocupat
mai întâi o poziţie de secretar de stat, urcând apoi la rangul de ministru, iar
reînnoirea personalului a avut în timp ritmuri diferite. Durata medie a
mandatului în intervalul indicat a fost de aproximativ 16 luni pentru un
ministru, respectiv de circa 14 luni pentru un secretar de stat.
Aceeaşi autoare a arătat într‑un articol din 2017 că, dacă la începutul anilor
2000 un ministru avea, la numire, în medie o vechime în partid de cinci ani,
în 2008 durata carierei de partid la debutul unei cariere ministeriale
crescuse la opt ani.
Numărul de parlamentari pentru fiecare mandat în parte a evoluat în

perioada postcomunistă între un minim de 451 şi un maxim (atins în 2012)
de 588 de deputaţi şi senatori. Cât priveşte politicienii de la nivel local, în
perioada 2000‑2008 numărul lor oscilează, fiind de aproximativ 44 000 de
persoane, adică 3 000 de primari de localităţi (comune şi oraşe), circa 1
500‑1 700 de consilieri judeţeni şi 38‑40 000 de consilieri locali.
„Chiar şi în cazul guvernelor stabile există o reînnoire constantă a

personalului guvernamental [conform] principiului potrivit căruia preţul ce
este de plătit pentru păstrarea prim‑ministrului în funcţie constă în
schimbarea unei părţi importante a echipei sale” (Alexandra Ionaşcu).
198
Parlamentari, miniştri, funcţionari
Asemenea cifre ne dau o impresie – strict cantitativă – despre guvernare.
În ştiinţa politică, au fost studiate toate cele trei grupuri ce alcătuiesc

împreună guvernarea: elita parlamentară, funcţionărimea şi miniştrii.
Perspectiva ştiinţei politice nu este doar cantitativă, ci şi instituţională,
vizând, altfel spus, funcţionarea instituţiilor care reunesc birocraţi, miniştri
şi parlamentari.
Ultimele două categorii se deosebesc de prima întrucât, observa James

Buchanan, au „preferinţe personale despre dimensiunea globală a sectorului
public, sursele de venituri şi mai ales despre felul în care sunt distribuite
cheltuielile publice”.
Şi Raymond Aron menţiona că funcţionarii şi birocraţia sunt diferiţi de

oamenii politici din legislativ şi executiv. Natura regimului nu este definită
de administraţie, care seamănă mult de la o ţară la alta, adăuga autorul
francez.
Articularea celor trei paliere ale guvernării – cel politic, format din executiv
şi legislativ, şi cel administrativ – este descrisă de Constituţie. Drept
urmare, voi spune câteva cuvinte despre mecanismul constituţional, pentru
a discuta apoi succint despre Parlamente, guverne şi alternanţa la putere, ca
şi despre birocraţie şi birocraţi.
„O persoană total indiferentă faţă de venituri şi cheltuieli publice nu va fi

atrasă de politică, nici ca profesie, nici ca vocaţie” (James Buchanan).
„Administraţia garantează punerea în aplicare a legilor [...] Puterea politică
în sensul restrâns al termenului se defineşte prin capacitatea de a lua decizii

[...] Ea acoperă în egală măsură ceea ce juriştii numesc executiv şi
legislativ” (Raymond Aron).
Constituţia
Un text constituţional este un ansamblu de articole care afirmă, aşa cum am
mai menţionat, existenţa unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, dar şi
neutralitatea statului faţă de cetăţeni (Robert Dahl). De multe ori, această
afirmare ia forma solemnă a unui preambul, a unei declaraţii sau carte a
drepturilor.
În acelaşi timp însă, o Constituţie descrie modul în care interacţionează
instituţiile statului şi, de asemenea, aleşii, membrii executivului şi

birocraţia.
Ea nu e doar o sursă a dreptului, ci şi un tablou al instituţiilor.
guvernarea
199
Durata de viaţă a Constituţiilor variază de la un regim la altul. Există

regimuri cu Constituţii foarte durabile. În această privinţă, exemplul cel mai
des invocat este Constituţia Statelor Unite: aceasta este în vigoare din 1787,
chiar dacă a suferit mai multe amendări.
Ea nu este însă şi cel dintâi text constituţional. Deşi nu se mai află în

vigoare, cea mai veche Constituţie s‑a născut pe pământ european: este
vorba despre Constituţia pe care şi‑a oferit‑o Suedia în 1720, rămasă în
vigoare până în 1809
(Shively, Venne).
Un caz asemănător cu cel american este cel belgian, care a servit drept
model şi elitelor politice româneşti din secolul al XIX‑lea: adoptată în 1831,
Constituţia Belgiei este încă în viaţă, după ce a suportat o reamenajare
semnificativă în anii optzeci, când Belgia a fost transformată într‑un stat
federal.
O Constituţie veche e şi cea a Elveţiei, care durează de la 1874. Ţările

nordice – Finlanda, Danemarca, Norvegia – au Constituţii elaborate înainte
sau imediat după Primul Război Mondial. Constituţia Italiei e în vigoare din
1947, cea germană, din 1949, iar cea franceză, din 1958.
România cunoaşte o instabilitate constituţională semnificativă: deşi e un stat

tânăr, apărut în 1859, România a avut numeroase Constituţii, atât înainte de
comunism (1866, 1923, 1938), cât şi în timpul acestui regim (1948, 1952
şi 1965), toate cunoscând, de asemenea, numeroase revizuiri. După

Revoluţie, este elaborată şi – în 1991 – votată o nouă Constituţie, aceasta
având, la rândul ei, parte de o schimbare amplă în 2003.
Recordul de revizuiri e deţinut, după ştiinţa mea, de Senegal: între 1981 şi

2019, Constituţia acestei ţări a fost modificată de 35 de ori: de 15 ori în
vremea lui Abdou Diouf, tot de atâtea ori sub preşedinţia lui Abdoulaye
Wade şi de cinci ori în timpul primului mandat al lui Macky Sall.
Să notăm că există şi ţări care nu au o Constituţie scrisă, exemplele cele mai

notorii fiind Marea Britanie şi Israel, care se mulţumesc cu colecţii de legi
şi cutume.
„Constituţia poate asigura protecţia drepturilor minorităţii şi majorităţii

populare” (Robert Dahl).
„Israelul a încercat să adopte o Constituţie scrisă, dar a eşuat din cauza unui
număr de probleme‑cheie, în special rolul religiei în stat şi în sistemul
judiciar, asupra căruia nu s‑a ajuns pur şi simplu la nicio înţelegere” (Arend
Lijphart).
200
Revizuirea constituţională
Dacă vorbim despre revizuire, ne referim la o problemă importantă, şi

anume la cât de rigidă – sau, dacă preferaţi, cât de flexibilă – trebuie să fie o
amenajare constituţională. Nu există o reţetă. Altfel spus, nu avem un indice
care să
descrie gradul optim de rigiditate al textului constituţional.
Mecanismele de revizuire sunt foarte diverse. Motivul esenţial este acela că
un text constituţional trebuie şi să asigure funcţionarea durabilă a

instituţiilor, şi să facă posibilă schimbarea în interiorul regimului pe care‑l
întemeiază.
Judecata asupra durabilităţii şi nevoii de înnoire e configurată diferit în

Indonezia şi în Polonia, în Peru şi în Mongolia.
În orice caz, revizuirea e o schimbare limitată, care nu trebuie să pună sub

semnul întrebării profilul regimului. Iată de ce Constituţia de la 1923 e
considerată o revizuire a celei din 1866, în vreme ce textul din 1938 edictat
de Carol al II‑lea este o nouă Constituţie.
Mecanismele de revizuire pot părea uneori paradoxale, mergând până la

ideea că o schimbare nu poate fi făcută fără acordul instituţiei în cauză. Aşa
se întâmplă, de pildă, cu Senatul francez, care, potrivit Constituţiei celei
de‑a V‑a Republici, nu poate fi desfiinţat fără ca el însuşi să‑şi dea acordul.
E o formă de protecţie a instituţiei, pentru că nimeni şi nimic, nici măcar
voinţa populară, nu poate elimina Senatul.
În alte cazuri, sunt protejate într‑un mod special de textul constituţional

entităţi geografice sau minorităţi etnice: aşa se întâmplă, de pildă, în Liban,
unde Constituţia garantează protecţie tuturor minorităţilor etnice şi
religioase. Unele Constituţii asumă o rigiditate specială pentru anumite
elemente: Constituţia României, de pildă, protejează caracteristicile statului
descrise în primul său articol, declarând că acesta nu este supus revizuirii.
Regăsim aici iluzia eternităţii, pe care o denunţa Rousseau spunând că, de
vreme ce Grecia şi Roma au pierit, nu avem de ce să sperăm că o
Constituţie modernă ar putea dura la nesfârşit.
Chiar dacă nu avem de‑a face cu o asemenea rigiditate, nevoia de a găsi o

modalitate de stabilizare a formelor politice face ca, în unele cazuri,
revizuirea să fie extrem de complicată. În acest sens, poate fi vorba, de
pildă, despre condiţii foarte dure: majorităţi speciale ale legislativului (între
3/5 şi 2/3) sau convocarea unor convenţii speciale (precum în multe state
americane) sau, în fine, aşa cum e şi cazul Constituţiei româneşti, se poate
introduce obligaţia confirmării revizuirii printr‑un referendum popular.
În cazul nostru, revizuirea din 18‑19 octombrie 2003 a izbutit, însă cea din
6‑7 octombrie 2018 – care viza schimbarea definiţiei familiei – a eşuat,
întrucât pragul de prezenţă de 30% nu a fost atins. A nu se confunda aceste
referendumuri de revizuire cu cele din 2009 şi 2019, când s‑au ţinut
consultări care vizau
guvernarea
201
trecerea de la o structură bicamerală la una monocamerală a Parlamentului,

reducerea numărului de aleşi la 300 sau chestiuni de politică penală.
În Canada, care e stat federal, revizuirea se face dacă e aprobată şi de Senat,

şi de Cameră, şi de minimum 7 din cele 10 legislative provinciale, cu
condiţia ca acestea să reprezinte minimum 50% din populaţia ţării (Shivelly
şi Venne).
În contextul constituţional, referendumul e mai degrabă un mecanism de

blocare a schimbării.
„(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera

Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se
ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună,
hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat

în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de
revizuire” (Constituţia României, art. 151).
Constituţii scurte sau lungi?

În fine, nu vreau să închei aceste scurte observaţii despre Constituţie fără a
vă
spune că textele constituţionale sunt foarte diferite, inclusiv din punctul de

vedere al dimensiunii lor. Unele constituţii sunt foarte scurte, altele par să
acopere materia unui mic volum.
Aşa cum notau Shively şi Venne, Constituţia Statelor Unite avea iniţial
circa 4 300 de cuvinte, iar amendamentele ulterioare i‑au mai adăugat
aproape 3 000, cea franceză are 9 100, iar cea germană 19 700. Alte
Constituţii, mai ales cele ale noilor state, sunt în general şi mai lungi, din
dorinţa de a reglementa într‑un mod foarte detaliat toate aspectele
regimului. Intervine aici ideea sau mai degrabă iluzia că întreaga
funcţionare a vieţii politice, nu doar a regimului, poate să fie descrisă în
textul constituţional.
Mai e vorba, în unele cazuri, de nevoia de a reglementa situaţii ce se cer

evitate, după experienţe nefericite: în cazul României, revizuirea din 2003 a
acoperit şi introducerea unei prevederi exprese care interzice preşedintelui
să‑l demită pe prim‑ministru, după ce la finele anului 1999 ţara a cunoscut o
criză
gravă, întrucât preşedintele Constantinescu a forţat schimbarea din funcţie a

premierului Radu Vasile, profitând de ambiguitatea textului care era în
vigoare.
În Germania e reglementată în detaliu situaţia de urgenţă, din dorinţa de a

evita învestirea unui nou lider totalitar precum Hitler.
202
De fapt, ca şi în chestiunea rigidităţii, nu există o reţetă „literară” a unei

bune Constituţii. Trebuie să adaug că este o iluzie nu doar să crezi că textul
constituţional poate lua în seamă toate situaţiile posibile, dar şi să crezi că el
nu trebuie să ia în seamă nicio situaţie. Diferenţele dintre texte apar şi
pentru că, în statele care cunosc schimbări radicale de regim, se caută
uneori o bună
Constituţie combinându‑se mai multe modele.
Aşa se întâmplă şi în cazul Constituţiei României din 1991: e un text

eclectic, alcătuit pe baza unor referinţe foarte diferite, care merg de la
Constituţia unui stat cu regim parlamentar precum Republica Federală
Germană până la Constituţia unui stat cu regim semiprezidenţial precum
Republica Franceză.
Eclectismul poate deveni o sursă de blocaj. Cazul românesc o confirmă.

Acest lucru poate fi spus şi altfel: o Constituţie nu se poate mulţumi să
descrie, în mod static, instituţiile unui stat, ci trebuie să impună procedurile
prin care pot fi depăşite eventualele conflicte dintre puteri.
„Înmulţirea crimelor contra umanităţii, în particular împotriva evreilor în

timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, a împins diverse ţări să integreze
în Constituţiile lor dispoziţii care protejează drepturile omului, în particular
ale minorităţilor” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
Tipuri de Parlament
Câteva cuvinte acum despre fiecare dintre cele trei ansambluri. Încep cu
Parlamentul. Am mai vorbit despre el, mai precis despre legislativ ca una
dintre puterile clasice într‑un stat modern. Vreau doar să adaug câteva date
referitoare la trăsăturile Parlamentului, din perspectiva guvernării.
Primul lucru care trebuie avut în vedere este structurarea legislativului. Am

mai vorbit şi despre această materie. Este vorba despre distincţia dintre
forma monocamerală şi cea bicamerală, care s‑a impus în timp, deşi au
existat şi Parlamente cu trei Camere, în al doilea Imperiu Francez sau în
Africa de Sud din 1984 până în 1994 (Hennie P.P. Lötter), şi chiar un
Parlament cu patru Camere, în Franţa, în timpul Consulatului, când
Consiliul de Stat elabora legile, Tribunatul le discuta fără a le vota, corpul
legislativ le vota (fără să le mai discute), iar Senatul verifica eventualele
dezacorduri cu textul constituţional.
Astăzi, circa o treime din Parlamentele lumii sunt bicamerale (Olivier
Rozenberg). Amenajarea legislativelor cu două camere cunoaşte o mare
varietate de forme: dacă, în general, aşa cum ne arată Kreppel, Camerele
inferioare sunt alese în mod direct, unele dintre cele superioare sunt încă
alese indirect, în totalitate (Franţa, Germania, Rusia, Austria, Pakistan) sau
în parte (India, Egipt).
guvernarea
203
Să notăm, de asemenea, combinarea criteriului electiv cu cel ereditar, unii

dintre membrii Camerei Lorzilor din Marea Britanie fiind numiţi. Acelaşi
caracter mixt funcţionează în Emiratele Arabe Unite, unde adunarea
(al‑Majlis al‑Watani al‑Ittihadi) e monocamerală (40 de mandate) şi e
alcătuită pe jumătate din persoane numite de liderii emiratelor, iar pe
jumătate din membri aleşi de către un colegiu electoral cu circa 7 000 de
membri, numiţi de aceiaşi responsabili politici din fiecare emirat. În
schimb, există încă adunări alcătuite doar prin numirea membrilor: aşa e în
Qatar – Majlis as‑Shura are 35 de membri desemnaţi de emir – şi în Arabia
Saudită – unde cei 150 de membri ai adunării sunt desemnaţi de rege.
Pentru a simula modernizarea, saudiţii au fixat şi o cotă pentru femei, de
20%. În Oman şi Kuweit, unde adunările au, ca şi în celelalte ţări din Golf,
rol consultativ, se ţin alegeri, dar fără partide. Ele sunt alcătuite din 84 de
membri în Oman şi din 65 în Kuweit, din care 64
independenţi şi unul ales ca membru al unui bloc liberal, care nu e

recunoscut ca partid, ci ca facţiune. Aceste practici coexistă cu folosirea
unor instrumente foarte moderne: de pildă, în Oman s‑a introdus votul
electronic.
Dacă discutăm despre cazuri stranii, voi menţiona şi Jamahiria libiană din
vremea lui Gaddafi, care a instituit un Congres General al Poporului
(Mu’tammar al‑sha’ab al ’āmm): acesta era alcătuit prin votul tuturor
adulţilor grupaţi în 187 de consilii populare (Mu’tammar sha’bi asasi), care
erau, de fapt, structuri guvernamentale locale. Altfel spus: nu Parlamentul
forma guvernul, ci executivul desemna legislativul.
Aşa cum au arătat De Waele şi Magnette, numărul aleşilor variază foarte
mult, în primul rând în funcţie de populaţie. Germania are o Cameră
inferioară
(Bundestag) cu peste 620 de membri şi una superioară (Bundesrat), cu 69.

În Italia, Camera Deputaţilor are 630 de aleşi, iar Senatul – 315. Cipru şi
Luxemburg au câte o Cameră, cu 80, respectiv 60 de membri.
Norma de reprezentare diferă foarte mult: în Andorra ea este de 2 607
cetăţeni pentru un ales, în vreme ce în India ajunge la 1,7 milioane per

deputat. Să notăm, de asemenea, că Republica Populară Chineză are cel mai
numeros legislativ, cu două Camere: Congresul Naţional al Poporului, care
are 2 980 de membri, şi Conferinţa Consultativă Politică a Poporului, cu alţi
2 200 de aleşi, toţi controlaţi de partidul unic. Într‑un text intitulat „Ai văzut
vreodată
un buletin de vot?”, scriitorul Yu Hua scria că propaganda comunistă din

China difuzează imagini în care deputaţii din Japonia sau Coreea de Sud se
iau la bătaie în Parlament: „Se dorea să vedem noi cât de necivilizaţi şi
bădărani sunt membrii legislativului din ţările capitaliste. După aceea, au
început să
circule pe internet imagini de la dezbaterile legislative din alte ţări: şi alţi

parlamentari se certau sau se încăierau, numai membrii celor două adunări
din China păstrau o linişte desăvârşită, stăteau la şedinţe cu ochii închişi şi
moţăiau”.
204
Există, desigur, şi regimuri fără Parlament. În ultimele decenii, au existat

mereu 15‑20 asemenea regimuri, care – într‑un moment sau altul – n‑au
avut, pentru o vreme, foruri reprezentative. S‑a întâmplat aşa în state care
au traversat crize ori războaie sau care au cunoscut lovituri de stat.
Aşa s‑au petrecut lucrurile şi în România, atât în decembrie 1947, când
regele Mihai a fost silit să abdice şi până în aprilie 1948 n‑a existat
Parlament (şi nici Constituţie), cât şi după Revoluţia din 1989. După
debarcarea lui Ceauşescu, noua putere a abolit Parlamentul monocameral
existent până atunci (Marea Adunare Naţională), care era o caricatură a unei
adunări legislative, fiindcă nu delibera şi nu hotăra ceva, ci valida deciziile
partidului unic. La o lună după Revoluţie apărea o primă instituţie cu rol
deliberativ, care copia deci logica unui Parlament, dar nu era bazată pe
alegere, şi anume Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN).
Acesta s‑a constituit prin negocierea angajată de partidele existente în acel
moment: FSN a căpătat, potrivit acelei înţelegeri, jumătate din locurile în
CPUN, cealaltă jumătate fiind ocupată de restul partidelor politice înfiinţate
până în acel moment, cărora le reveneau câte două mandate în CPUN. Abia
în mai 1990 România a devenit un stat dotat cu un Parlament, chiar dacă
până în decembrie 1991 ea nu va avea Constituţie.
În situaţii de criză postconflict, avem adesea state fără Parlament şi fără
Constituţie. Aşa că, dacă veţi consulta numărul statelor de la Naţiunile

Unite şi, pe de altă parte, numărul Parlamentelor din lume, veţi descoperi că
există
întotdeauna o diferenţă.
Acest lucru nu e valabil şi pentru executiv: nu există stat care într‑un

moment sau altul să fie lipsit de executiv, indiferent de forma şi de
autoritatea acestuia.
„În septembrie 1984 a fost inaugurat [în Africa de Sud] un nou Parlament
tricameral, având membri albi, de culoare (aşa‑numiţii metişi) şi indieni.
Negrii nu erau reprezentaţi” (Hennie P.P. Lötter).
„Ţările mari tind să aibă un Parlament bicameral. Începând din anii

cincizeci, ţările mai mici din nordul Europei au renunţat la camerele
superioare”
(Olivier Rozenberg).
„Anul trecut în martie s‑a terminat mandatul de cinci ani pentru cele două
mari adunări şi unii membri vechi au trebuit să se retragă şi să le facă loc

celor noualeşi. Un prieten de‑al meu care abia ce coborâse din avion,
întorcându‑se din Europa, a primit un telefon prin care i s‑a adus la
cunoştinţă
că fusese ales în Conferinţa Consultativă Politică a Poporului şi că trebuia

să
meargă imediat la şedinţă” (Yu Hua).
guvernarea
205
Cum lucrează un Parlament
Patru sunt activităţile pe care, spunea Jean Blondel, le asumă un Parlament

în şedinţele plenare.
Prima e legiferarea. Potrivit calculelor făcute de autorul francez, aceasta

înseamnă în medie între 50 şi 100 de legi într‑un an, adică una‑două pe
săptămână.
O a doua funcţie esenţială a Parlamentelor întrunite în plen este discutarea

prevederilor financiare: în majoritatea cazurilor, legislativul a fost creat ca o
structură politică aparte tocmai pentru a analiza veniturile şi cheltuielile
ţării. Dacă veţi citi arhivele primelor adunări reprezentative constituite la
noi în secolul al XIX‑lea, veţi vedea că rolul esenţial al acestora era, ca şi în
alte state europene, de a controla la sfârşitul anului modul în care au fost
cheltuiţi banii din visterie. Tocmai de aceea se şi întruneau în ultima lună a
anului.
Parlamentul mai cunoaşte, când este întrunit în plen, alte două activităţi:
este vorba, spunea Blondel, despre dezbaterile generale asupra politicilor şi,
în fine, despre o funcţie despre care am vorbit când am discutat relaţia cu
executivul, şi anume interogarea sau cenzurarea guvernului, prin interpelări
–
orale sau scrise – ori prin moţiuni. Nu revin asupra chestiunilor referitoare
la învestirea, respectiv demiterea unui guvern, discutate în conferinţa despre
regimuri, şi nici la problema mai generală a votului în sânul unei Camere.
Un for legislativ nu lucrează însă doar în plen, ci şi în comisii. E un aspect

foarte vechi al vieţii parlamentare, inclusiv în cazul românesc, comisiile
apărând încă de la debutul activităţii Adunărilor alese în Valahia începând
din 1831 şi în Moldova din anul următor.
Parlamentele au deci activităţi o parte din timp în comisiile de specialitate,

care sunt legate de diversele domenii ale legiferării, respectiv alocă o parte
din timp unei reuniri plenare. Comisiile – numite uneori şi „de specialitate”
– privesc diversele materii ale deliberării politice: muncă, educaţie,
agricultură, industrii, politică externă şi aşa mai departe.
Numărul lor este variabil de la ţară la ţară, fiind însă în general în creştere
în ultimele decenii, deoarece, din dorinţa de a‑şi spori influenţa,
Parlamentele vor să introducă un plus de competenţă în tratarea chestiunilor
de detaliu. Ideal ar fi să ai tot atâtea comisii parlamentare câte portofolii
sunt în guvern.
Contează, desigur, şi cât de pletorică e structura acestuia din urmă.

Parlamentul European avea, în perioada 2014‑2019, 20 de comisii şi două
subcomisii, în timp ce Comisia Europeană reunea 27 de membri în Colegiul
Comisarilor, sub autoritatea preşedintelui Jean‑Claude Juncker.
206
Însă pentru un Parlament influenţa exercitată asupra proiectelor

executivului este esenţială. Reluând cercetările lui Philip Norton, Olivier
Rozenberg men
ţiona distincţia făcută între ţările cu Parlamente puternice (Suedia, Finlanda,
Olanda), cele cu Parlamente a căror influenţă e moderată (Marea Britanie,
Germania, Austria, Danemarca, Norvegia şi Italia) şi cele cu Parlamente
slabe (ţări din sudul Europei),
Revin la funcţiile comisiilor. Sunt, de fapt, două: e vorba, întâi de toate,

despre examinarea legislaţiei, despre pregătirea proiectelor care sunt
ulterior dezbătute şi votate în plen. În România s‑a urmat chiar această
logică: într‑adevăr, dacă iniţial, adică în Constituţia de la 1991 şi în
regulamentele de funcţionare ale Camerelor, plenului i se acorda rolul major
în redactarea şi dezbaterea legislaţiei, odată cu revizuirea din 2003 efortul
de elaborare şi analiză a legilor, ca şi de deliberare în detaliu în privinţa lor
are loc în comisii, plenului revenindu‑i votul. În PE, comisiile lucrează în
medie 5‑6 luni un dosar, apoi îl adoptă prin votul membrilor comisiei cu
pricina, plenul face o dezbatere care, în funcţie de subiect, durează între
câteva minute şi trei ore, apoi, în ziua următoare, se votează.
Al doilea rol esenţial al comisiilor este supravegherea administraţiei, a

corpului birocratic, cel de‑al treilea mare ansamblu pe care l‑am pomenit.
Pe această cale e sporit, de altfel, rolul Parlamentului în relaţia cu guvernul.
Se întâmplă aşa, de bună seamă, doar dacă respectiva comisie priveşte cu
maximă
atenţie ceea ce se întâmplă în domeniul politic corespunzător. Mai dau un

exemplu din PE: membrii comisiei de politică externă au insistat, atunci
când s‑a creat Serviciul European de Acţiune Externă, să audieze
ambasadorii UE
din diverse ţări; prerogativa le‑a fost acordată, dar de multe ori, în perioada
2009‑2019, numărul deputaţilor care participau efectiv la audieri era foarte
mic, uneori nici 10% din totalul comisiei.
Influenţa comisiilor e mai mare într‑un regim unde separaţia puterilor este
rigidă decât acolo unde separaţia e suplă: comisiile din Congresul american
sunt infinit mai puternice decât cele din Parlamentul belgian.
Câteva cuvinte despre frecvenţa şedinţelor. Există Parlamente reunite în

sesiune permanentă, care, altfel spus, nu cunosc vacanţă, şi altele cu vacanţe
foarte lungi. În general, ţările de tradiţie anglo‑saxonă fac pauze scurte sau
nu fac nicio pauză. Media numărului de zile în care se reunesc adunările
variază, pentru ţările occidentale, între 75 şi 100 pe an.
Frecventarea şedinţelor e variabilă, aşa cum menţiona Amie Kreppel:

Congresul Naţional chinez se reuneşte 14 zile pe an, în vreme ce Camera
Reprezentanţilor din Japonia are şedinţe în circa 150 de zile. Parlamentarii
sud‑coreeni au 45 de zile de plen pe an, iar cei din Polonia au 26 de şedinţe,
care durează între o zi şi patru zile. Parlamentarii italieni iau pauză o
săptămână
guvernarea
207
de Paşti, două de Crăciun şi întreaga lună august, în vreme ce colegii lor

danezi au vacanţă de la 1 iulie la 30 septembrie.
Dacă un Parlament lucrează până la ora 4 dimineaţa – aşa se întâmplă

uneori, de pildă, în Adunarea Naţională franceză –, asta nu înseamnă că în
sală
se vor afla – pe întreaga durată a dezbaterilor – toţi deputaţii. E posibil să

fie doar doi‑trei, cei cărora le vine rândul să se exprime. Există, pe de altă
parte, Parlamente – precum cel european – care nu îngăduie ca o şedinţă să
fie prelungită de la o zi la alta, instituind, altfel spus, obligativitatea
suspendării discuţiilor la miezul nopţii.
Revenind la chestiunea reunirii pentru sesiuni foarte scurte, trebuie spus că
şi în Ţările Române, în secolul al XIX‑lea, era aşa: primele adunări se

reuneau pentru o lună‑două pe an, cam de la 1 decembrie la 1 februarie. În
comunism, Marea Adunare Naţională era convocată de asemenea 2‑3 zile
primăvara şi tot atâtea toamna, dar nu trebuie uitat că ea era doar o cameră
de înregistrare a deciziilor partidului unic.
Cât priveşte timpul de exprimare care revine fiecărui deputat, tot de la

Blondel aflăm că acesta variază între circa o oră şi jumătate pe an în Marea
Britanie pentru fiecare membru al Camerei Comunelor şi mai multe ore în
ţările africane sau în cele comuniste. Parlamentele sunt vorbăreţe şi pentru
că
uneori sunt mai puţin riguros organizate. În alte cazuri, situaţia e contrară.
În Parlamentul European, de pildă, majoritatea luărilor de cuvânt durează
un minut sau două, orice depăşire fiind prompt amendată de preşedintele de
şedinţă.
Reluând o distincţie făcută deja de Max Weber între „Parlamente care

vorbesc” şi „Parlamente care lucrează”, Olivier Rozenberg sublinia că
există
cel puţin unul – Congresul american – în care ambele roluri sunt asumate în
chip responsabil, dacă ţinem seama de faptul că un membru al Camerei
Reprezentanţilor intervine în fiecare an, în medie, timp de patru ore în
dezbateri şi, pe de altă parte, vedem influenţa fiecărei camere asupra
conţinutului acţiunii publice.
„Un working parliament influenţează direct conţinutul acţiunii publice, în

vreme ce un talking parliament se focalizează asupra controlului, asupra
exprimării punctelor de vedere ale alegătorilor şi asupra dezbaterii publice”
(Olivier Rozenberg).
„Comisiile parlamentare sunt mai slabe într‑un regim parlamentar decât

într‑unul prezidenţial” (W. Phillips Shively, Jules‑Pascal Venne).
208
Tipuri de cabinet
Trec acum la cel de‑al doilea ansamblu al guvernării, şi anume la executiv,

în legătură cu care voi trata următoarele chestiuni: în primul rând, voi
distinge mai multe tipuri de guvern, voi vorbi apoi despre diversele teorii
ale coaliţiilor şi, în fine, voi prezenta funcţiile executivului şi problema
alternan
ţei la putere.
În privinţa tipurilor de cabinet, îl urmez pe Arend Lijphart, care descrie trei

forme distincte, criteriul folosit fiind baza de susţinere. Avem, în acest sens,
fie un cabinet minimal câştigător, fie un cabinet supradimensionat, fie, în
sfârşit, un cabinet minoritar.
Cabinetul minimal câştigător este format de atâtea partide câte este nevoie
pentru a controla majoritatea fotoliilor parlamentare, fără niciun surplus.
Altfel spus: oricare ar fi partidul pe care l‑ai elimina, guvernul ar deveni,
dintr‑unul majoritar, unul minoritar. Dacă un partid e exclus, guvernul nu
mai controlează
majoritatea locurilor, ci doar o minoritate.
Al doilea tip este cabinetul supradimensionat, pe care îl înţelegem uşor dacă
ne raportăm la primul caz: este vorba despre acel tip de cabinet în care
avem mai multe partide decât este necesar pentru a dobândi o majoritate.
Avem surplus, adică am putea elimina unul sau chiar mai multe partide şi
majoritatea nu s‑ar pierde.
În fine, cabinetele minoritare sau subdimensionate sunt cele care nu

controlează majoritatea locurilor, ci doar o minoritate, mai puţin de 50%
plus 1.
Kaare Strøm a numărat câte cabinete au fost minoritare şi câte majoritare în

perioada 1945‑1987 în diverse ţări: 4 minoritare şi 27 majoritare în Belgia,
8 şi 9 în Canada, 22 şi 3 în Danemarca, 11 şi 21 în Finlanda, 2 şi 16 în
Marea Britanie, 4 şi 15 în Islanda, 3 şi 26 în Israel, 20 şi 28 în Italia, 2 şi 11
în Portugalia, 12 şi 9 în Suedia.
Tot Kaare Strøm observa şi că un cabinet minoritar poate fi întâlnit în două

situaţii foarte diferite: una este situaţia cabinetului minoritar propriu‑zis,
care e obligat să negocieze fiecare vot cu unul sau mai multe partide
nemembre ale coaliţiei, şi cu totul alta e situaţia unui „guvern majoritar
mascat”, un caz în care – cu alte cuvinte – guvernul beneficiază în mod clar
şi previzibil de sprijinul unor partide care nu au reprezentanţi în sânul său.
Aşa a fost, de pildă, la noi al doilea guvern Tăriceanu, aflat la putere în

perioada 2007‑2008 şi care avea în componenţa sa PNL şi UDMR: cele
două
partide dispuneau împreună de 22% din mandatele parlamentare, dar

guvernul se baza pe o coaliţie ce includea PSD şi PRM, având în total circa
75% din legislativ.
guvernarea
209
„Diferenţa dintre guvernele minimal câştigătoare şi cele supradimensionate

este mai importantă decât aceea dintre guvernele monocolore şi cele de
coaliţie în ceea ce priveşte predicţia duratei acestora [...]. Orice măsură
a durabilităţii am alege, diferenţa dintre coaliţiile minimal câştigătoare şi

guvernele supradimensionate este mai mare decât cea dintre cabinetele
monocolore şi cele de coaliţie. [...] Durata cabinetelor minoritare este greu
de prezis” (Arend Lijphart).
Cum se alcătuiesc coaliţiile
Dacă luăm în seamă formele de guvern, apar două întrebări.
Prima ar putea fi formulată cam aşa: cum anume se ajunge la o configuraţie

sau alta? Altfel spus: există vreun factor care să explice o variantă sau alta?
De ce minimal câştigător şi nu supradimensionat ori minoritar? Sau e vorba
despre un accident?
A doua întrebare este următoarea: care sunt funcţiile unui executiv şi ce

corelaţie există între ele şi felul în care un guvern se constituie în cadrul
unui regim pe o perioadă lungă de timp? Vreau să accentuez faptul că nu e
avut în vedere un singur moment, ci un interval mare de timp.
Trebuie să vă spun că nu există vreo reţetă. Studiile politice nu ne oferă, ca

în cazul matematicilor sau al fizicii, o lege clară. Există mai multe teorii
referitoare la alcătuirea coaliţiilor. Ele nu livrează un răspuns unic şi de
necontestat, între altele pentru că au în vedere mai degrabă un tip de guvern
– cel bazat pe majorităţi simple, şi nu şi executivele minoritare. Aceste
teorii ne oferă
însă nişte piste pentru a analiza felul în care se constituie cabinetele.
Gianfranco Pasquino enumera câteva principii, pe care le‑aş rezuma în

forma următoare: (a) există partide care nu vor coopera niciodată; (b)
vecinătăţile ideologice pot fi de ajutor; (c) memoria istorică poate fi de
folos sau, dimpotrivă, poate bloca o anumită cooperare; (d) unele partide
vor posturi şi putere, altele, să facă anumite politici; (e) coaliţii valide din
punct de vedere aritmetic pot fi inacceptabile politic (de pildă, dacă includ
partide fasciste sau comuniste).
urmându‑l pe Lijphart, voi discuta despre câteva dintre teoriile care au

sistematizat criteriile şi condiţiile de realizare a coaliţiilor.
Prima dintre teoriile care vorbesc despre formarea coaliţiilor – sau, dacă
preferaţi, primul dintre răspunsurile la întrebarea cum se diferenţiază

tipurile de cabinet – afirmă că este cel mai probabil să se constituie coaliţii
minimal
210
câştigătoare, adică un guvern din care nu poate fi eliminat niciun partid fără
a pierde majoritatea. Dacă în Parlament există un partid A cu 48 de
mandate, altul B cu 12, un al treilea C cu 16, precum şi alte trei – D, E şi F
– cu 36, 5, respectiv 2 mandate, teoria coaliţiilor minimal câştigătoare
spune că se formează
acel guvern care deţine majoritatea – în acest caz, minimum 60 de locuri –
fără
a fi posibil să fie eliminat vreun membru. Ar putea fi un guvern AB sau

unul AC, după cum ar putea fi şi un guvern AD sau unul BDC. Ceea ce
teoria coaliţiei minimal câştigătoare nu ne spune este care dintre aceste
combinaţii posibile se va realiza.
Conform unei alte teorii a coaliţiilor, se formează mai degrabă guvernele cu

cel mai mic număr de actori – adică, revenind la exemplul nostru, mai
degrabă primele trei indicate, care sunt bicolore, şi nu al patrulea, care e
tricolor –, deoarece fiecare partid vrea să aibă o autoritate mai mare în sânul
executivului sau, cum se zice în vorbirea curentă, fiecare îşi doreşte o felie
mai mare din tortul guvernării.
Unii autori – precum Lieven de Winter – au susţinut că proporţionalitatea e

singura regulă asupra căreia se poate cădea de acord într‑o asemenea
situaţie:
„Deşi actorii politici vor încerca să‑şi sporească numărul de portofolii

trecând dincolo de logica proporţională, de fapt ei doresc să câştige un
număr de posturi măcar egal cu importanţa lor. De vreme ce toţi actorii
consideră propor
ţionalitatea ca exigenţă minimală a cererilor lor, fiecare va accepta ca şi

ceilalţi jucători să primească minimul aşteptat şi, în cele din urmă,
proporţionalitatea va deveni singurul principiu de alocare asupra căruia pot
cădea cu toţii de acord”.
O altă teorie e cea numită „a coaliţiilor de interval minimal”: potrivit

acesteia, e mai probabil să se formeze coaliţii cu partide care sunt apropiate
ideologic decât cu partide care sunt separate de o distanţă ideologică
semnificativă. Apropiată de ea e şi teoria coaliţiilor de partide conectate
ideologic, care ne spune că se formează coaliţiile ce reunesc partidele
învecinate în spectrul politic. Cu alte cuvinte, e mai probabil să avem
coaliţii ce reunesc partide de dreapta sau coaliţii ce reunesc partide de
stânga decât coaliţii care să reunească şi partide de stânga, şi partide de
dreapta.
În fine, există şi o teorie, cea mai slabă, cred eu, dintre toate, numită „teoria
coaliţiilor viabile politic”. Potrivit acesteia, cele mai probabile sunt
cabinetele care au cel mai mare potenţial de a dura. Nu coaliţiile dintre
partide învecinate în spectru, nu coaliţiile cu un număr mic de actori, ci cele
care sunt cele mai viabile. E o teorie slabă, pentru că nu ne spune care este,
de fapt, modul în care e judecată viabilitatea. Când este negociat un guvern
de coaliţie, participanţii pot avea, de altfel, şi alte aşteptări, nu doar ca
înţelegerea să ţină, de pildă, până la viitoarele alegeri.
guvernarea
211
Aşa cum s‑a văzut, diversele teorii enumerate iau în calcul numărul de
partide, culoarea ideologică, dorinţa de a putea influenţa deciziile şi o
anumită
cultură politică în privinţa majorităţii, a felului în care este privită

majoritatea.
„Teoriile despre coaliţii reprezintă slabe predicţii ale tipurilor de cabinete

formate în democraţii [fiindcă] se bazează aproape în întregime pe premise
majoritariste [şi au] tendinţa de a ignora caracteristicile instituţionale care
încurajează formarea cabinetelor minoritare şi a celor supradimensionate”
(Arend Lijphart).
„Rar se fondează coaliţii de guvernare pe un singur principiu” (Gianfranco

Pasquino).
Funcţiile executivelor
A doua chestiune importantă pentru funcţionarea executivului este, aşa cum

spuneam, dacă există sau nu o relaţie între funcţiile acestuia şi felul în care
arată el pe durată îndelungată. Pentru a putea trata problema, e necesar, de
bună seamă, să vă spun mai întâi câteva cuvinte despre funcţiile unui
executiv.
Le enumăr urmându‑l din nou pe Jean Blondel, care identifica trei
asemenea funcţii.
Prima dintre ele este convertirea în politici a cererilor, a aşteptărilor sociale.
Este vorba despre o operaţiune de „traducere” a unor preocupări ale

indivizilor şi grupurilor în instrumente de decizie şi de acţiune.
Cea de‑a doua este implementarea unor politici. Un guvern nu se

mulţumeşte să conceapă nişte politici adaptate aşteptărilor, ci vrea şi să le
implementeze. El fixează, în acest scop, termene de execuţie şi indică
mijloacele alocate „pentru a transforma vorbele în fapte”, cum le place
oamenilor politici să spună.
În fine, un executiv are rolul de a coordona diversele politici. O asemenea

coordonare distinge un executiv de Parlament. Comisiile unui for legislativ
lucrează fiecare în logica ei specifică. O comisie de muncă se ocupă de
muncă, cea de educaţie de domeniul cu acelaşi nume etc. La limită, fiecare
comisie parlamentară va privi propriul domeniu ca fiind singurul important.
Nu există
o coordonare a comisiilor. Doar plenul decide, prin vot, dacă o comisie a

lucrat bine sau nu.
Un executiv nu poate lăsa fiecare minister să lucreze ca şi când celelalte nu

ar exista. Guvernul trebuie să facă sinteza şi coordonarea diverselor politici.
212
Iată de ce, la instalarea unei echipe guvernamentale, e alcătuit un program,

adică o listă cu priorităţi de acţiune, care va vădi şi cum anume se vor
corela diversele politici. Corelarea e cu atât mai dificilă cu cât coaliţia de
guvernare include un număr mai mare de parteneri (M.J. Laver, Ian Budge).
Cât priveşte organizarea executivului, distingem două configuraţii

principale.
Ele nu decurg în mod direct din funcţiile executivului. Altfel spus, nu avem
(încă?) o teorie care să explice dacă o anumită modalitate de a asuma
respectivele funcţii dă naştere unui anumit executiv. Avem, veţi vedea, o
corelaţie foarte slabă.
Prima formă de executiv, spuneau Blondel şi Manning, este executivul de

tip cabinet. Numele „cabinet” e folosit din ce în ce mai mult pentru a
descrie orice fel de guvern. Dar, riguros vorbind, cabinetul constituie doar
un tip de executiv. Celălalt executiv este sistemul prezidenţial‑constituţional
sau guvernul ierarhic.
Executivul‑cabinet, inventat în Marea Britanie, este cel în care premierul

lucrează într‑o logică de tip colegial: miniştrii participă cu toţii la luarea
deciziilor şi sunt responsabili fiecare în parte pentru implementarea
deciziilor din propriul portofoliu. Luarea deciziilor se face în echipă, iar
dacă există
dispute, minoritatea se supune majorităţii, apoi fiecare ministru este

responsabil pentru domeniul asumat.
E oarecum contradictoriu, deoarece procedând astfel miniştrii intervin

dincolo de limitele propriului lor portofoliu (Blondel, Müller‑Rommel,
Malová).
Dar dinamica internă a cabinetului e mai complicată: unii miniştri pot

renunţa, de pildă, să se pronunţe asupra altor domenii decât cel pe care îl
acoperă portofoliul pe care îl deţin, simţindu‑se supraîncărcaţi sau dorind să
se protejeze de intervenţia colegilor în „curtea proprie” (Rudy Andeweg).
Celălalt tip de guvern are o logică de tip ierarhic sau, cum îi spune Blondel,
una de tip prezidenţial‑constituţional. Aici, miniştrii sunt într‑o poziţie de
inferioritate în raport cu şeful executivului. Ei sunt numiţi şi destituiţi de
prim‑ministru, care e un fel de manager politic al guvernului (Richard
Rose).
Miniştrii nu participă la elaborarea politicilor în domeniile care nu îi privesc

în mod direct, spre deosebire de ceea ce se petrece în executivul‑cabinet,
unde fiecare membru al echipei deliberează în toate materiile.
Modelul ierarhic nu a avut succes decât într‑un singur loc, şi anume în
Statele Unite. În rest, indiferent că este vorba despre America Latină sau
despre ţări din Europa care au încercat să imite acest model, n‑a ieşit mare
lucru.
În ce priveşte Europa, vă rog să notaţi şi observaţia făcută de Ian Budge şi

Hans Keman: analizând relaţia dintre negocierea portofoliilor şi partide, ei
au tras concluzia că în cursul negocierilor portofoliile sunt adeseori
schimbate contra politicilor.
guvernarea
213
„Modelul colegial concepe membrii guvernului ca fiind egali, în sensul că

aceştia participă la luarea deciziilor, dar, în caz de conflict între ei,
minoritatea trebuie să accepte ce a decis majoritatea. Modelul ierarhic este
structurat în jurul liderului, care, se presupune, întruchipează voinţa
poporului şi care, pe această bază, aşteaptă din partea membrilor guvernului
un sprijin loial cu privire la deciziile luate” (Jean Blondel, Nick Manning).
„Cu doar puţine excepţii, portofoliul unui ministru şi departamentul său

coincid, respectivul ministru fiind responsabil cu propunerea unor iniţiative
către cabinet într‑un anumit domeniu al politicilor publice. Aceasta
înseamnă
că ministrul este cel care stabileşte agenda pentru politicile pe care trebuie
să le execute: el determină dacă se schimbă ceva şi influenţează direcţia şi
sensul eventualei schimbări” (Rudy B. Andeweg).
„Dacă ne gândim la guvern ca la un cabinet, ca la un conclav de miniştri ce

deliberează în mod colectiv, atunci prim‑ministrul se află într‑o poziţie
unică, el rezumând sensul nu întotdeauna clar al discuţiilor din cabinet şi
reprezentând partidul aflat la guvernare în campaniile electorale, ca şi în
discuţiile diplomatice de peste hotare” (Richard Rose).
„În procesul de negociere pentru formarea unui guvern de coaliţie, anumite

concesii cu privire la politici pot să fie compensate prin portofolii sau
invers”
(Ian Budge, Hans Keman).
Dimensiunea guvernelor
La începutul discuţiei de astăzi, v‑am citat cifre referitoare la ansamblul

populaţiei guvernamentale din România. Acum aş vrea să menţionez câteva
date referitoare la dimensiunea altor executive.
La sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial, guvernele din Europa

Occidentală aveau în jur de 12 miniştri. În anii optzeci, media – îl urmez
şi‑n această privinţă pe Blondel – a ajuns la 18 posturi guvernamentale. În
ultimii ani, există o tendinţă generală de diminuare a numărului de poziţii
sau fotolii din cabinet.
Numărul total al miniştrilor la scara întregului glob se ridică în 1945 la 1

000 de miniştri. În anii optzeci se ajunsese la circa 2 500. S‑a mers apoi în
direcţia contrară, adică spre diminuarea numărului lor. În total, din 1945
până
în 1995, au fost circa 20 000 de miniştri în Vestul Europei.
214
Tot Blondel menţiona profesiile demnitarilor: „Miniştrii provin în mare

parte din rândul avocaţilor, profesorilor, personalului din administraţie,
managerilor şi, în regimurile militare, al armatei, în timp ce oamenii de
afaceri sunt slab reprezentaţi, ca de altfel şi în majoritatea Parlamentelor.
Managerii din sectorul public şi membrii personalului din administraţie au
fost numeroşi nu doar în statele comuniste şi ale Lumii a Treia, ci şi în
multe ţări occidentale”.
În general, guvernele comuniste erau pletorice. În URSS, de pildă, în anii

optzeci erau în medie 75‑80 de miniştri. La noi, dacă analizăm componenţa
guvernelor Petru Groza şi Constantin Dăscălescu, vom remarca o creştere
semnificativă: dacă România avea în 1946 doar 24 de miniştri, în anii
optzeci erau aproape 80. Portofoliile acopereau domenii foarte restrânse.
Exista un ministru al Industriei Uşoare, altul al Industriei Grele, un ministru
al Construcţiilor de Maşini şi altul al Electrotehnicii şi aşa mai departe.
Şi astăzi există ţări cu guverne foarte ample. În Africa, de pildă, sunt

guverne care tind spre dimensiunile celor din fosta Uniune Sovietică sau din
alte ţări socialiste. Un amic congolez mi‑a spus la un moment dat că a fost
numit în guvern. L‑am felicitat, dar am remarcat că nu era foarte încântat.
Când l‑am întrebat de ce, mi‑a spus că guvernul are 65 de membri, iar el nu
e cel mai cunoscut dintre ei...
În Islanda, sunt 8‑9 ministere. În Franţa, echipa lui Macron avea în mai
2019 un număr de 16 miniştri. În acelaşi moment, guvernul de la Bucureşti
reunea 24 de fotolii alături de cel al premierului.
Acestor date vreau să le adaug altele.
În primul rând, am în vedere durata cabinetelor, care e foarte variabilă, aşa

cum a arătat Wolfgang Müller: ea a oscilat între 10 luni (cât a fost media
celor cinci guverne monocolore belgiene din 1945‑2007) şi 40 de luni (cât a
rezistat în medie fiecare dintre cele 16 guverne de coaliţie din Luxemburg
în aceeaşi perioadă). Există, în principiu, o diferenţiere semnificativă în
funcţie de tipul cabinetului (Lijphart).
Pe de altă parte, durata medie de exercitare a mandatului variază în funcţie

de ţară şi de experienţa dobândită ca parlamentar (Blondel, Thiébault).
Durata carierei ministeriale este de circa 3‑4 ani în democraţiile occidentale.
Tema aceasta a fost tratată şi de Mattei Dogan, care a numărat 631 de
miniştri francezi în Republica a III‑a, 227 în cea de‑a IV‑a şi 128 în primii
16 ani din cea de‑a V‑a.
„Miniştrii sunt reprezentanţii cei mai notorii ai clasei politice. Putem

distinge două categorii: cei care rămân multă vreme pe culmile puterii şi
personajele efemere care ajung la vârf şi coboară aproape imediat” (Mattei
Dogan).
guvernarea
215
Ce educaţie au miniştrii
Două vorbe despre nivelul de instrucţie al demnitarilor ministeriali. Ca şi

membrii Parlamentelor, şi cei ai cabinetelor au un nivel de educaţie mult
mai ridicat decât nivelul de instrucţie mediu al populaţiei. Asta duce la
crearea unei imagini răsturnate a structurii sociale: mai precis, observa
Nicolas Hubé,
„recrutarea personalului politic [...] îi defavorizează pe cei cu origine

socială
sau culturală modestă”. Tot el constata că efectele recrutării unor

responsabili cu cultură peste medie „se resimt şi în sânul organizaţiilor
partizane”, iar acestea „caută să o limiteze, cultivând profilurile atipice ale
unora dintre membrii lor”.
În general, în rândurile personalului de rang ministerial vom găsi în Statele

Unite absolvenţi ai universităţilor din Ivy League, în Marea Britanie, de la
Oxford şi Cambridge, iar în Franţa, de la École Nationale d’Administration,
École Politechnique sau École Nationale Supérieure. Excepţie de la acest
plus de instrucţie în corpul parlamentar şi guvernamental au făcut, de‑a
lungul anilor, în ţări europene importante, precum Franţa sau Italia, doar cei
care proveneau din partidele comuniste.
Cazul românesc e interesant, fiindcă, pe de o parte, dacă numeri diplomele,

miniştrii români stau mai degrabă bine din punct de vedere strict cantitativ;
pe de altă parte, din 2012 încoace au fost intens dezbătute public numeroase
cazuri de plagiat comise de miniştri, ca şi de un fost premier, sub
coordonarea academică a unui alt ex‑premier.
„Miniştrii provin în mare măsură din rândul avocaţilor, profesorilor,

personalului din administraţie, managerilor şi, în regimurile militare, al
armatei, în timp ce oamenii de afaceri sunt slab reprezentaţi, ca de altfel şi
în majoritatea Parlamentelor” (Jean Blondel).
Alternanţa
De ce e schimbat un guvern? Cum anume are loc înlocuirea lui? Acestea ar
fi întrebările importante.
Încep printr‑o remarcă generală. Astăzi, alternanţa pare să fie un sinonim

pentru guvernarea democratică. N‑a fost însă întotdeauna aşa. Până târziu,
în anii optzeci, se considera, după cum spune şi Jean‑Louis Quermonne, că
alternanţa
216
la putere este în mod semnificativ legată de bipartidism, multipartidismul

fiind văzut ca un obstacol în calea alternanţei.
Dar ce anume este ea? Alternanţa e permutarea la putere a două partide sau
a două coaliţii, o schimbare de rol produsă în urma unor alegeri. Cei care se
aflau până atunci la putere trec în opoziţie.
Pe de altă parte, alternanţa este considerată în teoria politică un substitut al

revoluţiei. Permutarea partidelor la putere, respectiv în opoziţie se face în
interiorul regimului. Revoluţia e schimbarea de regim. Ca să înţelegem însă
alternanţa, trebuie să vedem şi ce anume i se opune în imediata sa

vecinătate.
Din acest punct de vedere, alternativa este instalarea pentru o lungă

perioadă
de timp a unui partid în poziţia de partid dominant.
V‑am mai citat astfel de cazuri, cum e cel suedez, cu lunga domnie de şapte
decenii a Partidului Social Democrat, sau cum e cel japonez, unde Jimintō
(Partidul Liberal Democrat) a fost la putere, cu scurte întreruperi, vreme de

jumătate de secol. Alt caz e Italia, care a cunoscut şi ea o perioadă de
dominaţie creştin‑democrată. Alt exemplu e Franţa celei de‑a IV‑a
Republici, unde instabilitatea era doar aparentă, deoarece, aşa cum au arătat
Dogan şi Campbell, miniştrii supravieţuiau de la un guvern la altul. Aceste
democraţii au cunoscut un pluralism deplin, viaţa publică era aşezată sub
semnul dezbaterilor, dar un partid le‑a dominat în mod absolut pe celelalte.
„Alternanţa operează o schimbare de rol între forţele politice situate în

opoziţie, care acced la putere graţie alegerii prin vot universal, şi alte forţe
politice care renunţă temporar la putere pentru a trece în opoziţie. Toate
acestea, respectând regimul politic aflat în vigoare. Faptul că rocada se
produce fără a antrena o schimbare de regim este esenţial. Ea [este], de fapt,
un substitut nonviolent al revoluţiei” (Jean‑Louis Quermonne).
Democraţia consociativă
Pentru Quermonne, o alternativă la schimbarea de guvern, la alternanţă, este

şi aşa‑numita democraţie consociativă sau consociaţională.
E vorba despre un regim bazat pe o coaliţie largă de partide, care se

instalează la putere pentru mulţi ani, ceea ce se schimbă în momentul
alegerilor fiind doar ponderea diverselor formaţiuni politice în ansamblul
coaliţiei, nu şi structura politică a guvernului.
Aşa sunt, vă reamintesc, democraţiile din Belgia, Olanda sau Elveţia, adică
din societăţi ce cunosc clivaje multiple. Prezenţa în guvern a partidelor e
rezultatul
guvernarea
217
unei negocieri a forţelor politice, care reprezintă diversele feţe ale clivajelor
şi care cad de acord pentru a nu lipsi vreunul din ecuaţia guvernului.
Acest mod de guvernare este întâlnit şi în cazul Comisiei Europene.

Comisia este, la limită, o formulă de democraţie consociativă, observa
Jean‑louis Quermonne, deoarece în cadrul ei sunt reprezentate atât toate
statele membre, cât şi cele trei orientări politice dominante – cea socialistă,
cea populară şi cea liberală. În Europa instituţională şi, în special, în cazul
Comisiei Europene nu putem avea – cel puţin nu curând, dacă îmi îngăduiţi
această profeţie – o bipolarizare a vieţii politice, care să ducă la o logică de
alternanţă. Europenii sunt deocamdată prizonierii unei logici politice
consensuale.
Subsidiaritatea face legătura dintre nivelul european şi cel al politicii

naţionale, aşa cum sublinia Ghiţă Ionescu, menţionând că substantivul
respectiv „a fost introdus în terminologia Comisiei Europene într‑un raport
din 1975, în timpul preşedinţiei lui Roy Jenkins”. La rândul ei, Catherine
Haguenau‑Moizard observa că „puterile naţionale şi puterea europeană sunt
intim legate”, în condiţiile unei interacţiuni tot mai complexe, întrucât
Consiliul UE şi Consiliul European, care reprezintă guvernele naţionale,
joacă un rol determinant în luarea deciziilor, iar deputaţii aleşi în
Parlamentul European, „deşi fac parte din grupuri politice plurinaţionale”,
nu sunt total independenţi de „statele lor de origine”.
„Declaraţiile incendiare ale miniştrilor care afirmă că, după lungi negocieri,
Bruxelles‑ul le‑a impus cutare sau cutare măsură se bazează pe o păcăleală.
E imposibil, şi chiar periculos, să distingi între deciziile care ar fi luate la

Bruxelles de către o birocraţie anonimă şi politica dusă de guvernele
naţionale. [...] Puterile naţionale şi puterea europeană sunt intim legate”
(Catherine Haguenau‑Moizard).
Birocraţia
Trec acum la ultima chestiune, birocraţia. O voi trata mult mai succint decât
am făcut‑o cu celelalte două teme, între altele şi pentru că, aşa cum spunea
Aron, funcţia administrativă mai degrabă apropie regimurile decât le
distinge.
Mai întâi, câteva cifre despre corpul birocratic: în Marea Britanie existau
acum un deceniu circa 3 000 de înalţi funcţionari şi aproximativ 500 000 de
funcţionari. În Statele Unite, în 2004, numărul angajaţilor guvernamentali
depăşea 22 de milioane, reprezentând 18% din totalul forţei de muncă. Aşa
218

cum observau Almond et alii, proporţia e şi mai mare, aproape o treime, în
ţări precum Norvegia, Danemarca şi Suedia.
Aş observa apoi că există două mari modele în ce priveşte influenţa

alternanţei la putere asupra corpului funcţionăresc: pe de o parte, modelul
britanic, în care birocraţii nu sunt afectaţi de schimbarea puterii; pe de altă
parte, modelul alternativ, să‑i spunem continental, potrivit căruia alternanţa
la putere este urmată de schimbarea responsabilităţilor la nivelul cel mai
înalt al birocraţiei.
Xavier Crettiez et alii notau că în perioada recentă se constată o „întărire a

controlului puterii executive asupra administraţiei”. O ilustrau vorbind
despre Statele Unite, unde preşedintele şi guvernatorii asumă o formă
radicală
de patronaj politic (aşa‑numitul spoils system), înlocuind membrii

administraţiei potrivit regulii „pedepsim duşmanii şi răsplătim prietenii”.
Preşedintelui îi revine numirea a peste 5 000 de persoane, multe recrutate
din sfera privată.
Citându‑l pe J.‑L. Quermonne, autorii notează, de asemenea, că în Franţa

şeful statului numeşte înalţi funcţionari în circa 500 de posturi (de prefecţi,
ambasadori, rectori, directori în administraţia centrală), ca şi 200 de
responsabili ai întreprinderilor şi instituţiilor publice.
În Germania, numărul numirilor e de circa 150 – intră aici secretarii

generali şi şefii de direcţie din ministere –, în vreme ce în Marea Britanie –
unde există tradiţia unei separări nete între funcţia publică şi guvern –
premierul numeşte secretarii permanenţi din administraţia centrală. În
schimb, în Madagascar, şeful statului numeşte ocupanţii a circa 19 000 de
posturi guvernamentale.
Două chestiuni legate de înalţii funcţionari. Funcţiile lor cele mai

importante sunt conceperea (elaborarea) politicilor şi implementarea
acestora. Şi conceperea, şi implementarea se fac, în mod evident, într‑o
interacţiune cu personalul politic propriu‑zis. Un efect secundar al acestei
interacţiuni este acela că o bună parte din personalul politic al unor regimuri
ajunge să fie selectat din rândul înalţilor funcţionari. Aşa se petrec lucrurile
în ţări precum Germania şi Italia, unde – observau Dormagen şi Mouchard
– o treime dintre membrii Parlamentelor sunt „100% profesionişti”. Cei doi
autori relevau, de asemenea, că „în Franţa, între 1958 şi 1968, aproape 30%
dintre deputaţi proveneau din sectorul public”. Lambert şi Lefranc notau, pe
de altă parte, că în anii optzeci ai secolului trecut 94% din cabinetele
ministeriale erau populate cu foşti înalţi funcţionari.
În teoria administrativă se face distincţie, de asemenea, între o viziune

numită „minimalistă” sau „britanică” despre înalta funcţie publică şi una
„maximalistă” sau de inspiraţie franceză. În primul caz, se consideră că
guvernarea
219
birocraţii nu fac decât să implementeze deciziile luate de miniştri (Blondel),

în timp ce în modelul francez birocraţii conduc ei înşişi serviciile publice.
Nu fac doar implementare, ci gestionează. Închei spunând că impactul
funcţionarilor publici asupra deciziilor, interacţiunea lor cu corpul
ministerial şi cu aleşii, dar şi felul cum afectează acestea inerţia birocratică
sau corupţia sunt teme studiate pe larg în ştiinţa politică actuală.
La fel de interesantă este şi cercetarea relaţiei dintre birocraţi şi elitele

politice în contextul tranziţiilor şi, în particular, al trecerii de la un sistem
comunist la unul democratic. Vom trata această chestiune în cadrul ultimei
noastre întâlniri, dar până atunci vă las să meditaţi la un fragment din
articolul unei cercetătoare, Anna Gryzmała‑Busse, care trata în 2006
influenţa moştenirii „birocratice” comuniste asupra regimurilor
postcomuniste: „Statul comunist nu avea funcţionari publici. Birocraţii erau
mai degrabă supuşi codului muncii decât unui cod al funcţionarului public
care să le asigure neutralitatea politică şi protecţia împotriva presiunilor
politice. Miniştrii pur şi simplu îşi angajau propriii oameni şi ar fi putut să
continue această practică după 1989, dacă nu ar fi fost adoptate legi ale
funcţionarului public. În al doilea rând, exista o discreţie considerabilă cu
privire la dimensiunea bugetară şi la distribuirea resurselor. Bunurile
statului erau disponibile pentru interesele private ale partidelor
postcomuniste şi ale elitelor lor. În al treilea rând, existau puţine structuri de
responsabilitate formală. Lipsea o analiză regulatoare, juridică sau
legislativă a acţiunilor guvernului, în condiţiile în care Partidul Comunist
utilizase statul ca pe propriul fief”.
„În democraţiile liberale [...] politicile sunt implementate de funcţionari

publici, dar nu sunt şi create de ei, ci de politicieni, mai precis de membrii
de partide. Aşa se petrec lucrurile în special în sistemele parlamentare,
întrucât în aceste sisteme, mai mult decât în alte cazuri, guvernele sunt
alcătuite în principal din elitele partidelor care câştigă alegerile. Devenind
miniştri, membrii acestor elite de partid ajung să dea ordine funcţionarilor
publici, oricât de neutri ar fi aceştia. De fapt, neutralitatea funcţionarilor
este gândită pentru a facilita alternanţa la guvernare” (Jean Blondel).
220
1. Care e prima ţară cu o Constituţie scrisă?
a. Franţa;
b. Statele Unite;
c. Suedia.
2. Numărul cel mai mare de deputaţi şi senatori din România postcomunistă

a fost de:
a. 513;
b. 588;
c. 498.
3. Un cabinet supradimensionat este:

a. unul din care fac parte mai mult de trei partide; b. unul care are mai mult
de 25 de miniştri;
c. unul în care miniştrii provin din mai multe partide decât e nevoie pentru a
dispune de majoritate în Parlament.
4. Constituţia Senegalului a fost modificată între 1918 şi 2019 de: a. trei ori;
b. 30 de ori;
c. 35 de ori.
5. Statele Unite au un executiv:
a. de tip ierarhic;
b. de tip colegial;
c. de tip cabinet.
6. În Qatar, cei 35 de membri ai Majlis as‑Shura sunt: a. traşi la sorţi;
b. numiţi de marile familii;
c. desemnaţi de către emir.
7. Alternanţa la putere înseamnă:
a. schimbarea prim‑ministrului sau a unor miniştri; b. rocada între partidele

aflate la putere şi în opoziţie; c. schimbarea regimului politic.
guvernarea
221
8. Când a fost lipsită România de o Constituţie?
a. între decembrie 1947 şi aprilie 1948;

b. între decembrie 1957 şi aprilie 1958;
c. între decembrie 1965 şi aprilie 1967.
9. Cum sunt alese Camerele superioare din Franţa şi Germania?
a. în mod direct;
b. în mod indirect;
c. parţial direct şi parţial indirect.
10. Distincţia dintre „Parlamente care vorbesc” şi „Parlamente care

lucrează” a fost făcută de:
a. Jean Blondel;
b. Karl Marx;
c. Max Weber.
A. Relaţiile dintre puterea politică şi administraţie trebuie înscrise în mod

detaliat în Constituţie sau pot face obiectul unor legi ordinare?
B. Un birocrat e mai indicat să alcătuiască bugetul decât un parlamentar?

Dar decât un ministru?
C. De ce au unele Parlamente două Camere, şi nu trei sau patru?
D. Imaginaţi o revizuire limitată (la 3‑4 articole) a actualei Constituţii a

României.
E. E mai bine ca într‑un guvern fiecare ministru să hotărască asupra unui

singur domeniu sau e de preferat ca toţi miniştrii să se pronunţe în privinţa
tuturor politicilor?
F. Calculaţi rata de înnoire a ultimelor trei Parlamente de la Bucureşti.

G. Guvernele de coaliţie sunt oare mai fragile decât cele monocolore?
H. E posibilă o birocraţie complet imună la influenţa partidelor politice?
I. Comparaţi activitatea unei comisii din Adunarea Naţională franceză şi a

unei comisii parlamentare americane.
J. Analizaţi un cabinet subdimensionat şi unul majoritar dintr‑o ţară

europeană.
222
Referinţele folosite în conferinţa despre guvernare Gabriel A. ALMOND,

G. Bingham POWELL, Jr., Kaare STRØM, Russell J. DALTON, Politica
comparată astăzi, traducere de Camelia Beca, Institutul European, Iaşi,
2009 [2008], pp. 221‑222.
Rudy B. ANDEWEG, „Ministers as Double Agents? The Delegation

Process between Cabinet and Ministers”, European Journal of Political
Research, nr. 37, 2000, p. 378.

All, Bucureşti, 2001 [1965], pp. 54‑55.
Jean BLONDEL, „Party Government, Patronage, and Party Decline in

Western Europe”, în Richard GUNTHER, José Ramón MONTERO, Juan J.
LINZ, Political Parties: Old Concepts and New Challenges, Oxford
University Press, 2002, p. 234.
Jean BLONDEL, Ferdinand MÜLLER‑ROMMEL, Darina MALOVÁ,

Governing New European Democracies, Palgrave Macmillan, New York,
2007, pp. 221‑222.
Jean BLONDEL, Nick MANNING, „Do Ministers Do What They Say?

Ministerial Unreliability, Collegial and Hierarchical Governments”,
Political Studies, vol. 50/2002, p. 461.
Moldovanu, Institutul European, Iaşi, 2009 [1995], pp. 286‑287.
Jean BLONDEL, Jean‑Louis THIÉBAULT (ed.), The Profession of

Government Minister in Western Europe, Macmillan, Londra, 1991, pp. 48
şi 75, apud Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, traducere de
Aurora Martin, prefaţă de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European,
Iaşi, 2002 [1997], p. 241.
James M. BUCHANAN, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan,

traducere de Liviu Papuc, Institutul European, Iaşi, 1997 [1975], pp.
219‑220.
Ian BUDGE, Hans KEMAN, Parties and Democracy: Coalition Formation

and Government Functioning in Twenty States, Oxford University Press,
Oxford, 1990, p. 29.
Robert DAHL, Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Alina

Maria Turcu, Mihaela Bordea, Adriana Bargan‑Ştraub, Institutul European,
Iaşi, 2003 [1998], pp. 120‑121.
Jean‑Michel DE WAELE, Paul MAGNETTE (ed.), Les démocraties

européennes, Armand Colin, Paris, 2008.
Lieven DE WINTER, „Parties and Government Formation, Portfolio

Allocation, and Policy Definition”, în Kurt R. LUTHER, Ferdinand
MÜLLER‑ROMMEL (ed.), Political Parties in the New Europe: Political
and Analytical Challenges, Oxford University Press, Oxford, 2002, p. 190.
Mattei DOGAN, „Clasa politică franceză. Compoziţie şi profesionalizare”

[1994], în idem, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura
Lotreanu, Nicolae Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999, pp. 90‑91.
Mattei DOGAN, Peter CAMPBELL, „Le personnel ministériel en France et

en Grande
Bretagne”, Revue Française de Sciences Politiques, vol. VII, nr. 2,

aprilie‑iunie, octombrie‑decembrie 1957, p. 795.
guvernarea
223
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction ŕ la

sociologie politique, De Boeck, Bruxelles, 2008, p. 137.
Anna GRZYMAŁA‑BUSSE, „The Discreet Charm of Formal Institutions:

Postcommunist Party Competition and State Oversight”, Comparative
Political Studies, vol. 39, nr. 3, 2006, p. 272.
Catherine HAGUENAU‑MOIZARD, Les systèmes politiques européens,

Gualino, Lextenso Éditions, Paris, 2009, p. 16.
Yu HUA, Mânia lui Mao. China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor,
traducere din chineză şi note de Mugur Zlotea, Humanitas, Bucureşti, 2019,
p. 79.
Nicolas HUBÉ, „Le recrutement social des professionnels de la politique”,

în Antonin COHEN, Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.),
Nouveau manuel de science politique, La Découverte, Paris, 2009, p. 353.
Alexandra IANCU, „Démocratisation et professionnalisation politique en

Roumanie”, în Revue d’études comparatives Est‑Ouest, vol. XLVIII, nr.
01‑02/ martie 2017, p. 310.
Alexandra IONAŞCU, „Volatilité et stabilisation du personnel

gouvernemental. Les cabinets roumains: 1919‑1939 et 1989‑2004”, Studia
Politica, vol. VII, nr. 1, 2007, pp. 80‑81.
Ghiţă IONESCU, Oameni de stat într‑o lume interdependentă, traducere de

Roxana‑Aura Duma, All, Bucureşti, 1998 [1991], p. 381.
Amie KREPPEL, „Legislatures”, în Daniele CARAMANI (ed.),

Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford, 2008, pp. 176‑178
(date extrase din George Thomas KURIAN, Lawrence D. LONGLEY,
Thomas O. MELIA (ed.), World Encyclopedia of Parliaments and
Legislatures, Congressional Quarterly, Washington DC, 1998, actualizate pe
baza website‑urilor Parlamentelor studiate).

science politique, Bréal, Rosny, 2007, p. 61.
M.J. LAVER, Ian BUDGE, „The Relationship between Party and Coalition
Policy in Europe: an Empirical Synthesis”, în idem (ed.), Party Policy and
Government Coalitions, St Martins Press, Houndmills, 1992, p. 428.
Arend LIJPHART, „A Note on the Meaning of the Cabinet Durability”,

Comparative Political Studies, vol. XVII, nr. 2, 1984, pp. 275‑276.

prefaţă de Lucian‑Dumitru Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], pp. 99,
114‑115 şi 202.
Hennie P.P. LÖTTER, Injustice, Violence and Peace: The Case of South
Africa, Rodopi, Amsterdam‑Atlanta, 1997, pp. 49‑50.
Wolfgang C. MÜLLER, „Governments and Democracies”, în Daniele

CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford,
2008, p. 208.
Philip NORTON (ed.), Parliaments in Contemporary Western Europe, vol.

1: Parliaments and Governments in Western Europe, Frank Cass, Londra,
1998.

Martin, prefaţă
de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, 2002 [1997], p. 221.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’alternance au pouvoir, Presses

Universitaires de France,
Paris, 1988, p. 4.
Jean‑Louis QUERMONNE, L’appareil administratif de l’État, Seuil, 1991,
p. 237.
224
Richard ROSE, Ministers and Ministries: A Functional Analysis, Clarendon

Press, Oxford, 1987, p. 15.
Olivier ROZENBERG, „Comparer les parlements”, în Yves DÉLOYE,

Jean‑Michel DE WAELE (coord.), Politique comparée, Bruylant,
Bruxelles, 2018, pp. 315, 318, 321.

Introduction à la science politique, ed. a II‑a, Chenelière, McGrawHill,
2003, pp. 117‑119.
Kaare STRØM, „Democracy, Accountability, and Coalition Bargaining”,

European Journal of Political Research, februarie 1997, p. 55, apud
Martin, prefaţă de Gheorghe Lencan Stoica, Institutul European, Iaşi, 2002
[1997], p. 225.
Participarea
Atât sistemul politic, cât şi guvernarea capătă sens în democraţii prin

intermediul cetăţenilor şi, mai precis, al alegătorilor. Altfel spus:
participarea este un ingredient ce nu poate lipsi din „bucătăria” politică. Ea
a devenit un bine intrinsec democraţiei, cum spunea Lijphart.
O voi discuta pornind de la definiţia pe care i‑o dădea Myron Weiner,

pentru a distinge apoi între numeroasele ei forme. Voi insista asupra a două
tipuri: este vorba despre participarea electorală şi despre o formă specială
de contestare, şi anume revoluţia.
„Egalitatea politică şi participarea politică sunt idealuri democratice

fundamentale. În principiu, sunt perfect compatibile. În practică însă,
politologii au constatat că participarea este foarte inegală. Participarea
inegală are drept consecinţă o influenţă inegală – o dilemă majoră pentru
democraţiile reprezentative” (Arend Lijphart).
Definiţia lui Weiner
Definind participarea, Weiner punea accentul pe două elemente. Primul este

caracterul voluntar al acţiunii ce poartă acest nume. A participa, altfel spus,
nu e un act inconştient, automat sau spontan, ci urmarea unei deliberări. Al
doilea element ce trebuie luat în seamă este scopul unei asemenea acţiuni.
Scopul participării este acela de a influenţa deciziile, administrarea

treburilor publice sau alegerea guvernanţilor, spunea Weiner, indiferent că e
vorba despre responsabilii politici la nivel local sau la nivel naţional.
Weiner preciza că nu este important dacă această acţiune deliberată reuşeşte

sau nu, dacă este organizată sau mai degrabă haotică, dacă este episodică,
legată de anumite împrejurări, sau are un caracter continuu şi, în fine, dacă
foloseşte mijloace legale sau ilegale. Aşa cum spuneam, accentul este pus
pe caracterul deliberat al participării şi, de asemenea, pe scopurile pe care o
226
asemenea acţiune le are în faţa sa. Într‑un text semnat împreună cu

LaPalombara, Weiner includea de altfel şi acţiunea clandestină a partidelor
– de pildă, în Germania nazistă, Italia fascistă sau Spania franchistă – în
galeria formelor de participare.
Definiţia este foarte largă. Ea acoperă o serie amplă de forme şi modalităţi

de participare. Aceste forme sunt, în general, aşezate în două categorii.
Prima este participarea căreia i se spune „standard”, „convenţională” sau
„clasică”, în vreme ce a doua este numită „participare protestatară”,
contestatară sau
„nonclasică”.
Participarea clasică include exprimarea unei opţiuni în cadrul proceselor
electorale, militantismul, aderarea la un partid, acţiunea în interiorul unei
asemenea organizaţii, participarea la o campanie electorală ori, pur şi
simplu, interesul pentru informaţii politice. Acesta e vădit în multe feluri: în
interpretarea politologilor, urmărirea unei emisiuni despre dezbaterile din
Parlament ori lectura secţiunii de politică internaţională dintr‑un ziar
înseamnă participare.
Participarea contestatară are şi ea mai multe concretizări: este vorba despre

toate acele acţiuni care vizează nu organizarea spaţiului politic – cum sunt
cele despre care aminteam adineauri, de la militantism la votul propriu‑zis
–, ci protestul, refuzul, opoziţia radicală. Sunt cuprinse aici grevele, cele
organizate de sindicate, dar şi cele spontane, stimulate inclusiv prin
intermediul internetului, care se bazează – cum ziceau Logie şi Gurak – pe
reţele „nu doar de cabluri şi hub‑uri, ci şi de oameni” .
În aceeaşi categorie intră violenţele: este vorba despre violenţele de stradă
legate de politică, şi nu – ca să iau un exemplu – despre violenţele

suporterilor care pleacă nemulţumiţi de la un meci de fotbal. Uneori,
protestele microbiştilor produc o miză politică. De pildă, în toamna lui
2009, după un meci de calificare pentru Cupa Mondială dintre Algeria şi
Egipt, pasiunea sportivă a fost atât de aprinsă, încât a fost cât pe ce să
creeze un conflict diplomatic, unii sugerând chiar ca disputa să fie mediată
de colonelul Gaddafi, liderul libian din acel moment! În 2014, meciul de
calificare la Campionatul European de Fotbal dintre Serbia şi Albania a fost
oprit din pricina aterizării unei drone cu steagul Albaniei mari pe teren:
scandalul produs a dus la amânarea unei întâlniri între premierii celor două
ţări, care fusese îndelung pregătită. Asemenea convertiri politice ale
disputelor sportive există, dar când discutăm despre violenţe ca formă de
participare avem în vedere manifestările politice ale nemulţumirii, aşa cum
au fost, între nenumărate exemple, revoltele din Tunisia din 2011, care au
condus la destituirea preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali, violenţele puse
la cale de Hamas împotriva autorităţilor israeliene în cadrul celei de‑a doua
Intifade sau protestele de stradă din Venezuela împotriva pre
şedintelui Nicolás Maduro din primăvara anului 2019.

participarea
227
În fine, forma cea mai cunoscută de participare nonclasică este revoluţia, o

manifestare radicală a opoziţiei faţă de un regim, care mobilizează un
număr semnificativ de persoane ce îşi propun să‑l răstoarne şi reuşesc să
facă acest lucru.
„Acolo unde unele partide sunt scoase în afara legii, ele continuă, de obicei,
să funcţioneze clandestin. Singura excepţie este Uniunea Sovietică, unde nu
există dovezi disponibile care să sugereze prezenţa unei opoziţii clandestine
organizate” (Joseph LaPalombara, Myron Weiner).
„Nu e de mirare că Internetul a constituit un cadru util pentru diferite tipuri

de activism social” (John Logie, Laura J. Gurak).
Teama de votul universal
Discut mai întâi participarea electorală. Aşa cum vă amintiţi, am tratat deja
despre vot şi am făcut şi o legătură între el şi partidele politice. Acum
revenim la tema votului, dar dintr‑o perspectivă diferită.
Dacă în conferinţele trecute l‑am abordat din punctul de vedere al

amenajării sale practice, din perspectiva modalităţilor lui, ca şi a formulelor
care transformă opţiunile în mandate, acum vom vorbi despre felul în care
votul îşi face simţită prezenţa în viaţa societăţilor democratice. Nu mai este
vorba despre vot ca procedură, ci despre vot ca acţiune. Mă voi referi, altfel
spus, la felul în care el a funcţionat de‑a lungul timpului, la „factorii sociali”
care îl determină (Lazarsfeld), la modalitatea în care e încurajată
mobilizarea „alegătorului raţional” (Gordon Tullock) şi la construcţia
„identităţii partizane” (un concept al şcolii de la Michigan). În acest
context, voi spune câteva cuvinte şi despre campaniile electorale, fiindcă şi
ele ţin tot de dimensiunea acţiunii, şi nu de cea strict procedurală, invocată
până acum.
Aş începe însă cu o observaţie legată de o temă pe care am menţionat‑o

deja, şi anume trecerea de la votul cenzitar la cel universal. Am indicat
atunci unele dintre aspectele acestei evoluţii: diferenţa de sex, ştiinţa de
carte etc.
Adaug acum o dimensiune cu totul diferită: e vorba despre frica pe care a

inspirat‑o votul universal. Societăţile sunt traversate în secolele al XIX‑lea
şi XX
de o teamă pe care nu o mai cunoscuseră: teama de mulţimile care s‑ar

putea exprima politic.
Reţinerile faţă de votul universal sunt explicate de frica pe care o inspirau

anumite pături sociale. În secolul al XIX‑lea, de pildă, în cultura franceză,
228
muncitorii şi ţăranii sunt descrişi ca adevărate brute. Violenţa intervine

frecvent, aşa că e invocată pentru a interzice votul celor care sunt purtătorii
ei în momentele de explozie revoluţionară, cum e 1848.
O vedem foarte bine în scrierile unuia dintre cei mai luminaţi teoreticieni ai
democraţiei, Alexis de Tocqueville, care a analizat cum erau amenajate
politic cele trei societăţi care cunoscuseră până atunci revoluţia. A terminat
acest proiect în două dintre cele trei cazuri vizase: este vorba despre cazul
francez şi despre cel american. Născut într‑o familie aristocratică,
Tocqueville a fost cuprins de teamă când a avut de‑a face cu revoluţia
paşoptistă, dar şi cu unul dintre rezultatele ei, şi anume votul universal. În
Amintiri, el relatează
cu lux de amănunte frica pe care i‑o produceau revoluţionarii, dar şi

confruntarea cu candidaţii la primul scrutin universal. El însuşi a candidat şi
a fost ales, pe locul al treilea, într‑un colegiu din Normandia. Campania l‑a
ajutat să descopere, pe de altă parte, rolul emoţiei în politica democratică.
De fapt, în opinia sa, democratizarea este înainte de toate un progres în

ordinea egalităţii, realizat prin eliminarea treptată a diferenţelor de rang şi
de statut. Altfel spus, pentru Tocqueville, democraţia nu este doar o formă
de regim, o formă a relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi, ci şi un fenomen
de „egalizare a condiţiilor”, care poate conduce la societăţi libere sau
despotice.
„Evoluţia votului [trebuie urmărită] de‑a lungul întregii campanii electorale,

de la atitudinile dinaintea convenţiilor partidelor, trecând prin reacţiile
individului la ofensiva propagandei, care constituie campania propriu‑zisă,
şi până la votul real din ziua alegerilor” (Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson,
Hazel Gaudet).
„Discursurile sunt făcute pentru a fi ascultate, şi nu pentru a fi citite,

singurele bune fiind cele care emoţionează” (Alexis de Tocqueville).
Vârsta, religia, sexul, educaţia
Identităţile politice sunt influenţate de vârstă, de religie, de anii de şcoală.
Încep cu vârsta: peste tot în lume, tinerii de 18‑25 de ani votează în mult
mai mică măsură decât persoanele care au între 50 şi 65 de ani.
Corelaţia religie‑vot e puternică, dar nu este întotdeauna uşor de surprins.
De pildă, în societatea franceză, catolicii practicanţi votează în mult mai

mare
participarea
229
măsură cu dreapta decât cu stânga. În Statele Unite, evreii votează în mai

mare măsură decât catolicii, iar aceştia din urmă sunt mai activi decât
protestanţii.
Paul Lazarsfeld a arătat, pe de altă parte, că profilul WASP – adică white

(alb),
anglo‑saxon, protestant – corespunde cu 3/4 din alegătorii republicani.

Uneori, datele sunt surprinzătoare: de pildă, în Canada, la scrutinul din
1984, au votat 82% dintre catolici şi tot 82% dintre protestanţi. Influenţa
religiei poate fi foarte complexă şi, de aceea, greu de detectat. În unele
cazuri, clivajele religioase nu funcţionează politic. De pildă, într‑o societate
precum cea malgaşă, în care animiştii reprezintă 45% din totalul populaţiei,
iar creştinii – restul de 55% – sunt divizaţi între catolici şi 3‑4 Biserici
protestante, la scrutinul din 2013 un fost preşedinte catolic (Andry
Rajoelina) a susţinut un candidat protestant (Hery Rajaonarimampianina),
iar un fost preşedinte protestant (Marc Ravalomanana) a susţinut un
candidat catolic (Jean Louis Robinson).
Cât priveşte sexul, există diferenţe între comportamentele femeilor şi

bărbaţilor: italiencele care merg la slujba de duminică participă mai des la
alegeri decât bărbaţii practicanţi. Diferenţierea poate fi atenuată în timp, aşa
cum nota Chagnollaud: „multă vreme mai conservatoare decât bărbaţii,
femeile nu se mai deosebesc acum de aceştia, fapt explicat de inserţia lor în
viaţa profesională, de sporirea nivelului de instrucţie şi de detaşarea
progresivă de practica religioasă”.
Gradul de instrucţie reprezintă, de asemenea, un factor semnificativ. În

general, e mai probabil să meargă la urne cine are o diplomă universitară
decât cineva care nu a absolvit decât şcoala primară. În România, pe de altă
parte, persoanele cu un parcurs şcolar mai lung au votat în mult mai mare
măsură
formaţiuni politice autoidentificate la dreapta decât partide care se plasau la

stânga.
Studii realizate acum o jumătate de secol în societatea americană arătau că
votul este în foarte mare măsură transmis de la o generaţie la alta. În

deceniile recente, alegătorii au tins să se desprindă de pecetea pusă de
familie asupra opţiunii electorale.
„În Canada, vârsta exercită cea mai mare influenţă asupra votului:
persoanele care au peste 60 de ani votează în proporţie de 88%, în vreme ce
doar 63%
dintre tinerii de 18‑21 de ani merg la urne. Nivelul educaţiei influenţează
de asemenea votarea: 84% dintre absolvenţii de universitate votează, faţă
de 79% dintre cei cu studii secundare” (P. Philipps Shively, Jules‑Pascal

Venne).
230
André Siegfried
Aceştia nu sunt singurii factori asociaţi cu un tip de vot, cu o anumită

construcţie a opţiunii politice. La începutul secolului XX, unul dintre primii
autori de ştiinţă politică, André Siegfried, în Tableau politique de la France
de l’Ouest sous la Troisičme République, construia o explicaţie sistematică
a votului vizând nişte factori care la prima vedere nu au nicio legătură cu
opţiunea politică
(Lehingue).
Punctul de plecare al demonstraţiei lui Siegfried – care compara date din 13

departamente franceze referitoare la perioada 1871‑1910 – era tipul de sol
al regiunilor franceze în care se vota cu forţele de dreapta, respectiv cu cele
de stânga. Tipul de sol, pentru că, observa Siegfried, există o diferenţă
semnificativă
între comunităţile în care găsim un sol calcaros şi unul de granit.
În ce constă diferenţa? Ea ţine de faptul că, acolo unde solul este calcaros,
resursele de apă sunt foarte limitate. Dacă apa e greu de găsit, atunci
comunităţile umane sunt regrupate, densitatea populaţiei e mare, influenţa
clerului este foarte mică şi alegătorii votează cu stânga. Acolo unde,
dimpotrivă, apa este din belşug, comunităţile sunt mai dispersate,
proprietăţile sunt mari, influenţa clerului e însemnată şi oamenii votează cu
dreapta. Calcar – la stânga; granit – la dreapta!
Studiile de acest fel poartă astăzi numele de „geografie electorală”,
deoarece corelează factori de ordin demografic, de ordin social şi o anumită
opţiune politică.
„Opoziţia [propusă de Siegfried] calcarul votează cu stânga, iar granitul cu

dreapta traduce [...] alte opoziţii: densitate demografică mică sau mare (deci
dispersie inegală a populaţiilor şi intensitate diferită a relaţiilor sociale);
regimul proprietăţii funciare (proprietate mare, adeseori nobiliară, respectiv
mici proprietăţi agricole); influenţa religiei catolice, identificată după 1791
cu partizanii monarhiei şi ai ordinii morale” (Patrick Lehingue).
Determinarea culturală
Votul trebuie de altfel înţeles în contextul cultural al fiecărei societăţi în

parte: uneori acesta e considerat decisiv, alteori nu (Hirschman).
Determinarea culturală a votului este ilustrată, între altele, de valoarea

relativă pe care o are referendumul: mai mult de jumătate dintre consultările
de acest fel organizate după al Doilea Război Mondial s‑au ţinut în Elveţia.
participarea
231
Michael Gallagher a numărat 396 de referendumuri la care au fost chemaţi

elveţienii până în 2006. În schimb, ţări precum SUA, Israel, Japonia, India
sau Africa de Sud nu au recurs niciodată la o asemenea formă de
participare, iar Belgia, Finlanda sau Luxemburg nu au organizat mai mult
de un referendum.
Până în 2016, britanicii avuseseră unul singur, legat de intrarea în UE; în

vara anului respectiv l‑au organizat şi pe cel cu privire la Brexit, ale cărui
consecinţe le vor resimţi nu doar ei.
În unele cazuri, ritmul consultărilor e foarte inegal. La noi, de pildă, între

1864 şi 1989 au fost organizate şase consultări plebiscitare, iar în următorii
30 de ani cetăţenii au fost chemaţi la referendum de opt ori, pentru a
răspunde la zece întrebări foarte diferite – validarea Constituţiei, două
revizuiri ale ei, renunţarea la bicameralism, suspendarea preşedintelui etc.
„Putem face o distincţie între democraţiile în care votul este în general

perceput ca un vehicul cvasiexclusiv al influenţei maselor asupra politicii
publice şi cele în care, în afară de vot, pot avea o importanţă semnificativă
alte forme de participare, mai directe şi mai subtile decât votul” (Albert
Hirschman).
Distribuţia formelor de participare
În afara comportamentului la urne, participarea politică standard include,

aşa cum spuneam la început, şi alte forme. E vorba, de pildă, despre
interesul pentru informaţii politice. Din anchetele sociologice, citate în
manualul lui Dominique Chagnollaud, rezultă că în principiu cam jumătate
dintre cetăţenii cu drept de vot din democraţii caută să se informeze în
legătură cu politica şi urmăresc sistematic informaţii pe aceste teme. În
funcţie de societate, între 20% şi 40% dintre cetăţeni discută frecvent
probleme politice. În medie, între 50% şi 70% vin în mod regulat la
scrutine. Prezenţa la urne este, de altfel, foarte variabilă: în principiu, 1/3
din cetăţeni participă tot timpul la alegeri, în timp ce 2/3 vin cu
intermitenţe. Voi reveni imediat la această temă.
Societăţile diferă apoi în funcţie de gradul de aderare la partide: acesta

variază între 2% şi 30%. Câţi cetăţenii aderă la formaţiuni politice în
România?
Nu e uşor de aflat. Avem totuşi unele date referitoare la simpatii politice. În

2003, când a intrat în vigoare o nouă lege a partidelor politice, li s‑a cerut
celor existente să îşi declare numărul de susţinători. Desigur, exista aici o
anumită ambiguitate, pentru că era vorba despre toţi cei dispuşi să semneze
că
ar fi de acord cu existenţa unei formaţiuni politice, nu doar despre membrii
232
efectivi. Atunci partidele au strâns peste 1 700 000 de semnături, adică

puţin peste 10% din corpul electoral.
Alte date utile pentru a înţelege mobilizarea ar putea fi cele din cursa
prezidenţială. Legea cere candidaţilor care doresc să intre în competiţie să
depună
liste cu minimum 200 000 de semnături. În 2009, unii au depus mai mult de
atât, astfel încât numărul total de semnături în favoarea celor 12 candidaţi
acceptaţi de Biroul Electoral Central a fost de 8 488 399, adică 45% din
totalul votanţilor. La primul tur au venit cu 8% mai mulţi la urne...
Datele statistice mai arată că aproximativ 10% dintre cetăţeni participă la

campaniile electorale în diverse forme şi doar 1% deţin o funcţie politică. În
România, această cotă este ceva mai mare, deoarece sunt peste 44 000 de
persoane care deţin mandate la nivel local, judeţean, naţional şi european.
O dimensiune însemnată a participării – şi care variază mult de la o

societate la alta – este frecvenţa contactului cu oamenii politici. În Europa
Occidentală, în ţări precum Belgia sau Olanda, cetăţenii se întâlnesc foarte
frecvent cu politicienii, în primul rând cu aleşii din propria circumscripţie,
în timp ce în alte societăţi europene, precum cele estice, rata contactelor cu
reprezentanţii este foarte mică, inclusiv în campaniile electorale.
Foarte interesant este faptul că distribuţia formelor de participare nu este

uniformă, fiecare cetăţean având un anumit profil. Unii se informează
frecvent şi se angajează în campanii electorale, alţii se informează, dar fără
să participe la campanie, mergând însă de fiecare dată la vot, alţii nu se
informează prea mult, dar se duc totuşi la urne şi aşa mai departe.
Corelaţia dintre participare şi decizii nu este univocă: un grad maxim de

participare nu conduce automat la o influenţă semnificativă asupra
politicilor publice (S.M. Lipset). Pe de altă parte, aşa cum observa Robert
Dahl, foarte puţini cetăţeni asumă toate formele de participare, foarte mulţi
– măcar una, întreţinând speranţa unei democraţii pe deplin participative...
Analiza electorală are multe teme de interes. Mă voi referi în continuare la
trei dintre ele: volatilitatea electorală, absenteismul şi chestiunea campaniei
electorale.
„Cetăţenii pot să participe la întruniri în mod regulat, să facă parte în număr

mare din diversele organizaţii politice şi chiar să aibă un nivel înalt de
participare în alegeri, şi cu toate acestea să aibă o influenţă scăzută asupra
politicilor” (Seymour Martin Lipset).
„Una dintre consecinţele transferului ideii de democraţie de la statul‑cetate

la statul naţional este că şansele ca cetăţenii să participe pe de‑a‑ntregul la
luarea deciziilor colective sunt mai limitate decât ar fi, teoretic cel puţin,
într‑un sistem mult mai mic” (Robert Dahl).
participarea
233
Volatilitatea electorală
Cât priveşte volatilitatea, aş vrea să fac doar două observaţii. Primele studii
electorale au evidenţiat nu schimbarea, ci mai degrabă persistenţa unei
anumite opţiuni, explicabilă fie printr‑o anumită socializare datorată
familiei, fie prin influenţa religiei. După al Doilea Război Mondial, a fost
pus în evidenţă exact contrariul unui asemenea fenomen, şi anume
volatilitatea electorală. Aşa, de pildă, un studiu din 1980 al Hildei
Himmelweit, citat de Lambert şi Lefranc, arăta că, în Marea Britanie, la
ultimele şase alegeri care fuseseră ţinute, doar 30% dintre cetăţeni au votat
cu acelaşi partid politic, în vreme ce ceilalţi şi‑au schimbat opţiunea.
Printre factorii care explică volatilitatea se află schimbarea tipului de

articulare a partidelor, care îşi propun mai degrabă să seducă electoratul
decât să
reprezinte un anumit grup social. Studii electorale au arătat că, în

democraţiile consolidate, între 10% şi 20% dintre cetăţeni decid cum să
voteze cu o săptămână
înainte de organizarea votului. O analiză a votului din 2008 din Statele
Unite a scos la iveală că în ultima săptămână dinaintea scrutinului doar 3%
dintre cetăţeni s‑au decis să voteze cu Barack Obama. Nu este peste tot la
fel, iar uneori se produc modificări de la un scrutin la altul: de pildă, în
Franţa, proporţia celor care s‑au decis în ultimul moment a variat între 10%
în 1988, 26% în 2002 şi 19,3% în 2012.
Tot studiile electorale au evidenţiat existenţa unor profiluri de alegători

captivi, care rămân pentru multă vreme legaţi de o anumită opţiune politică,
ca şi a unora de alegători strategi, care calculează înainte de a merge la
urne ce costuri şi beneficii implică votul pe care îl vor da. Muncitorii au fost
multă
vreme alegători captivi ai stângii: între 1946 şi 1956, trei sferturi din ei
votau în Franţa cu stânga. La prezidenţialele din 2007, doar 35% mai votau
cu candidaţii socialişti şi comunişti.
Analizând cele 15 ţări occidentale care au fost independente după 1945 şi

au organizat în mod regulat alegeri, Pierre Martin a arătat că, începând din
anii şaptezeci, există o corelaţie între „declinul marilor partide de
guvernământ, scăderea participării la alegeri şi creşterea volatilităţii
electorale”.
„Volatilitatea electorală e mai răspândită în rândul salariaţilor din clasa

mijlocie, al tinerilor, al deţinătorilor de diplome şi al moderaţilor” (Frédéric
Lambert, Sandrine Lefranc).
234
Absenteismul
Înţeles ca retragere în viaţa privată, absenteismul a fost descris ca un pericol

pentru democraţie încă din secolul al XIX‑lea, de către un autor ca
Benjamin Constant, care compara libertatea anticilor şi cea a modernilor.
Evoluţiile sinuoase ale participării sunt greu de abordat (Pasquino). De
pildă, dacă vom compara perioada 1985‑1989 cu perioada 1945‑1949, vom
vedea că
rata participării în societăţile occidentale a scăzut cu 3%. Dar procentul

respectiv acoperă cazuri în care participarea a fost în creştere, cum sunt de
pildă
societăţile politice din Marea Britanie, Spania sau Portugalia, dar şi cazuri
precum cel american sau cel canadian, unde participarea a cunoscut o
scădere semnificativă. Pe de altă parte, e clar că există ţări în care ratele
medii de prezenţă la vot sunt mari: între 1960 şi 1995, britanicii au avut
95%, maltezii, 94%, austriecii, 92%, în vreme ce indienii au avut doar 58%,
iar americanii şi elveţienii, 54%.
Alegerile europene cunosc şi ele o tendinţă descendentă în ceea ce priveşte

participarea, cu un ritm diferit de la ţară la ţară, exceptând, desigur, cazurile
unde votul este obligatoriu. Dar şi în această ultimă privinţă, lucrurile nu
sunt unitare: între 1979 şi 2009, belgienii au avut mereu o participare de
peste 90%, luxemburghezii au atins un maximum de 91,35% în 2004, în
vreme ce grecii au scăzut de la 81,5% în 1981 (la prima lor participare la un
asemenea scrutin) până la 52,61% în 2009, iar ciprioţii au coborât de la
72,5% în 2004
la 43% zece ani mai târziu.
Cum anume se explică faptul că unii cetăţeni merg la vot şi alţii nu? De ce
unii se duc tot timpul şi alţii doar din când în când? Unul dintre răspunsuri
este caracterul deschis al competiţiei electorale. Dacă alegerile au un final
deschis, dacă există o incertitudine în privinţa rezultatelor, participarea
sporeşte.
Dacă, dimpotrivă, alegerile au un final previzibil, participarea e mai mică.

Nu e singurul factor care influenţează participarea, dar este unul dintre ei.
El face ca, în general, în competiţiile prezidenţiale să se prezinte mai mulţi
alegători la urne în turul al doilea decât în primul.
Există şi excepţii. De pildă, în România, între 1992 şi 2004, a fost exact pe
dos: la turul al doilea au fost mai puţini alegători la urne decât la turul întâi.
În 2009, tendinţa s‑a inversat şi au venit şi la noi, ca peste tot unde cursa
pentru preşedinţie are două runde, mai mulţi alegători la turul decisiv decât
la primul.
Cât priveşte participarea la legislative, aceasta a cunoscut în România o

curbă descendentă: dacă la primele alegeri organizate după Revoluţie au
venit la vot 86% dintre cetăţeni, la scrutinul ţinut doi ani mai târziu, ca şi la
cel din 1996 rata de prezenţă a scăzut cu 10%. În 2000 şi apoi în 2004 am
avut alte
participarea
235
două diminuări, cu câte 10%. La scrutinul pentru Parlament din 2008 s‑a
atins cota minimă, şi anume 39,4%, adică mai puţin de jumătate decât la
scrutinul din 1990. În 2008 a fost şi prima dată când alegerile legislative nu
s‑au mai ţinut simultan cu cele prezidenţiale, cele din urmă având darul de a
atrage peste tot mai mulţi alegători decât alegerile pentru Parlament.
„Astăzi, absorbiţi de satisfacţiile oferite de independenţa noastră privată şi

de urmărirea intereselor noastre particulare, riscăm să renunţăm cu prea
multă uşurinţă la dreptul nostru de a participa la viaţa politică” (Benjamin
Constant).
Campaniile electorale
Ajung acum la campaniile electorale. Acestea mobilizează resurse din ce în

ce mai mari în bătăliile pentru dobândirea puterii, tocmai pentru că în
ultimele decenii a sporit volatilitatea electorală. Până în anii cincizeci se
considera că
influenţa campaniilor e minimă, deoarece opţiunile sunt structurate în mod

durabil de familie, de şcoală, de o cultură religioasă.
Mediatizarea a schimbat radical peisajul politic şi logicile campaniilor.
Acestea au devenit instrument nu doar de mobilizare, ci şi de modelare a

opţiunilor. Într‑o primă fază, pe teren, door to door sau în mari mitinguri
electorale, iar azi, din ce în ce mai mult prin televiziune şi online.
Pe de altă parte, campaniile au semănat din ce în ce mai mult cu

divertismentul. Pentru a descrie noua realitate, s‑a şi creat un termen –
electainment –
care descrie combinaţia de alegeri ( election) şi divertisment (

entertainement).
Culmea e că, odată articulat acest nou cadru, el a atras vedete din showbiz
în politică. Actorul islandez Jón Gnarr a câştigat alegerile pentru primăria
capitalei Reykjavík în 2015, după ce a fondat o formaţiune politică numită
Besti flokkurinn (în traducere: „Cel mai bun partid”) şi a declarat în
campanie că
nu‑şi va ţine nicio promisiune; comediantul Jimmy Morales, imitator de

succes, a devenit preşedintele Guatemalei şi, în prima sa intervenţie după
anunţarea rezultatelor, le‑a declarat concetăţenilor săi că nu‑i va face să
plângă după
ce i‑a făcut atâţia ani să râdă; în primăvara lui 2019, Volodimir Zelenski,
cunoscut pentru că a jucat rolul de preşedinte onest în serialul Servitorul
poporului, a fost ales preşedinte al Ucrainei. Toţi au avut campanii atipice.
De fapt, cam toate sunt aşa acum: mobilizarea prin reţele sociale a produs
identităţi politice noi – de pildă, cea de followers, iar armele de luptă sunt
likes
236
şi tweets. În campanii se discută despre fake news, un fenomen prezentat ca

un lucru nou, dar pe care‑l întrevedea în anii patruzeci Paul Lazarsfeld,
când vorbea despre „expunerea mediatică selectivă”.
Căpătând o importanţă tot mai mare, campaniile au ajuns să coste din ce în

ce mai mult. Momentul de ruptură este considerat anul 2000, când în Statele
Unite campania a costat 3 miliarde de dolari. Între timp, costurile au sporit.
În genere, aşa cum subliniau Lambert şi Lefranc, cheltuielile medii cu

campania în SUA se ridică la sume exorbitante: pentru o campanie în
vederea alegerii în Senat, un candidat cheltuieşte în medie 4 milioane de
dolari, iar pentru Camera Reprezentanţilor costul se ridică la circa 600 000
de dolari. De altfel, în Statele Unite un senator din doi este milionar.
Şi în Europa costurile au crescut semnificativ. În 2007, campania lui

Nicolas Sarkozy a costat 21 de milioane de euro, iar cea a adversarei sale,
Ségolène Royal, 20,7 milioane. Costurile sunt mari şi în afara lumii
occidentale. Aparent, cea mai scumpă campanie din istorie a avut loc în
Madagascar, în 2013, la alegerile deja amintite: preşedintele ales atunci a
cheltuit 43 de milioane de dolari americani. Costul per vot – 21,5 USD – e
mai mare decât suma investită
în campania lui Donald Trump pentru fiecare vot: 20,4 dolari. Ca să avem
un termen de comparaţie cu Europa, aş aminti că François Hollande a
cheltuit 1,4 USD pentru fiecare opţiune în favoarea sa.
Societatea românească urmează cumva în acest sens modelul american,

costurile de campanie sporind foarte mult odată cu trecerea timpului.
Costurile declarate în 2014 pentru alegerile prezidenţiale au fost de 20 136
729 de lei în cazul alianţei PSD‑uNPr‑PC şi de 7 291 221 de lei în cazul
PNL. În campania pentru europene din 2019, costurile pentru apariţii media
variau, în funcţie de momentul zilei şi de postul TV, între 300 şi 2 000 de
euro pentru un clip de 30 de secunde. E posibil ca în acest fel să se ajungă
la efectul din Statele Unite, unde în 90% din cazuri este ales candidatul
pentru Congres care dispune de mai multe fonduri decât ceilalţi competitori.
„Mijloacele folosite în campanie par să fie determinante în Statele Unite: la

alegerile senatoriale, în 88% din cazuri câştigător e cel care a strâns şi a
cheltuit cele mai mari fonduri. Pentru Congres, proporţia e de 92%”
(Frédéric Lambert, Sandrine Lefranc).
participarea
237
Revoluţia
Dacă participarea politică standard are parte de o analiză cantitativistă,

participarea protestatară, mai ales forma sa principală – revoluţia –, este
îndeobşte surprinsă cu alte mijloace.
Trebuie spus că revoluţia este prima formă de participare care a fost

studiată.
În secolul al XIX‑lea, nu veţi găsi analize ale procesului electoral, ci cel

mult descrieri ale acestuia. Unele sunt foarte interesante, inclusiv cele
legate de Ţările Române, unde s‑a votat de la începutul anilor 1830. Puteţi,
de altfel, surprinde fenomenul şi citind un scriitor de geniu precum
Caragiale, care scria într‑un moment privilegiat, cel în care se formau
partidele, iar votul intra în moravurile politice.
Revenind la revoluţie, să spunem că ea e studiată în secolul al XIX‑lea

pentru că este un fenomen ieşit din comun. În unele locuri, cum e spaţiul
francez, ceea ce surprinde şi, în egală măsură, inspiră frică este repetarea
revoluţiei: după cea de la 1789 vine cea de la 1848, care se răspândeşte de
altfel în multe ţări din Europa. Întrebarea care apare atunci este cum anume
se nasc revoluţiile. De ce în diverse societăţi oamenii se revoltă la un
moment dat? De ce devin violenţi? De ce, aşa cum se întâmplă la Bucureşti
în 1848, revoluţionarii ard Regulamentul Organic, prima bază
constituţională a modernizării Ţărilor Române? De ce revoluţiile par să nu
se mai termine? Ultima întrebare este una dintre cele mai tulburătoare, dar
şi dintre cele mai durabile.
Într‑adevăr, la două sute de ani de la declanşarea Revoluţiei Franceze, un

istoric faimos ca François Furet îşi începea una din cărţile dedicate acestui
mare moment de ruptură cu un capitol intitulat „Revoluţia Franceză s‑a
terminat!”.
Întrebarea referitoare la naşterea revoluţiilor primeşte în secolul al XIX‑lea
răspuns de la istorici ca Hippolyte Taine sau Jules Michelet, dar şi de la
primii psihologi din generaţia lui Gustave Le Bon sau Gabriel Tarde.
Concepte precum
„mulţime”, „emoţii”, „contagiune colectivă”, „pasiuni”, „iraţional” sau

„instincte primitive” sunt convocate pentru a da seamă de fenomenul
revoluţio nar. Tot atunci apare şi ideea că lideri charismatici mobilizează şi
seduc mulţimile în fruntea cărora se aşază profitând de prostia şi
vulgaritatea maselor.
O explicaţie a revoluţiei construită tot în secolul al XIX‑lea şi care va fi

mult mai influentă decât cea a istoricilor sau psihologilor pe care i‑am men
ţionat este cea marxistă. Întrucât a inspirat mai multe revoluţii, marxismul a
fost până de curând explicaţia cea mai răspândită. Pentru Marx şi Engels,
revoluţia este un instrument al luptei de clasă. Cum istoria este o succesiune
a conflictelor care opun o clasă dominată şi o clasă dominantă, revoluţia
este mecanismul care produce trecerea de la o epocă la alta. E modalitatea
prin care cei dominaţi îi răstoarnă de la putere pe cei dominanţi până în acel
moment.
238
În acest context apare şi justificarea violenţei ca mijloc de luptă, pentru că,

în viziunea marxistă, ea este un ingredient al mobilizării.
Pentru fondatorii marxismului, evoluţia capitalismului conduce la o situaţie

în care o masă enormă de muncitori se opune unei pături infime de
capitalişti.
Numărul capitaliştilor descreşte pentru că, în competiţia nemiloasă pe care

o poartă unii împotriva celorlalţi, câţiva, puţini, devin tot mai puternici, în
timp ce ceilalţi, cei mulţi, sunt eliminaţi, intrând în clasa proletarilor. La un
moment dat se produce ruptura revoluţionară.
Karl Marx credea că revoluţia se va produce în ţara cea mai dezvoltată din
punct de vedere economic, şi anume în Marea Britanie. La începutul
secolului XX, Vladimir Ilici Lenin va răsturna această perspectivă şi va
spune că veriga slabă
a lumii moderne nu se află în ţara cea mai avansată, ci într‑una înapoiată din
punct de vedere economic, şi anume în Rusia, unde violenţa clasei
progresiste, purtătoare a „viitorului luminos”, se va impune în faţa
burgheziei decadente.
Aceasta e perspectiva la care au subscris generaţii de‑a rândul de marxişti.
„Atacurile violente asupra unui regim politic pentru a‑l slăbi sau pentru a‑l
răsturna provin dintr‑o altă clasă de comportamente politice. Răzmeriţele,
marile mişcări populare, atentatele, asasinatele politice depăşesc regula
jocului democratic” (Dominique Chagnollaud).
„De vreo două sute de ani, istoria Revoluţiei Franceze continuă să fie o
epopee a originilor, deci un discurs al identităţii” (François Furet).
„În mulţimile umane, conducătorul joacă un rol considerabil. Voinţa sa este

nucleul în jurul căruia opiniile capătă formă şi identitate. Mulţimea este o
turmă, care nu poate nicidecum să se lipsească de stăpân” (Gustave Le
Bon).
„Mulţimea nu numai că atrage şi îşi cheamă în mod irezistibil spectatorul,

dar numele său exercită o influenţă deosebită asupra cititorului
contemporan, iar anumiţi scriitori sunt tentaţi să desemneze prin acest
cuvânt ambiguu tot felul de grupări. Este important ca această confuzie să
înceteze, şi mai ales să nu se pună semnul egalităţii între mulţime şi Public”
(Gabriel Tarde).
Acţiunea colectivă
Marxismul a cunoscut în ultimele decenii reformulări succesive, autori

precum Pierre Bourdieu, Alain Touraine, Jürgen Habermas, Claus Offe sau
Immanuel Wallerstein încercând fie să descopere un alt conflict care
traversează societatea
participarea
239
modernă, o alternativă la conflictul care opune capitalul şi munca, fie să

rescrie istoria capitalismului, fie să denunţe manipularea ideilor de către
putere, fie să pună în evidenţă existenţa unor noi mişcări sociale legate de
alte aspiraţii ale societăţilor. Marxismul politic a rămas însă, dincolo de
aceste transformări intelectuale, legat de cultura violenţei revoluţionare şi
de justificarea ei în numele progresului pentru cei mulţi.
Dar revoluţia şi, în general, mobilizarea nu sunt explicate doar în cheie

marxistă. O revoluţie anticomunistă nici nu ar putea fi explicată astfel, mai
ales că, aşa cum spunea Corneliu Coposu referitor la Revoluţia din
decembrie 1989 din România, puţini mai cred azi că oamenii pot izbândi în
faţa mitralierelor. O explicaţie valabilă pentru orice acţiune colectivă este
cea a lui Mancur Olson, distins şi cu un Premiu Nobel pentru economie.
Întrebarea la care răspunde Olson – care e dezvoltată de mulţi alţi
economişti şi sociologi – este următoarea: cum anume se face că la un
moment dat oamenii acţionează
împreună? De ce sunt ei uneori solidari, şi nu solitari? Cum e posibilă

acţiunea colectivă, mai cu seamă în condiţiile în care există the free rider,
pasagerul clandestin sau blatistul?
Dacă unii preferă să nu plătească deloc costul unei iniţiative, sperând totuşi
să tragă folos de pe urma victoriei acţiunii colective, cum se face că până la
urmă nu trişează toată lumea? Oricare membru al unui sindicat ar putea face
calculul blatistului, stând deoparte şi sperând ca acţiunea să reuşească, iar el
să profite la fel ca aceia care s‑ar angaja în acţiune. Cum se explică faptul
că, deşi există blatişti, se produce totuşi o acţiune colectivă? Olson răspunde
că
în orice organizaţie trebuie să existe un set de gratificaţii pentru cei care se

angajează şi un set de pedepse pentru cei care chiulesc şi nu răspund
chemării liderilor.
În lipsa recompenselor şi sancţiunilor, care pot merge până la excludere,
acţiunea colectivă nu se produce. Putem, desigur, să complicăm analiza,
luând în seamă reacţiile pe care le poate avea un free rider când devine
conştient de pericolul ca dezangajarea celorlalţi să sporească semnificativ
costurile pentru toţi etc. Studiile legate de participare, inclusiv cea clasică,
sunt îmbogăţite de o perspectivă precum cea a lui Olson. Trebuie să
amintesc, de asemenea, că
în ultimii ani s‑a dezvoltat o reflecţie pe marginea dimensiunilor optime ale

participării, ca şi a relaţiei dintre critică şi consolidare democratică (Pippa
Norris).
Revoluţia e un concept actual. Doborârea Cortinei de Fier a fost pusă sub

semnul acestui concept. La fel s‑a întâmplat, la începutul deceniului, cu
mişcările de contestare a liderilor din Tunisia, Egipt, Yemen sau Bahrain,
cunoscute şi ca „Primăvara arabă”.
240
„Societatea burgheză se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere

duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi
proletariatul. [...] Armele cu care burghezia a doborât feudalismul se
îndreaptă
astăzi împotriva burgheziei înseşi. Dar burghezia nu a făurit numai armele

care‑i aduc moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme –
muncitorii moderni, proletarii” (Karl Marx, Friedrich Engels).
„Critica nu implică în mod necesar dezangajare. Ea poate însemna

contrariul”
(Pippa Norris).
Câţi cetăţeni protestează

Aş vrea să‑mi închei expunerea cu câteva cifre referitoare la formele de
participare protestatară, altele decât revoluţia. Preiau datele tot de la
Dominique Chagnollaud: în ţările democratice, aproximativ 10% din
populaţie merge la manifestaţii legale şi doar 1‑2% dintre cetăţeni sunt
dispuşi să participe la greve ilegale, la ocuparea unor imobile sau a unor
uzine. Protestul include şi nesupunerea civică (Donatella della Porta).
Inglehart şi Welzel au descris situaţia din câteva ţări occidentale stabile,

plecând de la trei categorii – semnarea unor petiţii, participarea la
demonstra
ţii şi boicotarea unor produse – pentru a pune în evidenţă schimbările,

uneori semnificative, pentru fiecare categorie în parte. Există, de pildă,
evoluţii impresionante în Marea Britanie în privinţa semnării de petiţii: în
1974 doar 23% dintre britanici ar fi făcut aşa ceva, în vreme ce în anul 2000
procentul ajunsese la 81%. În Olanda participarea la demonstraţii a sporit,
în acelaşi interval de timp, de la 7% la 32%, în vreme ce în SUA ratele au
fost 12% în 1974 şi 21% în 2000. A crescut şi interesul pentru boicotarea
unor produse: de pildă, tot în perioada indicată, în Finlanda, de la 1% la
15%.
Cât priveşte România, nu avem studii aprofundate referitoare la asemenea

teme, deşi este vorba despre un domeniu ce merită cu siguranţă explorat. Cu
atât mai mult cu cât în cele trei decenii de democraţie postcomunistă există
evoluţii interesante: de pildă, la începutul anilor nouăzeci, se organizau

numeroase manifestaţii politice, dar şi sindicale, inclusiv ale studenţilor. În
ultimii 10‑15 ani, grevele au mobilizat mult mai puţine persoane, iar
întrunirile politice s‑au ţinut aproape fără excepţie în săli. În iarna anului
2017, Piaţa Victoriei din Bucureşti şi o bună parte din celelalte oraşe mari
ale ţării au fost ocupate de proteste aşezate sub stindardul UE. Studiul
sistematic al acestui tip de mobilizări nu a fost încă făcut.
participarea
241
Există însă datele unei anchete realizate în 2003 de Gallup România în
colaborare cu Institutul de Politici Publice, în care una dintre întrebări era:
„Dacă s‑ar întâmpla un eveniment care v‑ar afecta grav interesele, aţi
participa sau nu la vreuna din următoarele acţiuni de protest...?”.
Răspunsurile date nu privesc realitatea fenomenului protestatar, ci doar
intenţia. Astfel, privesc cu simpatie semnarea unei petiţii 61% dintre cei
intervievaţi, iar participarea la demonstraţii şi greve legale – 53%; greva
foamei, un mijloc radical de contestare, ar fi asumată de 14% dintre
cetăţenii români, în vreme ce blocarea străzilor e avută în vedere de 10%;
participarea la demonstraţii şi greve ilegale reuneşte 9% dintre preferinţe,
ocuparea unor clădiri sau fabrici – 7%, şi atacarea unor persoane – 2%.
Fiecare dintre aceste fenomene ar putea face obiectul unui studiu separat.
„Noi, sociologii, fără să fim nişte denunţători, putem să arătăm cum circula
ţia ideilor este susţinută de o circulaţie a puterii” (Pierre Bourdieu).
„S‑a lansat lozinca «De când s‑a inventat mitraliera, au dispărut

revoluţiile!».
Nu‑i adevărat! Dacă există o pornire nestăvilită împotriva unei nedreptăţi

strigătoare la cer, chiar dacă 50 de rânduri cad secerate de mitralieră, până
la urmă se termină încărcătura mitralierei şi valul de oameni protestatari îi

copleşeşte pe asasini” (Corneliu Coposu).
„Deoarece roadele se împart la toţi membrii grupului, cei care nu au

contribuit cu nimic la efort [în caz de boicot, grevă sau lobby] vor primi tot
atât cât cei care au contribuit. E convenabil să spui «lasă‑l pe George s‑o
facă», dar şi George se simte prea puţin (sau deloc) îndemnat să facă ceva
în interesul grupului” (Mancur Olson).
1. Boicotarea unor produse e o formă de participare: a. clasică;
b. protestatară;
c. revoluţionară.
2. Ce categorie de alegători votează de regulă mai frecvent?
a. tinerii de 18‑25 de ani;
b. adulţii de 50‑65 de ani;
c. nici unii, nici ceilalţi.
242
3. În Statele Unite ale Americii, e ales în Congres un candidat care dispune

de mai multe fonduri decât adversarii săi:
a. în circa 49% dintre cazuri;
b. în peste 90% dintre cazuri;
c. în aproximativ 25% dintre cazuri.
4. Câte referendumuri s‑au organizat în Marea Britanie?
a. unul;
b. nici unul;
c. două.
5. Potrivit lui Weiner, participarea politică este: a. întotdeauna o acţiune

voluntară;
b. uneori o acţiune voluntară, alteori involuntară; c. o acţiune care implică

măcar 20 de oameni.
6. Foarte puţini cetăţeni asumă toate formele de participare, foarte mulţi –

doar una, afirma:
a. Robert Dahl;
b. Samuel M. Lipset;
c. Albert Hirschman.
7. „Calcarul votează cu stânga, granitul cu dreapta” este o afirmaţie de: a.

geopolitică;
b. geografie electorală;
c. geologie.
8. Comparând perioada 1945‑1949 cu perioada 1985‑1989, se poate

constata că
participarea în ţările occidentale:
a. a crescut cu 10%;
b. a scăzut cu 10%;
c. a scăzut cu 5%.
9. În România, pentru a putea participa la prezidenţiale, un candidat trebuie

să
reunească:
a. 25 000 de semnături;
b. 100 000 de semnături;
c. 200 000 de semnături.
10. În Statele Unite, profilul WASP e asociat:
a. preponderent cu alegătorii republicani;

b. preponderent cu alegătorii democraţi;
c. preponderent cu alegătorii libertarieni.
participarea
243
A. Cum poate influenţa religia votarea?
B. Ce revoluţii au schimbat istoria României?
C. Când se încheie o revoluţie?
D. Analizaţi în fel a influenţat religia viaţa politică românească recentă.
E. Ce avantaje şi dezavantaje are o campanie electorală scumpă?
F. Poate fi referendumul un instrument cvasipermanent de orientare a

guvernării?
G. Un cetăţean care nu votează este oare responsabil pentru calitatea

guvernării?
H. Analizaţi o zi dintr‑o campanie electorală din perspectiva combinaţiei de

alegeri şi divertisment ( electainement).
I. Comparaţi revoluţiile anticomuniste de la sfârşitul anilor optzeci şi

revoltele din perioada „primăverii arabe”.
J. Poţi fi blatist în politică?
Referinţele folosite în conferinţa despre participare BIROUL ELECTORAL

CENTRAL, Numărul semnăturilor strânse de către candida
ţii la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009.

Pierre BOURDIEU, „Cercetătorii, ştiinţa economică şi mişcarea socială”, în
idem,
Contraofen sive. Argumente în sprijinul invaziei neoliberale, traducere de

Aliza Ardeleanu, Meridiane, Bucureşti, 1999 [1998], pp. 60‑63.
Dominique CHAGNOLLAUD, Dicţionar al vieţii politice şi sociale,

traducere de Miruna Runcan, All, Bucureşti, 1999 [1993], pp. 101‑103.
Dominique CHAGNOLLAUD, Science politique, ed. a II‑a, Dalloz, Paris,

1999, pp. 159‑163 şi 171‑172.
Benjamin CONSTANT, „Despre libertatea anticilor şi libertatea

modernilor”, traducere de Cristian Preda, Polis, nr. 1/1995 [1819], p. 23.
Corneliu COPOSU, Mărturisiri, în dialog cu Vartan Arachelian, Humanitas,

Bucureşti, 1993, pp. 152‑153.
Robert DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi,

p. 311.
Donatella DELLA PORTA, „Multiple Belongings. Tolerant Identities, and

the Construction of «Another Politics». Between the European Social
Forum and the Local Social Fora”, în Donatella DELLA PORTA, Sidney
TARROW (ed.), Transnational Protest and Global Activism, Rowman
Littlefield, Oxford, 2005, p. 178.
François FURET, Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze, traducere de Mircea

Vasilescu, cu o prefaţă de Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1992 [1978],
p. 22.
Michael GALLAGHER, „Elections and Referendums”, în Daniele

CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press, Oxford,
2008, p. 257.
Albert O. HIRSCHMAN, Bonheur privé, action publique, traducere de

Martine Leyris, JeanBaptiste Grasset, Fayard, Paris, 2006 [1982], p. 187.
244
ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural

Change, and Democracy: The Human Development Sequence, Cambridge
University Press, New York, 2005, pp. 121‑122.
INSTITUTUL DE POLITICI PUBLICE/GALLUP, Intoleranţă,

discriminare şi autoritarism în opinia publică, sondaj realizat în septembrie
2003.

science politique, Bréal, Rosny, 2007, pp. 72‑73, 75.
Joseph LAPALOMBARA, Myron WEINER (ed.), Political Parties and

Political Development, Princeton University Press, Princeton, 1966, p. 23.
Paul F. LAZARSFELD, Bernard BERELSON, Hazel GAUDET,

Mecanismul votului.
Cum se decid alegătorii într‑o campanie prezidenţială, traducere de Simona

Drăgan, postfaţă de Paul Dobrescu, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004 [1968],
pp. 14, 39 şi 208.
Gustave LE BON, Psihologia mulţimilor, traducere de Oana Vlad şi Marina

Ghitoc, Anima, Bucureşti, 1990 [1895], pp. 65‑66.
Patrick LEHINGUE, „Les explications du vote”, în Antonin COHEN,

Bernard LACROIX, Philippe RIUTORT (ed.), Nouveau manuel de science
politique, La Découverte, Paris, 2009, p. 426.
Arend LIJPHART, „Unequal Participation: Democracy’s Unresolved

Dilemma”, The American Political Science Review, vol. 91, nr. 1/1997, p. 1.
Maryland, 1981, p. 184.
John LOGIE, Laura J. GURAK, „Internet Protests: From Text to Web”, în
Martha McCAUGHEY, Michael D. AYERS (ed.), Cyberactivism: Online
Activism in Theory and Practice, Routledge, New York, Londra, 2003, p.
25.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Sciences Po, Paris,

2018, p. 47.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, ed.

îngrijită de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu,
Ion Ianoşi, Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda şi
Mihai Zamfir, Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 11 şi 17.
Pippa NORRIS, „The Growth of Critical Citizens?”, în idem (ed.), Critical

Citizens: Global Support for Democratic Government, Oxford University
Press, Oxford, New York, 1999, p. 27.
Mancur OLSON, Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate, stagflaţie şi

rigidităţi sociale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, cuvânt‐
înainte de Aurelian Crăiuţu, Humanitas, Bucureşti, 1999 [1982], p. 40.

Martin, prefaţă

2003, p. 150.
André SIEGFRIED, Tableau politique de la France de l’Ouest sous la

Troisičme République, Editions de l’Université Libre de Bruxelles,
Bruxelles, 2010 [1913].
Gabriel TARDE, Opinia şi mulţimea, traducere de Nicoleta Corbu,

Comunicare.ro, Bucureşti, 2007 [1901], pp. 19‑20.
Alexis de TOCQUEVILLE, Amintiri, traducere, studiu introductiv,
cronologie şi note de Cristian Preda, Nemira, Bucureşti, 2007 [1848], pp.
125 şi 127‑128.
Myron WEINER, Political Participation: Crises of the Political Process,

Princeton University Press, 1971.
Cultura politică
Ştiinţa politică a preluat tema culturilor din domeniul antropologiei

(Shively), dar şi al sociologiei (Braud). Ambele domenii au descris, încă din
secolul al XIX‑lea, cultura ca un ansamblu de credinţe, moravuri, drept,
artă, morală, aptitudini etc. dobândite de individ în calitate de membru al
unei societăţi şi care, pe diverse căi, sunt transmise de la o generaţie la alta.
În anii şaizeci ai secolului trecut, cultura politică a fost transferată în
domeniul nostru de studiu şi a devenit unul dintre conceptele ce descriu
viaţa societăţilor democratice.
Orice societate are o cultură politică
Aş începe discuţia despre culturi politice precizând că există o eroare în

utilizarea acestei expresii, o eroare pe care o găsim şi în spaţiul public
românesc, şi anume aceea de a crede că problema culturii politice este una
de ignoranţă
şi cunoaştere. Mai precis, unii politicieni sau comentatori s‑au grăbit să

afirme, nemulţumiţi de un aspect sau altul al funcţionării societăţii politice,
că aceasta n‑ar dispune de o cultură.
E aici o mare eroare, pentru că orice societate, indiferent de nivelul ei de

dezvoltare, are o cultură politică. Nu este vorba despre ignoranţă sau nivel
intelectual – sau doar despre ele –, pentru că o cultură politică este, la urma
urmei, un ansamblu de atitudini şi comportamente, sensibilităţi şi evaluări
ce caracterizează o comunitate.
„Cultura politică a unei societăţi însumează toate atitudinile şi ideile

comune ale unui popor, care stau la baza comportamentului lui politic” (W.
Phillips Shively).
246
Sentimente, cunoştinţe, judecăţi
Există, de fapt, trei dimensiuni (sau aspecte) ale culturii politice pe care le
regăsim în societăţile moderne. Avem, mai întâi de toate, dimensiunea
afectivă, care priveşte cotidianul, mai precis perceperea curentă a relaţiilor
dintre indivizi. Este cuprins aici, de pildă, tot ceea ce ţine de simpatia sau
antipatia faţă
de o figură politică sau publică. Cota de încredere într‑un politician depinde

în mare măsură de aceste afecte. Emoţiile sunt prezente şi‑n campanii, şi‑n
dezbaterile din Parlament, şi‑n ceremoniile publice, şi‑n negocierile dintre
politicienii de la putere şi din opoziţie.
Cultura politică are, apoi, o dimensiune cognitivă. Este vorba – numele este
foarte clar – de toate acele informaţii şi cunoştinţe pe care le deţin indivizii
în relaţia lor cu spaţiul politic. Aşa cum am mai spus la începutul
întâlnirilor noastre, un regim politic funcţionează în măsura în care există
un minim de cunoştinţe referitoare la el. Fiecare individ are însă un nivel de
cunoaştere a sistemului, care nu e identic cu al altui cetăţean. Unii membri
ai comunităţii politice sunt foarte interesaţi, în vreme ce alţii sunt prea puţin
curioşi în privinţa proceselor politice. Precaritatea informaţiilor pe care le
deţine un cetăţean nu‑l exclude din spaţiul politic. Faptul că, de pildă,
cineva nu ştie care sunt toate regulile jocului politic sau nu cunoaşte numele
tuturor candidaţilor la preşedinţie nu e un motiv de excomunicare. Uneori,
ignoranţa atinge forme extreme: o anchetă sociologică de acum câţiva ani
arăta că 3% dintre cetăţeni nu auziseră vreodată de Ion Iliescu, deşi acesta a
fost vreme de zece ani preşedintele ţării.
În fine, există, în afară de afecte şi cunoştinţe, şi o dimensiune evaluativă
a culturilor politice. Comportamentele au drept „busolă” diverse valori. A

respecta proprietatea privată sau a te ţine de cuvânt reprezintă regula în
unele societăţi şi excepţia în altele. Uneori, valorile sunt implicite, iar
alteori explicite. De pildă, în mai toate statele europene – cu excepţia
Bielorusiei şi Republicii Srpska – pedeapsa cu moartea e abolită.
Dimensiunea evaluativă
reclamă o capacitate a indivizilor de a aprecia performanţa actorilor politici

şi a sistemului care‑i integrează. De fapt, judecăţile de valoare au drept
obiect felul în care politicienii îşi ating obiectivele, calitatea vieţii
democratice, modul în care cetăţenii participă la jocul politic etc. Evaluarea
poate să fie foarte structurată şi coerentă sau, alteori, foarte dezarticulată şi
incoerentă. Ea poate să fie, în cazul unora, foarte subiectivă şi dezlânată, iar
în cazul altora – rezultatul aplicării cu rigoare maximă a unor criterii. Cine
aplică azi criterii nu e sigur că se ţine de ele şi mâine ş.a.m.d. Spun toate
acestea pentru a atrage
cultura politicĂ
247
atenţia asupra faptului că evaluarea nu e alcătuită la fel în cazul unor

indivizi, cu atât mai puţin la nivel social.
„Când vorbim despre cultura politică a unei societăţi, ne referim la sistemul

politic aşa cum a fost el internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale
populaţiei sale” (Gabriel Almond, Sidney Verba).
Tipuri de culturi politice
Culturile politice includ deci sentimente, cunoştinţe şi judecăţi. Ele sunt de

mai multe tipuri. Gabriel Almond şi Sydney Verba, clasicii acestui
domeniu, considerau că există trei forme de culturi politice, pe care le‑au
definit pornind de la un foarte amplu studiu empiric realizat în cinci
societăţi – Statele Unite, Germania, Italia, Marea Britanie şi Mexic. Prima
formă descrisă de cei doi autori e cultura politică parohială; e vorba apoi
despre cultura politică pasivă, dependentă sau aservită; şi, în fine, despre
cultura politică participativă.
Almond şi Verba au tratat problema din perspectiva teoriei dezvoltării

democratice, asumând astfel viziunea ierarhizării comunităţilor politice pe o
scală
care merge de la unele nestructurate la societăţi în care există o specializare
foarte rafinată a funcţiilor şi rolurilor politice.
Cultura politică parohială este caracteristică pentru societăţile tradiţionale,

cele care nu au deci o structurare clară şi stabilă a rolurilor şi funcţiilor
politice, în care interesul este concentrat exclusiv asupra aspectelor
cotidiene şi imediate. În asemenea societăţi, notau cei doi autori, „nu există
roluri politice specializate: şefia de trib, şefia de clan, postul de şaman sunt
roluri politico‑religioase difuze, iar pentru membrii acestor societăţi
orientările politice faţă de aceste roluri nu se separă de orientările lor
religioase şi sociale.
Parohialul nu aşteaptă nimic de la sistemul politic”. Individul nu depăşeşte

nivelul propriei parohii sau, cum am spune astăzi, al propriului cartier. Este
vorba despre un mod simplu şi dezarticulat de percepere a autorităţii
politice, care la rândul ei are o acţiune dezlânată şi episodică. E un tip de
cultură precară şi care reprezintă mai degrabă trecutul unor societăţi decât
starea lor din prezent.
Cultura politică aservită, dependentă sau pasivă este proprie societăţilor

politice în care există centralizare. Altfel spus, avem de‑a face cu o
organizare a spaţiului politic potrivit regulilor modernităţii, dar e vorba, în
acelaşi timp, despre spaţii autoritare, despre regimuri care controlează viaţa
248
comunitară: „subiectul”, spuneau Almond şi Verba, „este conştient de

autoritatea guvernamentală specializată; el este orientat în chip afectiv către
ea”.
În asemenea regimuri, atitudinea indivizilor este una de acceptare, de

servitute voluntară, cum spunea cu mai multe secole în urmă Étienne de la
Boétie pentru a descrie faptul că indivizii acceptă dominaţia unui tiran,
„care nu poate să le facă niciun rău decât dacă ei preferă să sufere în loc să
îl înfrunte”.
Cultura supunerii este cultura acceptării unei autorităţi care poate să fie
nelimitată, pentru că ea, autoritatea, este luată drept ceva natural, exercitat
cu necesitate şi fără nicio rezervă. Un loc unde cultura supunerii
funcţionează şi azi este, de pildă, Thailanda, ţară în care autoritatea regelui
e cvasidivină, iar supuşii, când descriu relaţia lor cu monarhul, folosesc un
pronume special care înseamnă „eu, biet firicel de praf călcat de picioarele
Luminăţiei Voastre”.
În fine, a treia formă, cultura politică participativă, este proprie societăţilor

care sunt, pe de o parte, structurate foarte bine din punctul de vedere al
rolurilor şi funcţiilor politice, dar şi în care, pe de altă parte, exercitarea
puterii se face în condiţii democratice, indivizii fiind deci asociaţi în luarea
deciziilor.
Actori conştienţi şi raţionali, cetăţenii îşi asumă statutul ca pe unul care

contează
în articularea jocului politic: „membrii societăţii tind să fie în mod explicit

orientaţi către sistem ca întreg şi către ambele structuri şi procese, politic şi
administrativ”. Cultura politică participativă este cultura societăţilor
democratice avansate. Regăsim aici opoziţia dintre societatea civilă şi stat,
tematizată
de Colas sau Schmitter.
Preiau de la cel din urmă definiţia societăţii civile, fiindcă e cu adevărat

utilă în descifrarea culturii participative: „ Societatea civilă poate fi definită
ca un set sau un sistem de grupuri intermediare cu organizare proprie,

grupuri care: (1) sunt relativ independente atât faţă de autorităţile publice,
cât şi faţă
de unităţile private de producţie şi reproducţie, adică de firme şi, respectiv,

familii; (2) sunt capabile de a lua hotărâri şi de a acţiona colectiv în scopul
apărării sau al promovării propriilor interese şi pasiuni; (3) nu încearcă să
ia locul agenţilor statali sau unităţilor de (re)producţie private şi nici să

accepte responsabilităţi pentru guvernarea întregii societăţi; (4) sunt de
acord să
acţioneze conform unor reguli civile prestabilite, care presupun respectul

reciproc”.
O ultimă precizare referitoare la cultura politică participativă: ea menţine,

nu distruge diferenţele şi, din acest punct de vedere, un sistem electoral, de
pildă, produce efecte diferite dacă factorii istorici şi culturali variază, aşa
cum observa Rein Taagepera.
cultura politicĂ
249
„Aş vrea să înţeleg cum se face că atâţia oameni, atâtea târguri, atâtea oraşe,
atâtea naţiuni îndură câteodată un tiran care nu are altă putere în afara celei
pe care ei i‑o dau” (Étienne de la Boétie).
„ Societatea civilă nu este un produs automat şi necontrolat al

capitalismului, urbanizării, alfabetizării, mobilizării sociale (deci al
dezvoltării), deşi apariţia sa e favorizată de toţi aceşti factori” (Philippe C.
Schmitter).
„Aceleaşi legi electorale se comportă diferit în culturi politice distincte,

modelând în mod particular sistemele de partide. Împreună cu sistemul de
partide, cultura politică influenţează adoptarea legilor electorale. Dacă
sistemele electorale şi de partide reuşesc să dureze o vreme îndelungată,
această experienţă în sine poate să modifice cultura politică iniţială” (Rein
Taagepera).
Atitudini în societăţile democratice
Societăţile democratice rămân deci de o mare diversitate. Cetăţenii unor

democraţii pot avea acelaşi tip de atitudine în anumite privinţe, fiind foarte
diferiţi în altele. O anchetă interesantă făcută în anii şaptezeci de Alain
Girard şi Jean Stoetzel releva, de pildă, faptul că olandezii şi danezii aveau
aceeaşi opinie despre avort, divorţ sau eutanasie, dar asumau poziţii radical
deosebite în privinţa consumului de droguri – toleranţă în Olanda şi
respingere în Danemarca.
Pe de altă parte, atitudinile care îi reuneau pe danezi şi pe olandezi în

chestiunile pe care le‑am amintit mai devreme erau respinse de cetăţenii din
Italia, Irlanda sau Spania, ţări cu majorităţi catolice importante şi influente.
Politicienii nu pot ignora asemenea diferenţe.
În general, sub numele culturilor politice sunt astăzi studiate toate acele
comportamente care dau seamă de funcţionarea societăţilor. Vreau să
subliniez că este vorba, aşa cum a explicat în detaliu Robert Dahl, despre
mase, nu despre elite. Împrumut un exemplu de la Shively şi Venne, care au
preluat o anchetă despre atitudini politice realizată în Canada în 1998, o
anchetă ce ilustrează foarte bine cercetările aşezate sub numele „cultură
politică”: ea arăta că afirmaţia „politicienii sunt mincinoşi” e acceptată în
mai mare măsură
de cetăţenii cu studii elementare decât de cei care au diplomă universitară,

de mai mulţi şomeri decât angajaţi şi de un număr aproape egal de femei şi
de bărbaţi.
Alte studii realizate în Canada vădeau cum se schimbă opiniile. De pildă,

dacă în 1974 Camera Comunelor era respectată de 42% dintre cetăţeni, în
1990
250
doar 27% mai îmbrăţişau această atitudine; în 1966, 36% dintre canadieni
considerau că la nivel federal corupţia e mai mare decât la nivel local,
procentul crescând la 65% în 1990.
Mulţi autori au observat că există pericolul ca asemenea studii să nu facă
altceva decât să consolideze nişte stereotipuri. Prezentând, de pildă,

democra
ţia americană sub semnul participării exemplare, al implicării pragmatice şi
pline de disponibilitate din partea cetăţenilor, se consolidează un stereotip.
Putem pica astfel în capcana de a afla din asemenea „cercetări”, observa

Shively, că „germanii sunt inflexibili, ascultători şi eficienţi; britanicii –
flegmatici; americanii – degajaţi şi pragmatici; latinii – temperamentali”,
trăgând concluzia că, deşi „există întotdeauna un grăunte de adevăr în
asemenea stereotipuri, adesea e vorba doar despre un grăunte ce se pierde
într‑un ocean de simplificare”.
E bine, de aceea, ca studiul valorilor să fie combinat cu cercetarea

instituţiilor: făcând acest lucru, Huntington a relevat, de pildă, că SUA
reprezintă
cea mai dizarmonică societate politică. În acelaşi spirit, se poate arăta că în

Elveţia absenţa discriminării a ţinut împreună cantoane foarte diferite, care
au ales să trăiască sub semnul democraţiei şi al federalismului (François
Garçon).
„Faptul că în conflictul din Orientul Mijlociu francezii şi englezii au

manifestat mai multă simpatie pentru Israel decât pentru statele arabe [...] e
un lucru a cărui importanţă nu poate fi contestată, dacă este adevărat că
liderii politici ţin seama, în acţiunea lor, de ideea pe care şi‑o fac despre
sprijinul pe care poporul li‑l acordă” (Alain Girard, Jean Stoetzel).
„Studiile de cultură politică tind să se axeze numai pe acele concepţii

stabile şi durabile care apar prin procesul de socializare în cadrul unui
sistem de convingeri dat; tocmai de aceea, în cercetările întreprinse asupra
culturii politice, factorii ce induc schimbarea convingerilor pot fi foarte uşor
neglijaţi” (Robert Dahl).
„Nucleul dur al sistemului elveţian este federalismul: el vizează ţinerea

împreună a unor componente eterogene. Respectarea identităţii grupurilor
religioase, etnice, culturale, lingvistice care compun sistemul este garantată
constituţional” (François Garçon).
cultura politicĂ
251
Socializarea politică
Există, de fapt, numeroase comportamente interesante pentru ştiinţa

politică, în special tot ceea ce ţine de socializare, adică de procesul prin care
într‑o comunitate sunt dobândite comportamentele şi sensibilităţile politice.
Gesturile cele mai simple pot fi supuse analizei. E relevantă ordinea în care
e citită o gazetă (pornind de la informaţiile politice sau de la cele sportive)?
E relevantă
frecvenţa cu care un alegător caută informaţii despre viaţa propriei

comunităţi (zilnic sau din patru în patru ani)? A privi la TV campania
electorală sau a schimba canalul, pentru a vedea un film, e un gest
semnificativ pentru cei care vor să înţeleagă societatea politică.
Naşterea judecăţii politice, ca parte a socializării, este un proces care a fost

cercetat încă din anii cincizeci. O anchetă realizată de Herbert Hyman în
1959
referitoare la socializarea politică a măsurat modul în care evoluează

indecizia la preadolescenţi şi tineri. Autorul demonstra că există o
construcţie progresivă
a judecăţii politice: rata indecişilor evolua de la circa 75% la copiii de 11‑12

ani la aproximativ 45% la categoria de vârstă 19‑21 de ani, pentru ca tinerii
de 25‑27 de ani să mai fie indecişi doar în proporţie de 35%.
Agenţii socializării sunt familia, şcoala, mijloacele de informare în masă, ca

şi actorii politici, partidele sau personalităţile. Influenţa fiecăruia oferă
numeroase teme de cercetare. De pildă, aşa cum notau Lambert şi Lefranc,

s‑a constatat că preferinţele ideologice se transmit în familie în proporţii
diferite: 50% în Franţa şi 44% în Statele Unite. O altă cercetare vădea că
80% dintre copiii italieni ai căror taţi sunt de stânga votează la rândul lor cu
stânga. Au fost analizate până şi cuplurile în care există divergenţe de
opinii, pentru a trage concluzia că, în asemenea situaţii, „preferinţele nu se
mai transmit aşa uşor de la părinţi la copii” (Crettiez et alii). Pe de altă
parte, prin educaţie e transmis mai degrabă un stil politic – autoritar sau
participativ – decât un conţinut.
Mijloacele şi instituţiile sunt importante. Voi lua un exemplu de la Mattei

Dogan şi Dominique Pelassy, care observau că în ţările totalitare
socializarea impune „supremaţia absolută a anumitor instituţii – şcoli,
partid, armată – în detrimentul altor posibili competitori”, precum Biserica,
familia sau subculturile locale; mijloacele folosite sunt „sloganele
ideologice” şi „cenzura”, care urmăresc un anume imobilism.
Celelalte societăţi moderne – democraţiile – sunt supuse schimbării.
Inglehart şi Welzel consideră că factorii cei mai influenţi în producerea

schimbării sunt individualismul şi aşa‑numitele valori emancipatoare.
Democraţiile nu sunt rigide, ci evoluează. Iar schimbarea e surprinsă cel
mai uşor la nivelul sensibilităţilor.
252
Un exemplu foarte bun este oferit de evoluţia acestora în Germania

Federală
postbelică. Anchete succesive realizate începând din anii cincizeci şi până

în anii şaptezeci au scos la iveală modificarea profundă a felului cum au
fost percepute regimurile politice de către nemţi. Una dintre cercetări, citată
de Shively şi Venne, de la care am preluat şi referinţa la Hyman, cuprindea
întrebarea: „Când s‑a trăit cel mai bine în Germania?”. Variantele de
răspuns erau: (a) în timpul Republicii Federale, după 1948; (b) sub Hitler, în
perioada de dinaintea războiului, adică 1933‑1939; (c) înainte de Primul
Război Mondial. Anchetele arată o evoluţie semnificativă: dacă în 1951
doar 2%
dintre cetăţenii germani considerau că epoca Republicii de la Bonn era cea

mai bună, în timp ce 42% alegeau perioada 1933‑1939, iar 45% epoca
dinaintea Primului Război Mondial, în 1959 procentele erau 42%, 18% şi
respectiv 28%, pentru ca în 1970 nu mai puţin de 81% dintre germani să
considere că ţara lor a cunoscut cea mai bună perioadă după 1948 şi doar
câte 5% să aprecieze celelalte două epoci.
În România postcomunistă lucrurile stau diferit: o anchetă făcută de

INSCOP în 2014 (la comanda gazetei Adevărul) vădea că 22,5% dintre
români mai credeau că în regimul totalitar dinainte de 1989 era mai multă
dreptate, iar 24,7% îl considerau pe Nicolae Ceauşescu bun de preşedinte,
cu toate că
81,6% erau conştienţi că regimul actual înseamnă mai multă libertate decât
în comunism.
„Teoreticienii modernizării au subestimat importanţa valorilor

emancipatoare, care pun sub semnul întrebării autoritatea şi alimentează
presiunile masei pentru drepturi civile şi politice, ce reprezintă fundamentul
democra
ţiei liberale” (Ronald Inglehart, Christian Welzel).
„În timp ce modernizarea societăţilor implică multiplicarea surselor de

informaţie şi dezvoltarea mesajelor suprapuse şi conflictuale, statul totalitar
se întoarce la Adevărul unic şi indivizibil” (Mattei Dogan, Dominique
Pelassy).
Gestionarea memoriei
Asemenea evoluţii ale sensibilităţilor sunt legate foarte adesea de o anumită
gestionare a memoriei. Desigur, fiecare societate are o modalitate proprie de

administrare a uitării şi a aducerii‑aminte, a aniversării şi comemorării.
Fapte din trecut sau, mai precis, fapte construite ca relevante pentru destinul
unei comunităţi politice sunt reunite pentru a face parte din acest patrimoniu
de
cultura politicĂ
253
sensibilităţi care poartă numele „memorie”. Felul în care sunt ele tratate,
maniera în care cetăţenii se raportează la aceste experienţe constituie, în
mod evident, o parte a culturii politice.
Într‑o perspectivă individuală, se consideră că socializarea e reuşită dacă,

aşa cum spunea Yves Schemeil, te simţi în largul tău în diverse medii.
Diverse entităţi – şcoala, cazarma, locul de muncă – participă la elaborarea
ei. Dintr‑o perspectivă colectivă, o socializare reuşită este o socializare
coerentă, care asociază, altfel spus, anumite momente semnificative din
memoria unei naţiuni, reuşind astfel să dea sens prezentului.
În lumea modernă, rememorarea trecutului este trăită ca o necesitate. Pe de

altă parte, o comunitate care îşi îndreaptă atenţia doar spre trecut, care
trăieşte doar de pe urma comemorărilor are o problemă de articulare
socială.
În anii din urmă, un proces foarte interesant are loc în ţările foste
comuniste, care îşi caută o identitate nouă. Uneori, ele fac acest lucru
plecând de la referinţe dintre cele mai neaşteptate. Putem găsi un exemplu
la nivelul societăţii româneşti. După o perioadă – cea comunistă – de
prigonire a credinţelor religioase, azi ele sunt masiv exploatate în spaţiul
politic: de la fondarea partidelor cu binecuvântarea preoţilor până la
folosirea marilor procesiuni religioase în scopul sporirii notorietăţii,
politicienii români mobilizează religia pentru a da sens politicului.
Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont că administrarea memoriei este astăzi

organizată în jurul unei tăieturi cronologice inedite. Mulţi tineri consideră
că
actualitatea, vârsta contemporană a politicii, începe cu un deceniu în urmă

şi că tot ce e mai vechi de zece ani se confundă într‑un soi de magmă
indistinctă, în care se amestecă epoca romană şi Napoleon, Evul Mediu şi
Primul Război Mondial, fără o determinare temporală clară. Efectul e
public: când s‑a sărbătorit la noi Centenarul Marii Uniri, am zărit pe faţada
Cercului Militar o pânză uriaşă în care apăreau, pe lângă chipul regelui
Ferdinand şi profilul unui soldat, Burebista şi Mihai Viteazul. Unii au numit
relativizarea de acest fel
„postmodernitate”.
Pe de altă parte, gestionarea memoriei poate fi absolut incoerentă, asociind

repere care sunt contradictorii. Un exemplu de acest fel e parcul de la
Podari, din apropierea Craiovei: organizat pentru a onora memoria
Republicii Socialiste România, el cuprinde, lângă o piscină şi un restaurant,
statuile lui Ceauşescu şi Antonescu, ale unor voievozi valahi şi a lui Amza
Pellea, fresce cu Papa Ioan Paul al II‑lea şi Patriarhul Teoctist, alături de
tractoare şi pluguri din anii cincizeci. E cert că unii se regăsesc într‑un
asemenea peisaj eclectic.
Există, desigur, şi societăţi care‑şi gestionează într‑un mod mult mai coerent
memoria. Aşa sunt societăţile din vestul Europei, unde cultul eroilor şi
comemorarea unor evenimente semnificative din istoria naţiunii sunt gesturi
ce
254
participă în mod direct la socializare, la naşterea unei culturi politice care

hrăneşte democraţia şi care, în general, o stabilizează, atât pe verticală (între
generaţii), cât şi pe orizontală (între grupurile sociale), aşa cum au arătat
Dogan şi Pelassy. Capitalul social creează, de fapt, nu doar stabilitate, ci şi
eficacitate guvernamentală şi progres economic (Robert D. Putnam).
„Familia, apoi şcoala, grupul de prieteni, apoi cazarma sunt responsabile în

parte pentru socializarea în trepte. Lor li se alătură firma, magazinul,
atelierul, biroul, azilul de bătrâni, călătoriile organizate în grup sau cele
făcute de unul singur în străinătate, televiziunea, radioul şi gazetele,
asociaţiile, partidele. Locurile şi ocaziile de socializare nu lipsesc, iar
influenţele lor se amestecă în orice moment” (Yves Schemeil).
Ideologiile
Procesele de socializare care dau naştere culturilor politice sunt justificate

cu ajutorul discursurilor ideologice. Autorii acestora nu au parte de o
percepţie pozitivă, observa Philippe Braud întro carte despre emoţii,
sentimente şi pasiuni:
„ideologii au reputaţia de a fi plicticoşi, dogmatici, ferecaţi în certitudinile

lor”.
Ideologia este, de fapt, partea cea mai vizibilă a unei culturi politice. Aşa
credea şi Dominique Colas atunci când scria că „ideologia este un element
al culturii, ba chiar nucleul ei dur, deoarece o formulează în chip explicit şi
în mod sistematic şi condensat. În vreme ce cultura poate fi considerată ca
un univers consensual mai slab în sânul căruia se situează individul,
ideologia presupune aderarea la o reprezentare a lumii”. Ideologia
structurează ideile şi îl ajută astfel pe individ să înţeleagă politica.
Discursul ideologic este, până la urmă, o formă de traducere a sensurilor pe

care le are politica pentru individ. În acelaşi timp, trebuie spus că acest
discurs este unul orientat. Ideologia nu poate fi neutră. Avem aici toată
ambiguitatea societăţilor moderne, pentru că, pe de o parte, ideologiile sunt
necesare pentru a structura credinţele şi cunoştinţele despre sistemul politic,
iar pe de altă parte, ele sunt discursuri orientate.
Ideologiile sunt simplificatoare şi de foarte multe ori maniheiste, deoarece

împart lumea în două tabere. Să nu uităm că ele sunt, aşa cum observa
Raoul Girardet, traversate de structuri mitologice precum „denunţarea unei
conspira
ţii malefice tinzând să supună popoarele dominaţiei forţelor obscure şi

perverse, imagini ale unei Vârste de Aur pierdute, a cărei fericire se cuvine
să o regăsim,
cultura politicĂ
255
sau ale unei Revoluţii salvatoare ce ar permite umanităţii să intre în ultima

fază
a istoriei sale şi i‑ar asigura pentru totdeauna domnia dreptăţii; apelul la
stăpânul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei măreţii
colective”.
Ideologia este un fenomen tipic modern. Termenul s‑a născut la sfârşitul

secolului al XVIII‑lea în opera unui interpret foarte respectabil al lui
Montesquieu – Destutt de Tracy. Acesta considera că ideologia este, într‑o
accepţie strict etimologică, ştiinţa ideilor, o ştiinţă care trebuie să studieze,
la fel de riguros ca şi ştiinţele naturale, modul în care se nasc şi sunt
transmise ideile. E interesant că Destutt de Tracy voia să pună ideologia la
baza educaţiei şi astfel în serviciul autorităţii: „cele trei feluri de educaţie pe
care le primesc oamenii – cea a părinţilor, cea a dascălilor şi cea a vieţii –
[trebuie] să nu se contrazică între ele şi să fie îndreptate în sprijinul
guvernului”. Ideologia e astfel subsumată marelui proiect iluminist al
îndepărtării tuturor prejudecăţilor, obstacole în calea progresului.
La început, termenul desemnează un instrument de luminare colectivă.
Foarte repede însă îşi schimbă sensul.
„Ideolog – injurie adresată adversarului care gândeşte greşit (sau prea

mult)”
(Philippe Braud).
„Cuvântul «ideologie» pare să implice că o idee poate deveni subiectul unei

ştiinţe tot aşa cum animalele sunt subiectul de studiu al zoologiei: sufixul
‑logie în «ideologie», ca şi în «zoologie», nu indică altceva decât logoi,

afirmaţiile formulate în acea ştiinţă” (Hannah Arendt).
Discursul clasei dominante
În anii treizeci ai secolului al XIX‑lea, Marx şi Engels îi vor da sensul pe

care aceasta îl va avea mai bine de un veac: ideologia nu va mai fi privită ca
un instrument al progresului, ci ca un discurs al clasei dominante, care ar
avea trei trăsături:
În primul rând, este vorba despre un discurs care traduce un statut social.
În viziunea marxistă, nu există indivizi, ci doar clase, adică grupuri

organizate în funcţie de raportul lor faţă de mijloacele de producţie, astfel
încât ideologia exprimă interesele unei clase, nu ale unui individ.
În al doilea rând, spuneau fondatorii marxismului, ideologia este un discurs

fals, pentru că ea deformează realitatea socială. În particular, ideologia
burgheză a democraţiei reprezentative, care are drept valori dominante
libertatea
256
şi egalitatea, ar fi o uriaşă minciună, pentru că ea corespunde unei realităţi

alcătuite din inegalitate şi servitute. Opoziţia faţă de ideologia franceză şi
marile sale idealuri este construită în aceşti termeni.
În fine, consideră marxiştii, ideologia este un discurs care disimulează, care

camuflează realitatea. Este un paravan destinat să ascundă adevărata
realitate.
O clasă dominantă se va folosi întotdeauna de un discurs ideologic pentru

a‑şi justifica dominaţia, ascunzând ochilor publicului realitatea.
La începutul secolului XX, Vladimir Ilici Lenin, principalul moştenitor al

tradiţiei marxiste, va transforma ideologia într‑o armă revoluţionară,
dezvoltând ideea potrivit căreia revoluţia este posibilă într‑o ţară înapoiată
atunci când clasa dominată îşi asumă o ideologie. E vorba despre ideologia
schimbării regimului prin dictatura proletariatului, pe care fondatorii
marxismului nu o asumaseră (Tismăneanu). Ţările comuniste, inclusiv cele
formate după al Doilea Război Mondial sub influenţă sovietică, au asumat
acest sens al ideologiei. Şi în spaţiul politic românesc ideologia a fost
înţeleasă ca un instrument revolu
ţionar, ca un discurs eliberator aşezat în mâinile clasei proletare asuprite

pentru a deschide calea omului nou.
„Lenin a pretins că Manifestul Partidului Comunist conţinea ideea dictaturii
proletariatului, deşi Marx şi Engels nu formulaseră această idee” (Vladimir
Tismăneanu).
Critica totalitarismului
În anii de după al Doilea Război Mondial, termenul a fost recuperat de

criticii totalitarismului, ideologia fiind văzută ca o componentă importantă a
regimurilor comuniste, dar şi naziste. Hannah Arendt deconstruia pretenţiile
ei scriind că „ideologia tratează [...] despre evenimente ca şi cum ea ar
asculta de aceeaşi lege, ca şi de expunerea logică a ideii sale. Ideologiile
pretind că ele cunosc misterele întregului proces istoric – secretele
trecutului, complicaţiile prezentului, incertitudinile viitorului – datorită
logicii inerente a ideilor respective”.
Raymond Aron preciza, la rândul lui, că ideologiile „exprimă o perspectivă
asupra lumii şi o voinţă îndreptată spre viitor. Nu cad direct sub incidenţa
categoriilor adevărat/fals şi nici nu ţin de ordinea gustului sau a culorilor”.
Alţi autori, precum Popper sau Hayek, au văzut şi ei în ideologie o
componentă de care un regim totalitar are nevoie pentru a‑şi justifica
dominaţia.
cultura politicĂ
257
Abordării totalitare a ideologiei îi este deci opusă în anii cincizeci o viziune

alternativă, critică, despre influenţa ideilor. O găsim, de pildă, şi la un alt
critic al totalitarismului, un economist francez de mare subtilitate care a
inspirat, sub de Gaulle, reforma finanţelor franceze, Jacques Rueff. Acesta
spunea că, „de la Evanghelii la Contractul social, ideile au dominat lumea”.
Avem aici rezumatul sensibilităţii politice liberale, în opoziţie cu
sensibilitatea şi viziunea totalitare.
În schimb, Michael Oakeshott – în bună tradiţie conservatoare – definea

ideologia ca un set de principii abstracte, dar preciza că, departe de a fi
gândite înaintea unei acţiuni, respectivele principii se vădesc a fi „un sistem
de idei abstrase din felul în care oamenii au fost obişnuiţi să‑şi rezolve
problemele prin participarea la angajamentele societăţii lor”.
În zilele noastre, profesorii de ştiinţe politice consideră ideologia (a) un
„termen politic, chiar dacă e aplicat şi altor contexte”, (b) care conţine „o
viziune asupra prezentului şi o viziune asupra viitorului”, (c) asumând o
orientare spre „acţiune”, (d) ce vizează „masele”, (e) într‑o expunere „în
termeni simpli, care pot fi înţeleşi de oamenii obişnuiţi” (Leon P. Baradat).
„Ideologiile politice amestecă mereu, într‑un mod mai mult sau mai puţin
fericit, afirmaţii de fapt şi judecăţi de valoare” (Raymond Aron).
„Departe de a fi părintele cvasidivin al activităţii politice, ideologia politică
se dovedeşte a fi copilul vitreg, pământesc, al acesteia” (Michael

Oakeshott).
Wallerstein
Care sunt însă marile familii ideologice? Ce relaţii s‑au stabilit între ele?
Voi înfăţişa răspunsurile date acestor întrebări pornind de la un autor

contemporan – Immanuel Wallerstein, istoric al capitalismului şi sociolog
de inspiraţie marxistă, care nu a pierdut nicio ocazie să profeţească sfârşitul
lumii burgheze.
Într‑o epocă de radicală discreditare intelectuală a marxismului, este

interesant să vedem care este perspectiva unui marxist. Dincolo de propria
sa opţiune ideologică, Wallerstein se înscrie în curentul intelectual care
susţine că ideologiile şi‑au pierdut forţa de mobilizare şi că trăim într‑o
epocă
postideologică, în care afilierile politice nu se mai produc într‑un mod

coerent ca în secolul al XIX‑lea şi prima parte a secolului XX. Altfel spus,
Wallerstein preia tema morţii ideologiilor, dar dă o interpretare foarte
originală
258
momentului 1989. El considera că ideologiile s‑au născut în 1789 şi au

murit în 1989.
În viziunea sa, ideologiile nu sunt nimic altceva decât traducerea

atitudinilor noastre faţă de principala noutate introdusă de Revoluţia
Franceză, şi anume normalizarea schimbării. Pentru Wallerstein,
modernitatea politică
este sinonimă cu normalizarea schimbării. Ce înseamnă asta? Asta

înseamnă
că, până la declanşarea Revoluţiei Franceze, societăţile considerau că

schimbarea este ceva inacceptabil. 1789 aduce ideea potrivit căreia
schimbarea este normală. În raport cu această atitudine de normalizare a
schimbării s‑au născut, de fapt, cele trei ideologii care domină imaginarul
politic modern.
„Sistemul capitalist există de cinci secole, iar acum a intrat în faza

terminală.
Nu mai are mult de trăit” (Immanuel Wallerstein).
De la 1789 la 1848
Prima ideologie, cea zămislită chiar în momentele fierbinţi ale Revoluţiei

Franceze, este formulată de scriitori precum Edmund Burke, Joseph de
Maistre ori, mai târziu, Donoso Cortés. Aceşti autori – care vor fi numiţi
„conservatori” – refuzau să creadă că schimbarea e normală, ei fiind în
continuare ataşaţi sensibilităţii epocii premoderne, potrivit căreia e bine ca
societăţile să
rămână neschimbate.
Joseph de Maistre combina critica revoluţiei, care – în opinia lui – distrugea

totul în calea ei, cu afirmarea puterii absolute a Divinităţii de a regenera
umanitatea omului: „cu cât privim mai atent personajele ce par cele mai
active în Revoluţie, cu atât ne dăm seama că au ceva inert şi mecanic. Nu
voi obosi să
o tot repet, nu oamenii conduc revoluţia, revoluţia se slujeşte de oameni.

S‑a spus foarte bine că Revoluţia merge de la sine, frază care înseamnă că în
niciun alt eveniment al omenirii Divinitatea nu s‑a arătat mai vădit. Dacă se
slujeşte de uneltele cele mai josnice, o face pentru că prin pedeapsă
primeneşte”.
Conservatorismul va fi înţeles ca respect pentru tradiţii şi de către un om

politic român, Alexandru Marghiloman. Acesta făcea un elogiu Angliei:
„Doamne, aceea e ţara tradiţiei prin excelenţă! Respectul tradiţiei merge aşa
de departe că
englezii au păstrat până şi unele accesorii desuete în costumul şi înfăţişarea

unor înalţi magistraţi. Noi, din continent, mai tineri, râdem câteodată de
perucile acelea; englezul, foarte înţelept, le păstrează pentru că tocmai
excentricităţile de costum sunt în ochii vulgului întruparea tradiţiei de care
este el mândru”.
cultura politicĂ
259
Marghiloman îşi îndrepta apoi privirea către România: „Suntem noi un

popor de tradiţie? Nu în toate, trebuie să o recunoaştem. Avem două tradiţii
însă, foarte serioase: tradiţia religioasă şi tradiţia proprietăţii. Celelalte ne
lipsesc”.
În prima secvenţă modernă, ideologia liberală şi cea socialistă nu vor fi

separate în chip radical, deoarece şi una, şi cealaltă vor considera
schimbarea normală. Singura deosebire dintre liberali şi socialişti va fi
aceea că primii vor dori gestionarea raţională şi moderată a schimbării, în
vreme ce socialiştii vor vrea să bruscheze lucrurile, aducând schimbarea cât
mai repede.
E diferenţa dintre schimbarea pas cu pas şi schimbarea bruscă. Liberalii

caută să ţină seama de toate împrejurările şi de toate provocările
momentului, în timp ce socialiştii cred că voinţa umană e mai puternică
decât toate acestea.
„Continuitatea statului va fi distrusă din cauza acestei uşurinţe arbitrare de

a‑l schimba tot atât de des, de mult şi în tot atâtea modalităţi după câte
fantezii lipsite de temei şi după câte mode se perindă. Generaţiile nu vor
mai avea nicio legătură una cu cealaltă. Oamenii nu o vor duce mai bine
decât muştele de‑o vară” (Edmund Burke).
„Tradiţia religioasă. Da, e foarte puternică în România. Noi suntem atât de

fideli tradiţiei ancestrale, că am păstrat până şi în religia creştină apucături
ale păgânismului: noi punem în mâna mortului piesa de monedă pe care o
puneau grecii şi romanii pentru ca sufletele să plătească barcagiului Caron
trecerea Styxului” (Alexandru Marghiloman).
De la 1848 la 1918
Aceste două tabere vor fi însă scindate în 1848, când va apărea ca temă
centrală
chestiunea proprietăţii. Liberalii vor vedea în ea un mijloc, un instrument

indispensabil pentru a gestiona raţional schimbarea societăţilor şi pentru a
aduce prosperitate, în timp ce ceilalţi prieteni ai schimbării vor considera că
proprietatea este, dimpotrivă, cel mai important obstacol în calea evoluţiei
sociale şi a bunăstării.
E conflictul dintre Mill şi Marx. Primul dorea protejarea proprietăţii, adică
a acelei instituţii care, „atunci când este limitată la elementele sale esenţiale,
constă în recunoaşterea, pentru fiecare persoană, a unui drept de control
exclusiv asupra a ceea ce el sau ea a produs prin propriile strădanii, ori a
primit în dar sau în urma unui acord echitabil, fără a folosi forţa sau frauda,
de la cei care l‑au produs”. Al doilea cerea, alături de prietenul său Engels,
desfiinţarea
260

proprietăţii private, susţinând că, de fapt, „în societatea actuală proprietatea
privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există
tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne imputaţi deci

că
vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune, ca o condiţie necesară, ca

imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate”.
Dacă de la 1789 la revoluţia paşoptistă liberalii şi socialiştii au fost de

aceeaşi parte a baricadei, între 1848 şi Primul Război Mondial ei vor fi în
două
tabere distincte. În aceeaşi perioadă, conservatorii vor înţelege că societăţile

sunt aşezate de‑acum sub semnul unor drame precum revoluţiile şi vor dori
să
apere proprietatea considerată o parte sau o moştenire a trecutului

ameninţată
de socialişti. Vreme de şapte decenii, liberalii şi conservatorii se vor regrupa

în jurul respectului pentru proprietate împotriva socialiştilor care detestă
proprietatea şi vor să o distrugă.
Aceasta este epoca de glorie a unui Sidney Webb sau a unui

Dobrogeanu‑Gherea.
Primul dintre ei definea trei particularităţi ale socialismului: „Din punct de

vedere economic, socialismul presupune administrarea colectivă a
veniturilor suplimentare şi a profiturilor, individului revenindu‑i doar
salariul obţinut de pe urma muncii sale manuale sau intelectuale. Din
perspectivă politică, implică
administrarea şi controlul colectiv al principalelor instrumente de creare a

avuţiei materiale. Din punct de vedere etic, exprimă reala recunoaştere a
fraternităţii, obligativitatea universală de a munci şi subordonarea binelui
individual celui colectiv”.
Autorul român a fost un apărător al votului universal, dar şi un mare naiv.
el s‑a arătat, de pildă, convins că în socialism progresul tehnic va reduce

drastic timpul de lucru: „Să presupunem că prin birourile de statistică s‑a
aflat că, lucrându‑se trei ceasuri pe zi, toate nevoile naţiei vor fi îndestulate.
Să ne închipuim acuma că în astfel de societate s‑ar face o născocire care ar
însuti productivitatea muncii şi care s‑ar putea aplica îndată la toate
ramurile de producţiune. Ce s‑ar întâmpla în societatea socialistă faţă cu
invenţiunea pomenită? Instrumentele de muncă fiind ale naţiei întregi,
născocirea s‑ar introduce în toate felurile de producţiune. Munca făcându‑se
de 100 de ori mai roditoare, pentru îndestularea societăţii nu vor mai trebui
9 000 000 000 de ceasuri de muncă, ci de o sută de ori mai puţin, adică 90
000 000. Dacă mai înainte un om muncea trei ceasuri pe zi, după născocire
va avea de muncit numai un minut şi patruzeci şi opt de secunde pe zi”.
Cred că exemplele oferite de fragmentele din Webb şi Gherea ne oferă o

imagine sugestivă despre deceniile care au precedat Primul Război
Mondial.
„Ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într‑adevăr, vrem

acest lucru” (Karl Marx, Friedrich Engels).
cultura politicĂ
261
De la 1918 la 1989
După sfârşitul acestei conflagraţii, alianţele se vor recompune şi vom avea –

de la 1918 la 1989 –, de o parte, liberalii, ca apărători ai valorilor societăţii
libere, ai demnităţii, moderaţiei şi toleranţei, şi, de cealaltă parte, socialiştii
şi conservatorii, care vor construi împreună gândirea şi practica totalitare.
Pentru Wallerstein, totalitarismul este rezultatul unei curioase asocieri între
conservatori şi socialişti, pentru că paradisul promis de comunism nu este
decât o întoarcere într‑o societate premodernă.
Acesta este, de altfel, unul dintre motivele des întâlnite în critica

totalitarismului. Karl R. Popper, de pildă, afirma că societatea totalitară este
închisă, dominată de tabuuri, în contrast radical cu societatea modernă, care
e deschisă.
Într‑o conversaţie cu Konrad Lorenz, el ţinea tocmai de aceea să sublinieze

cât rău face societăţilor de azi pesimismul: „N‑avem niciun motiv să fim
pesimişti.
De fapt, în opinia mea, cel mai mare pericol îl constituie chiar pesimismul,
mai precis permanenta încercare de a‑i convinge pe tineri că trăiesc într‑o
lume rea. După mine, acesta este cel mai mare pericol al timpului nostru,
mai mare chiar decât bombele atomice, faptul că li se sugerează oamenilor
că trăiesc într‑o lume rea, ipocrită ş.a.m.d.”.
1989 reprezintă, pentru Immanuel Wallerstein, nu sfârşitul comunismului,

ci al ideologiilor şi, înainte de toate, al celei liberale, pentru că liberalismul
a fost centrul în jurul căruia s‑au poziţionat celelalte. Trebuie înţeles că,
pentru autorul marxist, totul diferenţiază aceste ideologii. Subiectul istoriei
este diferit: pentru liberali, subiectul istoriei este individul, pentru
conservatori e grupul, în timp ce pentru socialişti actorul istoriei e
societatea în întregul său.
Şi viziunile despre stat ale socialiştilor, liberalilor şi conservatorilor sunt

diferite. Doar primii acceptă ideea statului asistenţial. Przeworski sublinia
că, după Keynes, social‑democraţii au dezvoltat „o ideologie
comprehensivă
a statului asistenţial”, conceput ca „un dispozitiv de modificare a forţelor

pieţei”.
„Istoriceşte vorbind, cred că trăim în cea mai bună lume de până acum.
Bineînţeles că este o lume rea, pentru că există posibilitatea unei lumi mai
bune şi pentru că viaţa ne îndeamnă s‑o căutăm. Iar noi avem datoria să
continuăm această căutare. Asta însă nu înseamnă că lumea noastră este

propriu‑zis rea” (Karl R. Popper).
262
Dispariţia ideologiilor?
În fine, în viziunea lui Wallerstein, din 1789 până în 1989 nu a existat

niciodată
o puritate a doctrinelor. A existat întotdeauna o alianţă implicită între două
dintre ele contra celei de‑a treia. 1989 este momentul de deces al
ideologiilor şi pentru că toate alianţele au fost realizate. Nu mai există
posibilitatea de a face vreo combinaţie. Liberalii şi socialiştii au fost
împreună de la 1789 până
la 1848, liberalii şi conservatorii s‑au aliat apoi până la Primul Război

Mondial, conservatorii şi socialiştii au fost împreună de la Primul Război
Mondial până
la 1989. Cum nu mai există nicio combinaţie posibilă, suntem într‑un

moment de recompunere a sensibilităţilor, de reamenajare a credinţelor şi
ideilor politice.
Vreme de mai multe decenii, poate chiar o jumătate de secol, spune

Wallerstein, vom avea în faţa noastră un peisaj ideologic impur, eclectic, în
care alianţele vor fi circumstanţiale şi niciuna dintre ideologii nu va mai fi
respectată sau luată în serios, pentru că niciuna dintre ele nu mai
amenajează comportamentul grupurilor sociale. Suntem, potrivit acestui
diagnostic, care nu e de altfel singular, într‑o epocă a neclarităţii, a
confuziei ideologice. La începutul anilor nouăzeci, Francis Fukuyama
vorbea, în schimb, despre incapacitatea societă
ţilor democratice şi liberale de a se imagina mai bune decât în prezent.

Aceste două verdicte sunt perfect contradictorii.
Speculaţia produsă de Wallerstein – întrucât e ea însăşi ideologică – este

plină de inexactităţi. Ca să iau un singur exemplu, este evident că şi în ziua
de azi liberalii şi conservatorii apără proprietatea, chiar dacă nu sunt de
acord în alte privinţe. Într‑un dicţionar al conservatorismului apărut în
2017, în articolul referitor la proprietate putem citi următoarele:
„liberalismul vrea o societate de piaţă, conservatorismul – o societate care
să aibă piaţă”
(Guillaume Bernard).
„Pe vremea bunicilor noştri, mulţi oameni rezonabili puteau prevedea un

viitor socialist strălucit în care proprietatea privată şi capitalismul erau
abolite, în care politica însăşi era într‑un fel depăşită. Astăzi, prin contrast,
ne este dificil să ne imaginăm o lume care este în mod radical mai bună
decât a noastră sau un viitor care nu este esenţialmente democratic ori
capitalist”
(Francis Fukuyama).
cultura politicĂ
263
Familiile politice europene
Ideile şi promisiunile care structurează dezbaterea politică şi care tranşează
campaniile electorale diferă de la ţară la ţară. Competiţia prezidenţială din

Statele Unite din 2012 şi cea din Senegal din acelaşi an nu au semănat prea
mult din punct de vedere ideologic: Barack Obama şi Mitt Romney au
discutat despre rolul Americii în gestionarea crizei financiare, despre
Medicare şi avort, despre căsătorii gay şi China, în vreme ce Abdoulaye
Wade şi Macky Sall au întors pe toate feţele schimbarea Constituţiei
senegaleze care i‑a îngăduit preşedintelui în funcţie să candideze pentru un
al treilea mandat.
Doi ani mai târziu, în 2014, preşedintele Boliviei, Evo Morales, câştiga un
al treilea mandat, în numele „socialismului comunitar”, care include
stigmatizarea Statelor Unite, afirmarea politică şi economică a indigenilor,
relaţia cu Mama Natură şi legalizarea muncii copiilor, în vreme ce la
Bucureşti Klaus Iohannis se impunea în faţa social‑democratului Victor
Ponta, care‑l acuzase că
nu e „100% român”, întrucât aparţine minorităţii germane şi e luteran, nu
ortodox.
Disputele dintre maoiştii şi marxist‑leniniştii din Nepal în campania

prezidenţială din primăvara lui 2018 nu au avut nimic de‑a face cu
controversele etnice şi religioase iscate între croaţi, bosniaci şi sârbi în
competiţia – ţinută
în toamna aceluiaşi an – pentru cele trei poziţii ale preşedinţiei colective din
Bosnia şi Herţegovina.
E drept că, aşa cum sugerează şi exemplele alese, orice campanie electorală
dezvăluie mai degrabă formele condensate şi simplificatoare ale ideilor

asumate de taberele politice. Sistematizarea acestora se realizează între
campanii, în cadrul unor departamente specializate ale formaţiunilor
politice sau în think tank‑uri asociate acestora.
Europa e locul în care s‑au născut mai toate ideile şi doctrinele. Exportul lor
şi „aclimatizarea”, apoi dezvoltarea unor specii sau subspecii ale temelor ori
a unor nuanţe locale sunt procese fără sfârşit. Tabloul prezent al ideilor
europene e în continuare o referinţă pentru restul lumii. Dar cum arată acest
tablou?
Pierre Martin a analizat politica din 15 ţări occidentale care sunt singurele
ce întrunesc două condiţii: au fost independente după 1945 şi au organizat
regulat alegeri. Autorul francez a distins 12 familii politice diferite,
despărţite de ideologie:
(a) extrema stângă, formată din troţkişti şi maoişti, de felul Partidului

Socialist Unificat din Franţa sau al Partidului Socialist olandez; (b)
comuniştii tradiţionali, puternici în Italia, Islanda, Franţa sau Finlanda;
264

(c) social‑democraţii, membri ai Internaţionalei Socialiste, precum laburiştii
britanici sau nordici (Norvegia, Suedia, Danemarca), socialiştii belgieni sau
francezi;
(d) centru‑stânga – radicalii danezi, D66 din Olanda, Mişcarea Republicană

şi Cetăţenească din Franţa;
(e) liberal‑democraţii din Marea Britanie; (f) ecologiştii, prezenţi în 14 din

cele 15 ţări şi cu scoruri de peste 10% în Austria, Islanda şi Luxemburg;
(g) democraţii radicali, de tipul Piraţilor sau al Mişcării 5 Stele din Italia;
(h) centru‑dreapta, radicalii din a IV‑a Republică Franceză; (i) agrarienii
scandinavi (transformaţi în partide numite „centriste”) sau elveţieni; (j)
democrat‑creştinii, incluzând partidele catolice din Austria, Germania,
Italia, Franţa, Belgia, Elveţia, Olanda şi Luxemburg, ca şi irlandezii din
Fine Gael, plus partidele protestante din Olanda, Norvegia, Suedia,
Danemarca şi Finlanda;
(k) conservatorii‑liberali, ai căror exponenţi sunt tories britanici,

conservatorii scandinavi, liberalii din Olanda şi Belgia, ca şi Fianna Fáil,
plus dreapta naţionalistă din Islanda;
(l) dreapta radicală, precum Frontul Naţional în Franţa, austriecii din FPÖ,
UDC în Elveţia, Mişcarea Socială Italiană, NPD german, Liga Nord şi
belgienii flamanzi din Noua Alianţă Flamandă (NVA).
Alcătuind o „geografie electorală” a ţărilor din Europa Centrală şi de Est,

bazată pe programele politice ale partidelor din regiune la zece ani de la
căderea comunismului şi urmărind trei axe – economică (reforme
economice şi relaţia statului cu economia), socială (privind protecţia,
economia socială de piaţă) şi culturală (valori universale versus identitate
naţională) –, Christian Vandermotten, Pablo Medina Lockhart şi Danuta
Freyer‑Macola identificau nouă familii: (A) ecologiştii – Verzii din fosta
RDG şi Zeleni Slovenije; (B) comuniştii şi extrema stângă, printre care
regăsim Frontul Slovac al Muncitorilor, tovarăşii lor din Boemia şi Moravia
(KSCM), ex‑redegiştii din Partidul Democrat al Stângii, membrii Balgarska
Komunisticeska Partija, formaţiunea turcilor democraţi din Macedonia de
Nord ori Partidul Muncitorilor Maghiari;
(C) agrarienii minimalişti, o familie incluzând Partidul Ţărănesc Polonez şi
omologul său ceh (KDU‑CSL), la care aş adăuga Partidul Democrat Agrar
din România;
(D) social‑democraţii, prezenţi în toate cele nouă ţări vizate, multe dintre
partide fiind succesoare ale comuniştilor – PSD în România, Partidul
Stângii Democratice în Slovacia, Liga Social‑Democratică (SDSM) din
Macedonia, ungurii din Partidul Socialist Maghiar (MszP), dar şi
social‑democraţii germani (SPD) etc.;
cultura politicĂ
265
(e) liberalii şi conservatorii maximalişti şi modernişti, familie incluzând

peneliştii români, filialele creştin‑democraţilor (CDU) şi liberalilor (FDP)
organizate în fosta Germanie de Est, VMRO‑DPMNE macedonean
(Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană – Partidul Democratic al
Unităţii Naţionale), polonezii din Uniunea Libertăţii (UW) şi Uniunea
pentru o Politică Adevărată (UPR), cehii din Partidul Democratic Civic
(ODS) sau ungurii din Alianţa Democraţilor Liberi;
(f) agrarieni, creştin‑populişti şi/sau dreapta identitară, precum Fidesz,

Convenţia Democratică din România 2000, Acţiunea Electorală
Solidaritatea (AWS) şi Partidul Poporului Creştin din Noua Slovenie;
(G) naţional‑populişti pe bază etnică sau religioasă şi extrema dreaptă, de

genul PRM şi Partidul Acţiunea Naţională la noi, Mişcarea pentru o
Slovacie Independentă şi Partidul Naţional Slovac, Partidul Maghiar pentru
Viaţă şi Dreptate, Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei sau Partidul
Republican Cehoslovac;
(h) poujadişti, populişti şi partide de interese particulare, precum partidele

pensionarilor din Cehia ori Slovenia;
(I) minorităţi – maghiarii din România şi Slovacia, germanii din Polonia

etc.
În fine, aş aminti că în Parlamentul European au existat în legislatura
2014‑2019 opt grupuri politice, în care s‑au afiliat circa 200 de partide
provenite din 28 de ţări, membri mai vechi sau mai noi ai ansamblului
european.
Iată cum se numeau şi pe cine cuprindeau aceste grupuri, enumerate de la

stânga extremă la extrema dreaptă:
(1) GUE/NGL – Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde

Nordică, din care fac parte spaniolii din Podemos, grecii din Siriza, nem
ţii din Die Linke, ciprioţii din AKEL, comuniştii francezi şi portughezi,
olandezii din Partidul pentru Animale, irlandezii din Sinn Féin, suedezii din
Vänsterpartiet;
(2) S&D – Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi a Democraţilor, din care fac

parte vechi partide social‑democrate, precum SPD german, SPÖ austriac
sau Parti Socialiste Français, ori altele mai noi – precum To Potami din
Grecia sau Sinistra Italiana;
(3) Verzii/Alianţa Liberă Europeană – grup dominat de ecologiştii din

Germania şi Franţa, dar care includea şi partide regionale din Catalonia sau
Ţara Galilor, precum şi un membru al Piraţilor germani şi altul din
Socialistisk Folkeparti din Danemarca;
(4) ALDE – Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, care reunea

liberali belgieni flamanzi şi valoni, dar şi olandezi (din D66 şi din VVD), ca
şi membri ai Ciudadanos ori ai partidului oligarhului ceh Andrej Babiš,
danezii din Venstre şi Radikale Venstre, ca şi liberal‑democraţii britanici;
266
(5) PPE – Partidul Popular European, având membri din CDU şi CSU, de la
Republicanii francezi, Forza Italia, Partido Popular din Spania, TOP09 din
Cehia, PNL, UDMR şi PMP din România etc.
(6) ECR – Conservatorii şi Reformiştii Europeni, fracţiune cu doi piloni
principali: tories şi membrii Partidului Dreptate şi Justiţie din Polonia; (7)
EFDD – Europa Libertăţii şi a Democraţiei Directe, organizat în jurul
formaţiunii lui Nigel Farage (United Kingdom Independence Party – UKIP)
şi al italienilor din Mişcarea 5 Stele;
(8) ENF – Europa Naţiunilor şi a Libertăţii, rod al colaborării dintre Frontul

Naţional condus de Marine Le Pen, Partidul Libertăţii din Olanda (Geert
Wilders), Partidul Libertăţii din Austria sau Liga Nord condusă de Matteo
Salvini.
E suficient să urmărim termenii care dau identitate acestor grupuri, ca şi

listele despre familiile politice din ţările occidentale şi din fostul lagăr
comunist, ca să realizăm în ce fel contează referinţele ideologice azi.
„Multe dintre partidele din Europa Centrală şi de Est poartă etichete ce

trebuie privite cu circumspecţie” (Christian Vandermotten, Pablo Medina
Lockhart şi Danuta Freyer‑Macola).
„Unele partide ex‑comuniste din Occident s‑au convertit la social‑democra
ţie (Italia, Islanda), altele s‑au raliat la stânga radicală (Finlanda) sau au
devenit ecologiste” (Pierre Martin).
Propaganda
Vreau să revin acum la o chestiune pe care am mai menţionat‑o foarte rapid

atunci când am vorbit despre producerea reprezentărilor politice şi
transformarea sensibilităţilor. Mă refer din nou la ea deoarece propaganda –
sau comunicarea, cum i se spune în zilele noastre – are mare succes în
epoca declinului ideologiilor.
O precizare terminologică: unii autori, precum Etienne Augé, leagă

propaganda doar de anumite forme de comunicare, cele pe care le regăsim
sub nume ca „diplomaţie publică”, „diplomaţie culturală” ori „relaţii
publice”. În schimb, JeanMarie Denquin considera că „publicitatea politică”
este o „resistematizare a mijloacelor folosite în propagandă”.
Aşa cum am mai remarcat, societăţile democratice sunt profund modificate
de contextul mediatizării peisajului politic. Mediatizarea a schimbat până şi
cultura politicĂ
267
structura tradiţională a partidelor. Acestea nu mai sunt sensibile la factorul

ideologic. Ele tratează, în schimb, spaţiul mediatico‑politic ca pe unul în
care sunt produse şi reproduse comportamente de tip consumerist, în care
actorii politici şi cetăţenii sunt cópii ale unor produse comerciale. Formula
„a vinde un preşedinte ca pe un detergent” rezumă sensul acestei opţiuni.
Trebuie spus însă că mediatizarea spaţiului politic are drept consecinţă,

între altele, şi fragmentarea semnificativă a apariţiilor publice ale
politicienilor.
Exemplul american este elocvent: în anii şaizeci, în SUA, durata

intervenţiei unui om politic la TV era de circa 40 de secunde, în anii
nouăzeci apariţiile publice sunt limitate la o medie de 10 secunde, iar un
deceniu mai târziu – la 7,8 secunde (Carville şi Begala). Montajul
televiziunilor limitează foarte mult expunerea. Realitatea pare să fie
alcătuită din discursuri lapidare.
Concizia mesajelor e şi mai evidentă în comunicarea online. Iar politicienii

sunt aproape toţi „conectaţi”. În Franţa, în 2017, 84% dintre deputaţi aveau
un cont Twitter şi o pagină de Facebook. E firesc, câtă vreme în acelaşi an
85%
dintre francezi aveau acces la internet – în 2006, doar 50% erau conectaţi
(Crettiez et alii).
Mijloacele folosite în ultimele două‑trei decenii au potenţat şi mai mult

mesajele negative. Ele domină campaniile electorale prin televiziune şi
social media. Fenomenul e mai vechi: dacă în anii şaizeci circa 5% din
mesajele transmise de politicieni erau negative, în anii optzeci a fost
depăşită cota de 50%. Uneori, ponderea tinde spre 80%.
În unele societăţi, filmele fac parte din arsenalul propagandistic cotidian.
În Bangladesh, de pildă, şi Partidul Naţionalist, şi Liga Awami folosesc la

fiecare întâlnire cu oaspeţi străini filme despre atrocităţile comise de tabăra
adversă.
Politicul se articulează tot mai mult sub semnul mediatizării negative. Altfel
spus, campania este o ocazie în care nu construieşti un candidat, ci
administrezi mesaje negative la adresa adversarului. Acestea conving, de
altfel, foarte uşor.
Una dintre explicaţiile utilizării masive a mesajelor negative este aceea că
alegătorii sunt mult mai atenţi la unul de acest fel decât la un mesaj pozitiv.
De asemenea, mesajele negative sunt asimilate mai uşor decât cele pozitive.
Întrebaţi ce anume au reţinut când au fost expuşi la un mesaj pozitiv sau

negativ, alegătorii vădesc faptul că asimilează mai uşor ceea ce e transmis
în al doilea caz.
În sfârşit, aşa cum au arătat Brian Roddy şi Gina Garramone, preluaţi de

Denis Monière (pe care l‑am urmat şi eu), uiţi mult mai greu un mesaj
negativ decât unul pozitiv. Există, desigur, o variaţie în funcţie de nivelul de
instrucţie: oamenii mai puţin instruiţi îşi aduc mai bine aminte mesajele
negative decât cei care au un nivel de instrucţie mai înalt.
268
Trebuie avut în vedere – spune tot Monière – faptul că există tehnici

speciale legate de acest tip de campanie. Este, de pildă, clar pentru
specialiştii în campanii că imaginile statice (şi nu cele în mişcare)
favorizează transmiterea unui mesaj negativ. O reţetă sigură este, de
asemenea, folosirea contrastului alb‑negru. Culorile nu sunt recomandate
pentru a suscita emoţiile care conduc la respingerea unui adversar. Apărarea
în faţa unei campanii negative are, la rându‑i, secretele ei. Se spune, de
exemplu, că orice atac trebuie să primească
o replică. E, de asemenea, recomandat ca replica să folosească, dacă se

poate, umorul şi ironia.
Am să închei citându‑l pe unul dintre marii specialişti în comunicare

politică: este vorba despre Jacques Séguéla, care a lucrat cu François
Mitterrand în anii optzeci şi apoi s‑a apropiat de Nicolas Sarkozy, fiind
prezent de‑a lungul timpului în multe ţări europene şi nu numai. Séguéla a
avut ideea de a povesti cum a făcut diverse campanii. Într‑una dintre cărţile
sale, el a evocat sfaturile pe care le‑a dat unor oameni politici cu care a
lucrat. Reproduc aici unele dintre ele: „Hrăneşte‑ţi legenda, nu te lăsa
devorat de ea!”, îi spunea el lui Giorgios Papandreu. Maghiarului Jószef
Antall îi zicea: „Să preferi psihologia politicii”, în vreme ce preşedintelui
bulgar Jelev îi recomanda:
„Alimentează zvonurile, pentru că ele sunt mai importante decât orice

publicitate”. Lui Boris Elţîn i s‑ar fi potrivit formula „Încarnează destinul
ţării tale”, în vreme ce lui Lech Wałęsa Séguéla i‑a spus: „Învaţă să devii o
vedetă”.
Aşa cum se poate intui, o campanie este şi o probă de subtilitate şi de

imaginaţie, nu doar de agresivitate. Din această perspectivă, campania din
noiembrie 2009 pentru alegerile prezidenţiale din România nu a vădit foarte
multă
imaginaţie: Sorin Oprescu şi‑a ales drept slogan formula „Hai România!”,
Corneliu Vadim Tudor a optat pentru „Salvaţi România! SOS Poporul
român”, preşedintele în funcţie a propus „Băsescu pentru România”,
necunoscutul Eduard Manole a preferat „Vă dau ţara înapoi”, Crin
Antonescu a propus
„Revoluţia bunului‑simţ”, Gigi Becali a căutat sprijin cu ajutorul

combinaţiei
„Credinţă, nădejde şi dragoste”, iar Mircea Geoană s‑a grăbit să spună:

„Învingem împreună”. Aşa cum se poate constata cu uşurinţă, cel mai
frecvent substantiv folosit a fost chiar „România”...
„Concizia e mai importantă ca oricând în era mediatică” (James Carville,

Paul Begala).
„Cercetările au arătat că alegătorii acordă o atenţie mai mare mesajelor

negative, că le asimilează mai uşor şi că şi le reamintesc mai mult timp”
(Denis Monière).
„Publicitatea nu e interşanjabilă. Un afiş nu e un costum pe care să‑l poată
îmbrăca oricine are aceleaşi măsuri” (Jacques Séguéla).
cultura politicĂ
269
1. Într‑o cultură politică dependentă:
a. cetăţenii se supun fără să crâcnească;
b. unii cetăţeni merg la urne, iar alţii nu;
c. există un şef de clan.
2. E federalismul o parte a culturii din:
a. România?
b. Nigeria?
c. Bulgaria?
3. În anii şaptezeci ai secolului trecut, olandezii şi danezii: a. aveau aceleaşi

atitudini faţă de avort, dar nu şi faţă de consumul de droguri; b. erau şi unii,
şi alţii contra eutanasiei;
c. iubeau berea, nu şi vinul.
4. Ce partid făcea parte în 2013 din Grupul Partidului Popular European

(PPE)?
a. Partidul Naţional Liberal;
b. Mişcarea 5 Stele;
c. Partidul Popular din Spania.
5. Cine afirma că „SUA sunt cea mai dizarmonică societate politică”?
a. Robert Dahl;
b. Samuel Huntington;
c. Gabriel Almond şi Sidney Verba.
6. Dictatura proletariatului este o idee:
a. liberală;
b. marxistă;
c. leninistă.
7. Într‑o campanie electorală, sunt reţinute mai uşor: a. mesajele despre

trecut;
b. atacurile la persoană;
c. afişele colorate.
8. Constantin Dobrogeanu‑Gherea profeţea că în societatea socialistă

oamenii vor munci:
a. 8 ore pe săptămână;
b. 30 de ore pe lună;
c. un minut şi 48 de secunde pe zi.
270
9. Cine definea ideologia ca o ştiinţă a ideilor?
a. Étienne de la Boétie;
b. Friedrich von Hayek;
c. Destutt de Tracy.
10. În 2008, Abdoulaye Wade era:
a. premierul guvernului din Nepal;
b. preşedintele din Bangladesh;
c. preşedintele Senegalului.
A. Cum se schimbă cultura politică a unei ţări?
B. Identificaţi trei opini politice născute în perioada comunistă şi care au

supra vieţuit în epoca tranziţiei la democraţie din România.
C. Ce rol joacă stereotipurile despre naţiuni în cultura politică europeană?
D. Cum se manifestă servitutea voluntară într‑o societate democratică?
E. În ce fel poate influenţa şcoala judecata politică?

F. Comparaţi două acţiuni de diplomaţie culturală organizate la Bucureşti de
Institutul Goethe şi de Institutul Cultural Francez.
G. E lumea politică mai săracă fără ideologie sau fără mituri?
H. Ce stereotipuri despre români cunoaşteţi?
I. De ce e nevoie de un slogan electoral într‑o campanie?
J. Care e cea mai influentă ideologie în istoria noastră modernă?
Referinţele folosite în conferinţa despre cultura politică
Gabriel ALMOND, Sidney VERBA, Cultura civică, traducere şi studiu

introductiv de Dan Pavel, DU Style, Bucureşti, 1996 [1963], pp. 44, 47‑49,
60.

Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1948], pp. 607‑608.
Raymond ARON, Opiul intelectualilor, Curtea Veche, Bucureşti, 2008

[1955], p. 246.
Étienne F. AUGÉ, Petit traité de propagande à l’usage de ceux qui la

subissent, Éditions De Boeck Université, 2007, pp. 21‑23.
Leon P. BARADAT, Ideologiile politice. Origini şi impact, traducere de

Miruna Andriescu şi Teodora Moldovanu, Polirom, Iaşi, 2012 [1997], p. 22.
Guillaume BERNARD, „Propriété”, în Frédéric ROUVILLOIS, Olivier

DARD, Cristophe BOUTIN (coord.), Le dictionnaire du conservatisme,
Cerf, Paris, 2017, p. 770.
cultura politicĂ
271
Étienne de la BOÉTIE, Discurs despre servitutea voluntară, ed. îngrijită de

Lavinia Stan, Universal Dalsi, Bucureşti, 1996 [1574], pp. 20‑22.
Philippe BRAUD, Sociologie politique, ed. a VI‑a, LGDJ, Paris, 2002, pp.
245‑246.
Philippe BRAUD, Mic tratat de emoţii, sentimente şi pasiuni politice,

traducere de Magda Jeanrenaud, Polirom, Iaşi, 2008 [2007], p. 132.
Edmund BURKE, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, traducere, studiu

introductiv şi note de Mihaela Czobor‑Lupp, Nemira, Bucureşti, 2000
[1790], p. 138.
James CARVILLE, Paul BEGALA, Pupă‑l în bot şi papă‑i tot. Manual de

marketing politic, traducere din engleză de Dorin Nistor, Simona‑Maria
Drelciuc şi Adina Cobuz, Humanitas, Bucureşti, 2014 [2002], p. 111.

Paris, 1994, p. 101.

Introduction à la science politique, Armand Colin, Paris, 2018, pp. 134,
188.
Bernard CRICK, Socialismul, traducere de Adriana Bădescu, introducere la

ediţia în limba română de Cosima Larionescu, DU Style, Bucureşti, 1998
[1987].
Robert DAHL, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela

Sadovschi, Institutul European, Iaşi, 2000 [1971], p. 183.
Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a, PUF, Paris, 1995, p.

253.
Antoine DESTUTT DE TRACY, Commentaire sur l’Esprit des lois de

Montesquieu, Centre de philosophie politique et juridique URA‑CNRS,
Université de Caen, 1992
[1817], pp. 56‑57.
Constantin DoBroGeANu‑GHEREA, „Ce vor socialiştii români. Expunerea

socialismului ştiinţific şi Programul socialist”, în idem, Opere complete,
vol. II, Editura Politică, 1976 [1886], pp. 49‑50.
Mattei DOGAN, Dominique PELASSY, Cum să comparăm naţiunile.

Sociologia politică comparativă, traducere de Laura Lotreanu, Alternative,
Bucureşti, 1993
[1990], pp. 81 şi 87.
Francis FUKUYAMA, The End of History and the Last Man, The Free
Press, New York, 1992, p. 46.
François GARÇON, Le modèle suisse. Pourquoi ils s’en sortent beaucoup

mieux que les autres, Perrin, Paris, 2008, pp. 49‑50.
Alain GIRARD, Jean STOETZEL, Sondajele de opinie publică, traducere

de I. Pecher, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 [1973], p. 9.
Raoul GIRARDET, Mituri şi mitologii politice, traducere de Gabriela

Adameşteanu, Institutul European, Iaşi, 1997 [1986], pp. 2‑3.
Samuel HUNTINGTON, Viaţa politică americană, traducere de Mihail

Radu Solcan, Humanitas, Bucureşti, 1994 [1981], pp. 24‑25.
Ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural

University Press, New York, 2005, p. 286.

Joseph de MAISTRE, Consideraţii despre Franţa [1796], în idem, Istorie şi

Providenţă, selecţie, traducere, prefaţă, tabel biobibliografic şi note de
Tatiana‑Ana Fluieraru, postfaţă de Toader Paleologu, Anastasia, Bucureşti,
1997, pp. 29, 31‑32.
272

Alexandru MARGHILOMAN, „Doctrina conservatoare” [1923], în Ioan
STANoMIr, Laurenţiu VLAD, A fi conservator. Antologie, comentarii şi
bibliografie, Meridiane, Bucureşti, 2002, pp. 205‑207.
Pierre MARTIN, Crise mondiale et systèmes partisans, Presses de Sciences

Po, Paris, 2018, pp. 23‑30.
Karl MARX, Friedrich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist [1848],

ed. îngrijită
de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosaşu, Ion

Ianoşi, Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda, Mihai
Zamfir, Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 26‑27.
John Stuart MILL, Principiile economiei politice [1848], cartea a II‑a,

capitolul II, traducere de emanuel‑Mihail Socaciu, în Adrian‑Paul
ILIESCU, Emanuel‑Mihail SOCACIU (coord.), Fundamentele gândirii
politice moderne, antologie comentată, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 249‑250.
Denis MONIÈRE, „Pourquoi les partis ont‑ils recours à la publicité

négative?”, în Pascale DUFOUR, Philippe FAUCHER, André BLAIS,
Denis SAINTMARTIN (ed.), La politique en questions, par les professeurs
de l’Université de Montréal, Les Presses de l’Université de Montréal, 2008,
pp. 76‑80.
Michael OAKESHOTT, „Educaţia politică” [1990], traducere de Camil

Ungureanu şi Cristian Vasilescu, Polis, nr. 3/1998, pp. 12 şi 14.
Karl R. POPPER, Konrad LORENZ, Viitorul este deschis. O discuţie la

gura sobei, traducere din limba germană de Simona Lobonţ şi Florin
Lobonţ, Trei, Bucureşti, 1997 [1985], pp. 39‑40.
Adam PRZEWORSKI, Capitalism and Social Democracy, Cambridge

University Press, Cambridge, New York, Éditions de MSH, Paris, 1985, p.
37.
Robert D. PUTNAM, Making Democracy Work. Civic Traditions in

Modern Italy,
Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993, p. 183.
Yves SCHEMEIL, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994, p. 66.
Philippe C. SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi Occident”, în

Larry DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN
(coord.), Cum se consolidează democraţia, traducere de Magda Muntean şi
Aurelian Muntean, Polirom, Iaşi, 2004 [1997], pp. 258‑259 şi 265.
Jacques SÉGUÉLA, Autobiographie non autorisée, Plon, Paris, 2009, p.

181.

Science, ed. a V‑a, McGraw‑Hill, 1997, pp. 120‑121.

2003, pp. 76‑78.
Ioan STANOMIR, Laurenţiu VLAD, A fi conservator. Antologie,

comentarii şi bibliografie, Meridiane, Bucureşti, 2002.
Rein TAAGEPERA, Predicting Party Sizes: The Logic of Simple Electoral

Systems,
Oxford University Press, 2007, pp. 4‑7.
Vladimir TISMĂNEANU, Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva

lecţii ale secolului XX, traducere din limba engleză şi indice de Marius
Stan, Humanitas, Bucureşti, 2013 [2012], p. 193.
Christian VANDERMOTTEN, Pablo Medina LOCKHART, Danuta

FREYER‑ MACOLA,
„Geografia electorală a Europei Centrale şi de Est”, în Jean‑Michel DE

WAELE (ed.),
cultura politicĂ
273
Partide politice şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere din

franceză
de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Dorina Iuga şi Ninucia Pilat,

postfaţă de Cristian Preda, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002], pp. 16‑35.
Immanuel WALLERSTEIN, „Le système capitaliste est en phase

terminale”, propos recueillis par Dominique BERNS, Le Soir, 4 martie
2010, p. 16.
Sidney WEBB, Socialism in England [1890], în Bernard CRICK,

Socialismul, traducere de Adriana Bădescu, introducere la ediţia în limba
română de Cosima Larionescu, DU Style, Bucureşti, 1998 [1987], p. 102.
Grupurile de interes
Conferinţa despre grupurile de interes şi cea precedentă despre „cultura

politică” ar fi putut fi aşezate sub numele de „societatea politică”, pentru că
în fond grupurile sunt segmente din cadrul societăţii, iar culturile politice
reprezintă expresia cea mai articulată a relaţiei dintre grupuri şi acest
ansamblu mai amplu. Mă grăbesc să precizez că, în teoria politică,
societatea nu este o simplă alăturare a persoanelor care ocupă un teritoriu şi
au în comun câteva elemente precum limba, etnia sau religia, ci este un
rezultat al interacţiunilor sociale, al relaţiilor dintre indivizi.
Ce este un grup?
O să încep prin a spune câteva cuvinte despre grupuri în general, pentru a

trece apoi la chestiunea grupurilor de interes, inclusiv a relaţiei dintre
acestea şi partidele politice, respectiv stat. Voi prezenta, de asemenea,
clasificarea grupurilor şi relaţia lor cu grupurile de presiune, ca şi
chestiunea lobby‑urilor.
O definiţie generală a grupurilor poate fi găsită la Jean Blondel, care vedea

în ele structuri foarte diverse ce pot fi atât formale, cât şi informale. În acest
sens foarte larg, sunt grupuri şi instituţiile, inclusiv cele oficiale sau
controlate de stat, precum armata. De asemenea, în această perspectivă
putem spune că
grupurile reunesc indivizii în partide, în Parlament sau în corpul birocratic.
De altfel, în trecut, termeni precum „partid” sau „partidă” numeau grupurile

în general şi organizaţiile politice în particular (Dimitrie Gusti). În secolul
al XIX‑lea se vorbea la noi despre „partida naţională”, pentru a numi o
mişcare politică iniţiată de Ion Câmpineanu.
Într‑o definiţie ceva mai restrictivă, pe care i‑o datorăm lui Domenico
Fisichella, este grup orice asociere, fie ea voluntară sau naturală. Din
punctul de vedere al profesorului italian, important este să situăm grupurile
la un nivel intermediar, între cel al indivizilor şi nivelul statului.
Grupul este deci o structură aparte, de mijloc. În acest sens, sunt grupuri
familia sau o etnie, acestea fiind structuri naturale, dar şi structuri
întemeiate
276
pe voinţă, precum un partid politic, o confesiune religioasă, un sindicat sau

o asociaţie sportivă.
Un grup poate apărea în mod spontan, respectiv ca urmare a deciziei con
ştiente a unor persoane de a se asocia.
„Partid înseamnă o parte dintr‑o comunitate şi opoziţia acestei părţi cu

celelalte părţi din comunitate. Aşa se vorbeşte de cele două partide ce se
prezintă în faţa instanţelor judiciare, de partide filosofice, ştiinţifice. În
vremea noastră, de pildă, partizanii şi admiratorii lui Einstein formează un
partid faţă de potrivnicii teoriei sale şi de duşmanii personali, ce alcătuiesc
un alt partid” (Dimitrie Gusti).
„Un grup este orice ansamblu uman deosebit de societatea globală şi de
sistemul politic global” (Domenico Fisichella).
Comunitar versus asociativ
Clasificarea grupurilor urmează mai multe criterii. Blondel, de pildă,

distingea două mari categorii, în funcţie de natura sprijinului de care se
bucură fiecare: unele ar fi grupurile comunitare, altele – cele asociative.
Grupurile comunitare sunt definite de „tipare relaţionale”, de un număr de

caracteristici sau trăsături comune. Aşa sunt familiile, triburile ori grupurile
etnice. Mai precis, există, după Blondel, patru subcategorii de grupuri
comunitare: prima e alcătuită din grupările tribale, cele reunite de legăturile
de sânge sau de clan.
A doua subcategorie este cea a grupurilor etnice, cele care au în comun

caracteristici fizice: este vorba despre grupurile de imigranţi, foarte
prezente în ţările occidentale. Aceste grupuri pot fi recunoscute sau nu ca
minorităţi.
Unele state asumă diversitatea, inclusiv prin acordarea unui tip de protecţie
specială unor asemenea grupuri, în vreme ce altele o refuză, invocând fie o
perspectivă individualistă extremă (potrivit căreia nu există decât indivizi),
fie una de‑a dreptul autoritară, care refuză dreptul de cetate oricărei
identităţi.
România recunoaşte oficial 19 minorităţi etnice, cărora le acordă protecţie

prin Constituţie, inclusiv dreptul de reprezentare în Camera inferioară a
Parlamentului.
A treia formă este ilustrată de ceea ce Blondel numeşte grupul religios, care
e structurat în jurul unei credinţe comune. Am amintit deja acest caz. La
noi, pe lângă grupul majoritar ortodox (peste 85% din totalul populaţiei),
există
grupurile de interes
277
grupuri romano‑ şi greco‑catolice, grupuri protestante şi neoprotestante, ca
şi – într‑o proporţie foarte mică – musulmani şi evrei.
În fine, a patra subcategorie este grupul numit „clasial”, care adună cetă
ţenii în virtutea condiţiei lor, fie că este vorba despre sindicate, despre
organizaţiile tinerilor sau despre organizaţiile femeilor. Dacă e să vorbim iar
despre România, trebuie să precizăm că toate acestea au existat la noi şi în
perioada comunistă.
Celălalt model, al grupurilor asociative, reuneşte persoanele care urmăresc

un scop sau susţin o cauză. Aici accentul nu se mai pune atât pe trecut, pe o
moştenire comună, pe un set de caracteristici identice, cât pe viitor.
Există două variante de grup asociativ: pe de o parte, cele de protecţie, care

îşi propun să apere o cauză comună sau o categorie de persoane, şi, pe de
altă parte, grupurile de promovare, adică toate acele mişcări sociale şi
asociaţii care susţin un scop. Prima categorie include asociaţiile de protejare
a mediului, în timp ce a doua este ilustrată de asociaţiile care promovează
toleranţa.
„Un membru al unui trib sau al unei familii se leagă de grup prin imaginea
relaţiei cu alţi membri ai tribului sau familiei, prin caracteristicile
împărtăşite între ei, printr‑o moştenire comună. Pe de altă parte, membrii
unui grup asociativ [...] sunt legaţi de asociaţie şi de alţi membri printr‑un
scop comun şi prin faptul că realizează sau urmăresc să realizeze ceva în
comun” (Jean Blondel).
Identitate versus cauză
Philippe Braud distingea, la rândul său, două categorii de grupuri, şi anume

grupul identitar, constituit pornind de la o categorie deja existentă, respectiv
grupul purtător al unei cauze, al unei valori sau alcătuit în jurul unei idei,
care nu sunt încă, în momentul constituirii, concretizate social. Grupurile de
acţiune antirasistă, de pildă, îşi propun să reunească în jurul opoziţiei faţă
de discriminarea rasială un număr de persoane care să îmbrăţişeze o

asemenea retorică.
Din perspectivă politică, ne interesează o definiţie mai limitată, care
acoperă
doar un anumit tip de structuri. Pentru a o înţelege, trebuie spus că în istoria

societăţilor moderne există două epoci care au avut atitudini foarte diferite
în privinţa grupurilor.
278
O primă perioadă durează de la Revoluţia Franceză până în preajma

Primului Război Mondial, când există o mare suspiciune în privinţa
grupurilor.
Hugues Portelli menţiona în acest context importanţa pe care a avut‑o legea

Le Chapelier, adoptată în 1791, care „a interzis corporaţiile şi deci orice
formă
de asociere profesională”. Această suspiciune era bazată pe filosofia unui

autor precum Jean‑Jacques Rousseau, care considera că un grup este o
moştenire a trecutului, o viciere a voinţei generale, singura care trebuie să
întemeieze structurarea politică a unei societăţi politice în numele binelui
comun. Tot Portelli sublinia că, în Franţa, atitudinea ostilă faţă de grupuri a
luat sfârşit abia în 1901, prin recunoaşterea dreptului la asociere.
Un efect al reţinerii referitoare la grupuri a fost şi tardiva instituire a

partidelor politice, văzute în această lectură ca un obstacol aşezat între
voinţa generală şi individ. Inclusiv termenul „partid” va fi acceptat cu mare
dificultate.
În România, de pildă, acest lucru nu se va întâmpla înainte de legea

electorală
din 1926, care păstra totuşi şi expresia „grupare politică”, utilizată până
atunci pentru a denumi asocierea politică. Reconsiderarea sau, dacă
preferaţi, reabilitarea grupurilor se produce mai întâi pe continentul
american, unde diverse grupuri constituite presează asupra legislativului
pentru a li se recunoaşte legitimitatea. Agregarea indivizilor şi a intereselor
lor la nivel intermediar va fi uşurată, aşa cum observa Blondel, de
răspândirea unei viziuni pluraliste despre societate.
Încetul cu încetul, grupurile sunt recunoscute. Într‑o fază ulterioară s‑a

ajuns la respectarea oricărei identităţi politice colective, indiferent că este
vorba despre grupurile care susţin votul universal sau despre cele care
îmbrăţişează
cauza feministă ori cea ecologistă, în legătură cu care Anthony Giddens

nota că sunt departe de a fi atât de noi cum cred unii. Philippe Schmitter
lega, pe de altă parte, această evoluţie de dinamica lumii capitaliste şi de
dorinţa de a impune pacea socială.
„Încet‑încet, partidele sunt acceptate – în mod subconştient şi cu mare

reticenţă –, realizându‑se faptul că diversitatea şi divergenţa de opinie nu
sunt în mod necesar incompatibile cu sau distrugătoare de ordine politică”
(Giovanni Sartori).
279
Grupul de interes
Pentru teoria politică, nu orice grup e interesant, ci doar acela care se

cheamă
„grup de interes”. Aş vrea să vă atrag atenţia asupra expresiei, deoarece în

limbajul public din România este folosită sintagma „grup de interese”, şi nu
„grup de interes”. Pluralul nu se justifică. Mai mult decât atât: expresia e

contradictorie, pentru că un grup este definit de identitatea constituită în
jurul unui interes. Dacă sunt mai multe interese, avem mai multe grupuri
posibile.
Crettiez et alii reamintesc că primele grupuri de interes sunt cele

antisclavagiste din America (apărute în prima parte a secolului al XIX‑lea);
au apărut apoi sindicatele, iar în a doua parte a secolului XX şi în zilele
noastre profilul s‑a diversificat foarte mult, grupurile de interes acţionând
pentru apărarea femeilor, mediului, consumatorilor etc.
Identitatea unui grup de interes poate să traducă o trăsătură comună, o cauză
sau un ideal. El poate fi organizat în chip riguros sau, dimpotrivă, poate fi

haotic. Portelli opunea grupurile de interes care acţionează direct (de pildă,
făcând greve sau participând la proteste de stradă) şi cele care fac presiuni
discrete asupra unor lideri politici ori birocraţi. Vom discuta despre acest al
doilea caz ceva mai târziu.
Deocamdată, să observăm împreună cu David Truman că un grup de interes

poate fi văzut şi din unghiul de vedere funcţional: el are la bază
împărtăşirea unei atitudini, din care decurg comportamente pe care grupul
respectiv doreşte să le difuzeze în restul corpului social. Fisichella, care îl
citează pe Truman, trage concluzia că grupul de interes are funcţia de a
configura într‑un mod raţional şi viabil solicitările formulate de cei care au
în comun mai multe atitudini. Caracterul voluntar şi transparenţa, dar şi
dorinţa de a influenţa, nu de a lua puterea, sunt, la rândul lor, elemente
definitorii (Jordan, Halpin, Maloney).
O clasificare a grupurilor în funcţie de tipul de interes pe care acestea îl

asumă ne face să deosebim grupurile de interes strict economic (sau
profesional) – aşa cum sunt asociaţiile de industriaşi sau asociaţiile
producătorilor dintr‑o anumită ramură, din construcţii sau din lumea
editorială – de grupurile sudate de un interes care nu este economic.
O asociaţie care protejează orfanii sau una care apără democraţia – cum este
la noi Pro Democraţia, de pildă – sunt asemenea grupuri. În statutul celei
din urmă stă scris, de pildă, că ea are drept misiune „de a întări democraţia
la nivel naţional şi internaţional”. În statutul Blocului Naţional Sindical se
spune că această „organizaţie sindicală confederativă” are nouă obiective,
toate legate de drepturile lucrătorilor.
Putem, de asemenea, să facem deosebirea între grupurile care sunt

constituite în jurul unui interes privat şi cele care apără un interes public.
Apărarea
280
unui interes public poate presupune şi asocierea cu instanţe oficiale, cu

statul.
Interesul producătorilor de sfeclă de zahăr sau cel al patronilor din

construcţii sunt în mod evident interese economice de tip privat, în timp ce
o acţiune care‑şi propune, de pildă, să încetinească schimbările climatice
este un exemplu de interes public, în care foarte adesea guvernele sunt
asociate cu ONG‑uri.
Asociaţia Dentiştilor Canadieni, baroul din Mauritania şi Congresul

Evreiesc Mondial sunt grupuri de interes, dar domeniile lor de acţiune sunt
foarte diferite.
Patrick Hassenteufel a alcătuit un „repertoriu” al acţiunilor politice ale unui

grup de interes, în care a introdus: acţiuni de lobby, audierea şi participarea
la forumuri de experţi, negocieri, acţiuni conflictuale (de tipul grevelor sau
al manifestaţiilor de stradă), acţiuni pur simbolice (precum cele mediatice),
campanii de opinii şi sprijin politic.
„Într‑un stat modern există foarte multe grupuri de interes, atât de multe
încât în general nu putem şti cu precizie numărul lor” (Phillips Shively).
„Trebuie distinse două tipuri foarte diferite de grupuri de interes. Unele

mobilizează şi reprezintă interese socioprofesionale (sindicale), în vreme ce
altele sunt constituite în jurul unei cauze, mai mici sau mai mari” (Hugues
Portelli).
„Anumite tipuri de mişcări pacifiste, în general cele influenţate de valori

religioase, datează din primele momente ale războiului industrial. [...]
Forme precursoare ale mişcărilor verzi de astăzi pot fi identificate în secolul
al XIX‑lea” (Anthony Giddens).
Relaţiile grupurilor de interes cu partidele şi statul Sensul grupurilor de

interes devine mai clar dacă ne referim la relaţia dintre ele şi partidele
politice. La fel ca o formaţiune politică, un grup de interes poate reprezenta
o categorie socială sau profesională, un fragment din realitatea societăţii,
fiind prezent în oricare stat, nu doar în cele democratice. Shively dădea
următorul exemplu: în state care nu sunt democraţii, „organizaţii înfiin
ţate în alte scopuri – armată, universităţi, cluburi de istorie naturală,

asociaţii ştiinţifice, cluburi sportive etc. – îşi exercită influenţa pentru a
ajuta la modelarea politicilor guvernului”. Acestea sunt şi ele grupuri de
interes.
Spre deosebire însă de partide, grupurile de interes nu caută să exercite

puterea politică. O spuneau răspicat Jean şi Monica Charlot. Tot ei se
interesau
281
de cazurile aflate „la limită între grupurile de interes şi partidele politice”,

precum „grupurile de presiune transformate în partide politice (Mişcarea
Poujade în Franţa), sindicatele muncitoreşti care au încercat să se substituie
politic partidelor muncitoreşti (sindicalismul revoluţionar), partidele create
şi controlate de sindicate (Partidul Laburist britanic), partidele care au o
bază
socioprofesională limitată şi specializată (unele partide agrare etc.)”.
În general însă, aşa cum observa şi Ph. Braud, un grup de interes nu caută
să asume, sprijinit pe sufragiu, o autoritate în sânul societăţii, ci îşi propune

doar să pună în valoare un anumit interes în faţa puterilor publice, dar şi în
faţa unui partid politic, în măsura în care îşi propune, de pildă, să convingă
publicul că interesul reprezentat de grup corespunde programului politic al

respectivului partid.
Relaţia grupurilor de interes cu statul este configurată de alţi termeni. Fiind

un fragment social care capătă coerenţă în măsura în care reuneşte în jurul
unei cauze sau trăsături comune un număr de persoane, grupul de interes
poate suscita din partea statului două atitudini.
Prima este o atitudine căreia i s‑a spus „oarbă” sau „neutră”, întrucât statul
nu face niciun fel de diferenţă între grupuri, lăsându‑le să se constituie şi să
acţioneze pentru a‑şi apăra fiecare în parte cauza. De aici, ideea că el nu
vede nimic în jurul său. Altfel zis, statul acceptă ca societatea să evolueze
fără
ca el să intervină în agregarea intereselor. E statul liberal clasic.
A doua atitudine posibilă a statului este aceea de a se adresa unora dintre

aceste grupuri. Într‑o asemenea ipoteză, statul poate interveni pentru a
structura peisajul grupurilor, recunoscându‑le pe unele dintre ele şi refuzând
să facă
acelaşi lucru cu altele. De pildă, un stat poate recunoaşte un număr de

confesiuni religioase, respingând pretenţia altora la o identitate publică, sau
poate structura peisajul sindical, acceptând ca legitime unele sindicate şi
ignorându‑le pe altele. În principiu, aşa a acţionat statul occidental în
secolul XX.
Unii autori, precum Hassenteufel, deja citat, numesc această atitudine
„neocorporatism”: e vorba despre situaţia în care statul îşi asociază anumite

organizaţii, care au monopolul reprezentării unor grupuri socioprofesionale
(salariaţi, agricultori, medici, patroni etc.). Asocierea respectivă are un
dublu avantaj: statul foloseşte expertiza grupurilor «alese», iar acestea sunt
legitimate de către stat ca „unic interlocutor”. Lumea sindicală şi cea
patronală sunt, de pildă, adeseori reunite, în lumea europeană, în aşa‑numite
Consilii economice şi Sociale pentru a orienta politicile din diverse arii.
Există, de bună seamă, variante ale acţiunii statului. Acesta poate să

intervină într‑o privinţă şi să rămână orb în alta. Un exemplu este acel stat
care recunoaşte, de pildă, confesiunile religioase, dar nu şi minorităţile. Aşa
e statul francez, care, din punct de vedere religios, e laic, dar şi absolut
indiferent
282
faţă de grupurile etnice, de altfel foarte numeroase, care locuiesc pe

teritoriul său. Există parohii, dar nu şi minorităţi.
În teoria politică comparată (Almond, Bingham Powell Jr., Strøm şi

Dalton), grupurile de interes au fost clasificate în trei categorii: (a) sisteme
pluraliste (cu grupuri aflate în competiţie pentru membri şi influenţă); (b)
sisteme corporatiste (cu grupuri unificate, care cooperează şi negociază cu
instituţiile politice); (c) sisteme controlate (cu grupuri exploatate de stat,
pentru a controla societatea). În prima categorie intră Statele Unite, Canada
sau Noua Zeelandă; în a doua, Austria, Olanda, Norvegia sau Suedia; iar în
a treia, URSS, statele din Europa de Est în comunism.
„În accepţia sa cea mai largă, grupul de interes este definit ca o entitate care
caută să reprezinte interesele unei părţi specifice a societăţii în spaţiul
public.
Într‑un sens mai restrâns, grupul de interes este definit ca o organizaţie

constituită care caută să influenţeze puterile publice într‑un sens favorabil
interesului său” (Emiliano Grossman, Sabine Saurugger).
„Grupurile de interes vizează [...] numai să influenţeze puterile publice:

sunt deci eliberate de preocupările electorale ale partidelor. De aici rezultă o
serie de consecinţe în ceea ce priveşte limbajul lor public şi strategiile de
influenţă” (Philippe Braud).
Grupuri de presiune
Vreau să vă vorbesc acum despre diferenţa dintre grupurile de interes şi

grupurile de presiune. Nu orice grup de interes este unul de presiune,
observa Domenico Fisichella, în timp ce orice grup de presiune este şi un
grup de interes. Într‑adevăr, un grup de interes se poate constitui fără a
recurge apoi la presiune asupra statului.
Badie şi Hermet remarcau că „accesul la cei cu influenţă” poate folosi „căi
legitime” (mass‑media şi internet, partide politice, legiuitori, birocraţi) sau
„căi coercitive” (violenţa sindicală e o asemenea cale). Muncitorii ruşi care

fac grevă protestând contra creşterii preţurilor, activiştii Greenpeace care se
întâlnesc cu membri ai Parlamentului European sau patronii mexicani care
discută cu preşedintele fac parte din prima categorie; iranienii care atacă
ambasada Danemarcei ca să protesteze contra caricaturilor în care apare

profetul Mahomed sau teroriştii Hamas care atacă Israelul ilustrează a doua
categorie.
283
De fapt, sintagmele „grup de interes” şi „grup de presiune” sunt sinonime

parţial. Sunt, ce‑i drept, şi autori care le consideră sinonime perfecte (de
pildă, Jordan, Halpin şi Maloney). A defini, de exemplu, un sindicat ca un
grup de interes înseamnă a sublinia faptul că grupul reuneşte şi reprezintă o
serie de angajaţi, ale căror interese sunt comune. Acelaşi sindicat poate fi
denumit „grup de presiune” dacă se insistă nu pe funcţia lui (de
reprezentare a unui interes colectiv), ci pe metodele pe care le foloseşte
pentru a‑şi face cunoscute aceste interese, pentru a‑i influenţa pe decidenţii
politici. În treacăt fie spus, sindicatele sunt cele mai puternice grupuri de
interes – şi, pentru cei care acceptă
sinonimia, de presiune – din lumea occidentală, evoluţia lor fiind legată de

naşterea statului‑providenţă (Dormagen, Mouchard).
Ce este însă presiunea şi ce face, într‑un sens foarte strict, un grup de

presiune? Pentru Samuel Finner, a face presiune înseamnă a aplica sau a
ameninţa că aplici pedepse, dacă o cerinţă pe care o formulezi nu este
acceptată.
Grossman şi Saurugger au observat că definirea grupului de presiune e

legată
de felul în care este conceput grupul de interes: ca simplă entitate care
reprezintă în spaţiul public un interes sau ca grup care vrea să influenţeze.
Doar a doua accepţiune e utilă în acest context.
Presiunea se manifestă în mai multe feluri. Dau câteva exemple, preluate de

la Shively şi Venne, respectiv de la Fisichella: o modalitate de a concretiza
presiunea este, de pildă, sprijinul dat de o organizaţie unui partid politic în
timpul campaniei electorale, astfel încât el să obţină mai multe voturi, prin
mobilizarea cetăţenilor din respectiva organizaţie. O asociaţie a
producătorilor de tutun e un sponsor al acţiunilor electorale în ţările unde
fumatul este încă
o practică larg răspândită.
Pe acelaşi plan, dar într‑un sens diferit, poate fi situată ameninţarea cu

suspendarea sprijinului financiar dat unui partid. În Statele Unite, unde
interacţiunea dintre grupurile de interes şi partide este foarte frecventă,
acest tip de condiţionare contează mult în ecuaţia alegerilor.
O formă de presiune întâlnită în societăţile politice de astăzi, atât în cele

occidentale, cât şi în celelalte, este coruperea unui om politic şi şantajarea
lui ulterioară. Uneori, chestiunea corupţiei devine problema politică nr. 1,
întrucât fenomenul e covârşitor. Aşa s‑a întâmplat în câteva ţări, precum
Italia la începutul anilor nouăzeci, Burkina Faso în 2014, sub presiunea
mişcării Coup de balai, sau România între 2017 şi 2019, când numeroase
grupuri civice s‑au mobilizat în majoritatea oraşelor mari pentru a susţine
instituţiile anticorupţie.
O altă formă de presiune, descrisă de Fisichella, este participarea unui grup

de interes la elaborarea unui program de guvernare. Un partid politic îşi
poate asocia, de pildă, patronatele dintr‑o anumită arie economică pentru a
construi un program de guvernare. Aşa au stat lucrurile în România la
începutul
284

tranziţiei, când partidele anticomuniste au cerut sprijinul Asociaţiei Foştilor
Deţinuţi Politici, sau în 2012, când Uniunea Social Liberală a colaborat –
tot pentru a elabora un program de guvernare – cu Sindicatul Militarilor
Disponibilizaţi.
Forme de presiune sunt şi greva sau boicotul. Intră aici inclusiv refuzul de a
plăti taxe. Avem, de pildă, un asemenea moment şi în istoria noastră
recentă: în primăvara lui 1999, toate patronatele din România s‑au pus de
acord să nu mai plătească taxe şi impozite, aşa cum nota pe 23 martie 1999
în jurnalul său preşedintele din acel moment, Emil Constantinescu:
„Sindicatele au anunţat declanşarea unor suite de proteste care vor culmina
cu greva generală din 26 aprilie. Oamenii de afaceri, nemulţumiţi şi ei de
deteriorarea drastică a posibilităţilor lor de câştig, şi‑au declarat intenţia de
a sprijini această mişcare de protest printr‑o grevă de tip fiscal”.
„Într‑un sistem pluralist, grupurile de presiune sunt în competiţie pentru

membri şi influenţă, în vreme ce într‑un sistem controlat ele au rolul de a
controla societatea” (Gabriel Almond, G. Bingham Powell Jr., Kaare Strøm,
Russell Dalton).
„Dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi construcţia statului‑providenţă

furnizează cadrul de structurare progresivă a mişcării sindicale, care are un
progres semnificativ la sfârşitul secolului al XIX‑lea, odată cu
recunoaşterea juridică a sindicatului şi fondarea primelor mari organizaţii
[...] Dacă în unele ţări asistăm la crearea unui sindicalism de masă, în altele,
în schimb, numărul celor afiliaţi este mic” (Jean‑Yves Dormagen, Daniel
Mouchard).
Ce este un lobbist?
O formă de presiune este şi campania de informare. E unul dintre mijloacele

de acţiune la care nu te gândeşti în mod spontan atunci când este vorba
despre grupuri de interes, deoarece acestea sunt asociate mai degrabă cu o
acţiune discretă, dacă nu chiar cu totul opacă.
Această percepţie explică şi succesul de care se bucură termenul lobby, care

nu înseamnă altceva decât „culoar” sau „coridor”, grupurile de lobby fiind
alcătuite din persoane care acţionează pe culoarele instituţiilor în care se iau
sau unde se pregătesc decizii. Influenţa lor determinantă se realizează deci
într‑o zonă care nu este transparentă, ci ascunsă privirilor.
Trebuie adăugat însă că în zilele noastre, foarte adesea şi în Europa,

grupurile de lobby îşi consolidează acţiunea discretă cu ajutorul unor
campanii de
285
informare publică. Acestea caută să dea credibilitate în ochii publicului

„cauzei” care face obiectul tranzacţionării de pe culoare cu membrii unor
partide sau ai guvernului.
Există, pe de altă parte, aşa cum a demonstrat Arend Lijphart, o corelaţie

semnificativă între tipul de democraţie şi gradul de pluralism al grupurilor
de interes: acolo unde pluralismul politic e semnificativ, numărul de grupuri
de interes nu e foarte mare.
Structura centralizată/descentralizată a statului creează, de asemenea,

strategii diferite ale grupurilor (Dominique Colas), cu atât mai mult cu cât
lobbist poate fi şi un agent guvernamental. Aşa cum a explicat Wiarda, în
state corporatiste, liderii şi angajaţii agenţiilor de stat, care sunt plătiţi deci
de către putere „fac lobby pe lângă stat – de această dată de pe poziţii de
insider‑i ai birocraţiei – pentru mai multe fonduri şi resurse”.
Andolfatto şi Labbé reamintesc că un lobbist – de pildă, din lumea sindicală

– va şti când trebuie să acţioneze mai degrabă asupra membrilor guvernului
decât asupra parlamentarilor, fiindcă „una e să faci zgomot şi alta e să
influenţezi”.
Sociologic vorbind, unele teme şi gesturi politice sunt legitime şi

importante într‑o anumită comunitate şi complet ignorate în alta. De pildă,
preocuparea pentru protecţia mediului e foarte importantă în Suedia şi
absolut inexistentă
în Sudan. La noi, grupurile de lobby au eşuat atunci când au căutat să
susţină
exploatarea aurului la Roşia Montană.
O altă deosebire trebuie făcută între situaţia din ţările cu democraţii vechi şi
cea din tinerele democraţii (Marc Morjé Howard). Ca să iau tot exemplul
ecologiei, în România nu avem un partid cu această orientare, dar există
grupuri ecologiste de presiune cu influenţă (ce‑i drept, destul de mică)
asupra elitelor politice, în vreme ce în Germania ecologiştii sunt un actor
politic însemnat, fiind chiar asociaţi, în unele momente, la guvernare,
întrucât au o cooperare foarte strânsă cu mişcări civice verzi.
„Grupurile de interes vor face presiune simultan asupra instituţiilor

comunitare şi asupra guvernului” (Dominique Colas).
„La resurse egale, este probabil ca succesul unui grup de presiune să fie
facilitat de provenienţa membrilor înscrişi şi a liderilor lor din aceleaşi
straturi sociale din care provin cei care vor trebui să ia decizii, şi deci de o
anumită legitimitate anticipată prin afinitate, în conformitate cu exigenţele
şi preferinţele lor” (Gianfranco Pasquino).
286
Reguli pentru lobbişti?
Activitatea grupurilor de lobby este diferită de la o societate la alta. Cea mai

frapantă diferenţă derivă chiar din existenţa sau absenţa unei reglementări
privind activitatea grupurilor de interes.
În ţări precum Statele Unite există o veritabilă tradiţie a reglementării

acestor domenii. În Canada, o lege care impune înregistrarea lobbiştilor a
fost adoptată în 1988. În afara continentului american, numărul ţărilor care
au adoptat astfel de dispoziţii legale este foarte redus. Putem totuşi cita
exemplele Marii Britanii, Australiei, Germaniei, Turciei sau Israelului.
Pe de altă parte, aşa cum observa Didier Chabanet în 2009, Parlamentul
European şi Comisia Europeană au îmbrăţişat iniţial două atitudini
divergente în chestiunea codificării grupurilor de interes în Europa, prima
instituţie fiind mai deschisă, iar a doua mai reticentă.
Trebuie ştiut că la Bruxelles erau active în 2009 circa 870 de grupuri de

interes, pentru ca în 2017 numărul lor să ajungă la peste 10 700. În 2016,
cheltuielile lobbiştilor înregistraţi la Bruxelles au depăşit 1,7 miliarde de
euro.
În urmă cu cinci ani, personalul lor cuprindea aproximativ 10 000 de

persoane, adică mai mult decât Parlamentul European şi Consiliul UE la un
loc, cum observa Paul Magnette. Vi se pare mult? Să comparăm cifra cu
numărul angajaţilor din Primăria Bucureşti: în primăvara anului 2019,
aceştia erau 45 000...
Cât priveşte România, trebuie spus că au existat şi la noi tentative de

elaborare a unei legi privind activitatea de lobby. La începutul anilor 2000,
deşi exista deja un cadru legal pentru dialogul tripartit dintre organizaţiile
sindicale, patronat şi guvern, proiectul de lege privind reglementarea
activităţii de lobby şi recunoaşterea altor actori ca posibili parteneri ai
dialogului social a fost respins (Ramona Coman).
În fond, ce înseamnă reglementarea activităţii de lobby?
În primul rând, este vorba despre recunoaşterea existenţei unor actori

sociopolitici ca posibili parteneri de dialog ai decidenţilor politici. Dacă
anumite politici publice sunt susceptibile să lezeze interesul unui anumit
grup social sau economic, acesta ar putea acţiona ca un veto group.
În al doilea rând, reglementarea presupune formalizarea acestui dialog,

crearea unui cadru legal şi transparent pentru activitatea grupurilor de
interes şi a lobbiştilor profesionişti. Existenţa unui cadru legal, susţin
adepţii acestuia, ar diminua sau elimina dimensiunea informală a dialogului
dintre decidenţii politici şi reprezentanţii grupurilor de interes, care altfel
riscă să fie confundat cu traficul de influenţă. Formalizarea presupune şi
clarificarea mijloacelor pe care un reprezentant al unui grup de interes sau
un lobbist profesionist le au la dispoziţie pentru a încerca să influenţeze o
decizie politică.
287
De foarte multe ori, acţiunea de lobby este exercitată în momentul în care

decidenţii politici sunt pe cale să reglementeze un domeniu. Într‑un
asemenea moment, e posibil ca informarea publică – folosită pentru a
orienta opinia într‑o anumită direcţie – să fie abandonată în favoarea
presiunii asupra responsabililor politici, care să favorizeze un anumit grup,
consolidând interesul ce‑l sudează ca grup.
De altfel, o campanie de informare publică poate nu numai să sprijine

acţiunea grupului care susţine cutare cauză, ci şi să dea la iveală faptul că
există
în societate păreri divergente. Aşa s‑a întâmplat, de pildă, în cazul

campaniei organizate în România de mai multe asociaţii creştine care voiau
schimbarea definiţiei constituţionale a familiei: ea a vădit faptul că în
societatea românească
o parte semnificativă a cetăţenilor consideră că actuala definiţie e suficientă.
Participarea la referendumul convocat pentru a tranşa chestiunea abia a

atins 21%, semn că interesul estimat de autorităţi a fost mult supraevaluat.
Există, iată, posibilitatea ca societatea să fie opacă la afirmarea unei cauze

pe care un grup încearcă să o promoveze. Un asemenea blocaj poate să
privească
o valoare precum toleranţa. Iau acest exemplu pentru că este foarte relevant
pentru complexitatea acţiunii grupurilor în societăţile de astăzi. Există încă
foarte multe societăţi intolerante faţă de diversele minorităţi, indiferent că e

vorba despre minorităţi etnice, sexuale, culturale sau religioase. Acţiunea
desfăşurată de grupuri ce susţin cauze minoritare poate fi blocată de
opacitatea societăţii.
Uneori, intoleranţa îşi vădeşte prezenţa în societăţi foarte democratice. În

toamna lui 2009, de pildă, elveţienii au decis prin referendum interzicerea
construirii de minarete, deşi în acel moment existau doar patru moschei în
Elveţia care să aibă şi minaret, iar pe de altă parte, nimeni nu‑şi propunea să
construiască altele. De fapt, aici avem de‑a face cu o opinie zămislită de

partidele politice şi încurajată apoi de cetăţeni care au iniţiat consultarea
popula
ţiei. Acţiunea grupurilor ce susţineau toleranţa a fost zadarnică, pentru că
majoritatea a vrut altceva.
Alteori, aşa cum au observat Shively şi Venne, efectele acţiunii unui grup
de presiune pot fi nesatisfăcătoare pentru majoritate. De pildă, presiunea pe
care o exercită în Statele Unite ale Americii asociaţiile care apără dreptul de
portarmă a reuşit să‑l impună în cea mai mare parte a statelor federaţiei, în
ciuda faptului că majoritatea vrea controlul strict al acestuia.
Un alt exemplu relevant, oferit de aceiaşi autori, este luat din societatea
israeliană, unde, sub influenţa grupărilor religioase ultraortodoxe, compania
aeriană El Al a anulat toate zborurile de sâmbătă, ziua de sabat, spre nemul
ţumirea majorităţii cetăţenilor israelieni. Un grup de presiune poate reuşi

deci împotriva majorităţii.
288
„Istoric vorbind, Parlamentul şi Comisia au adoptat două atitudini complet

opuse şi concurente, primul trudind la instaurarea unui sistem de
înregistrare a grupurilor de interes, care este, desigur, obligatoriu, dar foarte
puţin constrângător, în vreme ce Comisia s‑a pronunţat în favoarea unei
simple autoreglementări” (Didier Chabanet).
„Creşterea competenţelor comunitare a determinat o extindere continuă
a sferei grupurilor care acţionează în preajma instituţiilor europene.

Minerilor, angajaţilor din industria metalurgică şi fermierilor li se adaugă
producătorii industriali, sindicatele, asociaţiile de apărare a mediului şi a

sănă tăţii publice, prestatorii de servicii private şi publice, mişcările
feministe şi de apărare a drepturilor imigranţilor, regiunile şi cultele
religioase”
(Paul Magnette).
„Într‑o ţară postcomunistă care trece printr‑o serie de transformări

simultane, reglementarea activităţii de lobby este o monedă cu mai multe
faţete”
(Ramona Coman).
Cazuri‑limită
Închei cu câteva exemple care constituie cazuri‑limită şi cu o observaţie de

ordin general.
Primul exemplu este cel al grupurilor teroriste. Aceste grupuri de presiune

acţionau în anii şaptezeci ai secolului trecut la nivel naţional, inclusiv în
Europa, Brigăzile Roşii italiene fiind cel mai cunoscut dintre ele. Grupuri
precum Tamil Eelam în Sri Lanka sau FARC în Columbia au fost active
până
de curând.
Azi, grupuri teroriste acţionează la nivel internaţional, distingându‑se prin

faptul că recurg la acţiuni violente şi, aşa cum observau Badie şi Hermet,
obligă
statele să‑şi regândească funcţiile externe şi diplomaţia. Diversele ramuri

ale al‑Qaida sau fidelii califatului proclamat în 2014 în Irak şi Siria – cărora
li s‑a mai spus „Daesh” sau „statul islamic”, chiar dacă între califat şi stat e
o diferenţă ca de la cer la pământ – au reuşit să modifice agenda publică la
nivel internaţional.
Al doilea exemplu priveşte, dimpotrivă, o formă foarte subtilă de exercitare

a presiunii de către un grup de interes: este vorba despre deţinerea unui
monopol asupra informaţiei relevante privitoare la un domeniu. E posibil,
altfel spus, ca nu statul, ci un grup de la nivelul societăţii să deţină o
expertiză sau un set de informaţii pe care nimeni altcineva nu le mai are.
Poate fi vorba despre o
289
informaţie cu o valoare strategică importantă, ceea ce pune un asemenea

grup într‑o poziţie foarte avantajoasă de negociere cu autorităţile.
Un alt caz‑limită e cel al reţelelor de traficanţi ce au alcătuit şi îndrumat

valul de imigranţi pornit în 2015 spre Europa şi care a avut, pe de altă parte,
drept purtători de cuvânt, cel puţin în UE, mai multe ONG‑uri şi chiar
politicieni care se revendicau de la extrema stângă, precum şi adversari
neîmpăcaţi ce proveneau de la extrema dreaptă.
Nu sunt, în schimb, grupuri de presiune „oficinele de propagandă sau agen
ţiile de publicitate” care lucrează pentru un partid, întrucât, aşa cum observa
Jean‑Marie Denquin, acestea sunt întreprinderi comerciale. Nu sunt grupuri
de presiune nici ziarele subordonate unei organizaţii partizane, cum era la
noi Dreptatea, organ al ţărăniştilor, sau cum e în Franţa L’Humanité, ziarul
Partidului Comunist Francez.
Indiferent că sunt instituţionalizate, precum sindicatele, sau că sunt mai

puţin organizate, grupurile de interes reprezintă o parte importantă a
societă
ţilor democratice, fiind purtătoare ale unei identităţi sau apărătoare ale unui
ideal ce completează sensul acţiunii politice.
1. Un partid politic este:
a. un grup comunitar;
b. un grup etnic;
c. un grup asociativ.
2. Partidele au fost recunoscute ca entităţi legale în România prin: a. legea

electorală din 1866;
b. Proclamaţia de la Islaz;
c. legea electorală din 1926.
3. Legea Le Chapelier:
a. permitea asocierea meseriaşilor:
b. interzicea corporaţiile;
c. dădea dreptul de existenţă sindicatelor.
4. Un grup care acţionează pentru protejarea mediului este: a. grup

asociativ;
b. grup clasial;
c. grup comunitar.
290
5. Pentru Lijphart, există o corelaţie între:

a. existenţa cabinetelor monocolore şi un număr mare de grupuri de interes;
b. corupţie şi modul de scrutin proporţional;
c. existenţa unui cabinet multicolor şi lobby.
6. Câţi angajaţi avea Primăria Capitalei în 2019?
a. 20 000;
b. 45 000;
c. 2 000.
7. În Statele Unite, grupurile de presiune funcţionează într‑un sistem: a.

pluralist;
b. controlat;
c. corporatist.
8. Câte minorităţi etnice (naţionale) sunt recunoscute în România?
a. 28;
b. 19;
c. 9.
9. Lobbiştii care acţionează la Bruxelles sunt:
a. mai puţini ca personalul Parlamentului European; b. mai puţini ca

angajaţii Primăriei Bucureştiului; c. circa 200.
10. Un grup comunitar este:
a. unul care are un scop comun;
b. un trib;
c. o asociaţie care apără câinii comunitari.
A. Putem şti câte grupuri de interes există într‑o societate?
B. Ce grupuri de interes acţionau în România comunistă?
C. Activitatea de lobby ar trebui interzisă?
D. Imaginaţi o campanie publică de încurajare a fumatului.
E. Terorismul e o formă de război sau o acţiune a unui grup de presiune?
F. Ce victorii a obţinut mişcarea sindicală din România de la al Doilea

Război Mondial încoace?
G. Este un partid politic îndreptăţit să îşi organizeze grupuri de presiune cu

interes economic?
291
H. Analizaţi acţiunile organizaţiei Coup de balai din Burkina Faso.
I. E diplomaţia o formă de lobby?
J. Comparaţi Asociaţia Editorilor din România cu Grupul pentru Dialog

Social şi arătaţi care dintre ele e grup de presiune.
Referinţele folosite în conferinţa despre grupurile de interes Gabriel

ALMOND, G. Bingham POWELL Jr., Kaare STRØM, Russell DALTON
(ed.), Politica comparată astăzi, traducere de Camelia Boca, Institutul
European, Iaşi, 2009 [2004], pp. 136‑139 şi 142‑143.
Dominique ANDOLFATTO, Dominique LABBÉ, „Organisations

syndicales”, în Yves DÉLOYE, Jean‑Michel DE WAELE (coord.),
Politique comparée, Bruylant, Bruxelles, 2018, p. 523.
Bertrand BADIE, Guy HERMET, La politique comparée, Armand Colin,
Paris, 2001, p. 272.

Moldovanu, Institutul European, Iaşi, 2009 [1995], p. 112.
Philippe BRAUD, La science politique, „Que sais‑je?”, PUF, Paris, 2000,

pp. 50‑51.
Didier CHABANET, „Les enjeux de la codification des groupes d’intérêt au

sein de l’UE”, Revue française de science politique, vol. 59, nr. 5,
octombrie 2009, pp. 997‑998.
Jean CHARLOT, Monica CHARLOT, „Les groupes politiques dans leur

environnement”, în Madeleine GRAWITZ, Jean LECA (ed.), Traité de
science politique, tom III: Action politique, PUF, Paris, 1985, p. 434.

Paris, 1994, p. 223.
Ramona COMAN, „Towards Regulating Lobbying in Romania. A

Multi‑faceted Coin”, Perspectives on European Politics and Society, 2006,
7(2), p. 157.
Emil CONSTANTINESCU, Timpul dărâmării, timpul zidirii, Universalia,

Bucureşti, 2002, pp. 185, 191‑192.

Jean‑Marie DENQUIN, Science politique, ed. a V‑a actualizată, PUF, Paris,

1996, p. 420.
Jean‑Yves DORMAGEN, Daniel MOUCHARD, Introduction à la

sociologie politique, De Boeck, Bruxelles, 2008, p. 223.

traducere din italiană şi postfaţă de Victor Moraru, Polirom, Iaşi, 2007
[2003], pp. 171‑172.
Anthony GIDDENS, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1996
[1991], pp. 160‑162.
Emiliano GROSSMAN, Sabine SAURUGGER, Les Groupes d’intérêt.

Action collective et stratégies de représentation, Armand Colin, Paris,
2006, p. 11.
Dimitrie GUSTI, „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului

politic”
[1922], în Petre DAN (ed.), Doctrinele partidelor politice, Garamond,

Bucureşti, f.a., p. 15.
292
Patrick HASSENTEUFEL, Sociologie de l’action politique, Armand Colin,

Paris, 2011.
Marc Morjé HOWARD, The Weakness of Civil Society in Post‑communist

Europe, Cambridge University Press, 2005, pp. 154‑155.
Grant JORDAN, Darren HALPIN, William MALONEY, „Defining

Interests: Disambiguation and the Need for New Distinctions?”, BJPIR,
2004, 6, pp. 198‑199.

prefaţă de Lucian‑Dumitru Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1999], p. 174.
Paul MAGNETTE, Le régime politique de l’Union européene, Presses de

Sciences Po, Paris, 2003, pp. 209‑210.

Martin, prefaţă

Hugues PORTELLI, Les régimes politiques européens, Librairie Générale
Française, Paris, 1994, pp. 135‑136.
Jean‑Jacques ROUSSEAU, Contractul social, traducere de H.H. Stahl,

introducere, comentarii şi note explicative de J.L. Lecercle, postfaţă de
Anton Adămuţ, Moldova, Iaşi, 1996, pp. 84‑85 şi 88.
Giovanni SARTORI, Parties and Party Systems: A Framework for

Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1976, p. 13.
Philippe C. SCHMITTER, „Still the Century of Corporatism?”, în Philippe

SCHMITTER, Gerhard LEHMBRUCH (ed.), Trends toward Corporatist
Intermediation, vol. I, Contemporary Political Sociology, Sage
Publications, Beverly Hills, Londra, 1979, pp. 24‑25.

Science, ed. a V‑a, McGraw‑Hill, 1997, pp. 222‑223.

2003, pp. 181‑184.
STATUTUL ASOCIAŢIEI PRO DEMOCRAŢIA [2008],

http://www.apd.ro, consultat în ianuarie 2010.
STATUTUL BLOCULUI NAŢIONAL SINDICAL, www.bns.ro, consultat

în ianuarie 2010.
Howard J. WIARDA, Corporatism and Comparative Politics: The Other

Great „ism” , M.E. Sharpe, Armonk, New York, 1997, p. 121.
Tranziţia
Ultima temă pe care o voi trata în cadrul cursului de introducere în ştiinţa

politică este tranziţia. Mai precis, voi discuta despre sensul pe care îl are
această
noţiune, despre contextul intelectual al dezbaterii referitoare la democraţie

din anii nouăzeci şi, în fine, despre situaţia din România.
Ce e tranziţia?
Pentru a defini tranziţia, voi spune mai întâi că este contrariul alternanţei la
putere, despre care am discutat în urmă cu câteva săptămâni. Afirmam
atunci că alternanţa este acel mecanism prin care un partid aflat în opoziţie
ajunge, în urma alegerilor, să guverneze, iar un partid care e la guvernare
trece în opoziţie, schimbările acestea realizându‑se în cadrul regimului.
Altfel spus: regimul e stabil, iar alternanţa îl consolidează. Ei bine, tranziţia
reprezintă
contrariul unui asemenea mecanism, pentru că ea descrie trecerea de la un

regim la altul. Nu mai este vorba deci despre o modificare petrecută în
interiorul regimului, o succesiune a partidelor la guvernare, ci despre
transformarea profundă a raportului dintre puteri şi a configuraţiei acestora.
Tema trecerii de la un regim la altul e foarte veche. Am pomenit‑o, de altfel,

atunci când, la începutul întâlnirilor noastre, am vorbit despre lectura
platoniciană a formelor politice, una dintre temele abordate fiind modul în
care, pentru autorul Republicii, cetatea evolua de la monarhie la timocraţie,
de la timocraţie la oligarhie, de la oligarhie la democraţie şi, în fine, de la
acest regim al egalităţii la tiranie.
Termenii în care se discută astăzi trecerea de la un regim la altul sunt cu

totul diferiţi de cei ai filosofiei antice. În primul rând, fiindcă e vorba despre
treceri în dublu sens: de la regimuri democratice la unele autoritare sau
totalitare şi invers. Leonardo Morlino a analizat ambele cazuri.
În al doilea rând, nu sunt termeni strict politici. De ce spun asta? Pentru că,
atunci când se vorbeşte despre tranziţii – şi mai ales despre al doilea caz –
este avută în vedere, desigur, o dimensiune politică, dar şi una economică.
Este vorba, mai exact, despre evoluţia de la un regim politic la un altul şi,
de asemenea, de la un mod de funcţionare a economiei la un alt mod de
funcţionare a ei.
294

În epoca democraţiilor, corelaţia dintre stabilitatea politică şi dezvoltarea
economică este un principiu îmbrăţişat în mod consensual, chiar dacă – aşa
cum observa S.M. Lipset – prima depinde şi de legitimitatea sistemului
democratic, adică de „capacitatea sistemului de a genera şi de a menţine
credinţa că
instituţiile politice existente sunt cele mai potrivite pentru societate”.
„Stabilitatea oricărei democraţii depinde nu doar de dezvoltarea economică,

ci şi de eficacitatea şi legitimitatea sistemului politic” (Seymour Martin
Lipset).
Relaţia dintre politică şi economie
Cadrul general în care are loc discuţia despre tranziţie este condiţionat de o
anumită perspectivă asupra relaţiilor dintre politică şi economie. Aş vrea să
vă
atrag atenţia asupra faptului că relaţiile dintre politică şi economie sunt

văzute în moduri foarte diferite. Desigur, asta se petrece şi la nivelul
simţului comun: o tabără crede că economia determină politica, iar o alta –
viceversa. Relaţiile sunt însă mult mai complicate.
Pentru a le descrie, voi recurge la observaţiile pe care le făcea Albert

Hirschman, care a fost profesor de teorie politică în mari universităţi
americane, dar şi un practician al reformei cu o bogată experienţă în
America Latină, precum şi în Europa, în vremea celebrului Plan Marshall.
Hirschman spunea că există trei moduri de a gândi relaţia între economie şi

politică. Primul dintre ele, considera el, este formula optimistă, ce ar putea
fi rezumată prin expresia „toate lucrurile bune vin împreună”. Potrivit
viziunii optimiste, orice progres economic dă naştere unui progres politic,
reciproca fiind şi ea adevărată, adică: orice progres politic dă naştere unei
dezvoltări economice.
A doua viziune este una pesimistă: Hirschman o rezumă prin formula „totul
se plăteşte”, deoarece, potrivit acestei viziuni, dezvoltarea economică
presupune sacrificarea progresului politic (sau invers: o evoluţie politică
reclamă
un sacrificiu de ordin economic).
În fine, cea de‑a treia modalitate ar putea fi caracterizată cu o formulă

latină, şi anume per aspera ad astra. E viziunea potrivit căreia progresul
economic presupune acceptarea într‑un prim moment a unei stagnări
politice, acest sacrificiu fiind însă doar temporar, pentru că el e răsplătit mai
târziu cu o dezvoltare a instituţiilor politice. Ca şi‑n cazul primelor două
viziuni, raţionamentul e reformulabil în sensul că o dezvoltare politică
blochează pentru o vreme economia, dar aceasta recompensează ulterior
„jertfa”.
tranziţia
295
Pentru autorul acestei clasificări, niciuna dintre cele trei viziuni nu e

confirmată integral şi, în consecinţă, niciuna nu ne ajută să înţelegem felul
în care funcţionează lumea contemporană. În viziunea hirschmaniană,
relaţia dintre economie şi politică ar trebui gândită în termeni de „cuplare”
şi „decuplare”
sau de alternanţă între perioade de interdependenţă şi de autonomie,

perioade în care cele două domenii se influenţează unul pe celălalt, în
oricare dintre sensuri, şi perioade în care economia şi politica evoluează în
mod autonom.
E posibilă, altfel spus, o dezvoltare în spaţiul economic care să nu fie

influenţată în anumite perioade de dimensiunea politică, pentru ca mai
târziu o evoluţie politică semnificativă să influenţeze ceea ce se întâmplă în
spaţiul economic. Trebuie deci să ieşim dintr‑un soi de perspectivă
dogmatică potrivit căreia lucrurile evoluează doar într‑un anumit mod (şi
doar într‑un sens).
„Un anumit progres social nu depinde de venitul pe cap de locuitor. Mamele

află că e mai bine să fiarbă apa şi să‑şi trimită copiii la şcoală decât să‑i ţină
acasă: aceste mărunţişuri fac ca indicatorii sociali să se poată îmbunătăţi, în
timp ce indicatorii economici pot eventual să se degradeze” (Albert
Hirschman).
Două explicaţii ale tranziţiei
Diversele explicaţii date tranziţiei ilustrează, desigur, una sau alta dintre
viziunile enumerate de către Hirschman. Voi prezenta două dintre ele,
întrucât sunt – cred eu – semnificative nu doar pentru că ilustrează moduri
diferite de a privi relaţia dintre economie şi politică, dar şi pentru că implică
până la urmă
două perspective ideologice. Una este o explicaţie asumată ca

social‑democrată, iar cealaltă – o explicaţie liberală.
Prima viziune îi aparţine lui Adam Przeworski, iar a doua, lui Karl Popper.
În ambele, tranziţia politică înseamnă trecerea de la un sistem autoritar,

totalitar sau leninist (O’Dweyer) la un sistem democratic, iar tranziţia
economică
reprezintă trecerea de la un sistem bazat pe planificare, pe alocarea

controlată
a resurselor şi pe absenţa concurenţei, deci pe un monopol absolut al

statului asupra economiei, la un sistem de schimburi libere, la economia de
piaţă.
Perspectivele ideologice sunt diferite, dar întrebările fundamentale sunt

aceleaşi. În formularea pe care le‑o dă Przeworski, prima întrebare este: ce
instituţii democratice sunt mai stabile şi cum poate fi dobândită această
stabilitate? A doua priveşte mecanismele economice care pot asigura
bunăstarea.
Iar a treia se referă la interacţiunea optimă dintre economie şi politică. Vom

vedea acum în ce fel se disting cele două perspective.
296
La prima întrebare, Przeworski răspunde că instituţiile cele mai stabile sunt

cele negociate de diversele partide. Stabilitatea e un efect al consensului
for
ţelor politice. Aşa credea şi Tilly. Iar consensul priveşte două puncte.
Primul: democraţia ar trebui să dea şanse egale de competiţie – cu alte
cuvinte, să nu discrimineze o forţă politică în raport cu celelalte. În al doilea
rând, există
instituţii stabile dacă toţi actorii relevanţi au şansa de a vădi ce sunt în stare
să
facă la guvernare. Simplu spus, în concepţia social‑democrată, instituţiile se

stabilizează dacă jocul politic nu induce discriminări şi dacă există
alternanţă
la putere, o presupoziţie a acestui punct de vedere fiind aceea că „unitatea

în diversitate” a elitelor produce o atitudine democratică robustă şi o
economie funcţională de piaţă (Higley, Lengyel).
În perspectivă liberală, negocierea politică are mai puţină importanţă.

Reţeta stabilităţii democratice este condiţionată în mod esenţial de
articularea unei tradiţii. Instituţiile sunt durabile întrucât dau naştere unor
comportamente previzibile asumate tacit. Indiferent dacă sunt impuse sau
negociate într‑un prim moment, instituţiile supravieţuiesc atunci când
produc în timp reguli de funcţionare care nu sunt neapărat verbalizate de
către actorii politici, dar care sunt respectate.
Răspunsul la chestiunea economică separă şi mai mult cele două

perspective.
Pentru liberali, prosperitatea e funcţie de proprietate, iar urgenţa pe care o

impun tranziţiile este legată tocmai de instituirea sau reinstituirea
proprietăţii.
Pentru social‑democraţi, mecanismele care asigură creşterea economică şi
prosperitatea sunt, înainte de toate, cele de distribuire a resurselor şi a
rezultatelor economice, statul fiind actorul‑cheie în asigurarea unui minim
de prosperitate pentru toţi. În general vorbind, social‑democraţii mizează pe
reglementarea pieţelor prin intervenţia statului, în timp ce pentru liberali
piaţa liberă
e suverană.
„Întrebarea centrală referitoare la tranziţii este dacă ele conduc la o

democraţie consolidată, aceasta însemnând un sistem în care forţele politice
relevante îşi supun valorile şi interesele interacţiunii nesigure a institu
ţiilor democratice şi se adaptează efectelor procesului democratic” (Adam

Przeworski).
„Măsura în care elitele au încredere şi cooperează între ele este esenţială
pentru edificiul constituţional şi instituţional, pentru stabilitatea sau

instabilitatea politică şi economică, ca şi pentru adoptarea unor practici
democratice sau autoritare” (John Higley, György Lengyel).
tranziţia
297
Pesimism versus optimism
Cât priveşte interacţiunea dintre politică şi economie, viziunea lui

Przeworski, ca şi a altor social‑democraţi, e pesimistă: stânga vede în
tranziţii o succesiune de crize, o economie în paragină ce produce riscuri
sociale ridicate şi o lipsă
de încredere politică. Avem de‑a face, de altfel, cu o schimbare importantă

în sensibilitatea social‑democrată, pentru că stânga a fost optimistă din
secolul al XIX‑lea până la căderea comunismului.
În schimb, după căderea Cortinei de Fier, tabăra liberală e foarte optimistă:

schimbarea regimurilor politice şi a modului de funcţionare a economiilor
reprezintă un progres semnificativ, o victorie a viziunii liberale – la limită,
impunerea definitivă a valorilor democraţiei şi ale pieţei.
Deşi optimismul de la începutul anilor nouăzeci s‑a mai domolit în ultima

vreme, trebuie să ţinem seama că tranziţiile încep într‑un context intelectual
în care valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă erau văzute ca valori
universale.
Aşa cum spunea în mod ironic Pierre Manent, democraţia devenea, acum
două decenii, dintr‑un regim o religie, în sensul în care ea pare pentru prima
dată în istorie să nu aibă o alternativă, toţi concurenţii săi ideologici, de
dreapta sau de stânga, fiind discreditaţi: „Concurenţii de stânga – care vor
înlocuirea democraţiei cu un regim presupus a fi mai democratic sau în
sfârşit democratic cu adevărat – au fost, în anii din urmă, discreditaţi de tot
mai evidenta catastrofă comunistă”. Democraţia nu mai este unul dintre
regimurile posibile, ci singurul acceptabil.
La rândul său, Robert Dahl observa că democraţia pare să se fi schimbat,

căpătând „o popularitate universală”. Patrick Dunleavy raporta numărul
democraţiilor liberale la populaţia lumii: în 1900 doar 8% din totalul
populaţiei lumii trăia în democraţie, în vreme ce în 1995 se ajunsese la circa
39%. Larry Diamond număra democraţiile: 39 în 1974, 76 în 1990 şi 120 în
2000. Numai o parte dintre ele erau şi democraţii liberale, respectând –
altfel zis – statul de drept, în sensul despre care am vorbit în conferinţa
referitoare la stat.
La începutul anilor nouăzeci, şi economia de piaţă începe să fie considerată
soluţia economică unică, o amenajare a relaţiilor de schimb care pare să se

fi impus în mod indiscutabil asupra oricărei alte forme de economie.
Răspândirea democraţiei a fost o trăsătură a secolului trecut, dar la fel de

adevărat e că şi crearea unor noi forme de regim nedemocratic, cele
totalitare, defineşte trecutul recent. Spre sfârşitul primului deceniu din
postcomunism, Rose, Mishler, Haerpfer observau că „ţările care se apropie
de definiţia de dicţionar a democraţiei reprezintă o minoritate în lumea de
astăzi. Mai mult, majoritatea ţărilor descrise ca democratice astăzi au ajuns
acolo trecând printr‑un
298
proces de tip încercare‑eroare, dificil şi câteodată fatal, de comutare între

alternative democratice şi nedemocratice”.
„Se pare că există o forţă irezistibilă în această democraţie, căreia dreapta îi

denunţa ruşinoasa slăbiciune sau corupţie şi căreia stânga îi denunţa
ruşinoasa impostură sau nedreptate” (Pierre Manent).
„În ziua de azi, până şi dictatorii par să creadă că un pic de limbaj

democratic este un ingredient indispensabil legitimităţii lor” (Robert Dahl).
Contextul intelectual al democraţiei
Contextul intelectual de la începutul anilor nouăzeci era însă foarte diferit

nu doar de cel care putea fi întâlnit la începutul secolului XX, dar şi de
contextul dominant cu doar câţiva ani înainte de căderea Zidului Berlinului.
În primii ani ai secolului trecut, puţini erau, într‑adevăr, cei care credeau că
libertatea este o valoare universală sau că democraţia ar putea fi exportată,
cum scria Guy Hermet. În anii şaptezeci şi optzeci, sensibilităţile se
schimbaseră în această privinţă, dar democraţia era văzută din două
perspective. Una privea regimurile comuniste şi pretenţia lor de a încarna o
democraţie „reală”, în contrast cu regimurile de democraţie reprezentativă
clasice, numite cu dispreţ
democraţii „burgheze”. Ei bine, în perioada despre care vorbim, regimurile

comuniste cunosc o erodare semnificativă, iar conştiinţa occidentală începe
să
perceapă tot mai clar pretenţia lor de a fi „adevăratele” democraţii drept o

impostură (Gianfranco Pasquino).
Al doilea element semnificativ pe care vreau să‑l menţionez este aşa‑numita

criză instituţională a democraţiei, o temă foarte importantă a reflecţiei din
ştiinţa politică şi din dezbaterea publică din Occident. Există o lucrare care
exprimă în mod exemplar această problemă: cartea scrisă de Michel
Crozier, Joji Watanuki şi Samuel Huntington, apărută în 1975 sub titlul The
Crisis of Democracy. Analiza felului în care era înţeleasă democraţia în
Europa, America de Nord şi Japonia i‑a făcut pe cei trei autori să vorbească
despre o criză de supraîncărcare a societăţilor democratice. Devenind tot
mai complexe şi mai exigente, societăţile democratice postbelice au ajuns
să fie şi neguvernabile.
Cetăţenii au aşteptări şi pretenţii din ce în ce mai multe, dar şi mai greu de

gestionat, astfel încât societăţile occidentale au ajuns la limita capacităţii de
administrare. Pentru ca această criză să fie depăşită, sugerau cei trei autori,
ar
tranziţia
299
fi nevoie de oarece pasivitate. Apatia salvează democraţia. Este exact

opusul credinţelor instalate după căderea Zidului Berlinului.
Noi trăim încă în epoca în care un grad ridicat de participare a cetăţenilor

este considerat un indicator semnificativ pentru calitatea democraţiei. Pe de
altă parte, aşa cum preciza Guy Hermet, convingerea generală e că
„responsabilii democratici trebuie mai întâi să îşi adapteze acţiunile
reformatoare la particularităţile istorice, culturale şi materiale ale unui
mediu ce li se impune şi pe care nu îl pot modifica printr‑o trăsătură de
condei”.
Cum anume s‑a produs această schimbare de percepere a democraţiei?
Explicaţia ţine, desigur, de dezvoltarea ideologiei şi a practicii societăţii

civile est‑europene, pornind, aşa cum spunea Danica FinkHafner, de la
„mişcări de opoziţie care cereau respectarea drepturilor omului”. Au contat,
apoi, surpriza căderii succesive a regimurilor comuniste şi abandonarea
puterii de către Gorbaciov (Lane, Ross). Revoluţiile din Est au reabilitat
participarea, la două
sute de ani de la Revoluţia Franceză, dând astfel noi energii
„entuziasmului”
kantian (Jeffrey C. Isaac).
Revoluţiile est‑ şi central‑europene fac parte din al treilea val al

democratizării, care începuse în anii şaptezeci în Europa de Sud (Grecia,
Portugalia, Spania) şi continuase în anii optzeci în America Latină şi Asia,
în ţări ca Taiwan sau Coreea de Sud (Lambert, Lefranc). La scurt timp după
ce ţările din Europa Centrală şi de Est au trecut la democraţie, a venit şi
rândul mai multor ţări africane.
„Azi trăim într‑o democraţie anomică, în care politica a ajuns să fie o arenă
a afirmării cu putere a unor interese aflate în conflict mai degrabă decât un

proces de construire a scopurilor comune” (Michel J. Crozier, Samuel P.
Huntington, Joji Watanuki).
„Democraţia şi‑a găsit întotdeauna critici, fie printre cei care o considerau
ameliorabilă şi, în consecinţă, îi adresau critici constructive, fie printre cei
care voiau să o distrugă, pentru a‑i substitui regimuri doar presupuse ca
fiind mai democratice” (Gianfranco Pasquino).
„În 1789, Vechiul Regim a căzut în zgomotul zidurilor care se prăbuşeau.

[...]
Aproape două sute de ani mai târziu, zidurile s‑au prăbuşit din nou, de
această dată în estul Europei” (Jeffrey C. Isaac).
„Slăbirea sistemului comunist a făcut posibil un al treilea val al

democratizării în Europa Centrală şi de Est la începutul anilor nouăzeci”
(Frédéric Lambert, Sandrine Lefranc).
300
Revoluţie versus refoluţie

În Europa Centrală şi de Est avem două mari versiuni ale „tranziţiilor” sau
„transformărilor”, cum li se mai spune în unele dintre ţările din regiune.
Prima dintre ele – şi cea mai des întâlnită – este tranziţia negociată sau de
tipul „masă rotundă”. În perioada februarie 1989 – ianuarie 1990, adică
într‑un interval de timp foarte scurt, în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia,
Republica Democrată Germană şi, în fine, Bulgaria au loc negocieri între,
pe de o parte, guvernanţii comunişti reformişti şi, pe de altă parte,
contestatarii regimului comunist. Unii dintre aceştia fuseseră disidenţi sau
opozanţi radicali în anii şaptezeci şi optzeci, adică îşi asumaseră „riscul de a
urma în viaţă o cale mai dificilă”, cum spunea Adam Michnik, sau
„anomalia” de a fi diferiţi de restul populaţiei, cum zicea Gáspár Miklós
Tamás. Negocierile – care angajează, de fapt, puterea şi societatea – conduc
la organizarea unor alegeri libere, adică a unor alegeri deschise şi altor
actori în afara comuniştilor. Pe termen lung, miza lor era, aşa cum observa
Hermet, „consolidarea democratică”.
A doua modalitate de declanşare a tranziţiei este cea ilustrată de cazul

românesc: trecerea de la un regim la altul se face prin revoluţie, şi nu prin
refoluţie, o expresie construită de T.G. Ash şi preluată de Ralf Dahrendorf
pentru a descrie tranziţiile prin „masă rotundă”. Revoluţia e, în contextul
românesc, înţeleasă în sensul ei pur politic, şi nu în accepţia socială a
termenului (Theda Skocpol). În asemenea cazuri, negocierea nu există sau
eşuează. Dacă veţi urmări atent ce s‑a întâmplat în decembrie 1989, veţi
vedea că într‑un prim moment la Timişoara se caută o cale de negociere, dar
această opţiune este refuzată şi de stradă, şi de către oficialii trimişi acolo
de Ceauşescu, drept care se intră într‑o spirală revoluţionară, consumată
până
la sfârşitul aceleiaşi luni.
Să notăm, împreună cu Vladimir Tismăneanu, că termenul „revoluţie” e

utilizat în mod generic, pentru a vorbi despre toate schimbările din 1989, nu
doar despre cazul schimbării violente. Autorul român mai preciza că, „spre
deosebire de revoluţiile tradiţionale, revoluţiile din 1989 nu şi‑au avut
originea într‑o viziune doctrinară a societăţii perfecte şi nu au recunoscut
rolul niciunei avangarde autodesemnate să conducă acţiunile maselor”.
Diferenţa dintre tranziţia de tip „masă rotundă” şi schimbarea violentă va
conta în evoluţia ulterioară a ţărilor respective. Măsura în care demantelarea
partidului‑stat a condus şi la o schimbare a instituţiilor etatice nu este
identică
în toate cazurile (Stark, Bruszt).
Morlino atrăgea atenţia că avem de‑a face cu o „consolidare democratică”,

adică un proces prin care sunt determinate „structurile şi normele
democratice, ca şi relaţiile dintre regimul politic şi societatea civilă”. Iar
această consolidare
tranziţia
301
nu pune doar o problemă de reţele (Tilly), ci şi una de instituţii. Schmitter a

explicat complexitatea situaţiei: „Dacă se instaurează un regim democratic,
el transmite o anumită neîncredere instituţională în privinţa unor roluri sau
politici, însă cetăţenii vor putea fi siguri că procesul de competiţie pentru
ocuparea poziţiilor decizionale sau pentru exercitarea influenţei va fi unul
corect şi circumscris unei game de consecinţe previzibile. Democraţia
reprezentativă
modernă are la bază această nesiguranţă limitată, precum şi

consimţământul parţial al actorilor de a respecta rezultatele procesului
democratic”.
Dar cel mai important criteriu în evaluarea respectivei evoluţii va fi

reprezentat de capacitatea elitelor politice de a mobiliza cetăţenii liberi
(Inglehart, Welzel) şi, pe de altă parte, de capacitatea lor de a produce
alternanţa la guvernare. E un criteriu care se aplică şi unor tranziţii mai
puţin discutate, şi anume celor din Asia Centrală şi din Africa.
Kitschelt punea împreună regimurile din prima regiune cu tranziţiile din

estul şi centrul Europei, relevând diversitatea rezultatelor tranziţiei: „O
unică
putere hegemonică a condus Europa de Est şi Asia Centrală până la sfârşitul
anilor optzeci, reuşind să‑şi imprime doctrina ideologică şi instituţiile
fundamentale în fiecare stat din aceste zone [...]. Căderea ei a avut drept
rezultat o mulţime foarte diversă de state independente (mai mult de
douăzeci şi cinci), cu trăsături care variază de la democraţii pe deplin
concurenţiale, cu drepturi politice şi civice bine protejate, până la regimuri
autoritare, personaliste, dacă
nu chiar despotice”.
După 30 de ani de la căderea comunismului, ţările central‑asiatice sunt

autoritariste, în vreme ce ţările central‑ şi est‑europene sunt democraţii
consolidate, chiar dacă unele – Ungaria, Polonia sau România – cunosc
derapaje ale statului de drept. Dar niciunul dintre abuzurile din aceste ţări
intrate în UE nu se compară cu ce se petrece în regimuri precum cel
turkmen sau cel tadjic.
Cel dintâi a fost controlat de Saparmurat Niazov, ales lider al comuniştilor

turkmeni în 1986, apoi preşedinte al unei noi ţări în 1992, cu 99,5% din
voturi, iar după moartea sa, în 2007, de fostul său stomatolog, Gurbanguli
Berdimuhamedov, ales cu „doar” 89,5%. Elocvente pentru ce înseamnă
regimul din Tadjikistan mi se par alegerile din 2015, în care s‑au înfruntat
foştii comunişti convertiţi la afaceri şi organizaţi în Partidul Democratic al
Poporului (PDP) şi musulmanii din Partidul Renaşterii Islamice (PRI): PDP
a luat 51 din cele 64 de mandate puse‑n joc, PRI n‑a luat nici măcar unul,
iar după câteva luni a fost interzis sub acuzaţia că e „terorist”.
Avea dreptate Ronald Inglehart să scrie în 2018 că multe dintre regimurile

numite democratice doar pentru că organizează alegeri sunt „forme de
democraţie falsă”, întrucât „preferinţele maselor, în loc să aibă o influenţă
decisivă
asupra deciziilor guvernamentale, aşa cum susţine teoria democraţiei, sunt

în mare măsură ignorate de elite”. Verdictul îl confirmă pe cel pus mai
demult de
302
Samuel Huntington, care se referea la ţările din America Latină sau la

Turcia: democraţiile din al treilea val nu o duc prea bine.
„Disidenţa a fost o anomalie. Disidenţii [...] au dus o viaţă în care

satisfacţiile, succesele, înfrângerile şi frustrările au fost foarte diferite de
cele simţite de populaţie în general. În timp ce colegii noştri intelectuali,
universitari sau din alte medii căutau avansarea, faima de autor, călătorii în
străinătate, o a doua locuinţă şi altele de acest gen, mândria noastră stătea în
munca noastră
concretizată în modeste broşuri pătate, imprimate primitiv, numite, printr‑un

cuvânt rusesc, samizdat, iar succesul însemna distribuirea câtorva sute de
cópii înainte să apară poliţia secretă” (Gáspár Miklós Tamás).
„E potrivit să numim evenimentele est‑europene din 1989 revoluţii?” (Ralf

Dahrendorf).
„Revoluţiile din Europa de Est şi din Uniunea Sovietică erau în mod

fundamental revoluţi de la vârf provocate de o facţiune a elitei politice
comuniste.
Elita politică aflată la putere sub Gorbaciov a decis să o abandoneze.

Tranziţi le democratice sunt dependente de pacte negociate sau de înţelegeri
tacite între elite aflate în competiţie” (David Lane, Cameron Ross).
„Revoluţiile nu apar decât rareori sau niciodată în absenţa formării unei

coaliţii între segmente ale claselor conducătoare şi actori politici constituiţi,
care în acel moment sunt excluşi de la putere” (Charles Tilly).
„Tendinţa generală ce pare să existe în cazul democraţiilor din al treilea val

este de a deveni orice altceva decât democraţii depline” (Samuel
Huntington).
Tranziţiile africane
Voi spune câteva cuvinte despre cazul african, mai puţin discutat la noi. La
sfârşitul anilor optzeci, Africa era dominată de regimuri de partid unic,
construite şi ele sub influenţă sovietică. În anul căderii comunismului estic,
doar patru dintre ţările africane acceptau mai multe partide politice:
Senegal, Gambia, Mauritius şi Botswana.
Într‑un interval foarte scurt, între 1990 şi 1994, aproape toate ţările africane
aleg în schimb pluralismul şi deschiderea politică, singura ţară în care
libertatea de a crea partide nu există nici până astăzi fiind Eswatini.
Abandonarea monopolului unui partid s‑a făcut pe diferite căi. Una a fost
calea negociată, a unui pact între elitele politice, cum s‑a întâmplat în
Africa de Sud. O altă soluţie a fost cea a aşa‑numitelor „conferinţe
naţionale”, în cadrul cărora, aşa cum arăta Babacar Guèye, sub presiunea
mişcărilor de opoziţie
tranziţia
303
lansate de sindicate, militari, asociaţii profesionale, oficiali ai regimului au

reunit „mese rotunde” pentru a construi un compromis. Soluţia este
inventată
într‑una dintre ţările care s‑au bucurat de stabilitate, şi anume Benin. Alte
şapte ţări au îmbrăţişat‑o, între ele fiind Congo, Niger şi Togo.
În Africa există, de asemenea, mai multe „tranziţii controlate”, în care

soluţia conferinţei naţionale a fost evitată, întrucât preşedinţii care se aflau
în funcţie la sfârşitul anilor optzeci au luat iniţiativa de a decreta
pluralismul şi de a organiza alegeri. Mai toţi le‑au câştigat cu uşurinţă,
reuşind apoi, în deceniul următor, să se permanentizeze la putere, adeseori
eliminând din Constituţie limitarea mandatelor prezidenţiale şi controlând,
cu ajutorul unor formaţiuni politice docile, jocul politic. Altfel spus:
pluralismul este limitat de existenţa unor partide hegemonice. Să mai
spunem că, pe continentul african, de la începutul anilor nouăzeci şi până în
2010 au avut loc circa 140 de alegeri legislative şi 120 de alegeri
prezidenţiale.
Deşi există o liberalizare a regimurilor, este vorba despre evoluţii
semnificativ diferite de cele din centrul şi estul continentului european.
După ce, în anii imediat următori decolonizării, multe dintre regimurile
africane fuseseră
influenţate de Uniunea Sovietică, tranziţiile postsovietice au influenţat în

mai mică măsură continentul african. Răsturnarea lui Ceauşescu nu a rămas
totuşi fără ecou, fiindcă dictatorul român era – cum nota Jean‑François
Bayart – „un vechi prieten al lui Mobutu şi Mugabe”.
Perspectiva comparativă se impune deci în mod natural. Revoluţiile

produse, începând din 2011, în nordul continentului african au întărit
această concluzie, deşi evoluţiile ulterioare din regiune au avut consecinţe
diferite: democraţie fragilă în Tunisia, un nou regim controlat de militari în
Egipt, după o paranteză
islamistă, război civil în Libia, după asasinarea lui Gaddafi. De curând, în

primăvara lui 2019, preşedintele algerian Bouteflika a renunţat şi el la
putere, iar ţara îşi caută un drum.
„Conferinţele naţionale sunt o invenţie, o contribuţie africană la teoria

democratizării” (Babacar Guèye).
Tranziţia în România
Vreau să spun câteva cuvinte acum despre cazul românesc al tranziţiei, ca o

introducere la cursul din semestrul al doilea consacrat sistemului nostru
politic.
Evoluţia României din anii nouăzeci e parte a tranziţiilor numite de către

Huntington „ale celui de‑al treilea val” şi care au intrat în competiţie,
potrivit
304

cercetătorului american, cu două alternative antidemocratice, islamismul şi
autoritarismul asiatic.
Sistemul nostru actual s‑a născut din Revoluţia anticomunistă declanşată în

decembrie 1989. Cronologic vorbind, aceasta a fost ultima transformare din
regiunea Europei Centrale şi de Est. Regimul nostru este şi ultimul dintre
cele ex‑comuniste în care se va produce prima alternanţă la putere.
Asta şi face ca, într‑unul dintre volumele cele mai citate în chestiunea
tranziţiei, cel coordonat de Linz şi Stepan, România să apară ca un caz
aparte al tranziţiilor postcomuniste. Şase erau trăsăturile pe care autorii le
identificau în cazul românesc. Pe prima dintre ele am şi pomenit‑o
adineauri: românia e ultima ţară care începe tranziţia. În al doilea rând,
România a cunoscut cea mai violentă schimbare de regim. În al treilea rând,
ea a refuzat soluţia unei mese rotunde naţionale, altfel spus soluţia
negocierii. În al patrulea rând, România este ţara care cunoaşte cele mai
mari încălcări ale drepturilor omului – sunt avute aici în vedere, desigur,
venirile succesive ale minerilor în Capitală, ca şi confruntările etnice din
martie 1990 dintre românii şi maghiarii din Transilvania. România, în al
cincilea rând, nu cunoscuse până în 1996
alternanţa la guvernare. În fine, adăugau Linz şi Stepan, România e singura

dintre ţările foste comuniste în care un fost înalt oficial comunist a preluat
puterea şi a fost votat de două ori preşedinte. Era avut în vedere Ion Iliescu,
ales în 1990 şi 1992 şef al statului. El va fi, de altfel, reales la Cotroceni şi
în 2000.
Aceste caracterizări ale regimului românesc apar, într‑o formă sau alta, în
majoritatea volumelor referitoare la tranziţie, de pildă, în cel pe care i‑l
datorăm lui Tom Gallagher, un autor care credea, de altfel, că revolta
populară din decembrie 1989 a fost confiscată: „Cu excepţia unui număr
simbolic de înalţi demnitari întemniţaţi pentru nelegiuirile lor, acoliţii lui
Ceauşescu nu au avut de ce să se teamă. Revolta populară din 1989 a fost
rapid confiscată de nomenclaturiştii de rangul doi care au reuşit să ducă la
bun sfârşit lovitura de stat, învinuindu‑l pe dictator pentru toate
disfuncţionalităţile sistemului comunist.
Vârfurile structurii politice comuniste au fost înlăturate, dar vasta
suprastructură alcătuită din aparatul birocratic de partid şi de stat a rămas
intactă.
Schimbarea politică era inevitabilă, dar, peste câteva luni, Ion Iliescu, care
s‑a afirmat ca apărător al intereselor clasei conducătoare, avea să se
folosească de naţionalism pentru a se asigura că schimbarea nu va fi prea
profundă”.
E interesant de notat că, la trei decenii de la răsturnarea lui Ceauşescu, e

încă dezbătută chestiunea „a fost revoluţie sau lovitură de stat?”, iar în
aprilie 2019 Procurorul General a trimis în instanţă „Dosarul Revoluţiei”, în
rechizitoriu Ion Iliescu fiind acuzat de crime împotriva umanităţii în
decembrie 1989.
tranziţia
305
„Cel puţin două alternative la democraţie au fost propuse în lumea

postcomunistă. Una dintre acestea este varianta islamistă, un sistem politic
bazat pe Coran şi Sharia, sistem care amestecă religia şi politica în ummah
[...].
O a doua alternativă potenţială la democraţie, mult mai semnificativă decât

prima, este autoritarismul asiatic” (Samuel Huntington).
„Numai în România s‑au văzut tancuri şi plutoane de execuţie. În alte părţi,

singura violenţă care s‑a manifestat a fost cea a poliţiei, la început. Tinerii
demonstranţi din Berlinul de Est şi din Praga aşezau lumânări aprinse în
faţa cordoanelor de poliţie, care le răspundeau cu bastoanele de cauciuc.
Marseieza anului 1989 îndemna nu aux armes, citoyens, ci aux bougies,
citoyens” (Timothy Garton Ash).
„România e unica ţară în care un fost înalt oficial comunist a fost nu doar
ales, ci şi reales preşedinte” (Juan Linz, Alfred Stepan).
Ieşirea din „democraţia mimată”

Evenimentul reprezentat de schimbarea de putere din 1996 a modificat
foarte mult privirea asupra tranziţiei româneşti, cu atât mai mult cu cât
alternanţa la putere este un eveniment rar în istoria democraţiei româneşti.
Sistemul politic care a funcţionat până la al Doilea Război Mondial nu a

fost bazat pe o alternanţă decisă de alegători, ci pe o alternanţă doar validată
de aceştia, decizia aparţinând de fapt monarhului. Mattei Dogan a vorbit, de
aceea, despre o „democraţie mimată”. Autorul observa că România
interbelică nu a cunoscut guverne parlamentare, ci Parlamente
guvernamentale, în sensul în care decizia de înlocuire a prim‑ministrului
aparţinea regelui. Odată numit un nou şef al guvernului, acesta organiza
alegeri, pe care le câştiga negreşit. Aşa s‑a întâmplat din 1919 până în 1937,
în cele două decenii de democraţie interbelică. Cetăţenii validau, nu
produceau schimbarea de guvern.
E evident că alternanţa la guvernare este cu totul şi cu totul exclusă în

perioada comunistă, când au totuşi loc alegeri cu un singur competitor,
inclusiv în varianta – practicată din 1975 încolo – în care PCR propunea în
unele circumscripţii doi sau, mai rar, trei candidaţi. Chiar dacă în mod
formal guvernele sunt învestite, în timpul regimului comunist, după votarea
unui nou Parlament – al cărui nume era Marea Adunare Naţională –, nu
avem de‑a face cu o alternanţă la putere, pentru că e vorba, aşa cum am
spus deja, despre un regim de partid monopolist, lipsit deci de orice urmă de
concurenţă politică.
306
Alternanţa din 1996 are, din perspectivă istorică, o valoare şi mai mare,
pentru că este prima decisă la urne. După 1996, alternanţa devine, de altfel,
regulă: de atunci încoace, de fiecare dată, organizatorii alegerilor nu se mai
regăsesc în guvern. Convenţia Democratică organizează în 2000 alegerile şi
nu mai ajunge în executiv şi nici măcar în Parlament; patru ani mai târziu,
PSD
organizează alegerile şi nu intră la guvernare, lucru repetat în 2008 cu

Partidul Naţional Liberal.
În 2012, schimbarea de majoritate a precedat alegerile, cetăţenii validând la
urne ceea ce parlamentarii realizaseră prin negociere preelectorală cu câteva
luni înainte de alegerile generale. Scrutinul din 2016 a fost organizat de un
guvern tehnocrat, după ce PSD cedase puterea cu un an mai devreme: cel
mai puternic partid postcomunist a revenit la cârma guvernului. În general
vorbind, după 1996 se instalează o logică a alternanţei, care schimbă în mod
decisiv faţa regimului. E adevărat, pe de altă parte, că, întrucât competiţia
electorală
s‑a desfăşurat în lipsa unei administraţii solide şi raţionale, partidele au

adoptat forme de spoliere a resurselor publice (Conor O’Dweyer).
„Guvernul nu era rezultatul unei majorităţi parlamentare, ci tocmai el îşi

crea majoritatea de care avea nevoie” (Mattei Dogan).
„Reintroducerea competiţiei electorale înainte de consolidarea administra
ţiei postcomuniste a deschis calea spre o politică de patronaj, permiţând

subdezvoltarea şi goana după resurse a partidelor care atacă astfel
administraţia statului” (Conor O’Dweyer).
Noua Constituţie
Aşa cum arătam deja în conferinţa despre regimuri politice, regimul nostru
postcomunist este construit, ca şi altele din Europa Centrală şi de Est,
pornind de la o nouă Constituţie. În unele locuri, s‑a preferat să se recurgă
doar la o revizuire a Constituţiei existente. La noi, se elaborează una nouă
în anii 1990‑1991, apoi e votată în Parlament în noiembrie 1991, pentru a fi
validată
ulterior în cadrul unui referendum ţinut în acelaşi an, pe 8 decembrie. Altfel

spus, în perioada decembrie 1989 – decembrie 1991, vreme de aproape doi
ani, România are un regim fără Constituţie, dar în cadrul căruia se
organizează
alegeri. Primele vor fi ţinute în mai 1990 şi vor da naştere unui spectru
politic profund dezechilibrat, întrucât forţa politică autolegitimată ca
tranziţia
307
revoluţionară – FSN – câştigă două treimi din mandatele parlamentare.

Candidatul susţinut de FSN reuşeşte, de asemenea, să se impună la
preşedinţie cu 85% din sufragii. Aceasta va fi, de altfel, singura competiţie
prezidenţială
încheiată după turul întâi, celelalte necesitând organizarea unui al doilea tur
de scrutin.
Pe de altă parte, regimul postcomunist reinventează bicameralismul.

România comunistă avusese un Parlament monocameral, care începuse să
funcţioneze după alegerile din noiembrie 1946. Faptul că bicameralismul
este reinventat în absenţa unei Constituţii nu este de mirare. El se şi născuse
la fel: într‑adevăr, bicameralismul a fost creat în 1864, cu doi ani înainte de
adoptarea unei Constituţii. O altă reamenajare semnificativă este în 1990
alegerea directă a preşedintelui. Funcţia prezidenţială fusese inventată în
ultima parte a epocii comuniste, mai precis în 1974, dar era vorba despre un
preşedinte ales de Parlament. În termenii teoriei politice, ar părea să fie
vorba despre un regim parlamentar. Nu era aşa, deoarece acest Parlament
era total supus şi nu se reunea decât preţ de câteva zile pe an. În 1990,
pentru a‑l diferenţa de cel comunist, constituţionaliştii introduc în
arhitectura noului regim, alături de alegerea directă a preşedintelui,
structura bicamerală a Parlamentului, care va primi de altfel şi atribuţiile de
cenzor al guvernului.
Noua Constituţie nu a reuşit însă să scoată justiţia de sub tutela

politicienilor.
referindu‑se la tranziţiile postcomuniste, Popper considera, pe drept cuvânt,

că independenţa magistraţilor e mai importantă decât piaţa liberă. La noi, ea
a constituit subiectul unor aprige controverse în societatea românească,
inclusiv după intrarea ţării în UE.
„[Gorbaciov] a făcut ceva grotesc, ridicol, atunci când a instituit o bursă de

valori la Moscova, inaugurând‑o cu o ceremonie solemnă, sub oblăduirea
Bisericii Ortodoxe [...] pentru că nu existau valori şi nici bani pentru a le
cumpăra. [...] Rusiei îi lipseau în primul rând nişte judecători care să nu fie
selectaţi pe criterii politice, [...] nişte judecători devotaţi statului de drept.
[...] Cu asta trebuia început, nu cu bursa de valori” (Karl R. Popper).
Partidele tranziţiei
La începutul tranziţiei, dominaţia partidului care se autodefinea ca

„emanaţie”
a Revoluţiei şi care era, de fapt, un „partid succesor” al fostului partid

comunist (Anna Grzymała Busse) a fost uşurată de fragmentarea extremă a
scenei politice: într‑un timp foarte scurt, au fost create sute de partide
politice.
308
Condiţiile legale erau foarte generoase: era suficient ca 251 de persoane să
depună un statut la tribunal pentru ca o formaţiune politică să se nască. În

acest peisaj foarte divers, principalii adversari ai partidului revoluţionar au
fost trei formaţiuni care îşi vor spune „istorice”, folosind chiar numele cu
care comuniştii le desemnau la mijlocul anilor patruzeci: este vorba despre
Partidul Naţional Liberal, despre Partidul Naţional Ţărănesc, care îşi va
adăuga la numele tradiţional sintagma „Creştin‑Democrat”, şi despre
Partidul Social Democrat Român, care moştenea tradiţia socialistă din
România.
Aceste trei partide – care se revendică de la tradiţie, opunându‑se astfel

legitimităţii revoluţionare a FSN, care iniţial nici nu se „definea ca un partid
politic”, ci asuma o formă de „unanimism politic” (Alexandra Ionescu) – nu
obţin însă împreună nici măcar 10% din voturi la primele alegeri, ceea ce le
obligă la o alianţă. Aceasta va fi realizată în 1991, sub numele de Convenţia
Democratică din România, care, în alcătuiri diferite, va fi un actor politic
semnificativ până la alegerile din 2000.
Pe de altă parte, partidele politice despre care vorbim vor suprapune
identităţilor create prin revendicarea de la Revoluţie, respectiv de la tradiţia
politică
interbelică, identităţi împrumutate de la partidele din Europa: unele se vor

reclama de la social‑democraţie, altele vor intra în reţeaua formaţiunilor
liberale, iar altele în familia populară europeană.
Seria de schimbări de guvern începute în 1996 şi continuate până în 2016
a condus la o semnificativă diminuare a numărului de actori politici

relevanţi.
În ultimul deceniu, în Parlament au intrat 4‑7 partide, ca şi 18 minorităţi

naţionale reprezentate în camera inferioară, potrivit unei dispoziţii
electorale care le dă dreptul la un loc de deputat dacă respectivele minorităţi
nu reuşesc să
atingă pragul electoral. Pragul a fost instituit în 1992, fiind mai întâi de 3%,
dar crescând ulterior, în 2000, la 5% pentru partide şi între 8% şi 10%
pentru alianţele de partide cu doi sau mai mulţi actori.
Cât priveşte modurile de scrutin, diversitatea e extremă: la alegerile

legislative, s‑a folosit un scrutin proporţional, cu prag, aşa cum spuneam,
dar şi cu liste blocate până la alegerile din 2008, când s‑a recurs la divizarea
circumscripţiilor în colegii cu un loc, unde puteai obţine un mandat dacă
aveai majoritate absolută; în alegerile prezidenţiale, s‑a optat pentru un
scrutin majoritar în două tururi, în timp ce pentru alegerile locale s‑a
preferat un mod de scrutin proporţional pentru consilii (locale, ca şi
judeţene), respectiv, începând din 2008, majoritarul într‑un tur pentru
alegerea preşedinţilor consiliilor judeţene şi pentru desemnarea primarilor.
În 2016 s‑a revenit la RP pentru alegerea camerelor.
Participarea la vot a fost semnificativă la începutul anilor nouăzeci,

diminuându‑se pe măsura trecerii timpului – de fapt, pe măsură ce sistemul
electoral producea, la fel ca şi în perioada interbelică, efecte majoritariste
(Preda).
La alegerile legislative din 2008, 2012 şi 2016, ca şi la scrutinele europene
din 2007, 2009, 2014 şi 2019, mai puţin de jumătate dintre cetăţenii cu
drept de
tranziţia
309
vot s‑au prezentat la urne. La rândul ei, demobilizarea postcomunistă o

repetă
cumva pe cea din perioada interbelică. Din fericire, durata de viaţă a

regimului dintre războaie a fost depăşită. Atunci când democraţia noastră
postcomunistă împlinea vârsta celei dintre războaie, România a intrat în
Europa.
A început atunci o nouă istorie. Mă opresc aici.
„Limitată şi contradictorie, experienţa democratică românească se vădeşte

exemplară pentru neputinţa sa de a realiza logica reprezentativităţii
moderne: căci, atât în epoca postcomunistă, cât şi în cea interbelică,
regimurile asumă logica proporţională, producând însă efecte tipice
scrutinului majoritar. Edificarea politicului românesc este dominată de
efectul pervers”
(Cristian Preda).
1. Crozier, Huntington şi Watanuki defineau supraîncărcarea democraţiei

ca: a. slăbirea mişcărilor civice;
b. incapacitatea elitelor politice de a răspunde exigenţelor cetăţenilor; c.

imposibilitatea de a organiza alegeri libere şi corecte.
2. Actuala Constituţie a României a intrat în vigoare în: a. decembrie 1989;
b. mai 1990;
c. decembrie 1991.
3. Tranziţia economică postcomunistă înseamnă:
a. trecerea de la o economie planificată la una liberă; b. trecerea de la

partidul unic la pluralism;
c. trecerea de la sărăcie la bogăţie.
4. Câte democraţii existau în 2000, potrivit lui Larry Diamond?
a. 120;
b. circa 80;
c. 36.
5. Prima alternanţă democratică a avut loc în România în anul: a. 1990;
b. 2004;
c. 1996.
310
6. Pierre Manent considera că, după căderea regimurilor comuniste,

democraţia: a. este hibridă;
b. a devenit dintr‑un regim o religie;
c. este o stare socială.
7. În contextul politicii africane, „conferinţa naţională” este: a. una din căile

tranziţiei;
b. o dezbatere electorală;
c. un dialog politic cu lideri europeni de rang înalt.
8. Refoluţie înseamnă:
a. o revoluţie eşuată;
b. o alternativă la revoluţie;
c. o refulare a elitelor democratice.
9. Cine a afirmat că opozanţii şi disidenţii din anii optzeci au fost persoane

care şi‑au asumat „riscul de a urma în viaţă o cale mai dificilă”?
a. Mattei Dogan;
b. Adam Michnik;
c. Ion Iliescu.
10. Ce ţară dintre cele enumerate mai jos instituise deja pluralismul în
1989?
a. Libia;
b. Senegal;
c. Eswatini.
A. Ce e mai uşor de exportat: democraţia sau capitalismul?
B. Analizaţi interpretările date modernizării României de către Titu

Maiorescu şi Ştefan Zeletin din perspectiva expusă de Hirschman asupra
relaţiei dintre economie şi politică.
C. Este retorica democratică îmbrăţişată azi pretutindeni sau există şi

„excep
ţii”?
D. Care sunt avantajele şi dezavantajele organizării alegerilor prezidenţiale

şi legislative din România simultan?
E. Este lustraţia elitelor comuniste o ostracizare?
F. În ce momente ale tranziţiei postcomuniste elitele politice din România

s‑au comportat consensual?
G. Cum ar putea fi descrisă o democraţie inautentică?
tranziţia
311
H. Autorii unei revoluţii pot fi iertaţi pentru crimele comise în momentele

schimbării de regim?
I. Comparaţi primii şapte ani ai tranziţiei din Tunisia şi primii şapte ani ai
tranziţiei din România.
J. Comentaţi afirmaţia lui Popper potrivit căreia piaţa liberă nu poate exista
fără magistraţi independenţi.
Referinţele folosite în conferinţa despre tranziţie Timothy Garton ASH,

„Anul adevărului”, în Vladimir TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile din 1989.
Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi Dragoş Petrescu, Polirom, Iaşi,
1999, p. 127.
Jean‑François BAYART, „La démocratie à l’épreuve de la tradition en

Afrique subsaharienne”, Pouvoirs, 2009, nr. 129, pp. 32 şi 34.
Michel J. CROZIER, Samuel P. HUNTINGTON, Joji WATANUKI, The

Crisis of Democracy: Report on the Governability of Democracies to the
Trilateral Commission, New York University Press, 1975, pp. 159‑161.
Robert A. DAHL, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi,

p. 10.
Ralf DAHRENDORF, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă,

traducere de Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2001 [1997], p. 10.
Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Partide politice şi democraţie în Europa

Centrală şi de Est, traducere de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Dorina
Iuga, Ninucia Pilat, Humanitas, Bucureşti, 2003 [2002].
Larry DIAMOND, „Prefaţă la ediţia în limba română”, în Larry

DIAMOND, Marc F. PLATTNER, Yun‑han CHU, Hung‑mao TIEN
(coord.), Cum se consolidează
democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean, Polirom,

Iaşi, 2004
¼1997½ pp. 9 şi 11.
Mattei DOGAN, Sociologie politică. Opere alese, traducere de Laura

Lotreanu şi Nicolae Lotreanu, Alternative, Bucureşti, 1999, p. 154.
Patrick DUNLEAVY, „Comportamentul politic: abordări instituţionale şi

experienţiale”, în Robert E. GOODIN, Hans‑Dieter KLINGEMANN
(coord.), Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor,
Ileana‑Cristina Stănuş, Romana Careja, Mirela Nemeş, Andreea‑Ioana
Cozianu, Olivia Toderean, CosminGabriel Marian, Polirom, Iaşi, 2005
[1996], p. 253.
Danica FINKHAFNER, „Organized Interests in the Policy‑making Process

in Slovenia”, Journal of European Public Policy, 1998, 5 (2), pp. 286‑287.
Tom GALLAGHER, Democraţie şi naţionalism în România, 1989‑1998,

traducere de Simona Ceauşu, All, Bucureşti, 1999, p. 3.
Anna GRYZMAŁA‑BUSSE, „Îndreptând trecutul: partidele ex‑comuniste

după 1989”, în Grzegorz EKIERT, Stephen E. HANSON (ed.), Capitalism
şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere de Horia Târnovanu,
Polirom, Iaşi, 2010
[2003], p. 197.
312
Babacar GUÈYE, „La démocratie en Afrique: succès et résistances”,

Pouvoirs, nr. 129, 2009, pp. 5‑6.
Guy HERMET, Cultură şi democraţie, traducere de Claudiu Soare,

Pandora, Bucureşti, 2002 [1993], pp. 154‑155.
John HIGLEY, György LENGYEL, „Elite Configurations after State

Socialism”, în idem (ed.), Elites After State Socialism, Rowman &
Littlefield, Lanham, 2000, p. 1.
Albert HIRSCHMAN, Morala secretă a economistului, dialoguri realizate

de Carmine Donzelli, Marta Petrusewicz şi Claudia Rusconi, traducere de
Florin Dumitrescu, cuvântînainte, note şi bibliografie de Cristian Preda,
[1993], pp. 75‑76.
Samuel HUNTINGTON, „Democraţie pe termen lung”, în Larry

(coord.), Cum se consolidează
democraţia, traducere de Magda Muntean şi Aurelian Muntean, Polirom,

Iaşi, 2004
[1997], pp. 47‑48.
Ronald INGLEHART, Christian WELZEL, Modernization, Cultural

University Press, New York, 2005, p. 211.
Ronald INGLEHART, Evoluţia culturală, traducerea în limba română de

Mălina Voicu, prefaţă de Mălina Voicu, Bogdan Voicu, Claudiu D. Tufiş,
Şcoala ardeleană, Cluj‑Napoca, 2019 [2018], p. 161.
Alexandra IONESCU, Du Parti‑État à l’État des partis. Changer de régime
politique en Roumanie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p.
213.
Jeffrey C. ISAAC, Democraţia în vremuri întunecate, traducere de Cristina

Irimia, postfaţă de Lucian Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2000 [1998], p. 151.
Herbert KITSCHELT, „Cum se explică diversitatea regimurilor comuniste:

ce putem considera a fi o cauză adecvată”, în Grzegorz EKIERT, Stephen E.
HANSON
(coord.), Capitalism şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere

de Horia Târnovanu, Polirom, Iaşi, 2010 [2003], p. 70.

David LANE, Cameron ROSS, The Transition from Communism to

Capitalism, Ruling Elites from Gorbachev to Yeltsin, St Martins Press, New
York, 1999, p. 203.
Juan LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transitions and

Consolidation: Southern Europe, South America, and Post‑Communist
Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore şi Londra, 1996, p.
344.
Maryland, 1981, p. 64.
Pierre MANENT, „La démocratie comme régime et comme religion”, în La

Pensée politique: Situations de la démocratie, Hautes Études, Gallimard,
Seuil, Paris, 1993, p. 62.
Adam MICHNIK, „Restauraţia de catifea”, în Vladimir TISMĂNEANU

(ed.), Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi
Dragoş Petrescu, Polirom, Iaşi, 1999, p. 267.
Leonardo MORLINO, „Consolidation démocratique: la théorie de
l’ancrage”, Revue Internationale de Politique Comparée, vol. VIII, nr. 2,
2001, p. 247.
tranziţia
313
Leonardo MORLINO, Democraţie şi democratizări, traducere de

Elena‑laura Voicu şi Alina Sturzu, cuvântînainte de Gheorghe Lencan
Stoica, Institutul European, Iaşi, 2015 [2003], pp. 93‑98 şi 123‑126.
Conor O’DWEYER, „Runaway State Building: How Political Parties Shape

States in Postcommunist Eastern Europe”, World Politics, vol. LVI, nr. 4,
2004, p. 522.

Martin, prefaţă

urmat de două

Bosetti, traducere din limba italină de Florin Dumitrescu, comentarii de
Mihaela Czobor, Iulia Motoc, CamilAlexandru Pârvu, Cristian Preda,
[1992], pp. 47‑48.
Cristian PREDA, „Postfaţă”, în Jean‑Michel DE WAELE (ed.), Partide

politice şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, traducere de Ramona
Coman, Ana Maria Dobre, Dorina Iuga, Ninucia Pilat, Humanitas,
Bucureşti, 2003 [2002], pp. 294‑295.
Geoffrey PRIDHAM, Paul G. LEWIS (ed.), Stabilising Fragile

Democracies. Comparing new Party Systems in Southern and Eastern
Europe, Routledge, Londra, New York, 1996.
Adam PRZEWORSKI, Democraţia şi economia de piaţă: reformele
politice şi economice în Europa de Est şi America, traducere de Dana‑Irena
Paradovschi, All, Bucureşti, 1996 [1991], p. 59.
Richard ROSE, William MISHLER, Christian HAERPFER, Democraţia şi

alternativele ei, traducere de Cristina Păun, prefaţă de Alina
Mungiu‑Pippidi, Institutul European, Iaşi, 2003 [1998], pp. 18‑19.
Philippe SCHMITTER, „Societatea civilă în Orient şi Occident”, în Larry

(coord.), Cum se consolidează democraţia, traducere de Magda Muntean şi
Aurel Muntean, Polirom, Iaşi, 2004 [1997], p. 258.
Theda SKOCPOL, States and Social Revolutions: A Comparative Analysis

of France, Russia, China, Cambridge University Press, Cambridge, 1979, p.
164.
David STARK, Laszlo BRUSZT, Traiectorii postsocialiste. Transformarea

politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, traducere de Ramona
Careja, Ziua, Bucureşti, 2002 [1998], p. 11.
Gáspár Miklós TAMÁS, „Moştenirea disidenţei”, în Vladimir

TISMĂNEANU (ed.), Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, traducere
de Cristina şi Dragoş Petrescu, Polirom, Iaşi, 1999, p. 198.
Charles TILLY, Contention and Democracy in Europe 1650‑2000,

Cambridge University Press, 2004, p. 24.
Vladimir TISMĂNEANU, „Introducere”, în Vladimir TISMĂNEANU

(ed.), Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, traducere de Cristina şi
Dragoş Petrescu, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 9‑10.
Indice de materii şi de nume
acţiune colectivă 238239, 248
America Latină 76, 100, 144, 158, 212,
Acţiunea Electorală Solidaritatea 265

294, 299, 302
Adameşteanu, Gabriela 56, 271
anarhie 32, 105, 222
Adămuţ, Anton 292
Andeweg, Rudy B. 212213, 222
adevăr 43, 4546, 62, 70, 250, 252
Andolfatto, Dominique 285, 291
administraţie 16, 5152, 76, 86, 96, 198, Andorra 203
206, 214215, 218, 221, 306
Andriescu, Miruna 270
Africa 76, 100, 155, 173, 214, 301303
Anglia 158, 258
Africa de Sud 202, 204, 231, 302
Antal, Joszef 268
AKEL 265
antic 17, 19, 23, 29, 31, 4647, 5960,
Albania 166, 226
63, 6566, 6869, 80, 87, 102, 139,
Aldea, MonicaMaria 104
169, 234, 243, 293

alegător 14, 27, 76, 108, 112116, 120, 124, Antohi, Mona 11, 56, 311
128130, 134, 141142, 144, 146150, Antohi, Sorin 11, 56, 243
153, 156161, 163165, 169, 176, 183, Antonescu, Crin 268
185, 207, 225, 227, 229230, 233antropologie 48, 245
Arabia Saudită 92, 144, 173, 203
235, 241242, 244, 251, 267268, 305
Arachelian, Vartan 243
alegeri 24, 27, 37, 51, 76, 78, 107, 110
Ardeleanu, Aliza 243
115, 117119, 121122, 130, 135136, Arendt, Hannah 2932, 4345, 5455, 70,
139140, 143156, 158160, 162163,
82, 255256, 270
166167, 169176, 180182, 184, 186aristocraţie 6065, 6768, 139140, 228
190, 193, 203, 210, 216, 219, 228229, Aristotel 1920, 29, 3132, 4647, 6366,
231236, 243, 263, 268, 283, 293,
82, 139
300301, 303, 305310
Aron, Raymond 2432, 6970, 82, 198,
Alexandrescu, Ida 33, 106
217, 222, 256257, 270
Alexandru cel Mare 1920, 31

Ash, Timothy Garton 300, 305, 311
Algeria 33, 193, 226
asociere 86, 93, 111, 121, 261, 275278,
Alianţa Democraţilor Liberi 265
280281, 289
Almond, Gabriel A. 10, 46, 49, 55, 7273, Augé, Étienne 266, 270
82, 89, 103104, 218, 222, 247248, Australia 125, 143144, 147, 152, 160,
269270, 282, 284, 291
164, 166, 177, 286
alQaida 288
Austria 78, 101, 128, 134, 150, 161, 163,
alternanţă 76, 143, 176, 188190, 198,
166, 183, 202, 206, 264, 282
208, 215220, 293, 295296, 301, 304autoritar 50, 71, 175, 184, 247, 251,
276, 306, 309
293, 295296, 301
316
indice de materii şi de nume
autoritate 23, 2830, 32, 36, 59, 6364, Berindei, Dan 143, 167
6768, 70, 72, 75, 77, 7980, 87, 92, Berlin 298299, 305
96, 103, 120, 139140, 147, 152, 167, Berlin, Isaiah 87, 103104
175, 191, 204205, 210, 226, 247248, Bernard, Guillaume 262, 270
252, 255, 281, 287, 289
Bernard, Mathias 78, 82
Avramescu, Cătălin 6263, 82, 8586, 104
Berns, Dominique 273
105, 244, 272
Beste Flokkurinn 109, 235
Ayers, Michael D. 243
Beyme, Klaus von 7475, 82
Aziz, Mohamed Ould Abdel 173
Bhutan 159
bicameralism 75, 79, 155, 171, 191, 201
Babiš, Andrej 265
202, 204, 231, 307
Badie, Bertrand 10, 100, 104, 282, 288, Biezen, Ingrid van 127, 132, 136,
138
291
bine comun 17, 6466, 72, 87, 278
Bahrein 173, 239
bipartidism 175179, 181188, 191193,
Balgarska Komunisticeska Partija 264

216
Balzacq, Thierry 10, 38, 55
bipolar 178, 181, 186, 188189, 217
Bangladesh 100, 267, 270
birocraţie 26, 8586, 89, 103, 105, 128,
Baradat, Leon P. 257, 270
131132, 197198, 206, 217219, 221,
Barbu, Daniel 49, 55, 104
275, 279, 282, 285, 304
BarganŞtraub, Adriana 82, 222
biserică 14, 31, 53, 9798, 157, 187, 229,
Bartolini, Stefano 89, 104
251, 307
Barvinschi, Adina 136
Blair, Tony 176
Bastiat, ClaudeFrédéric 96, 104
Blondel, Jean 10, 7273, 82, 134, 136,
Bastien, François 149, 159, 167
173174, 177, 193, 205, 207, 211215,
Baudewyns, Pierre 10, 55

219, 221222, 275278, 291
Baudouin, Jean 10, 52, 129, 136
Boari, Vasile 104
Baumgarten, Alexander 32, 82
Bobbio, Norberto 9799, 104, 120121,
Bayart, JeanFrançois 303, 311
136
Bădărău, Dan 83
Boca, Camelia 10, 104, 291
Bădescu, Adriana 271, 273
Bocancea, Sorin 195
Băltăceanu, Francisca 56
Bodea, Cornelia 143, 167
Băsescu, Traian 268
Bodin, Jean 8889, 104
Becali, George 268
Boétie, Étienne de la 248249, 270271
Begala, Paul 267268, 271
Bogdan, Radu J. 56
Belarus 246
boicot 240241, 284
Belgia 75, 112, 122, 134, 146, 148, 161, Bolivia 263
163, 166, 187188, 199, 208, 216, 231
Bon, Frédéric 122, 136
232, 264
Bordea, Mihaela 82, 222
Ben Ali, Zine El Abidine 152, 226
Bosetti, Giancarlo 105, 138, 195, 313
Benedict, Ruth 150
Botswana 302
Benhabib, Seyla 146, 167
Bourdieu, Pierre 238, 241, 243
Benin 154, 303
Boursin, JeanLouis 147148, 150, 163
Berdimuhamedov, Gurbanguli 301
165, 167
Berelson, Bernard 228, 244
Bouteflika, Abdelaziz 35, 173, 193, 303
Bereschi, Andrei 83
Boutin, Christophe 137, 270

317
Braud, Philippe 10, 100101, 104, 245, centru 99, 109, 114, 186187, 261,
301, 303
254255, 271, 277, 281282, 291
centrudreapta 173, 181, 187, 264
Braunias, Karl 187
centrustânga 173, 187, 264
Bréchon, Pierre 125, 136
cetate 17, 1920, 29, 33, 4647, 57, 5964,
Brecht, Bertold 24
80, 83, 8788, 94, 232, 276, 293
Brigăzile Roşii 288
cetăţean 17, 2025, 27, 32, 3839, 41,
Brown, Gordon 176
4344, 4748, 55, 63, 68, 7173, 7576,
Bruszt, Laszlo 300, 313
7879, 8587, 90, 95, 103, 111112,
Buchanan, James 15, 32, 198, 222
114115, 118, 129, 132134, 136, 139
Budge, Ian 212213, 222223

140, 142143, 145146, 148150, 156,
Bulgaria 81, 102, 112, 125, 148, 269, 300
158159, 161, 166, 169, 183184, 186,
burghez(ie) 9192, 126, 137, 238, 240,
189190, 198, 203, 225, 231234, 240255, 257, 298
243, 246, 248250, 252253, 267, 269,
Burke, Edmund 258259, 271
277, 283, 287, 298299, 301, 305306,
Burkina Faso 283, 291
308309
Bush, George 14, 16
Chabanet, Didier 286, 288, 291
Chagnollaud, Dominique 10, 72, 74, 82,
cabinet 23, 76, 79, 176, 180, 190, 208229, 231, 238, 240, 243
215, 218, 220223, 290
charismă 9293, 237
campanie 25, 35, 119, 172, 213, 226228, Charlot, Jean 121, 130, 135136,
172232, 235236, 243244, 246, 251, 263, 173, 280, 291
267270, 280, 283284, 287, 290
Charlot, Monica 280, 291
Campbell, Peter 216, 222

Chevallier, Jacques 95, 104
Canada 229, 249, 282, 286
Cheylan, JeanPaul 136
candidat 25, 27, 79, 111, 114, 118119, China 106, 173, 203, 223, 263, 313
123, 127, 136137, 140, 144145, 147, Chirac, Jacques 130
150152, 154155, 157158, 160161, Chu, Yunhan 83, 194, 272, 311313
163165, 181, 228229, 232233, 236, Churchill, Winston 169, 177, 193
242243, 246, 267, 305, 307
Ciad 101
capitalism 88, 91, 106, 238239, 249, 257, Cipru 76, 83, 101, 146, 148, 203
circumscripţie 79, 115, 124, 151155, 157262, 272, 310312
159, 161165, 232, 305, 308
Caragiale, Ioan Luca 114, 121, 237
Ciudadanos 265
Caramani, Daniele 10, 137, 168, 223, 243
civic 19, 44, 93, 95, 137, 240, 270, 272,
Careja, Romana 10, 32, 311, 313
283, 285, 301, 309
Carey, John M. 77, 83
civil 14, 23, 8283, 90, 99, 111, 132, 189,

Carrère d’Encausse, Hélène 94, 104
248249, 252, 272, 292, 299300, 303,
Carville, James 267268, 271
311, 313
Câmpineanu, Ion 275
clasă socială 91
CDU 175, 178, 265266
Clément, Pascal 109, 136
Ceauşescu, Nicolae 92, 103, 117, 204, clivaj 97, 131, 184, 187, 191, 216‐
217, 229
252253, 300, 303304
coaliţie 154155, 171172, 175, 177182,
Ceauşu, Simona 32, 82, 222, 311
186, 189, 191, 193194, 208214, 216,
Cehia 154, 265266
221224, 302
Cehoslovacia 300
Cohen, Antonin 10, 168, 223, 244
318
Colas, Dominique 10, 13, 15, 32, 99, 104, Coposu, Corneliu 239, 241, 243
248, 254, 271, 285, 291
Coran 305
Colomer, Josep M. 185, 193
Corbu, Nicoleta 244
Columbia 288
Coreea de Nord 92, 173
Coman, Ramona 273, 286, 288, 291, 311, Coreea de Sud 158, 194, 203, 299
313
Cornea, Andrei 33, 83
Comisia Europeană 205, 217, 286, 288
Cornea, Doina 42, 44, 55
comitet electoral 113114, 135
corp electoral 113114, 141142, 149150,
competiţie 15, 23, 2526, 51, 69, 126153
127, 131132, 149, 151153, 155, 157, corporatist 97, 282, 285, 290, 292
159, 161, 166, 171, 173, 174, 176, Cortés, Donoso 258
181182, 186, 223, 232, 234, 238, 263, Cosaşu, Radu 105, 244, 272
282, 284, 296, 301303, 306307
Costa Rica 158
compromis 21, 31, 69, 303

Costa, Olivier 10, 191, 194
comunicare 70, 125, 140, 166, 244, 266268
Cotta, Maurizio 173, 194
comunism 29, 42, 44, 49, 75, 100, 173, Cozianu, AndreeaIoana 11, 32, 311
188, 199, 207, 252, 261, 264, 272, Crăiuţu, Aurelian 63, 82, 244
282, 297, 301302
credinţă 15, 18, 22, 24, 38, 47, 69, 72,
comunitate 13, 17, 19, 2526, 2830, 36,
81, 140, 245, 253254, 262, 268, 276,
4749, 62, 66, 82, 85, 8788, 90,
294, 299
9394, 115, 123, 146, 156, 183, 230, Crettiez, Xavier 10, 26, 32, 51, 55, 99,
245247, 251253, 276, 285
104, 147148, 167, 218, 251, 267, 271,
Condorcet 115116
279, 291
conflict 14, 1718, 2527, 31, 77, 87, Crick, Bernard 271, 273
9192, 97, 121, 129, 202, 213, 226, Croaţia 89, 100, 102, 154
237239, 250, 252, 259, 280, 299
Crozier, Michel J. 298299, 309, 311
Congo 303
CSU 178, 266
consens 2526, 66, 92, 188191, 217, 254, Cuba 173
294, 296, 310
cultură politică 72, 95, 129, 156, 170,
conservatorism (adept al ~) 27, 44, 121,
179, 184, 211, 245250, 253254, 269124, 135, 176177, 183, 258, 260262,
270, 275
264266, 272
CzoborLupp, Mihaela 105, 138, 195, 271
Constant, Benjamin 234235, 243
Constantin, Ioana 104
D’Anglas, FrançoisAntoine de Boissy 151
Constantinescu, Cătălin 168, 195, 223, 292
D’Hondt, Jacques 145, 162163, 185
Constantinescu, Emil 151, 201, 284, 291
D66 180, 264265
Constituţie 24, 26, 50, 6566, 69, 74, 79, Daalder, Hans 188, 194
95, 9899, 103104, 115116, 140, 143, Daesh 288
148, 165, 167, 191, 198202, 204, 206, Dahl, Robert 2324, 32, 7677, 80, 82,
220221, 231, 263, 276, 303, 306307,
170, 192, 194, 198199, 222, 232,

309
242243, 249250, 269, 271, 297298,
constrângere 70, 8587, 102, 112, 148
311
contract social 48, 66, 68, 87, 90, 257, 292
Dahrendorf, Ralf 300, 302, 311
Convenţia Democratică din România 265, Dalton, Russell J. 10, 104, 222,
282, 284, 308
291
319
Dan, Petre 291
Diamantopoulos, Thanassis 150, 152153,
Danemarca 101, 112, 117, 146, 161, 163,
155, 157158, 167
165, 182, 187, 199, 206, 208, 218, Diamond, Larry 83, 194, 272, 297, 309,
249, 264265, 282
311313
Dard, Olivier 137, 270
dictator 71, 103, 117, 152, 298, 303304
Dăscălescu, Constantin 214

Diouf, Abdou 199
De Gaulle, Charles 78, 92, 102, 257
discriminare 96, 142, 149, 244, 250, 277,
De Maistre, Joseph 258, 271
296
De Waele, JeanMichel 10, 57, 137, 154, diversitate 14, 26, 59, 71, 110, 181,
249, 167168, 183184, 194195, 203, 222,
276, 278, 296, 301, 308, 312
224, 273, 291, 311, 313
Dîrdală, LucianDumitru 104, 168, 194,
De Winter, Lieven 210, 222
223, 243, 292, 311312
Della Porta, Donatella 240, 243
Dobre, Ana Maria 273, 311, 313
Delors, Jacques 191
Dobrescu, Paul 244
Déloye, Yves 10, 137, 147, 167168, 194, DobrogeanuGherea, Constantin

260, 269, 224, 291
271
Delwit, Pascal 10, 16, 57, 105, 137, 183
Dogan, Mattei 10, 3638, 55, 114, 137,

184, 194195
175, 194, 214, 216, 222, 251252, 254,
democratizare 46, 5253, 55, 113, 140,
271, 305306, 310311
173, 228, 299, 303, 313
Donzelli, Carmine 312
Dormagen, JeanYves 10, 218, 223, 283democraţie 20, 25, 27, 3133, 49, 53,
60, 284, 291
6265, 6771, 74, 8183, 92, 94, 99, Downs, Anthony 107, 137, 187, 194
104106, 111, 114, 126, 130, 132133, Drăgan, Simona 244
135, 137140, 144145, 151, 153, 155dreapta 98, 120121, 124, 126, 135137,
157, 166169, 172, 175, 177, 184147, 171, 173, 181, 187, 210, 229230, 186,
188191, 193195, 211, 214, 216242, 264265, 289, 297298
217, 219, 222223, 225, 228, 231234, drept
240, 243, 249252, 254255, 272273, (domeniu juridic) 50, 104, 245
279280, 285, 292294, 296299, 301
(drepturi) 14, 23, 86, 93, 9597, 99,
303, 305, 309313
102, 110111, 114115, 117, 141146,
~ liberală 219, 252, 297
152154, 163, 166, 168, 170, 190, 198

Denquin, JeanMarie 10, 16, 3536, 45,
199, 202, 231, 235, 252, 276, 278279,
55, 115116, 136, 157159, 161162,
287289, 299, 301, 304, 308
167, 266, 271, 289, 291
(just) 66, 100, 119, 198
deputat 21, 7980, 113116, 118, 123, 140
(putere) 7778, 88, 96, 103, 120, 161,
143, 145147, 149152, 154155, 158,
259
162, 165167, 172, 183, 197, 201, 203, stat de ~ 27, 85, 9799, 103, 135, 297,
206207, 217218, 220, 267, 308
301, 307
despotism 67
Dreyfus, Alfred 4344
Destutt de Tracy, Antoine 73, 82, 255, Duchesne, Sophie 3941, 56
270271
Duhamel, Olivier 78, 82, 189190, 194
dialog 21, 29, 37, 47, 5455, 60, 105, 138, Duma, RoxanaAura 82, 223
195, 243, 286, 310, 312313
Dumitrescu, Florin 105, 138, 195, 312313

~ platonician 48, 5455, 6162, 293
Dumitru, Mircea 105
320
Dunleavy, Patrick 297, 311
experienţă 26, 29, 37, 46, 71, 87, 184,
Dur, Ion 32, 55, 82, 270
201, 214, 249, 253, 294, 309
Durkheim, Émile 22
Duverger, Maurice 122124, 126127, 134, facţiune 79, 113, 127, 146, 170,
203, 302
137, 169, 182184, 187188, 190, 193familie 2829, 38, 60, 72, 80, 86, 96, 98,
194
170, 200, 220, 228229, 233, 235,
248, 251, 254, 257, 275277, 287, 308
ecologie 44, 285
~ de formule 156, 160
ecologişti 178, 264265, 285
~ politică 16, 21, 77, 263266
economie 14, 18, 52, 97, 239, 264, 272, Farage, Nigel 266
293297, 309310, 313

FARC 288
Edelman, Murray 3839, 56
Farrell, David M. 145, 167
educaţie 16, 18, 21, 28, 30, 33, 95, 97, Favre, Pierre 4950, 5254, 56
119, 141, 205, 211, 215, 228229, 251, federal(ism) 75, 99, 12, 135, 137,
191, 255, 272
199, 201202, 250, 252, 269
egalitate 62, 65, 87, 98, 120121, 139
Feyerabend, Paul 36
140, 149, 169, 177, 179, 225, 228, Fianna Fáil 264
238, 256, 293
Fidesz 265
egalizare 228
Filipine 158
Egipt 202, 226, 239, 303
Fine Gael 264
Ehrenberg, Victor 64, 82
FinkHafner, Danica 299, 311
Einstein, Albert 276
Ekiert, Grzegorz 311312
Finlanda 101, 117, 146, 161, 163, 180,

Elias, Norbert 8889, 104
188, 199, 206, 208, 231, 240, 263elite 14, 49, 52, 100, 118119, 122125,
129, 264, 266
132, 172, 184185, 194, 198199, 219, Finner, Samuel 283
249, 285, 296, 301302, 309310, 312
Fiorina, Morris 129, 137
Elţîn, Boris 268
Fisher, Stephen 121, 137
Elveţia 75, 143, 155, 161, 180, 188, 199, Fisichella, Domenico 10, 124,
137, 275216, 230, 250, 264, 287
276, 279, 282283, 291
Enache, Bogdan C. 104
Flonta, Mircea 56, 82
Engels, Friedrich 92, 103, 105, 237, 240, Flora, Peter 106
244, 255256, 259260, 272
Fluieraru, TatianaAna 271
Eswatini 14, 92, 302, 310
Forza Italia 31, 266
etnic 119, 144, 151, 186187, 192193, Fotescu, Walter 244
200, 250, 263, 265, 276, 282, 287, Foucault, Michel 20, 32
289290, 304
Fox, Vicente 174
Europa 18, 53, 6869, 7576, 82, 89, 92, FPÖ 264
101102, 105, 114, 137, 148, 155, 173, fragmentare 122, 154, 162, 171, 178‐
182, 176177, 195, 204, 206, 212213, 232,
267, 367
236237, 253, 263266, 273, 282, 284, Franţa 38, 4344, 5051, 7879, 9394,
101, 286, 288289, 294, 298302, 304, 306,
109, 112, 116, 119, 123125, 127, 130,
308309, 311313
135, 143, 145, 147, 151152, 158159,
executiv 7377, 80, 99100, 126, 139, 190163, 181, 192, 202, 214216, 218,
220191, 198, 203206, 208213, 218, 220, 221, 233, 251, 263265, 267, 271,
278,
306
281, 289
321
FreyerMacola, Danuta 264, 266, 273
Grawitz, Madeleine 11, 56, 291
Friedman, David 96
Gray, John 98, 100, 104
Frontul Naţional 172, 175, 192, 264, 266

Grecia 31, 101, 123, 127128, 148, 161,
Frontul Slovac al Muncitorilor 264
184, 200, 265, 299
Fukuyama, Francis 2324, 32, 87, 104, Grofman, Bernard 193
262, 271
Grossman, Emiliano 282283, 291
Fuligni, Bruno 109, 137
Groza, Petru 214
Furet, François 237238, 243
grup
~ de interes 7172, 131, 189, 275, 279
Gabon 144, 158
286, 288291
Gaddafi, Muammar 203, 226, 303
~ de presiune 282285, 287291
Gallagher, Michael 153, 167, 194, 231, ~ parlamentar 113114, 118, 122123,
243
146
Gallagher, Tom 304, 311
~ politic 7172, 111, 217, 265, 278
Gallup 241, 244

~ social 71, 91, 128130, 233, 262
Gambia 302
Grupul Confederal al Stângii Unite Euro
Garçon, François 250, 271
pene/Stânga Verde Nordică 265
Garramone, Gina 267
GryzmałaBusse, Anna 219, 311
Garrigou, Alain 141142, 167
Guatemala 235
Gauchet, Marcel 20, 3132, 120121, 137
Guèye, Babacar 302303, 312
Gaudet, Hazel 228, 244
Guizot, François 6869, 82
Gazibo, Mamoudou 10
Gunther, Richard 136, 222
Geambaşu, Constantin 33
Gurak, Laura J. 226227, 243
gen 22, 110, 145
Gusti, Dimitrie 275276, 291
Geoană, Mircea 268

guvern 21, 2325, 51, 54, 7480, 96, 111,
Germania 43, 75, 81, 93, 99, 101, 117, 122,
117, 126, 134, 170, 172, 175, 177,
125, 137, 146, 149, 154, 163, 171,
179180, 188193, 197198, 203, 205175, 178, 192, 201203, 206, 218, 221,
206, 208219, 221, 255, 270, 280, 285
226, 247, 252, 264265, 285286, 300
286, 305308
Gheauş, Anca 104
guvernanţi 25, 2829, 48, 53, 225, 228,
Gheo, Pavel Radu 57, 83
300
Gherghina, Sergiu 138, 195
guvernare 14, 1618, 25, 30, 46, 6265,
Ghitoc, Marina 244
68, 7273, 83, 90, 9293, 98100, 102,
Ghiu, Bogdan 32
110, 122, 149, 164, 168, 171, 174,
Gibson, Rachel K. 128, 137
176177, 179, 185186, 191, 197198,
Giddens, Anthony 278, 280, 291

202, 208, 211212, 215, 217, 219, 225,
Girard, Alain 249250, 272
243, 248, 283285, 293, 296, 301,
Girardet, Raoul 4546, 56, 254, 271
304306
Gnarr, Jón 109, 235
Goldschmidt, Victor 105
Habermas, Jürgen 129, 137, 238
Goodin, Robert E. 10, 24, 32, 37, 5556, Haegel, Florence 169, 194
311
HaguenauMoizard, Catherine 146, 167,
Gorbaciov, Mihail 299, 302, 307
217, 223
Gorovei, Domnica 9
Halpin, Darren 279, 283, 292
Grasset, JeanBaptiste 244
Hamas 226, 282
322
Hanson, Stephen E. 311312

Ignazi, Piero 134, 137
Hardy, Henry 32
Ihl, Olivier 147, 167
Harouel, JeanLouis 121, 137
Iliescu, AdrianPaul 11, 32, 82, 105, 272
Hausheer, Roger 32
Iliescu, Ion 151, 246, 304, 310
Hassenteufel, Patrick 10, 26, 32, 55, 104, India 152, 158, 174, 184, 202203,
231
167, 271, 280281, 291292
individ 14, 22, 24, 25, 27, 42, 66, 73, 81,
Haute, Emilie van 105, 112, 119, 137138,
8687, 8992, 9596, 245247, 254312
255, 260261, 278
Hayek, Friedrich von 9596, 104, 256, 270
individualism 52, 128130, 148, 251
Hegemonic 174175, 182, 193, 301, 303
~ liberal 130
Held, David 169, 194
inginerie electorală 185186
Herder 9394
Inglehart, Ronald F. 15, 33, 9798, 105,
Hermens, Ferdinand 188, 190
240, 244, 251252, 271, 301, 312
Hermet, Guy 10, 71, 8182, 139, 167, integrare 30, 36, 5152, 129, 132, 140,
282, 288, 291, 298, 299300, 312
145
Haerpfer, Christian 193, 297, 313
intelectual 18, 3537, 4243, 5052, 56,
Higley, John 296, 312
59, 68, 71, 96, 128, 145, 239, 245,
Himmelweit, Hilda 233
257, 260, 293, 297298
Hirschman, Albert O. 230231, 242, 244, (referitor la individ) 4244, 5455,

270, 294295, 310, 312
302
Hitler 92, 201, 252
interes
Hobbes, Thomas 19, 32, 4748, 53, 6668, ~ comun 64, 283
82, 8788, 90, 97, 103
conflict de ~ 129
Hollande, François 78, 236

grup de ~ vezi grup de interes
Honduras 158
~ individual 26, 64, 248
Howard, Marc Morjé 285, 292
intoleranţă 287
Hua, Yu 203204, 233
Iohannis, Klaus 263
Huang, Tehfu 174, 194
Ionaşcu, Alexandra 9, 194, 97, 223
Hubé, Nicolas 215, 223
Ionescu, Alexandra 137, 308, 312
Humboldt, Wilhelm von 138
Ionescu, Ghiţă 73, 82, 217, 223
Huntington, Samuel 72, 250, 269, 271, Iordănescu, Puiu 123
298299, 302303, 305, 309, 311312
Irak 101, 288
Hyman, Herbert 251252
Israel 154, 174, 199, 208, 231, 250, 282,
286287
Iamandi, Petru 194, 243, 311

Irimia, Cristina 312
Ianoşi, Ion 105, 244, 272
Irlanda 78, 101, 146, 155, 164, 166, 249
Ianoşi, Janina 137
Isaac, Jeffrey C. 299, 312
Iaworski, Iolanda 10, 136
Islanda 109, 140, 142, 155, 161, 166, 182,
ideal 1619, 31, 60, 169, 184, 225, 256,
208, 214, 263264, 266
279, 289
istoricist 22
~ tip 131
Italia 75, 101, 112, 117118, 125, 127128,
ideologie 4445, 54, 70, 72, 81, 131, 136,
134, 144, 161, 163, 182183, 203,
150, 170, 186, 209211, 251, 254259,
206, 208, 215216, 218, 226, 247, 249,
261263, 266267, 270, 295, 299, 301
263264, 266, 283
ierarhie 91, 119, 141, 161

Iudin, Pavel F. 56
323
Iuga, Dorina 273, 311, 313
laos 173
Iugoslavia 89 101
LaPalombara, Joseph 108109, 111, 114,
Ivaşcu, Bogdan 33, 106
137138, 174175, 192, 194, 226227,
Ivănescu, Mircea 32, 55, 82, 270
244
Larionescu, Cosima 271, 273
Jamin, Jérôme 10, 55
Laurent, Annie 138, 272
Japonia 100, 174, 203, 206, 231, 298
Lauvaux, Philippe 188, 194
Jelev, Jeliu 268
Lavau, Georges 118
Jenkins, Roy 217
Laver, M.J. 212, 223

Jenson, Jane 10
Lazarsfeld, Paul 227229, 236, 244
Jiglău, George 138, 195
Le Bon, Gustave 237238, 244
Jordan, Grant 279, 283, 292
Le Chapelier 278, 289
Le Pen, Marine 266
judecată de valoare 1516, 18, 122, 246, 257
Leca, Jean 11, 56, 291
Juncker, JeanClaude 205
Lecercle, J.L. 292
Lefranc, Sandrine 11, 218, 223, 233, 236,
Kant, Immanuel 6566, 82
244, 251, 271, 299, 312
Kantor, Irina Ana 10, 32, 5556, 311
Leftwich, Adrian 11, 44, 56
Karpinsky, Jakub 22, 33
lege 22, 24, 63, 6668, 73, 8788, 90,
Katz, Richard 131133, 138, 185, 194
103, 127, 169, 182, 184, 209, 231, 256

Kelsen, Hans 98, 100, 104
(sens juridic) 21, 63, 75, 77, 8586,
Keman, Hans 212213, 222
88, 98100, 103, 110, 112114, 128
Keohane, Robert O. 41, 56
129, 141144, 146148, 150152, 155,
Keynes, John M. 261
166169, 185, 198199, 202, 205206,
King, Gary 41, 56
219, 221, 227, 232, 249, 278, 286, 289
Kirchheimer, Otto 128129, 131, 134, 137
legitimitate 73, 77, 92, 111, 123, 278, 285,
Kiesinger, Kurt Georg 175
294, 298, 308
Kitschelt, Herbert 127, 137, 312
legislativ 7478, 80, 118, 122, 126, 155,
Klingemann, HansDieter 10, 24, 32, 37,
161, 163, 171, 176, 179, 181, 183,
5556, 311
190, 198, 200, 202203, 205, 208, 211,

Kogălniceanu, Mihail 143144
219, 278
Kreppel, Amie 202, 206, 223
alegere ~ 76, 78, 143, 150151, 153156,
KSCM 264
158161, 163, 166, 186, 193, 234235,
Kuhn, Thomas 3637, 53, 56, 106
303, 308, 310
Kuhnle, Stein 106
corp
~ 21, 113, 156, 262, 173, 202
Kuomintang 173
iniţiativă ~ 77, 79
Kurian, George Thomas 223
putere
~ 74, 99100, 191
text
~ 21, 54, 147
Legrand, Vincent 10, 55
Laakso, Markku 171

Lehmbruch, Gerhard 292
Labbé, Dominique 285, 291
Lehingue, Patrick 230, 244
laburişti 117, 176178, 264
Lemnij, Ihor 106
Lacroix, Bernard 10, 168, 223, 244
Lencan Stoica, Gheorghe 11, 56, 83, 105,
Lambert, Frédéric 11, 218, 223, 233, 236,
222224, 292, 313
244, 251, 271, 299, 312
Lengyel, Gyorgy 296, 312
Lane, David 299, 302, 312
Lenin 94, 238, 256
324
Letonia 135, 154
Lotter, Henie P.P. 202, 204, 223
Lewis, Paul G. 194, 313
Luca, Nicolae 56, 83, 105
Leyris, Martine 244

Lupan, Radu 32
Liban 200
Lupaşcu, Ramona 82, 222
liberaldemocraţi 177178, 264265
Luxemburg 125, 142, 148, 161, 166, 203,
liberalism 44, 56, 95, 98, 120, 261262
214, 231, 264
~ tradiţional 95
Liberia 123
Macedonia de Nord 264
libertate 2930, 44, 6263, 73, 9091, Machiavelli, Niccolò 4647, 54, 59, 6768,
9596, 100, 115, 120121, 166, 169,
80, 8789, 99, 103
186, 234, 255, 298
Macron, Emmanuel 78, 14, 181, 214
~ a cuvântului 29, 36, 170
Madagascar 144, 155, 218, 236
(drepturi) 91, 99, 252, 302
Maduro, Nicolás 23, 226
~ individuală 26, 73, 9596
Magnette, Paul 154, 170, 191, 203, 286,

(în sens de putere) 30, 79, 91
288
Libia 303, 310
Mahomed 282
Liechtenstein 166
Maillard, Jacques de 26
lider 21, 54, 72, 77, 9293, 107108, 117
Mainwaring, Scott 174
119, 124, 126127, 134, 161, 177, 193, Maiorescu, Titu 310
201, 203, 213, 226, 237, 239, 250, Mair, Peter 122, 127, 131133, 143
279, 285, 301, 310
majoritate
Liiceanu, Gabriel 55
~ a corpurilor legislative 21
Liga Awami 267
~ electorală 114, 122, 124, 149, 163
Liga Nord 127, 264, 266
164
Liga SocialDemocratică 265
~ parlamentară 7879, 173, 175, 208,

Lijphart, Arend 153157, 163, 165, 168220, 306
169, 180, 182, 188, 190191, 195, 199, regim al ~ 67
208209, 211, 214, 223, 225, 244, 285, Malawi 158
290, 292
Maloney, William 279, 283, 292
Linz, Juan 71, 83, 9394, 103, 105, 136, Malová, Darina 212, 222
222, 304305, 312
Malta 101, 146, 164, 166, 177
Lipset, Seymour Martin 26, 33, 51, 56, mandat 27, 80, 109110, 115116,
123, 127, 97, 105, 112, 138, 184, 195, 232, 242,
136, 149, 151154, 156164, 169, 171,
244, 294, 312
173, 175, 177, 179183, 192, 197,
lobby 38, 111, 189, 241, 275, 280, 284199, 203204, 208, 210, 214, 227,
232, 288, 290291
263, 301, 303, 307308
Lobonţ, Florin 272
maoist 263
Lobonţ, Simona 272
Manent, Pierre 11, 22, 31, 33, 46, 48, 56,
Locke, John 73, 90, 103, 105

94, 105, 297298, 310, 312
Lockhart, Pablo Medina 264, 266, 273
Manin, Bernard 139140, 168
Logie, John 226227
Manning, Nick 212213, 222
Longley, Laurence D. 223
Manole, Eduard 268
Lorenz, Konrad 261, 272
Marea Britanie 75, 81, 95, 101, 109, 117,
Lotreanu, Laura 10, 222, 271, 311
124125, 128, 141, 158, 163, 176177,
Lotreanu, Nicolae 10, 222, 311
183, 191, 199, 203, 206208, 212, 215,
325
217218, 233234, 238, 240, 242, 247, Mişcarea pentru o Slovacie

Independentă
264, 286
265
Marghiloman, Alexandru 258259
Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei 265

Marian, CosminGabriel 11, 32, 311
Mişcarea Republicană şi Cetăţenească 264
Martin, Aurora 11, 56, 168, 222224, 244, mit 20, 2627, 131
292, 313
Mitchell, Paul 153, 167, 194
Martin, Pierre 133, 141142, 147148, Mitterrand, François 172173, 268
150152, 158, 160, 164165, 176177, mobilizare 14, 45, 51, 98, 112 118, 133,
179, 184185, 233, 263, 266
227, 232, 235, 238240, 249, 257,
Marton, Silvia 137, 194
283, 309
Marty, Marianne 11, 194
Mobutu, Sese Seko 303
Marx, Karl 9092, 103, 105, 221, 237modern 17, 1920, 26, 31, 48, 52, 6062,
238, 240, 244, 255256, 259260, 272
65, 6970, 74, 8788, 90, 95, 139,
marxism 14, 42, 237239, 255257
156, 200, 203, 238240, 246, 251255,
mase 92, 113114, 125, 128129, 231, 237,
258259, 261, 270, 277, 309
249, 252, 257, 300301

democraţie ~ 27, 53, 111, 114, 126,
Masoud, Tarek E. 41, 57
145, 301
Mauritania 159, 280
epocă ~ 47, 59, 6869, 8586, 9193,
Mauritius 158, 302
113, 139
Mayer, Nonna 10, 168, 194
filozofie ~ 59
McCaughey, Martha 243
lume
~ 69
Melia, Thomas O. 223
om
~ 22
Merkel, Angela 175, 178
politică ~ 2324, 46, 48, 50, 59, 66,
Mérand, Frédéric 10
68, 73
Merton, Robert K. 118

stat
~ 4950, 86, 9295, 102, 126, 202,
metodă 3941, 55, 162164, 184, 283
280
Mexic 158, 247
modernitate 20, 52, 247, 258
Michelet, Jules 80, 237
Moldova 114, 141, 205
Michels, Roberto 4950, 56, 126127, 138
Moldovanu, Teodora 10, 82, 193, 222, 291
Michelson, Paul E. 104
Molnar, Peter 83
Michnik, Adam 300, 310, 312
monarhie 6365, 67, 74, 80, 92, 230, 293
Mihali, Ciprian 32
Monière, Denis 267268, 272
Mihăilescu, Ioan 106
monocolor 189190, 209, 214, 221, 290
militant 27, 40, 107, 119, 125, 130131
monopol 49, 70, 8589, 9697, 102, 120,

Mill, John Stuart 259, 272
176, 281, 288, 295, 302
MillonDelsol, Chantal 27, 33
regim ~ 69, 305
ministru 14, 18, 32, 88, 118119, 197, Montero, José Ramón 136, 222
212214, 221
Montesquieu 6770, 73, 80, 8283, 99100,
minoritate 64, 67, 69, 72, 102, 208, 212105, 139, 147, 255
213, 290, 297
Morales, Evo 263
~ politică 67
Morales, Jimmy 235
Mises, Ludwig von 8586, 104105
Moraru, Victor 10, 137, 291
Mishler, William 193, 297, 313
Moravia 188, 264
Mişcarea 5 Stele 18, 31, 118, 127, 182, Morlino, Leonardo 293, 300, 312‐
313
264, 266, 269
Motoc, Iulia 105, 138, 195, 244, 272
326
Mouchard, Daniel 10, 218, 223, 283284, Occident 9, 20, 85, 89, 97, 100‐
101, 213, 291
232, 266
MszP 265
O’Dweyer, Conor 295, 306, 313
Mugabe, Robert 303
ODS 265
MüllerRommel, Ferdinand 138, 212, 222
Offe, Claus 238
Müller, Wolfgang C. 214, 223
Olanda 75, 112, 143, 146, 154, 161, 163,
multipartidism 179184, 186, 188, 216
180, 206, 216, 232, 240, 249, 264,
muncă 28, 91, 118, 205, 211, 217, 219,
266, 282
228, 239, 253, 260, 263, 269, 302
oligarhie 60, 6265, 8081, 127, 293
MungiuPippidi, Alina 193, 313
Olson, Mancur 239, 241, 244
Muntean, Aurelian 83, 194, 271, 311313

onoare 62, 67, 126
Muntean, Magda 83, 194, 271, 311313
opinie 36, 4243, 45, 55, 88, 93, 97, 116,
118, 150, 185, 188189, 228, 238, 249,
Murakami, Haruki 98, 103, 105
251, 258, 261, 270, 278, 280, 287
Muscă, Vasile 32, 82
~ publică 43, 161162, 182
Mussolini 92
sondaj de ~ 40
Oprescu, Sofia 104
Nadal, Emmanuel 11, 194
Oprescu, Sorin 268
Namibia 150
Orientul Mijlociu 25, 250
naţiune 73, 77, 85, 9394, 97, 102103, origine 28, 36, 43, 73, 98, 107, 113,
117121, 249, 253, 270
120, 148, 215, 217, 300
nazism 29, 44, 188
Ostrogorski, Moisei 49, 113114, 126, 138
Năstase, Ilie 123

Oţoiu, Damiana 9
Nechita, Ruxandra 56
Negulescu, P.P. 110111, 138
Paine, Thomas 9192, 102, 105
Nemeş, Mirela 11, 32, 5556, 311
Pakistan 152, 202
neoconservator 16, 30, 281
Palang Pracharat 117
Niazov, Saparmurat 301
Paleologu, Toader 271
Nicolae, Marian 168
Panama 158
Niger 303
Panebianco, Angelo 130131, 138
Nigeria 269
Papandreu, Giorgios 268
Norris, Pippa 9798, 105, 143144, 168, Papuc, Liviu 32, 222
185, 195, 139240, 244
Paradovschi, DanaIrena 313
Norvegia 117, 122, 128, 155, 199, 206, Paraschiv, Livia 105
218, 264, 282
Parlament 14, 17, 23, 73, 7480, 96, 113,
notabilitate 122124, 127, 131
116, 118119, 123, 126, 151, 155, 157,
Noua Zeelandă 152, 177, 282
171172, 175, 179, 181, 190192, 198,
201207, 210211, 214215, 218, 220
Nozick, Robert 96, 105
221, 226, 235, 246, 275276, 305308
NPD 264
parlamentar 21, 78, 113114, 117118, 124,
Núñez López, Lidia 157, 159160, 163,
133, 135, 139, 146, 171172, 179, 197168
198, 203, 205206, 208, 211, 214215,
NVA 264
221, 285, 306
control
~ 74, 7678, 99, 191
Oakeshott, Michael 30, 33, 257, 272
democraţie ~ 136
Obama, Barack 80, 233, 263
grup ~ 113114, 122123
327
guvern ~ 175, 305
~ Liberal 178, 180
majoritate
~ 79, 173, 175, 306
~ Libertăţii din Austria 266
partid
~ 79, 122, 192
~ Libertăţii din Olanda 266
putere
~ 74, 77, 99100
~ Maghiar pentru Viaţă şi Dreptate 265
regim ~ 7376, 7881, 99, 202, 207, ~ Mişcarea Populară (PMP) 116
307
~ Naţional Liberal (PNL) 128, 186,
sistem
~ 21, 75, 219

269, 306, 308
suveranitate ~ 191
~ Naţional Slovac 265
Parlamentul European 143, 146147, 166, ~ Naţional Ţărănesc Creştin‐

Democrat 170, 183, 207, 217, 265, 282, 286,
(PNŢCD) 186
288, 290
~ Parlamentar 79, 122, 192
Parodi, Jean 78, 82
~ pentru Animale 180, 265
parohial 247
~ Poporului Creştin din Noua Slovenie
participare 53, 73, 114, 139140, 148,
265
150, 170, 225227, 231234, 237, 239
~ Popular din Spania 266, 269
242, 250, 257, 280, 283, 287, 299, ~ Renaşterii Islamice 301
308
~ Republican 124, 162
partid(ul) 1318, 25, 27, 40, 47, 4951, ~ Republican Cehoslovac 265
54, 6970, 73, 77, 79, 98, 102, 107

~ România Mare (PRM) 208, 265
136, 139, 143, 146, 152154, 157, ~ Social Democrat (PSD) 128, 172, 159‐
165, 169193, 197, 203213, 215174, 179
216, 219221, 226227, 229, 231233, ~ Socialist 127, 180182, 263
235, 237, 249, 251, 253254, 264267, ~ Socialist Unificat 263
269, 275285, 287, 289, 293, 296, ~ Ţărănesc Polonez 264
300, 302309
~ unic 6970, 108, 173, 175, 193, 203
~ Acţiunea Naţională 265
204, 207, 302, 309
~ birocratic profesional 128
partidocraţie 134
~ cartel 128, 131134
partizan 21, 72, 120, 133, 154, 169, 175,
~ catchall 128129, 130132, 134
179, 182, 185186, 230, 276
~ Comunist 118, 183, 219, 256, 289
identitate
~ 121, 128, 227
~ Conservator 14, 117, 124, 180
organizaţie ~ 111, 131, 133134, 215,

~ de alegători 128, 130, 134
289
~ de dreapta 98, 120, 124, 126, 181, pasiune 19, 66, 68, 237, 248, 254
210
Pasquino, Gianfranco 11, 46, 48, 56, 153,
~ de elită 123
162, 168, 209, 211, 222224, 234, 244,
~ de masă 122129, 131132, 134135
285, 292, 298299, 313
~ de stânga 120, 125, 181, 210
Patapievici, HoriaRoman 105106, 168
~ Democrat 124, 127, 264
patrie 32
~ Democrat Agrar din România (PDAR) patron(at) 2324, 38, 218, 280284,
286, 264
306
~ Democrat al Stângii 264
Pavel, Dan 33, 195, 270
~ Democratic al Poporului 301
Paye, Olivier 10, 55
~ Dreptate şi Justiţie 266

Paxman, Jeremy 108, 138
~ guvernamental 122, 131
Păun, Cristina 193, 313
~ Laburist 117, 174, 180, 281
Pârvu, CamilAlexandru 105, 138, 195, 313
328
Pâslaru, Dragoş 105
Powell, G. Bingham Jr. 7273, 189, 282,
Pecher, I. 271
284
Pelassy, Dominique 251252, 254, 271
prag electoral 122, 152154, 162, 166,
periferie 99, 187
186, 308
Perjovschi, Dan 9, 105, 244, 272
Praga 305
Persico, Simon 169, 194
Preda, Caterina 138
petiţie 240241
Preda, Cristian 33, 79, 82, 105106, 109,
Petre, Cipriana 194
137138, 144, 152, 154, 194195, 243
Petrescu, Dan 105, 244, 272
244, 272273, 308309, 312313
Petrescu, Dragoş 311313
preşedinte 14, 18, 35, 74, 7680, 114,
Petrusewicz, Marta 312
120, 123, 130, 149, 155, 156, 158,
piaţă 14, 262, 21, 264, 295297, 307, 311
177, 181, 199, 205, 207, 217218, 226,
Piazza, Pierre 93
229, 231, 235236, 246, 252, 263, 267
Pilat, Ninucia 273, 311, 313
270, 282, 284, 301, 303305, 307308
Pilet, JeanBenoît 105, 112, 157, 159160, Pridham, Geoffrey 138, 194, 313
163
principat 68, 88, 100, 141
Platon 1617, 20, 4647, 6063, 65, 6768
progres 37, 120, 148, 228, 239, 254255,

Plattner, Marc F. 83, 194, 272, 311313
260, 284, 294295, 297
Pleşu, Andrei 148149, 168
proletar 42, 91, 113, 125, 187, 238, 240,
pluralism 69, 71, 107, 175, 216, 285, 302256
303, 309310
propagandă 38, 88, 125, 203, 228, 266, 289
Podemos 118, 265
proprietate 9091, 103, 141, 230, 246, 259
Poguntke, Thomas 77, 83
260
poliarhie 170, 192
protest 226, 240241, 279, 284
politică comparată 13, 51, 282
Przeworski, Adam 261, 272, 295297, 313
politist 3839
publicitate 129, 266, 268, 289
politolog 16, 38, 42, 49, 53, 55, 73, 188, putere 15, 1820, 2224, 27, 31, 42‐
45, 48, 190, 225226
50, 53, 6163, 68, 71, 7377, 8081,
politologie 22, 38, 97, 128

8689, 93, 95100, 103, 107108, 110
Polonia 94, 152, 200, 206, 265266, 300111, 116117, 121, 124, 125126, 139,
143, 149150, 152, 171, 174176, 189301
192, 198, 202, 204, 206, 208209,
Ponta, Victor 263
216219, 220221, 235, 237, 239, 241,
Pop, Doru 33, 195
246, 248249, 258, 279282, 285, 293,
Popa, Florin 105
296, 299306
Popa, Ioana 33
~ executivă 7374, 7677, 99, 190191,
Popescu, Elena 83
218
PopescuTăriceanu, Călin 208
~ legislativă 74, 77, 99100
Popper, Karl R. 22, 2425, 3031, 3637, ~ personală 19, 22
48, 55, 61, 63, 96, 115116, 188, 256, ~ politică 44, 99, 198, 221, 280
261, 295, 307, 311
separaţie a ~ 7374, 76, 81, 99, 126,
Portelli, Hugues 278280

206
Portugalia 101, 128, 143, 146, 155, 161,
163, 181, 184, 208, 234, 299
Quermonne, JeanLouis 71, 73, 76, 83,
poujadişti 265
170, 191, 195, 215218, 223
329
Québec 110
Republica Federală Germană 75, 202
republică 6465, 6768, 7475, 80, 88,
Radikale Venstre 265
101, 139, 155, 188
radicalism 68
~ parlamentară 60, 78
radicali 264
~ semiprezidenţială 78
opozant radical 300
revoluţie 14, 3637, 41, 53, 66, 123, 126,
Rae, Douglas 183184

187, 216, 225, 227228, 237241, 243,
Rajaonarimampianina, Héry 229
256, 258, 260, 300, 302, 303, 310
Rajoelina, Andry 229
311
rasă 44, 9394, 144145, 186, 277
~ Franceză 120, 147, 151, 237238,
Ravalomanana, Marc 229
258, 278, 299
Ravel, Clotilde 18, 33
~ Industrială 52, 54
Rădulescu, Cornelia 33
~ Română 41, 117
război 14, 17, 48, 6566, 8790, 117, 175, revoluţionar 111, 140, 143, 228,
237
252, 280, 290, 303
Reykjavík 109, 165, 235
al Doilea ~ Mondial 15, 50, 94, 100, Riutort, Philippe 10, 168, 223, 244
117, 131, 145, 175, 179, 202, 213, Rizoiu, Radu 168
230, 233, 256, 290, 305
Robinson, Jean Louis 229

Primul
~ Mondial 114, 117, 124125, Roddy, Brian 267
187, 199, 252253, 260, 262, 278
Rokkan, Stein 97, 99, 104105, 187, 190,
~ Rece 71
195
regim
Roma 101, 200
~ autoritar 50, 71, 301
Roman, Joël 106
~ comunist 55, 298, 300, 305
România 9, 13, 31, 42, 49, 55, 75, 81,
~ constituţional 69
94, 98, 100103, 108, 110114, 116119,
~ democratic 27, 50, 63, 65, 68, 71,
121122, 124125, 128, 134136, 14092, 169, 293, 301
141, 145146, 148151, 154155, 161,
~ monopolist 69
163, 165, 171173, 175, 186, 193, 197,
~ parlamentar 7376, 7881, 99, 202,

199202, 204, 206, 213214, 220221,
207, 307
229, 231232, 234, 239243, 252253,
~ (semi)prezidenţial 7374, 7681,
259, 264266, 268270, 276279, 283177, 202
287, 289291, 293, 301, 303311
~ totalitar 22, 25, 50, 6971, 92, 252, Römmele, Andrea 128, 134, 137138
256, 293, 297
Romney, Mitt 263
~ tradiţional 52
Rosanvallon, Pierre 27, 33, 9596, 106,
relaţii internaţionale 13, 51
138
religie 1415, 20, 2728, 3132, 52, 97, Rose, Richard 193, 212213, 224, 297,
313
191, 199, 228230, 233, 243, 253, 259, Ross, Cameron 299, 302, 312
275, 281, 287288, 297, 305, 310
Roşu, Armand 83
comunitate
~ 28
Rothbard, Murray 96
Renan, Ernest 9394, 102, 106
Rousseau, JeanJacques 30, 68, 83, 200,
reprezentare (formulă) proporţională 156278, 292
157, 163164, 167, 185, 187188, 190
Rouvillois, Frédéric 137, 270
191
Royal, Ségolène 236
Republica Democrată Germană 264, 300
Rozenberg, Olivier 202, 204, 206207, 224
330
Rozental, Mark M. 56
Seiler, DanielLouis 11, 3839, 53, 57, 113,
Rueff, Jacques 257
120121, 138, 183, 187190, 194195
Runcan, Miruna 10, 243
Senat 79, 123, 149, 154, 159, 167, 200
Rusconi, Claudia 312
203, 236
Rusia 202, 238, 307

senator 21, 79, 118, 149151, 158, 197,
Russell, Bertrand 1920, 33, 104, 222,
201, 220, 236
284, 291
Senegal 199, 220, 263, 270, 302, 310
Seychelles 150
Saalfeld, Thomas 149, 168
Shapiro, Ian 41, 57
Sadovschi, Mihaela 271
Sharia 305
Sall, Macky 199, 263
Shively, W. Phillips 11, 51, 57, 176, 178,
Salvini, Matteo 266
180, 195, 199, 201202, 207, 224, 229,
Sarkozy, Nicolas 78, 236, 268
244245, 249250, 252, 272, 280, 283,
Sartori, Giovanni 1718, 33, 7576, 83,
287, 292
107108, 111, 136, 138, 169, 171172, Shugart, Matthew Søberg 77, 83
174, 177, 185187, 192, 195, 278, 292

Siegfried, André 4950, 57, 230, 244
Saurugger, Sabine 101102, 106, 282283, sindicat 23, 98, 117, 226, 239,
276277, 291
279, 281, 283284, 288289, 303
Sauger, Nicolas 119, 137
Sinistra Italiana 265
Savater, Fernando 2526, 33
Sinn Féin 265
Scarrow, Susan 133, 138
Siria 101, 118, 193, 288
Schemeil, Yves 11, 39, 57, 253254, 272
Siriza 265
Schiffino, Nathalie 10, 55
sistem 21, 29, 37, 48, 51, 68, 7073, 7577,
Schmitt, Carl 25, 33, 8889, 106
80, 85, 95, 108, 115, 117, 120, 122,
Schmitter, Philippe C. 71, 83, 248249,
140142, 144, 151166, 169176, 178272, 278, 292, 301, 313
193, 199, 212, 219, 232, 246250, 254,
scop 2324, 64, 87, 90, 96, 108, 111, 121,
257258, 276, 282, 284, 288, 290,

134, 151, 164, 211, 225, 248, 253,
294295, 299, 304305, 308
277, 280, 290, 299
~ electoral 51, 151, 153, 155157, 162,
~ legitim 23
166, 182183, 185, 188, 248249, 308
Scoţia 191
~ politic 13, 51, 7173, 81, 118, 170,
scrutin 76, 112, 114115, 117119, 127,
174176, 180, 188, 190, 225, 247,
135, 140141, 143147, 150155, 157158, 160161, 163, 169, 174175, 179,
254, 276, 294, 305
181186, 188190, 193, 228229, 231, Skocpol, Theda 9192, 106, 137, 300,
313
233235, 290, 306308
Slovacia 101, 128, 265
~ majoritar 150, 157158, 160, 163, Slovenia 89, 101102, 265
165166, 172173, 179, 182, 184, 186, Smith, Roger M. 41, 57
189, 193, 308309
Soare, Claudiu 82, 312
~ prezidenţial 130, 150, 155, 159

Soare, Sorina 79, 83, 152, 168
~ uninominal 150, 160, 185
Socaciu, EmanuelMihail 11, 32, 82, 105,
Scully, Roger 145, 167
272
secretar de stat 197
socialdemocraţi 178179, 181182, 192,
secularizare 15, 20, 72, 95, 97, 103, 121
261, 264266, 296297, 308
Séguéla, Jacques 268, 272
socialism 260, 263
331
adept al ~ 103, 181, 183, 185, 233, ~ laic 14, 20, 53, 97, 120, 281
259262, 264
~ liberal 5253, 8991, 96, 281
Socialistisk Folkeparti 265
Statele Unite ale Americii 16, 31, 41, 49,
socializare 233, 250251, 253254
53, 7677, 99, 109110, 123, 144, 147,

societate 1415, 17, 2229, 35, 39, 46,
158, 174, 176177, 183, 190191, 199,
5053, 55, 5960, 62, 69, 72, 79,
201, 212, 215, 217218, 220, 229, 233,
9192, 9596, 99, 101, 108, 110111,
236, 242, 247, 251, 263, 282283,
118, 120, 125, 128134, 143, 148, 156,
28687, 290
160161, 186, 188191, 227232, 234, Stănuş, IleanaCristina 10, 32, 5556, 311
236240, 245254, 257262, 266267, stânga 120121, 125, 135, 147, 171, 181,
269270, 275278, 280284, 286290,
187, 210, 229230, 233, 242, 251, 263294, 298300, 307
266, 289, 297298
~ civilă 111, 132, 189, 248249, 299 Stepan, Alfred 9394, 103, 105, 304305,
300, 311
312
~ democratică 38, 46, 111, 227, 245, Stoetzel, Jean 249250, 271
248249, 262, 266, 270, 289, 298
Stoianovici, D[ragan] 33, 83
~ deschisă 22, 99
Stoica, Irina Mihaela 83

~ liberală 262
Strauss, Leo 1617, 30, 33, 4548, 57,
~ occidentală 20, 53, 74, 85, 94, 96,
5960, 83, 144145, 168
100102, 169, 185, 206, 214, 233234, Strøm, Kaare 10, 104, 208, 222, 224,
282, 236, 240, 242, 263, 266, 276, 281,
284, 291
283, 298
Sturzu, Alina 313
~ socialistă 260, 269
Suedia 101, 117, 146, 161, 174, 199, 206,
sociologie 28, 51, 245
208, 218, 220, 264, 282, 285
Solcan, Radu Mihai 105, 271
suflet 6062, 259
solidaritate 119, 130
sufragiu 27, 129, 140141, 145, 147, 162,
Somalia 101
170, 281, 307
sondaj 40
Surdu, Alexandru 56
Spania 75, 101, 118, 125, 128, 146, 161, suveran(itate) 14, 19, 30, 47, 7475,
8889, 163, 182, 184, 226, 234, 249, 266,
113, 191, 296
269, 299
Sri Lanka 17, 288
Şchiopu, Michaela 136
Stahl, H.H. 292
şcoală 16, 30, 49, 51, 53, 98, 227, 235,
Stan, Lavinia 271
251, 253254, 270, 295
Stan, Marius 272
Stanomir, Ioan 272
Taagepera, Rein 171, 185, 195, 284, 249,
stare
272
~ civilă 66
Tadjikistan 301
~ de natură 47, 66, 85, 87, 90
Taine, Hyppolite 237
Stark, David 300
Taiwan 173, 299

stat
Tamás, Gáspár Miklós 300, 302, 313
~ de drept 27, 85, 9799, 103, 135, Tamil Eelam 288
297, 301, 307
Tarde, Gabriel 237238, 244
~ islamic 288
Tarrow, Sidney 243
~ providenţă 9496, 102, 283284
taxă 284
332
Tănăsescu, Gabriela 83
TătaruCazaban, Miruna 82, 137
Ţara Galilor 191, 265
Târnovanu, Horia 311312
ţară 1516, 4950, 53, 72, 75, 77, 97,
tehnocrat 26, 131, 306
100102, 110, 112, 117, 119, 122, 127,
teocraţie 20
134, 136, 140, 142146, 149151, 154,

teritoriu 20, 75, 86, 96, 99100, 109, 152,
158, 161, 163164, 166, 173175, 181154, 161, 187, 275, 282
182, 184185, 187188, 193, 198199,
Thailanda 117, 248
201208, 212, 214215, 217218, 220
Thiébault, JeanLouis 214, 222
221, 233234, 237238, 240, 242, 249,
Tien, Hungmao 83, 174, 272, 311313
251253, 256, 258, 263266, 268, 276,
Thiriot, Céline 11, 194
285, 288, 297, 299304, 307, 310
Tilly, Charles 296, 301302, 312
Ţarălungă, Alina 137
Timişoara 300
Ţărnea, Marta Nora 136
timocraţie 60, 62, 80, 293
tiran(ie) 48, 60, 6366, 93, 102, 248249, Ucraina 17
293
UDC 264
Tismăneanu, Vladimir 256, 272, 300, 311

Ungaria 75, 94, 163, 300301
313
United Kingdom Independence Party (UKIP)
Tivig, Erwin 56
178, 266
To Potami 365
Uniunea Democrată a Maghiarilor din
Tocqueville, Alexis de 6566, 80, 83, 93,
România (UDMR) 122, 171172, 182,
102, 106, 228, 244
192, 208, 266
Toderean, Olivia 11, 32, 5556, 311
Uniunea Europeană 75, 94, 101, 112, 118
Togo 158, 303
119, 146, 152, 163, 168, 170, 176,
toleranţă 188, 249, 261, 277, 287
178, 191, 206, 217, 231, 240, 289,
Toma din Aquino 31, 6465, 83
301, 307
TomaDăuceanu, Laura 168

Uniunea Libertăţii 265
TOP09 266
Uniunea pentru o Politică Adevărată 265
Topan, Vlad 105
urnă (de vot) 76, 111, 117, 147148, 150,
tories 264
157, 163164, 176177, 181183, 229,
231234, 269, 306, 309
Touraine, Alain 238
Uruguay 158
tragere la sorţi 139140, 146, 165166, utopie 27, 60
220
Transilvania 124, 143, 304
Valahia 114, 143, 205
tranziţie 6162, 119, 140, 219, 270, 284, Valéry, Paul 16, 30
293297, 300305, 307, 309311
Vandermotten, Christian 264, 266, 272
Trinidad Tobago 155
Vasilescu, Cristian 33, 272
Truman, David 279

Vasilescu, Mircea 243
Trump, Donald 102, 236
Vänsterpartiet 265
Tudor, Corneliu Vadim 268
Venezuela 23, 158, 226
Tufiş, Claudiu D. 33, 312
Venne, JulesPascal 11, 51, 57, 176, 178,
Tunisia 152, 226, 239, 303, 311
180, 195, 199, 201202, 207, 224,
Turcia 102, 154, 302
229, 244, 249, 252, 272, 283, 287,
Turcu, Alina Maria 82, 222
292
333
Venstre 117, 265
Weah, George 123
Verba, Sidney 41, 56, 103, 247248, 269
Webb, Paul 77, 83
270
Webb, Sidney 260, 273
veto 77, 120, 286
Weber, Max 16, 18, 23, 25, 33, 37, 49,
Vietnam 173
8587, 92, 102, 106108, 126, 134,
Villalba, Bruno 138
138, 207, 221
violenţă 87, 226, 228, 238239, 282, 305
Weiner, Myron 108109, 111, 114, 137,
virtute 48, 67, 87, 143
174175, 192, 194, 225227, 242, 244
Vlad, Laurenţiu 272
Welzel, Christian 240, 244, 251252, 271,
Vlad, Oana 244
301, 312
VMRODPMNE 265
Wiarda, Howard J. 285, 292
Voegelin, Eric 14, 31, 33, 48, 57, 88, 106
Wilders, Geert 180, 266
Voicu, Bogdan 33, 312

Wolinetz, Steven B. 195
Voicu, ElenaLaura 313
Voicu, Mălina 33, 312
Yemen 239
Voilliot, Christophe 139, 147148, 167168
volatilitate 174, 190, 232233, 235
Zagorakis, Theodoros 123
Zăinescu, Eugenia 195
Wade, Abdoulaye 199, 263, 270
Zeleni Slovenje 264
Wałęsa, Lech 268
Zelenski, Volodimir 235
Wallerstein, Immanuel 238, 257258, 261
Zeletin, Ştefan 310
262, 173
Zola, Émile 4344, 57
Watanuki, Joji 298299, 309, 311
ColleGIuM
{tiin]e politice
au ap\rut:
Vladimir Tism\neanu – Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în
Europa r\s\ritean\ Alina MungiuPippidi (coord.) – Doctrine politice.
Concepte universale
[i realit\]i rom^ne[ti
Aurelian Cr\iu]u – Elogiul libert\]ii. Studii de filosofie politic\ Giovani

Sartori – Teoria democra]iei reinterpretat\ AdrianPaul Iliescu, Emanuel
Mihail Socaciu (coord.) – Fundamentele gândirii politice moderne.
Antologie comentat\
Terence Ball, Richard Dagger – Ideologii politice [i idealul democratic

Lavinia Betea – Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul
comunist Chantal MillonDelsol – Ideile politice ale secolului XX
Robert E. Goodin, HansDieter Klingemann (coord.) – Manual de [tiin]\

politic\ Ioan Stanomir – Libertate, lege [i drept. O istorie a
constitu]ionalismului românesc Aurelian Cr\iu]u – Elogiul modera]iei
Adrian Miroiu – Fundamentele politicii. I. Preferinţe şi alegeri colective

Domenico Fisichella – Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii Adrian
Miroiu – Fundamentele politicii. II. Raţionalitate şi acţiune colectivă
Vladimir Tism\neanu – Reinventarea politicului. Europa R\s\ritean\ de la

Stalin la Havel (ediţia a IIa)
Jean Grugel – Democratizarea. O introducere critic\ Olivier Nay – Istoria

ideilor politice
Adrian Miroiu – Introducere în filosofia politică. Teme clasice Michael G.

Roskin, Robert L. Cord, James A. Medeiros, Walter S. Jones – Ştiinţa
politică. O introducere
Anton Carpinschi, Diana Mărgărit – Organizaţii internaţionale Leon P.

Baradat – Ideologiile politice. Origini şi impact Mihaela Miroiu (coord.) –
Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact Cristian Preda –
Introducere în ştiinţa politică (ediţia a IIIa)
www.polirom.ro
Redactor: Giuliano Sfichi
Coperta: Radu Răileanu
Tehnoredactor: Gabriela Gheţău
Bun de tipar: septembrie 2019. Apărut: 2019
Editura Polirom, Bdul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11; (0232) 21.74.40
(difuzare); Email: office@polirom.ro Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl.
B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Tel.: (021) 313.89.78; Email: office.bucuresti@polirom.ro Tiparul executat

la S.C. Tipolidana S.R.L.
Calea Unirii nr. 35, Suceava
Tel.: 0230/517.518 ; Fax: 0330/401.062
Email: office@tipolidana.ro; www.tipolidana.ro

Cristian Preda - Introducere În Ştiinţa Politică

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Preda - Introducere În Ştiinţa Politică

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COLLEGIUM

CRISTIAN PREDA este profesor de ştiinţe politice la Universitatea din

şi românismul, Nemira, 1998; Occidentul nostru, Nemira, 1999; Staulul şi

A scris, de asemenea, despre istoria liberalismului: Le libéralisme du

Regime, partiti e sistema de partiti, de la Aracne Editrice, Roma, 2012. A

© 2010, 2013, 2019 by Editura POLIROM

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau

o încăl care a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se

Pe copertă : desen de Dan Perjovschi

Iaşi, B-dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României : PREDA, CRISTIAN

Nota autorului la ediţia a treia / 9

Polisemia termenului / 13 • Judecăţi de valoare sau neutralitate? / 15 • Nobil

Ce este un discurs ştiinţific? / 35 • Cum evoluează ştiinţa / 36 • Ştiinţa

• Ştiinţa politică nu e ideologie / 44 • Ştiinţa politică şi filosofia politică / 45

• Referinţele folosite în conferinţa despre ştiinţa politică / 55

Autoritate şi supunere / 59 • Platon: cinci regimuri / 60 • Tranziţia de la un

• Aron: două regimuri / 69 • Democraţie, totalitarism, autoritarism / 71 •

• Regimuri prezidenţiale / 76 • Regimuri semiprezidenţiale / 78 • Regimul

Definiţia lui Max Weber / 85 • Monopolul constrângerii fizice legitime / 86

• Apariţia statului / 88 • Abordarea liberală / 90 • Abordarea socialistă / 90

• Dominaţia / 92 • Ce rol joacă naţiunea? / 93 • Statul‑providenţă / 94 •

• Referinţele folosite în conferinţa despre stat / 104

Câteva definiţii / 107 • Durata de viaţă / 108 • Structura locală / 109 •

• Partidul de masă / 125 • Duverger / 127 • Catch‑all party / 128 • Partidul

• Partidocraţia / 134 • Referinţele folosite în conferinţa despre partide / 136

• Analfabeţii şi alţi excluşi / 144 • Excepţia europeană / 145 • Secretul / 147

• Candidaturile multiple / 151 • Mandate rezervate / 151 • Sistemul de vot /

• Magnitudinea / 153 • Pragul electoral / 154 • Rădăcina cubică şi echitatea

• Familiile de formule electorale / 156 • Formula pluralitară / 157 •

(RP) / 160 • Varietăţi de RP / 162 • Formula proporţional‑mixtă / 163 •

Sisteme de partide / 170 • Numărul de partide / 171 • Relaţiile dintre partide

• Multipartidism şi vocaţie majoritară / 180 • „Legile” lui Maurice Duverger

• Contestarea lui Duverger / 183 • Pierre Martin / 184 • Giovanni Sartori /

Parlamentari, miniştri, funcţionari / 198 • Constituţia / 198 • Revizuirea

• Cum lucrează un Parlament / 205 • Tipuri de cabinet / 208 • Cum se

• Birocraţia / 217 • Referinţele folosite în conferinţa despre guvernare / 222

Campaniile electorale / 235 • Revoluţia / 237 • Acţiunea colectivă / 238 •

Cultura politică / 245

Orice societate are o cultură politică / 245 • Sentimente, cunoştinţe, judecăţi

• Tipuri de culturi politice / 247 • Atitudini în societăţile democratice / 249

• Socializarea politică / 251 • Gestionarea memoriei / 252 • Ideologiile / 254

• Discursul clasei dominante / 255 • Critica totalitarismului / 256 •

• Dispariţia ideologiilor? / 262 • Familiile politice europene / 263 •

• Referinţele folosite în conferinţa despre cultura politică / 270

Grupurile de interes / 275

Ce este un grup? / 275 • Comunitar versus asociativ / 276 • Identitate versus

Ce e tranziţia? / 293 • Relaţia dintre politică şi economie / 294 • Două

• Tranziţia în România / 303 • Ieşirea din „democraţia mimată” / 305 • Noua

Indice de materii şi de nume / 315

Nota autorului la ediţia a treia

Am schimbat ceva şi în privinţa bibliografiei: iniţial, toate referinţele erau

Fiecare conferinţă este, în ediţia din 2019, urmată de microteste de

Cursul se doreşte a fi o introducere adresată studenţilor din numeroasele

nota autorului la ediţia a treia

Referinţe generale folosite în conceperea cursului Gabriel ALMOND, G.

Bertrand BADIE, Guy HERMET, La politique comparée, Armand Colin,

Jean BAUDOUIN, Introducere în sociologia politică, traducere de Iolanda

Jean BLONDEL, Guvernarea comparată, traducere de Teodora

Philippe BRAUD, La science politique, „Que sais‑je?”, PUF, Paris, 2000.

Thierry BALZACQ, Pierre BAUDEWYNS, Jérôme JAMIN, Vincent

Daniele CARAMANI (ed.), Comparative Politics, Oxford University Press,

Dominique CHAGNOLLAUD, Dicţionar al vieţii politice şi sociale,