1.

Evul Mediu si Antichitate

In sec al XIII, respectiv sec 14, mai multi scriitori occidentali au realizat faptul ca
limitele civilizatiei nu se opreau la granita creștinătății, asa cum o cunosteau pana atunci.
Pe plan politic, apar monarhiile centralizate (incepeau sa conteste autoritatea
papei), iar elementul national - important in raporturile dintre state.
Dubois - a fost in favoarea reformarii bisericii pastrand insa ideea ca in cadrul
acelei confederantii de state trebuie sa fie utilizat arbitrajul international ( ref. modul de
soluționare a posibilelor conflicte intre state) unde cea mai mare autoritate ar fi fost a
papei. Ideile lui Dubois nu au fost acceptate imediat, insa au fost reluate mai tarziu in
sec. XV.
2. Perioada premoderna si moderna
Erasmus de Rotterdam - in opinia lui, orice societate europeana bazata pe
cooperarea pe mai multe state trebuia sa aiba ca obiectiv principal cucerirea binelui
suprem si a pacii.
Reforma protestanta divizeaza Europa in 2 parti:
- catolicismul (sustinut de Imp. Hapsburgic, Spania, Franta)
- principatele protestante (statele germane, tarile scandinave, Franta)
Principiul care debuteaza in sec. al XVI in ceea ce priveste relatiile dintre state,
este acela al echilibrului european.

Jean Baptiste Duroselle e de parere ca atunci cand sist. national se bazeaza pe

mai multe state suverane, de cele mai multe ori se manifesta ambitia uneia dintre acestea
de a le conduce pe celelalte.
Aceasta ambitie poate fi stopata prin 2 moduri:
- prin infiintarea unei comunitati superioare
- prin balanta de putere

3. Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

Cel mai elaborat plan de uniune a statelor bazat pe acest echilibru al părților ii
apartine, la inceputul sec. XVII, ducelui francez Maximilian de Béthune
Elementul esential al proiectului sau era ca cele 3 mari religii, catolica, protestanta si
calvina, sa fie preprezentate in fiecare stat.
Aceata uniune de state propusa de Béthune ar fi cuprins:
- 6 monarhii ereditare: Franta, Spania, GB, Danemarca, Suedia si Lombardia.
- 5 monarhii elective: Imp. Germanic, Polonia, Ungaria, Boemia si Papalitatea
- 4 republici: Belgia, Elvetia, Venetia si Italia

Spre sfarsitul sec al XVII, William Penn - preconiza instituirea unei organizatii
europene in care statele sa fie reprezentate in functie de importanta lor demografică si
economică.
 Abatele Charles de Saint Pierre (1713) - propunea infiintarea unei confederații
care sa aiba ca principal obicetiv mentinerea pacii in Europa despre care el considera ca
era pusa in pericol de rivalitatea dintre Franta si Imp. Hapsburgic.
Rousseau concluzionează ca daca s-ar crea o federatie europeana aceasta ar fi
trebuit sprijinita de popoare.

4. UE vs SUA
Europa secolului al XIX lea a fost caracterizata de mai multi autori pe baza a 3
elemente majore.
- a fost divizata politic in sensul ca Congresul de la Viena din 1915 a stabilit o
noua ordine politica pe continent.
- a existat in tot acest secol un echilibru incrucisat in Europa (Franta era izolata,
Olanda devenea stat independent, era instituit marele ducat al Luxemburgului si,
deasemenea, in 1815 Franta, Anglia si Austria semneaza un acord pentru limitarea
influentei Prusiei in Germania)
- in aceasta perioada Europa isu afirma suprematia in aproape toate domeniile.

Conceptul de "Statele Unite ale Europei" a fost intens utilizat pe tot parcursul
sec. al XIX lea, sfarsitul acestul secol fiind unul caracterizat de mai multe dezbateri cu
privire la Unitatea Europeana precum si la cea mai buna forma de organizare pe
continent.
Un alt element important este ca gânditorii europeni de la inceputul XX nu agreau
ideea unei federatii pe model american ci ar fi susținut mai degraba idee unei federatii in
care statele europene sa-si pastreze specificul.

5. Memorandumul lui Briand

- text propus de fost presedinte francez a reuniunea anuala a Adunarii Ligii
Natiunilor.
Scop – coordonarea orientarilor economice si politice ale tarilor UE
Memorandumul lui Briand a fost respins de MB si propunea o Uniune federal
europeana.
Sistemul de institutii al UFE cuprindea 3 mari organisme:
- o conferinta europeana care sa fie formata din sefii de stat ai statelor membre
care sa fie schimbat anual prin rotatie organizata
- un comitet politic permanent ce ar fi avut rolul unei instituții executive (alcaluita
dintr-un numar redus de membrii si care sa aiba tot o presedentie rotativa pentru a evita
dominatia unei tari)
- un secretariat care sa se ocupe de chestiunile administrative si care sa reprezinte
elementul de stabilitate in raport cu celelalte doua institutii.
6. Proiecte de Uniune Europeană în perioada interbelică
Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă o epocă remarcabilă
pentru dezvoltarea IDEII EUROPENE.
Cel puţin trei factori importanţi au contribuit la această evoluţie:
- progresul tehnic în economie şi transporturi
- extinderea căilor ferate, dezvoltarea relaţiilor poştale, apariţia automobilului şi
apoi a avionului
- comertul

Kalergi infiinteaza in acelasi an Uniunea Paneuropeana al carei președinte a

devenit fostul președinte francez, Aristide Briand.
Aristide Briand a dorit ca această uniune să fie înființată în cadrul Ligii
Națiunilor și a propus-o pe 9 septembrie 1929 celor 27 de state europene – printre care și
România. Textul a fost trimis capitalelor europene la 1 mai 1930. Doi ani mai târziu
Briand moare, iar proiectul său este abandonat.

Winston Churchill - un susţinător al unităţii europene încă din perioada

interbelică.
- „Le Figaro” - sprijină iniţiativele lui Kalergi şi Briand.
- 14 iunie 1940 – propune o „Uniune franco-britanică”, având instituţii comune la
finanţe, politică externă şi apărare şi stabilind o cetăţenie comună.
- octombrie 1942 - un memorandum către A. Eden, despre Statele Unite ale
Europei.

7. Proiectele lui Jean Monnet și Robert Schuman de construcție europeană în anii ’40
– ’50 ai secolului al XX-lea
La 9 mai 1950, Robert Schuman - „Declaraţie Schuman” – propunea plasarea
întregii producţii germano-franceze de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate.
Punct de plecare - odată făcut acest pas de către cele mai puternice două ţări de pe
continent, războaiele vor putea fi prevenite în viitor.
Această declaraţie a pus bazele Comunității Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
predecesoarea Comunității Economice Europene şi ulterior a Uniunii Europene.

În 1943, Monnet a devenit membru al Comitetului Francez de Eliberare

Naţională. Atunci și-a exprimat în mod clar, pentru prima dată, viziunea privind o
uniune a Europei prin care să se recâştige şi să se mențină pacea.
- 5 august 1943, Monnet a declarat ca nu va exista pace în Europa decat daca
statele europene se vor constitui într-o federaţie
În 1944, și-a asumat răspunderea pentru planul naţional de modernizare şi
dezvoltare care viza revigorarea economiei franceze şi reconstrucţia ţării după război.
8. Mișcări federaliste europene între 1945 și 1950
Churchill a fondat la Londra „United Europe Committee”.
Scopul - de a promova ideea unităţii Europei
Obiectivul initial - de a cuprinde elita politică a tuturor partidelor din Marea
Britanie, inclusiv pe laburişti.
Dar acest obiectiv n-a putut fi atins pentru că refuzul Comitetului Executiv al
Partidului Laburist a împiedicat colaborarea.
In aceeasi perioada prima conferinţă federalistă de după al doilea război mondial a
fost organizată la Hertenstein, pe malul lacului Celor Patru Cantoane, între 15 şi 22
septembrie 1946.
La Hertenstein erau prezenţi 78 de delegaţi, din 13 state europene şi din SUA. A
fost adoptat un program federalist în 12 puncte.

9. Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica

Organizația pentru cooperare economică europeană - 16 aprilie 1948.
Reiese din Planul Marshall și Conferința celor șaisprezece (Conferința pentru
cooperare economică europeană).

Organizația europeană adoptată a fost o organizație permanentă pentru cooperare

economică, funcționând în conformitate cu următoarele principii:
- să promoveze cooperarea între țările participante și programele lor naționale de
producție pentru reconstrucția Europei;
- să dezvolte comerțul intra-european prin reducerea tarifelor și a altor bariere
pentru extinderea comerțului,
- crearea unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb
- obține condiții pentru o mai bună utilizare a forței de muncă.

10. CEA
Comunitatea Europeana de aparare – proiect propus de Rene Pleven pe 24
octombrie 1950.
Obiective:
- crearea unei armate europene
- integrarea trupelor germane în armata europeană avea să aibă loc după principiul
cea mai mică unitate posibilă
Scop: integrarea trupelor germane într-o armată europeană, subordonată unui
minister de apărare european, fără să fie necesară o aderare a Gemaniei Federale la
NATO.
La 30 august 1954 proiectul C.E.A. este respins cu 319 voturi contra şi 264
pentru.
Transmiterea drepturilor de decizie militară unei autorități supranaționale și
tratarea Germaniei ca partener egal au fost motivele aduse de Franța pentru a justifica
eșuarea ratificarii.
 Totuşi, deşi eşecul C.E.A. nu a fost îndreptat împotriva integrării, ci evident
împotriva reînarmării Germaniei, şocul a fost destul de puternic pentru a bloca un timp
toate proiectele.

11. Congresul de la Haga. Consiliul Europei.

Congresul Europei (cunoscut și sub denumirea de Congresul de la Haga) este
o întrunire care a avut loc la Haga în intervalul 7 - 11 mai 1948.
Scop - discutarea modalităților de unificare a Europei și a constituit primul pas al
procesului care a dus la formarea Uniunii Europene.
Se face un apel pentru aducerea la îndeplinire, într-o primă etapă, a următoarelor
deziderate:
- crearea unei adunări europene alese prin sufragiu universal;
- deschiderea Europei unite către Germania;
- adoptarea unei carte a drepturilor fundamentale;

Ca urmare a lucrărilor congresului, în 1949 a fost înființat Consiliul Europei.

Consiliul Europei este cea mai mare organizație în materie de drepturi ale omului
de pe continent. Aceasta include 47 de state membre, dintre care 28 sunt state membre
ale Uniunii Europene.
Toate statele membre ale Consiliului Europei au aderat la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, un tratat conceput pentru a proteja drepturile omului, democrația și
statul de drept.

12. Viziunea lui Charles de Gaulle

Gândirea politică a lui de Gaulle, chiar dacă vizea construcţia unui cadru comun
de putere pentru Europa, se axa pe întărirea Statelor Naţiune, cele care, în liberă
asociere, aveau să compună edificiul pe care el îl denumea Europa Naţiunilor.
El a jucat un rol foarte pozitiv prin asigurarea faptului că Franța era în măsură să
se alăture pieței comune și cerând instituirea politicii agricole comune (PAC).
Dar a respins o Europă supranațională și a dorit în schimb o Europă a statelor
suverane. În implementarea idealului său european, de Gaulle s-a bazat în principal pe
sprijinul Republicii Federale Germania (FRG) și a menținut o relație foarte strânsă cu
cancelarul german, Konrad Adenauer.
Abordarea sa a fost însă respinsă de ceilalți parteneri europeni, a căror prioritate
era protejarea metodei comunitare.

13. Planul Fouchet

Planul Fouchet a fost un plan propus de către președintele Charles de Gaulle al
Franței în 1961, ca parte a marilor proiectări ale lui De Gaulle pentru Europa la acea
vreme.
Planul său includea o direcție cu trei puteri, formată din Franța, Marea Britanie și
Statele Unite.
 Planul său a inclus și Planul Fouchet. A fost scris de Christian Fouchet,
ambasadorul Franței în Danemarca.
Ideea era să formăm o nouă „Uniune a Statelor”, o alternativă
interguvernamentală la Comunitățile Europene.
Planul era o încercare de a menține echilibrul de putere în favoarea Franței.
Succesul Comunităților Europene și lipsa de entuziasm al altor state pentru aceasta
ideea, au oprit punerea în aplicare a Planului Fouchet.

14. Prima candidatura a Marii Britanii la Comunitatea Europeana.

Marea Britanie nu s-a alaturat celor 6 state europene in 1957. Nu era împotriva
cooperării, ci era precaută la o apropiere prea mare ca aceea declarată de Monnet și mai
ales nu voia o cooperare condusă de francezi.
Cauzele aderarii:
- pierderea puterii sale coloniale
- temerea că va ramane izolată
Tările mai mici din Consiliu ar fi dorit intrarea Marii Britanii pentru că ar fi
contrabalansat puterea celor mari, în principal a Frantei și a Germaniei.
Marea Britanie era interesată să îi fie protejate interesele și legaturile cu
Commonwealth-ul.
In 1969, Charles de Gaulle nu mai este preșidentle Franței. Marea Britanie aplică
din nou. Irlanda, Danemarca, Norvegia își reînnoiesc candidaturile pentru calitatea de
membru al CE.
Intrarea Marii Britanii (1973) în Consiliul Europei a fost favorizată de venirea la
președinția Franței a lui Georges Pompidou, dar și de faptul că Franța începea să aibă
temeri că puterea Germaniei a crescut atât de mult încât are nevoie să contrabalanseze
această putere împreuna cu Marea Britanie.

15. „Criza scaunului gol” și compromisul de la Luxemburg

Al 2-lea semestru al anului 1965, cand datorita divergentelor legate de trecerea la
votul cu majoritate calificata si abandonarea votului cu unanimitate in materia stabilirii
preturilor la produsele agricole, Franta si-a retras reprezentantii din toate reuniunile
Comunitatilor Europene
Timp de 6 luni, Franta nu a participat la nici o conventie, scaunul a ramas gol
unde trebuiau sa participe reprezentantii Frantei.
Acest episod din istoria Europei este cunoscut sub numele de „criza scaunului
gol”. Această criză a fost depăşită datorită compromisului de la Luxemburg (ianuarie
1966).
Franţa îşi reia locul în Consiliu, în schimbul menţinerii sistemului de vot în
unanimitate în situaţiile în care sunt implicate interese majore.
16. Extinderea construcției europene către Nord – state candidate, negocieri de
aderare, evoluții ale statelor post-aderare
- 4 ianuarie 1960 - Marea Britanie a iniţiat AELS (Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb), la care puteau participa ţări care nu făceau parte din CEE (Austria,
Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Suedia);
- 1961 – Marea Britanie, Irlanda, Danemarca și Norvegia şi-au depus cererile de
aderare la CEE
- 1973 – au aderat Marea Britanie, Irlanda, Danemarca;
- Norvegia nu devine membru al CEE, deoarece populația votează împotriva
aderării, la referendumul organizat pentru această problemă.
Ca performanță economică, cele trei noi membre, au scăazut media CE de până
atunci. Este vorba în primul rând de Irlanda, care era o țară relativ săracă și Marea
Britanie, care era pe o pantă descendentă, economic vorbind, în perioada postbelică.

17. Extinderea construcției europene către Sud – state candidate, negocieri de

aderare, evoluții ale statelor post-aderare
- 1981 - a aderat Grecia (prima ţară din lume care şi-a depus cererea de aderare -
în 1959);
- 1986 - aderă Spania şi Portugalia (Ambele ceruseră asociere încă din 1962)
- Spania şi Portugalia au folosit bine fondurile şi au reuşit să treacă în adevăratul
sens al cuvântului la o economie de piaţă, în schimb, Grecia a rămas mult în urmă,
majoritatea fondurilor sale mergând spre consum, în loc de realizarea investiţiilor

18. Prima extindere a Uniunii Europene după 1990 – state candidate, negocieri de
aderare, evoluții ale statelor post-aderare
Prima reuniune privind relaţiile dintre Comunităţile Europene şi ţările Europei
Centrale şi de Est a avut loc la Bruxelles, la 5 februarie 1990, în urma căreia s-a stabilit
semnarea unor acorduri de asociere cu ţările care doresc să adere în viitor la Comunitate.
- 1995 - aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei; acestea şi-au depus cererile de
aderare imediat după începutul anilor ’90 ( Austria la 31 iulie 1991, Suedia la 31 iulie
1992 şi Finlanda la 4 noiembrie 1992).
- la 24 martie 1993, Norvegia şi-a depus pentru a doua oară cererea de aderare,
însă şi de această dată cetăţenii au spus un “NU” irevocabil Uniunii, în urma unui
referendum.
- Elveţia s-a opus de asemenea, printr-un referendum participării ţării lor la
Spaţiul Economic European
- Intrarea lor a avut consecințe în ce privește interesul dat de Consiliul Europei
pentru estul Europei și o strângere a relațiilor economice dintre CE și aceste țări
19. Extinderea construcției europene către Europa Centrală și de Est: context istoric
și politic, criterii de aderare, desfășurarea negocierilor de aderare
Intre statele estice şi Uniunea Europeană există discrepanţe economice şi sociale
mult mai mari decât cele care au existat între cele sudice şi Comunitatea Europeană la
mijlocul anilor ’80.
Statele din Est, abia eliberate din regimurile totalitare în 1989, au trecut prin lungi
perioade de tranziţie.
2004:
- Polonia
- Slovenia
- Ungaria
- Malta
- Cipru
- Letonia
- Estonia
- Lituania
- Cehia
- Slovacia

2007:
- Romania
- Bulgaria

2013:
- Croatia

20. State candidate și evoluția relației lor cu Uniunea Europeană: Turcia, Islanda,
Serbia, Albania, Macedonia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina
Turcia a obținut statutul de țară candidată în decembrie 1999. Negocierile de
aderare au fost lansate la 3 octombrie 2005, în cadrul unei conferințe
interguvernamentale.
Serbia și-a depus candidatura pentru aderarea la UE la 19 decembrie 2009. La
1 martie 2012, Consiliul European a acordat Serbiei statutul de țară candidată. La 21
ianuarie 2014, prima reuniune a Conferinței de aderare cu Serbia la nivel ministerial a
deschis negocierile de aderare.
Muntenegrul a depus cererea de aderare la UE la 15 decembrie 2008. În 16-
17 decembrie 2010, Consiliul European a convenit să acorde Muntenegrului statutul de
țară candidată. La 29 iunie 2012, Consiliul European a aprobat decizia luată de Consiliu
privind deschiderea negocierilor de aderare.
Cererea Albaniei de aderare la UE a fost depusă la 24 aprilie 2009. Albania a
primit statutul de țară candidată în 2014. La 24 martie 2020, miniștrii afacerilor
 europene și-au dat acordul politic pentru deschiderea negocierilor de aderare cu Albania
și cu Republica Macedonia de Nord.
Republica Macedonia de Nord și-a depus solicitarea de aderare la UE la 22
martie 2004. În decembrie 2005, Consiliul European a conferit Macedoniei de Nord
statutul de țară candidată. La 24 martie 2020, miniștrii afacerilor europene și-au dat
acordul politic pentru deschiderea negocierilor de aderare cu Albania și cu Republica
Macedonia de Nord.
Cererea Bosniei și Herțegovinei de aderare la UE a fost depusă la 15
februarie 2016. Miniștrii au solicitat Comisiei Europene să își dea avizul cu privire la
cererea respectivă. Dacă avizul va fi pozitiv, Consiliul European poate decide cu privire
la acordarea statutului de țară candidată Bosniei și Herțegovinei.
Kosovo
Islanda

21. Noua strategie a Uniunii Europene privind politica de extindere (2020)

Anul 2020 va fi nu numai anul în care Uniunea Europeană a pierdut pentru prima
dată un membru. La 24 martie 2020, miniștrii afacerilor europene și-au dat acordul
politic pentru deschiderea negocierilor de aderare cu Albania și cu Republica Macedonia
de Nord. La 25 martie, concluziile privind extinderea și procesul de stabilizare și de
asociere au fost adoptate în mod oficial prin procedură scrisă. La 26 martie 2020,
membrii Consiliului European a aprobat concluziile respective. Consiliul a adoptat
concluzii privind politica de extindere a UE și procesul de stabilizare și de asociere UE-
Balcanii de Vest – Albania și Republica Macedonia de Nord.

22. Cartea Albă privind viitorul Europei 2017-2025

Europa se află la o răscruce de drumuri și trebuie să decidă cum dorește să
răspundă provocărilor de astăzi. Aceste cinci scenarii oferă o imagine de ansamblu
asupra modului în care ar putea evolua Europa, în funcție de alegerile pe care le va face.
 UE-27 se axează pe realizarea agendei sale de reforme pozitive
 UE-27 se reaxează treptat pe piața unică
 UE-27 permite cooperarea mea strânsă între statele membre care doresc să
realizeze mai mult în anumite domenii
 UE-27 se axează pe obținerea de rezultate mai multe și mai rapide în anumite
domenii de politică, acționând mai puțin în celelalte
 statele membre decid să realizeze mai mult, colaborând în toate domeniile de
acțiune