Subiecte seminar:

1.„Părinții fondatoriˮ ai proiectului european:

Altiero Spinelli - la vârsta de 17 ani, Spinelli s-a înscris în Partidul Comunist, acţiune care a
condus la încarcerarea sa de către regimul fascist italian între 1927 şi 1943. La sfârşitul
războiului, a întemeiat în Italia Mişcarea Federalistă.
- ca membru al Comisiei Europene, a fost responsabil cu domeniul politicii
interne, în perioada 1970-1976. Timp de trei ani a fost deputat din partea Partidului Comunist
Italian, înainte de a fi ales membru al Parlamentului European, în 1979.
- în timpul petrecut la Ventotene, Spinelli a citit lucrările a diferiți teoreticieni
federaliști. Inspirat de gândurile şi ideile lor, a redactat, împreună cu alţi deţinuţi politici,
Manifestul din Ventotene, în care și-a expus viziunea asupra federalismului şiviitorului
Europei.
-manifestul propunea formarea unei federaţii europene supranaționale, având
ca obiectiv principal conectarea statelor europene în aşa fel încât să le fie imposibil să mai
intre în război vreodată.
- în anii ‘60, Spinelli a fost consilier guvernamental şi cercetător, a înființat
Institutul pentru Afaceri Internaţionale din Roma şi a fost membru al Comisiei Europene, din
1970 până în 1976. În 1979 a fost ales membru al Parlamentului European.
- la 14 februarie 1984, Parlamentul European a adoptat propunerea cu o
majoritate covârșitoare şi a aprobat „Proiectul de tratat de instituire a Uniunii Europene”, aşa-
numitul „plan Spinelli”.
- chiar dacă parlamentele naţionale nu au reuşit să aprobe tratatul, documentul
oferea totuși o bază pentru Actul Unic European din 1986, care a deschis frontierele naţionale
în vederea creării pieţei comune şi pentru Tratatul de la Maastricht din 1992, prin care s-a
format Uniunea Europeană.
Paul-Henri Spaak - minţind în legătură cu vârsta, Spaak s-a alăturat armatei belgiene în
Primul Război Mondial, însă a fost capturat la scurt timp de germani, fiind ținut prizonier într-
o tabără de război, timp de doi ani. După război, Spaak a studiat dreptul.
- în 1920 a devenit membru al Partidului Socialist-Laburist din Belgia. A
avut o ascensiune rapidă în politica naţională, iar în 1938 a devenit prim-ministru al Belgiei.
- în 1944, când a revenit la Bruxelles, s-a alăturat guvernelor postbelice
ocupând funcția de ministru al afacerilor externe și pe cea de prim-ministru. În 1945, Spaak
era recunoscut la nivel internaţional şi a fost ales preşedinte al primei sesiuni a Adunării
Generale a Naţiunilor Unite. În 1956, a fost ales secretar general al Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO) de către consiliul acesteia.
- Spaak este considerat astăzi unul dintre părinții fondatori ai UE deoarece a
văzut potenţialul unei Europe postbelice unificate, fapt dovedit de formarea uniunii Benelux
în 1944.
- . în 1944, a luat naștere Benelux: uniunea vamală dintre Belgia, Ţările de
Jos şi Luxemburg. Ideea era simplă, dar nu mai fusese propusă sau aplicată până în acel
moment. Se garanta libera circulație a banilor, persoanelor, serviciilor şi bunurilor între
frontierele celor trei ţări.
- în 1955, în cadrul Conferinţei de la Messina a liderilor europeni, Spaak a
fost ales preşedinte al unui comitet (Comitetul Spaak) însărcinat cu pregătirea unui raport
privind crearea pieţei comune europene.
- „Raportul Spaak” a stat la baza conferinţei interguvernamentale din 1956
privind piaţa comună şi Euratom şi a condus la elaborarea Tratatelor de la Roma, semnate la
25 martie 1957, prin care se instituia o Comunitate Economică Europeană în 1958. Spaak a
fost semnatarul tratatului din partea Belgiei.
Robert Schuman - omul de stat Robert Schuman, jurist eminent şi ministru francez al
afacerilor externe în perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai
Uniunii Europene.
- Schuman s-a născut la Luxemburg, iar situarea acestei regiuni în
vecinătatea graniţei franco-germane şi-a pus amprenta asupra sa. În ciuda experienţelor trăite
în Germania nazistă sau poate tocmai ca urmare a acestora, a recunoscut că numai o
reconciliere de durată cu Germania ar putea constitui baza unei Europe unite. Deportat în
Germania în 1940, a reuşit să fugă doi ani mai târziu şi s-a alăturat rezistenţei franceze. În
ciuda acestei experienţe, nu a încercat niciun resentiment când, după terminarea războiului, a
devenit ministru al afacerilor externe.
- în colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în
lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii
Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra producţiei de
cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de
bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va
avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.
- Schuman l-a informat pe Konrad Adenauer despre acest plan; cancelarul
german a recunoscut imediat şansa care i se oferea Europei de a trăi în pace şi a acceptat. La
scurt timp după aceea, guvernele Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Ţărilor de Jos au
reacţionat şi ele pozitiv. Cele şase state au semnat acordul de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la Paris, la 1 aprilie 1951. Astfel, istoria Uniunii Europene
a început printr-o iniţiativă de pace.
-Schuman a contribuit şi la elaborarea unei politici europene de apărare
comună. De asemenea, între 1958 şi 1960, a fost preşedinte al Parlamentului European.
Jean Monnet - consilier pe probleme economice şi om politic francez, Jean Monnet şi-a
dedicat viaţa cauzei integrării europene. A fost sursa de inspiraţie a planului Schuman, care
prevedea unificarea industriei grele a Europei occidentale.
- Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la
vârsta de 16 ani, a călătorit în întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac şi,
ulterior, de bancher. În timpul celor două războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în
domeniul producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul Unit.
- ulterior, Monnet a lucrat pentru guvernul britanic, care l-a trimis în Statele Unite
pentru a supraveghea achiziţionarea de provizii de război. Impresionându-l pe preşedintele
american Roosevelt, în scurt timp a devenit unul dintre consilierii săi de încredere şi i-a cerut
să extindă capacitatea de producţie de echipament militar a Statelor Unite.
- în 1943, Monnet a devenit membru al Comitetului Francez de Eliberare
Naţională, adevăratul guvern francez în exil la Alger. Atunci și-a exprimat în mod clar, pentru
prima dată, viziunea privind o uniune a Europei prin care să se recâştige şi să se mențină
pacea.
- după ce crearea unei Comunități Europene de Apărare a eşuat în 1954, Monnet a
fondat „Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei”. Comitetul a fost înfiinţat
pentru a revigora spiritul integrării europene şi s-a aflat la originea multor progrese făcute în
direcţia integrării europene, printre care se numără crearea pieţei comune, a sistemului
monetar european, a summiturilor Consiliului European şi organizarea de alegeri prin vot
universal pentru Parlamentul European.
- în ciuda faptului că și-a încheiat educaţia formală la vârsta de 16 ani, Jean
Monnet a îndeplinit roluri diverse: om de afaceri internaţional, bancher, diplomat şi politician.
Cu toate acestea, nu a fost niciodată ales într-o funcţie publică şi, prin urmare, nu a avut
niciodată puterea politică necesară pentru a-și pune în aplicare punctele de vedere.
Konrad Adenauer - primul cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în
fruntea acestui nou stat din 1949 până în 1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva
Germania postbelică şi cursul istoriei europene.
- asemenea multor oameni politici ai generaţiei sale, Adenauer îşi dăduse
seama, după Primul Război Mondial, că pacea durabilă nu poate fi garantată decât de o
Europă unită. Experienţele trăite în timpul celui de-al treilea Reich, când a fost îndepărtat de
nazişti din funcţia de primar al oraşului Köln, nu au făcut decât să-i întărească această
convingere.
- pe parcursul a numai şase ani (1949-1955), Adenauer a realizat obiective
de politică externă de mare amploare, destinate să stabilească legături cât mai strânse între
Germania şi alianţa occidentală: aderarea la Consiliul Europei (1951), crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1952), intrarea Germaniei în NATO (1955).
- o piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu
Franţa. Colaborarea sa cu preşedintele francez Charles de Gaulle a marcat un moment de
cotitură în istoria Europei: în 1963, Franţa şi Germania, odinioară rivale de neîmpăcat, au
semnat un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre cele mai importante repere ale
integrării europene.
2. Criteriile de aderare de la Copenhaga
- orice stat european care doreşte să adere la Uniunea Europeană (UE) trebuie să respecte
valorile comune ale UE: respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii,
statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor
-statul care doreşte să adere la UE adresează cererea sa de aderare Consiliului. Parlamentul
European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Consiliul
consultă apoi Comisia şi solicită aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor care îl compun. În cazul unui aviz favorabil, Consiliul se pronunţă în
unanimitate cu privire la cererea de aderare.
- condiţiile de aderare şi adaptările impuse de aceasta tratatelor şi instituţiilor fac obiectul unui
acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord (sau tratat de aderare) se supune
ratificării de către toate statele contractante.
- orice cerere de aderare face obiectul unui aviz al Comisiei şi al unei decizii a Consiliului,
care îi atribuie ţării solicitante statutul de ţară candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat
iniţierea imediată a negocierilor în vederea aderării. Ţara candidată trebuie, mai întâi, să
îndeplinească o serie de condiţii.
- aceasta trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de Consiliul European de la
Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul European de la Madrid din 1995. Acestea
sunt: criterii politice: instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile
omului, precum şi respectarea şi protecţia minorităţilor; criterii economice: o economie de
piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei
din cadrul UE; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru care decurg din dreptul şi
politicile UE (sau acquis-ul comunitar), inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice,
economice şi monetare.
- capacitatea de absorbţie a UE (sau capacitatea de integrare) reprezintă un alt element
fundamental. UE trebuie să fie în măsură să accepte noi membri, în paralel cu consolidarea
integrării şi garantarea funcţionării instituţiilor şi politicilor sale.
- dacă o ţară candidată îndeplineşte aceste criterii, negocierile de aderare pot fi lansate.
Consiliul European decide cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor, pe baza
avizului Comisiei.
- negocierile de aderare reprezintă fundamentul procesului de aderare. Acestea se referă la
adoptarea, implementarea şi aplicarea acquis-ului comunitar de către ţările candidate.
-negocierile au loc în cadrul conferinţelor interguvernamentale bilaterale care reunesc statele
membre ale UE şi ţara candidată.
- odată ce s-au încheiat negocierile pentru toate capitolele, procesul de aderare ajunge la final.
Aderarea poate fi lansată prin încheierea unui acord, tratatul de aderare, între statele membre
şi ţara candidată. Consiliul decide în unanimitate încheierea procesului de aderare, în urma
avizului Comisiei şi a avizului conform al Parlamentului European. Tratatul de aderare se
referă la: rezultatul negocierilor de aderare, condiţiile de aderare şi măsurile de salvgardare
sau tranzitorii pentru domeniile care necesită o mai mare aprofundare; adaptarea instituţiilor şi
a tratatelor, repartizarea voturilor în Consiliu şi în Parlamentul European, numărul deputaţilor
europeni, numărul membrilor Comitetului Regiunilor etc; data aderării.
- tratatul de aderare este supus ratificării de către toate statele membre şi de către viitorul stat
membru. Ţara candidată devine ţară aderentă şi continuă procesul de aderare, prin adaptarea
domeniilor în care trebuie încă realizate progrese, sub supravegherea atentă a Comisiei.
3. Prăbuşirea comunismului – importanţa acestui fapt pentru extinderea către Est
-după venirea la putere în URSS, Mihail Gorbaciov a adoptat o nouă orientare, pe care
propoaganda o rezuma prin perestroika(reforme) și glasnost(transparență). Obiectivul său ca
prim-secretar al PCUS nu era acela de distrugere a sistemului comunist , nici să renege
marxism-leninismul ci să-l reformeze și să-l adapteze noilor timpuri.
-în Polonia în ciuda stării de urgență, sindicatul Solidaritatea și vizitele papei au zguduit
Partidul Comunist aflat la putere fiind constrâns să accepte instaurarea unui guvern de
tranziție și organizarea de alegeri libere , în 1989 Ungaria a evoluat rapid spre o ieșire pașnică
din sistem pe când în RDG manifestațiile în stradă contestau regimul.
- evenimentul cel mai spectaculos a fost în noaptea de 8 spre 9 noiembrie 1989 când a avut
loc dărâmarea Zidului Berlinui având ca semnificație sfârșitul ordinii de la Ialta și al separării
în două a continentului Europa de Vest și Europa de Est. Căderea Zidului Berlinului a
constituit preludiul pentru reunificarea Germaniei și extinderea Comunității spre țările din Est.
- reunificarea germană a trecut printr-o scurtă perioadă de tensiuni între RFG și Franța
deoarece Francois Mitterrand și Margaret Thatcher au căutat să se opună sau cel puțin să
întârzie reunificarea.
- criza franco-germană nu s-a încheiat decât după rezultatele primelor alegeri libere din RDG
din 18 martie 1990. Mitterrand a negociat cu Kohl declarația comună din 19 aprilie 1990 , cei
doi au propus întrunirea unei conferințe interguvernamentale axate pe uniunea economică și
monetară și pe uniunea politică a Europei.
-au fost demarate negocierile internaționale care s-au soldat cu așa-zisul tratat 2+4 care punea
capăt divizări Germaniei și celui de al Doilea Război Mondial. Pe 3 octombrie 1990
reunificarea germană era proclamată la Berlin .Armata rusă și-a retras trupele din Germania și
din Europa de Est.
-Germania reunificată nu mai era amenințată depindea mai puțin de SUA și nu mai avea
nevoie de un protector. RFG redevenise o mare națiune suverană dar semnase numeroase
angajamente internaționale care îi limitau suveranitatea și capacitatea.
4. Tratatul de la Lisabona de reformă a Uniunii Europene
- Uniunea Europeană va avea un Preşedinte stabil al Consiliului European, cu un mandat de 2
ani şi jumătate, cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată.
-uniunea va avea un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care-l
va înlocui pe actualul Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună/PESC. Noul Înalt Reprezentant va fi, în acelaşi timp, şi vice-preşedinte al Comisiei.
-numărul de membri ai Parlamentului European este fixat la 750 plus preşedintele PE.
Numărul minim şi maxim de reprezentare a statelor membre a fost stabilit la 6, respectiv 96
de parlamentari europeni. România beneficiază de 33 de deputaţi europeni.
- Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte statut juridic obligatoriu
- tratatul măreşte numărul domeniilor în care Parlamentul European are dreptul de a aproba
legislaţia europeană, împreună cu reprezentanţii statelor membre din Consiliul UE (procedură
cunoscută sub numele de „co-decizie”).
- votul cu majoritate calificată va deveni modalitatea obişnuită de vot în Consiliul UE. Se va
renunţa astfel la dreptul de veto în multe domenii ale acţiunii UE, întărindu-se capacitatea de
acţiune comunitară.
- deciziile luate cu majoritate calificată vor avea nevoie, începând din 2014, de sprijinul a
55% dintre statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii Europene.
- Parlamentele naţionale dobândesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a
se asigura că atribuţiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional (local, naţional sau
european) – respectarea principiului subsidiarităţii.
- Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică.
-importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat, ca politică
integrată.
-tratatul de la Lisabona recunoaşte existenţa unor noi provocări la adresa Uniunii, precum
combaterea schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor membre în
domeniul energiei
- statele membre se pot retrage din UE, urmând procedura prevăzută în acest sens de clauza de
retragere.
- Instituţiile Uniunii Europene: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeană , Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de
Conturi
5. Brexit.
-Istoria Brexit este de fapt istoria relațiilor dintre Marea Britanie și țările din partea
continentală a Europei. Aceasta arată tensiunile existente încă de la primele discuții între
politicieni pentru crearea unei piețe unice europene. Iar procesul Brexit de care vorbim
acum este o acumulare a mai multor încercări de repoziționare și rearanjare a relațiilor
dintre cele două părți.
-astfel, Marea Britanie nu a făcut parte din nucleul celor 6 țări care au format Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.), predecesoarea Uniunii Europene. De altfel, aplicațiile
Marii Britanii la C.E.E. au fost respinse în 1963 și 1967 de către președintele Franței la
acea dată, Charles de Gaulle, care a invocat, cel puțin public, incompatibilități de natură
economică între Europa continentală și Marea Britanie, precum și ostilitatea celei din
urmă față de proiectul pan-european. Chiar și după aderarea Marii Britanii la C.E.E. în
1972, demers dus la bun sfârșit, ironic, sub un guvern conservator (la fel ca cel de acum)
condus de Edward Heath, relația nu a fost una domoală.
-în 1975, un referendum pentru ieșirea Marii Britanii din Comunitatea Economică
Europeană a avut loc sub conducerea guvernului Laburist al lui Harold Wilson. Rezultatul
referendumului a fost covârșitor în favoarea apartenenței Marii Britanii la spațiul european
(67.2%). Cu acest consens confortabil în spate, guvernele (atât cele conservatoare cât și
laburiste) care s-au succedat au dus mai departe mandatul de a întări parteneriatul dintre
Marea Britanie și comunitatea europeană, conform dorinței cetățățenilor care au votat la
referendumul din 1975. Rezerve însă au continuat să existe.
-în 1979 Marea Britanie a ales să nu adopte Sistemul Monetar European (care a pus bazele
monedei Euro). Tot în 1979 în fruntea guvernului britanic a ajuns Margaret Thatcher, lider
al Partidului Conservator și cel mai longeviv Prim Ministru britanic al secolului XX, al
cărei mandat a continuat până în 1990. Într-un discurs celebru ținut la Bruges, Margaret
Thatcher și-a exprimat scepticismul față de proiectul european și a subliniat necesitatea
menținerii suveranității Marii Britanii.
-în 1992 pierderi financiare imense cauzate de devalorizarea lirei sterline au determinat
Regatul Unit să părăsească Mecanismul European al Ratelor de Schimb după 2 ani de
apartenență, într-o zi cunoscută sub numele de Miercurea Neagră. În 1993, anul în care
tratatul de la Maastricht care consemna formarea Uniunii Europene a fost ratificat de către
guvernul britanic (simbolizând nu doar o uniune economică, dar și aderarea la un mai
amplu proiect politic), în Marea Britanie a luat naștere partidul eurosceptic UKIP (UK
Independence Party).
-între 1994 – 1997 s-a conturat posibilitatea unui nou referendum asupra apartenenței
Marii Britanii la Uniunea Europeană, la propunerea unui partid înființat în 1994 al cărui
unic obiectiv a fost de a organiza acest plebiscit, după cum îi sugerează și numele –
Partidul Referendumului, finațat de Sir James Goldsmith. Deoarece partidul nu a reușit să
obțină niciun loc în Parlament în urma alegerilor generale din 1997, acesta s-a dizolvat, iar
mulți dintre membrii săi s-au alăturat apoi UKIP – partidul cu o agendă similară.
-în februarie 2016 Primul Ministru David Cameron a anunțat oficial data la care
referendumul urma să aibă loc – 23 iunie 2016, marcând astfel începutul campaniilor pro-
și anti-Brexit. Un personaj cheie în campania pro-Brexit Vote Leavea fost Boris Johnson,
membru al Partidului Conservator și susținător al unui Brexit fără concesii.
-în data de 24 iunie 2016 au fost publicate rezultatele oficiale ale referendumului – 51.9%
dintre cetățenii care au votat au decis ca Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană.
În aceeași zi David Cameron și-a dat demisia din funcția de Prim Ministru. Deși s-a
vehiculat numele lui Boris Johnson ca succesor la cârma guvernului, având în vedere că
poziția sa pe tema referendumului a fost în armonie cu votul populației, în locul lui David
Cameron a urmat în fruntea executivului Theresa May, membră a Partidului Conservator
și susținătoare a rămânerii în Uniunea Europeană.
-răspunsul Uniunii Europene a fost de acceptare a suveranității votului cetățenilor
britanici, urmând ca procesul de negociere să înceapă odata cu declanșarea Articolului 50.
Michel Barnier a fost desemnat de către Comisia Europeană ca negociator ai termenilor de
ieșire ai Marii Britanii pentru a reprezenta interesele celor 27 de state rămase. Pe 29
martie 2017 Theresa May a declanșat Articolul 50 – o notificare formală a Uniunii
Europene cu privire la decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea, pornind astfel o
numărătoare inversă de doi ani până la plecarea oficială din U.E..
-în martie 2019, parlamentul Regatului Unit a votat pentru luna mai pentru a solicita UE
să întârzie Brexit-ul până în aprilie, iar mai târziu în octombrie. După ce nu a reușit să
obțină acordul aprobat, May și-a dat demisia din funcția de prim-ministru în iulie și a fost
succedată de Boris Johnson. El a încercat să înlocuiască anumite părți ale acordului și a
promis să părăsească UE până la noul termen. La 17 octombrie 2019, guvernul Regatului
Unit și UE au convenit un acord de retragere revizuit, cu noi aranjamente pentru Irlanda
de Nord.Parlamentul a aprobat acordul pentru control suplimentar, dar a respins trecerea
acestuia în lege înainte de data de 31 octombrie și a obligat guvernul (prin „Legea Benn”)
să ceară o a treia întârziere Brexit. La 12 decembrie au avut loc alegeri generale anticipate.
Conservatorii au câștigat o majoritate mare la alegerile respective, Johnson declarând că
Marea Britanie va părăsi UE la începutul anului 2020.Acordul de retragere a fost ratificat
de Marea Britanie la 23 ianuarie și de UE la 30 de ianuarie și a intrat în vigoare la 31
ianuarie.
 Subiecte curs:

1. Evoluția ideii de „Europa” în Antichitate și în Evul Mediu;

 ideea de Europa, care desemnează un spaţiu geografic şi spiritual specific, datează de
câteva milenii. Conştiinţa europeană, ca orice alt tip de conştiinţă, s-a format atât
prin raportarea la sine, cât şi prin comparaţie cu ceilalţi
 primul raport între Europa şi non-Europa a fost emanat de gândirea greacă. Între
epoca războaielor persane şi cea a lui Alexandru cel Mare s-a format pentru prima
dată ideea unei Europe, opuse Asiei, diferită prin obiceiuri şi organizare politică
 din punct de vedere geografic această Europă era încă restrânsă, identificându-se, de
cele mai multe ori, doar cu Grecia, aşa cum ne-o prezintă Isocrate sau cu teritoriile
care întreţineau raporturi constante cu civilizaţia greacă.
 dobândind o nouă conştiinţă, Europa ia, în acelaşi timp, şi o înfăţişare nouă.
Descoperirile au promovat Atlanticul în rolul Mediteranei, Europei continentale şi
introvertite îi succede o Europă maritimă, deschisă, mobilă, gata să progreseze, iar
centrul de gravitaţie şi interes se mută din interior către lumea exterioară.
 odată cu Renaşterea şi Reforma se mai produce un fenomen interesant. Naţiunile
atlantice vor cunoaşte o ascensiune crescândă, în timp ce Imperiul german va
decădea. Această situaţie ne permite să distingem trei Europe: Europa occidentală
sau atlantică, cu acces direct la ocean, cu preponderenţă asupra marelui comerţ
internaţional şi cu imperii coloniale; Europa continentală (Germania şi Italia), mai
săracă, cu un naţionalism mai accentuat; Europa orientală, semi-asiatică şi săracă
 în secolul al XIII-lea respectiv începutul secolului al XIV-lea influențati de marile
descoperiri geografice mai mulți scriitori occidentali au realizat faptul că limitele
civilizației nu se opreau la granița creștinității așa cum o cunoșteau până atunci.
 pe plan politic în aceeași perioadă apar monarhiile centralizate care începeau să
conteste autoritatea Papei iar elementul național începe să devină din ce în ce mai
important în raporturile dintre state.

2.Proiectele de unitate europeană în Epoca premodernă şi modernă

 pe fondul acestor schimbări unii gânditori europeni încep să fie preocupații de unitatea
continentului european în fața pericolului Otoman printre aceștia unul din cei mai
cunoscuți gânditori a fost Pierre Dubois(1250-1321) care introduce la începutul
secolului al XIV-lea ideea de unitate europeană prin faptul că propune crearea unei
confederații de state(regate) care să fie libere de orice tutelă imperială sau de
autoritatea Papei și care conduse de un consiliu pe care el îl numește ’’Preacreștin’’,
puteau să își păstreze independența.
 prin urmare Dubois este unul dintre primii gânditorii politici care a fost în favoarea
reformării bisericii păstrând însă ideea că în cadrul acelei confederați de state trebuie să
fie utilizat arbitrajul internațional unde cea mai mare autoritate ar fi fost al Papei.Ideile
lui Dubois nu au fost acceptate imediat însă au fost reluate mai târziu în secolul al XV-
lea pe fondul creșterii situațiilor de contestare a autorității Papei.
 această idee a unei autorității supreme care să gestioneze o organizație de mai multe
state independente apare și la Dante Alighierii care într-o lucrare despre monarhie
susține ideea unificării statelor europene independente sub un monarh care trebuia să
aibă ca principal obiectiv să asigure securitatea internă și externă a ganiței Europei
  Cea mai cunoscută voce a secolului al XVI-lea este aceea a lui Erasmus de Rotterdam
care într-o lucrare ce poartă numele ’’ Elogiul Nebuniei’’ asimilează pentru prima dată
ideea creștinism cu Europa făcând distincția dintre europeni și non europeni pe care îi
denumește barbari.
 În opinia lui orice societate europeană bazată pe cooperarea între mai multe state
trebuia să aibă ca obiectiv principal cucerirea binelui suprem și al păcii. Reforma
protestantă divizează Europa în două părți:catolicismul pe de o parte susținut de
Spania, Imperiul Habsburgic , Franța și principatele protestante susținute de Germania,
Țările Scandinave, Franța.Principiul care debutează î secolul al XVI-lea în ceea ce
privește relațiile dintre state este acela al echilibrului european.
 Jean Baptiste Duroselle este de părere că atunci cănd sistemul internațional se bazează
pe mai multe state suverane de cele mai multe ori se manifestă ambiția unuia dintre
acestea de a le conduce pe celelalte.Această ambiție poate fi stopată prin două căi:fie
prin înființarea unei comunități superioare fie prin balanța de putere.

3.Ideea de „Europa” în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea;

 poate cel mai elaborat plan de uniune a statelor bazat pe acest echilibru al părților îi
aparține la începutul secolului al XVII-lea ducelui francez Maximilian de Bethune
care a fost ministru în timpul domniei regelui Henric al IV-lea al Franței. Planul său
cuprindea de fapt mai multe proiecte prin care Europa ar fi ajuns într-un echilibru
guvernată pe baza principiului balanței puterilor, elementul esențial al proiectului său
era ca cele trei mari religii:catolică, protestantă și calvină să fie reprezentate în fiecare
stat.
 această uniune de state propusă de Bethune ar fi cuprins șase monarhi ereditare
( Franța, Spania, Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Lombardia), cinci monarhi
elective(Imperiul Germanic, Polonia, Ungaria, Boemia, Papalitatea) și patru republici (
Belgia, Elveția, Veneția, Italia), cincisprezece membri ar fi avut această organizație.
 organizația ar fi fost condusă de un consiliu preacreștin asistat de un senat alcătuit din
șaizeci de membri (câte patru pentru fiecare stat),acest senat fiind instituția care
trebuia să arbitreze toate conflictele majore între state.
 confederația pe care o propune Bethune ar fi trebuit să aibă și o armată proprie.Acest
proiect pe care îl propune ducele francez este într-un fel rezultatul contextului geo-
politic de la începutul secolului al XVII-lea perioadă în care acest proiect arată politica
Franței față de principali săi rivali.(Imperiul Habsburgic cel mai important). Spre
sfârșitul secolului al XVII-lea William Penn filosof englez publică un eseu referitor la
pacea în Europa în care preconiza instituirea unei organizații europene în care statele
să fie reprezentate în funcție de importanța lor demografică și economică.
 în opinia sa deciziile acestei organizații trebuia să fie luate fie cu o majoritate de 75%
fie cu o majoritate de 50% plus 7.Un element de noutate pe care îl aduce Penn este că
introduce în discuție votul secret care ar fi exclus orice formă de corupție și ar fi
garantat un mod democratic de luare a deciziilor.
 destul de asemănător cu proiectul lui Penn este în aceeași perioadă proiectul abatelui
Chales de Saint Pierre care în anul 1713 propunea înființarea unei confederații care să
aibă ca principal obiectiv menținerea păcii în Europa despre care el consideră că era
pusă în pericol de rivalitatea dintre Franța și Imperiul Habsburgic. Propunerea sa era
de înființare a unei uniuni sau a unei societăți europene care să excludă războiul ca
modalitate de soluționare a conflictelor.
 pe acest fond al apariției și consolidării statelor națiune pe tot parcursul secolului al
XVIII-lea sunt teoretizate diverse proiecte de federații europene cel mai reprezentantiv
 fiind cel a lui Saint Pierre care a fost luat ca și model de alți gânditori europeni. Spre
finalul secolului al XVIII-lea Jean Jeach Rousseau se inspiră de la Saint Pierre și se
întreabă totuși în ce măsură era posibilă o federație europeană în condițiile în care
principii europeni erau mai degrabă agresivi decât dispuși la compromis.
 Rousseau concluzionează că dacă s-ar crea o federație europeană aceasta ar trebui
sprijinită de popoare.Scrierile lui Saint Pierre îl influențează și pe filozoful german
Immanuel Kant care în 1975 publică un eseu intitulat ’’Spre pacea internă’’ prin care
propune înființarea în Europa a unei federații de state libere pe modelul Statelor Unite
ale Americii care fuseseră create recent. Kant pledează în acest eseu pentru
suveranitatea dreptului care trebuie sa guverneze orice proiect federal sau confederal
european.

4. Europa secolului al XIX-lea. Statul-naţiune versus Statele Unite ale Europei;

 Europa secolului al XIX-lea a fost caracterizată de mai mulți autori pe baza a trei
elemente majore. În primul rând Europa secolului al XIX-lea a fost divizată politic în
sensul că Congresul de la Viena din 1915 a stabilit o nouă ordine politică pe continent.
În al doilea rând a existat pe tot parcursul secolului al XIX-lea un echilibru încrucișat
în Europa în sensul că geostrategic Franța era izolată, Olanda devenea stat
independent, era instituit mare Ducat al Luxemburgului și de asemenea în 1815
Franța, Anglia și Austria semnează un acord pentru limitarea influenței Rusiei în
Germania. În al treilea rând în această perioadă Europa își afirmă supremația în
aproape toate domeniile.
 Unul dintre cele mai influente proiecte de UE de la începutul secolului al XIX-lea îi
aparține Contelui Henry de Saint- Simon care în 1814 scrie un eseu alături de
discipolul său Augustin Thierry , eseu intitulat ’’Despre reorganizarea societății
Europene’’ în care cei doi propun uniunea politică a tuturor națiunilor europene într-o
federație în care fiecare stat să își păstreze independența națională.
 proiectul celor doi se bazează pe o critică pe care ei o realizează echilibrului de puteri
stabilit prin pacea de la Westphalia care în loc să mențină pacea a generat mai degrabă
conflicte între principiile continentului european, mai mult decât atât spun cei doi
acest lucru a permis instaurarea hegemoniei Angliei în restul lumii pe care cei doi o
considerau inacceptabilă.
 în acest sens proiectul lor propunea ca noua federație europeană să se bazeze pe un
Parlament Bicameral cu puteri superioare guvernelor naționale în care fiecare stat să
își trimită reprezentanții proporțional cu mărimea populației. Elementul de noutate
propus de cei doi este că Europa comună pe care ei o construiau ar fi trebuit să aibă și
o politică externă proprie precum și o politică comună în domeniul educației.
 ideile celor doi au influențat viitoarele proiecte federaliste din prima jumătate a
secolului al XIX-lea și unul dintre cele mai cunoscute îi aparține italianului Giuseppe
Mazzini care în 1831 publică un manifest al mișcării ’’ Tânăra Italie’’ în care vorbește
despre o federație europeană a popoarelor libere în care să nu mai existe diviziuni între
state.
 Nicolae Bălcescu a fost unul dintre susținători acestui tip de federație propus de
Mazzini imaginându-și o confederație de șase națiuni din care să facă parte românii,
ungurii, polonezii, rușii, slavi de sud și boemi Moraviei. În viziunea lui Nicolae
Bălcescu limba oficială ar fi trebuit să fie limba latină. Același Nicolae Bălcescu
lucrează la un proiect numit Statele Unite ale Dunării care s-ar fi bazat pe egalitatea
România, Ungaria, Iugoslavia.
  printre gânditori care s-au pronunțat în aceeași perioadă pentru proiecte federaliste de
tipul Statele Unite ale Europei scriitori francezi Victor Hugo și Pierre Joseph
Proudhon care vedeau Europa federală ca un răspuns la orice problemă cu care s-ar fi
confruntat continentul în acea perioadă
 conceptul de Statele Unite ale Europei a fost intens utilizat pe tot parcursul secolului al
XIX-lea, sfârșitul acestui secol fiind unul caracterizat de mai multe dezbateri cu
privire la unitatea europeană precum și la cea mai bună formă de organizare pe
continent
 începutul secolului XX este marcat de același tip de dezbateri iar principalele idei sunt
acelea că o uniune europeană de tip federal ar asigura condițiile pentru menținerea
păcii ceea ce fusese motivul principal al tuturor proiectelor europene. Un alt element
important este că gânditorii europeni de la începutul secolului XX nu agreau idea unei
federații pe model american ci ar fi susținut ideea unei confederații de unde statele
europene să își păstreze specificul
 în ceea ce privește delimitarea geografică politologii începutului de secol XX propun o
europă unită din care să nu facă parte Marea Britanie, Turcia și Rusia. La scurt timp
după încheierea Primului Război Mondial una dintre cele mai cunoscute personalități
ale federalismului european este contele austriac Richard Coudenhove Kalergi publică
în anul 1924 ’’ Manifestul Pan European’’ în care își exprimă ideile cu privire la
crearea confederației europene.
 în opinia sa Europa era caracterizată de o perioadă în care elitele acesteia erau mai
degrabă pasive față de problemele momentului și de continentul european care era
afectat după război de lipsa unei vieți cu privire la viitor.
 elementul central al proiectului său confederal era eliminarea frontierelor între statele
europene care să favorizeze intensificarea schimbului economic între ele. În vederea
bunei funcționări a confederației Statelor Europene ar fi trebuit să accepte să-și cedeze
o parte din suveranitatea națională către instituțiile supra naționale care să guverneze
confederația și care să garanteze menținerea păcii în Europa.

5. Memorandumul lui Aristide Briand pentru formarea unei Uniuni Federale

Europene;

 pentru a-si pune în aplicare proiectul Kalergi înființează în același an mișcarea

’’Uniunea Pan Europeană’’ al cărei președinte a devenit Aristide Briand. Acesta a fost
cel care a prezentat proiectul în fața Adunării Societății Națiunilor în septembrie 1929,
principalul argument fiind acela al unei legături federale între popoarele europene,
bazate în primul rând pe chestiuni economice.
 Proiectul Briand de Uniune Europeană (1929-1930) reprezintă momentul în care,
pentru prima dată în istorie, ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc a fost
promovată la rang de politică de stat, în sfera relaţiilor internaţionale.
 Prin acest proiect, ministrul de externe francez, Aristide Briand, a încercat să
instituţionalizeze o cooperare politică şi economică interguvernamentală în Europa, în
cadrul Ligii Naţiunilor. Briand şi-a lansat planul de Uniune Europeană la Adunarea
Societăţii Naţiunilor din septembrie 1929, care a decis ca guvernul Franţei să
elaboreze un Memorandum pe această temă, adresat celor 26 de guverne europene
membre ale Ligii Naţiunilor.
 Guvernele europene au răspuns oficial la Memorandumul Briand din 17 mai 1930,
apoi întreaga problematică a fost dezbătută în septembrie 1930 în cadrul unei
 conferinţe europene şi al Adunării Ligii Naţiunilor, fiind în final încredinţată unei
comisii de studiu pentru Uniunea Europeană.
 În răspunsurile lor oficiale la Memorandumul Briand, fiecare guvern şi-a expus
propria concepţie privind construcţia unei eventuale Uniuni Europene, concepţie
exprimând interesul său naţional şi politica sa externă din acea perioadă.
 Sistemul de instituții a Uniunii Federale Europene cuprindea trei oragnisme:
1. O conferință europeană care să fie formată din sefi de stat ai Societății Națiunilor care
să prezideze anual prin rotație organizată.
2. Un comitet politic permanent ce ar fi avut rolul unei instituții executive(guvern)
alcătuite dintr-un număr redus de membri și care să aibă tot o președenție rotativă
pentru a evita dominația unei singure țări.
3. Un secretariat care să se ocupe de chestiunile administrative și care să reprezinte
elementul de stabilitate în raport cu celelalte două instituții.
 la acel moment proiectul a fost criticat pentru că a pus pe plan secundar ideea unei
uniuni economice concentrându-se pe ideea cooperării politice. El a fost încredințat
unei comisii care ar fi trebuit să facă un raport care să stea la baza implementării lui
însă această comisie și-a încetat activitatea în 1932.
 atitudinea statelor europene față de acest proiect a fost diferită în funcție de interesele
naționale ale fiecărui stat. Olanda a criticat suveranitatea absolută a statelor iar Elveția,
Marea Britanie, Suedia sau Danemarca au fost reticente deoarece consideră că noul
organism se aseamănă prea mult cu Liga Națiunilor.
 Germania, Austria sau Olanda au fost împotriva proiectului pentru că punea uniunea
politică în fața cooperării economice.Declanșarea celui de al Doilea Război Mondial a
făcut și mai vizibile diferențele dintre opiunile economice și politice ale statelor
europene iar imediat după război retorica proiectelor de Unitate Europeană a fost una
total diferită.
6.Proiecte de Uniune Europeană în perioada interbelică;

 în perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente

care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană
 În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena
“mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii
europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole:
unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale
Americii)
 Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de
Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor
Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei.
Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături
federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face
ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă,un
fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.
 Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare.
Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi
afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere
drepturilor suverane ale statelor membre.
 Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa
Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii
Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.Îi urmează
 Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea
restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la
semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea
tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de
integrare.

7.Proiectele lui Jean Monnet și Robert Schuman de construcție europeană în anii ’40
– ’50 ai secolului al XX-lea;

 la 9 mai 1950, Robert Schuman (1886-1963) – ministru de externe al Franţei din

perioada respectivă, inspirat de o idee a lui Jean Monnet (1888-1979) care
propusese, când era şeful Organizaţiei Naţionale a planificării din Franţa, crearea
unui organism supranaţional care să administreze producţia de cărbune şi oţel din
Franţa şi Germania – prezintă un plan, numit planul Schuman, prin care susţine
ideea unei comunităţi economice în domeniul cărbunelui şi oţelului.
 planul său este îmbrăţişat şi de către cancelarul Germaniei Federale, Konrad
Adenauer (1876-1967), precum şi de premierul italian Alcide De Gasperi (1881-
1954), cu toţii urmărind crearea unei Europe a păcii, în care, pe viitor, conflictele
militare între statele europene să fie eliminate. Urmare a acestei iniţiative, va lua
nastere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
 în data de 19 mai 1950 se creeaza la Paris, cu sediul tot aici, Uniunea Europeană de
Plaţi, desprinsă din O.E.C.E. şi concepută ca o „casă de clearing” monetar. Pe 24
octombrie 1950, preşedintele francez al Consiliului de Ministri al CECO, Rene
Pleven, propune printrun plan care-i poartă numele (Planul Pleven), crearea armatei
europene integrate şi respectiv, a Comunitaţii Europene a Apărării (C.E.A.).
 pe 18 aprilie 1951, la Paris, şase state fondatoare (Belgia, Germania Federala,
Franţă, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează tratatul CECO (de înfiinţare a
Comunitaţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului), care intră în vigoare la 23 iulie
1952. CECO este considerată ca fiind „prima schiţă efetivă de unitate europeană”
33. Sediul va fi stabilit la Luxemburg. La data de 27 mai 1952 se semneaza la Paris,
Tratatul de Constituire a Comunitaţii Europene a Aparării Planul Pleven), de catre
aceiaşi şase membrii fondatori
 înfiinţarea celor trei comunităţi europene (CECO, CEE, CEEA/Euratom) reprezintă
încununarea cu success a unor îndelungate eforturi facute de o serie de personalităţi
ale epocii respective
8. Mișcări federaliste europene între 1945 și 1950;

 la 19 septembrie 1946 într-un discurs susţinut la Universitatea din Zürich, Winston

Churchill îndeamnă la înfiinţarea unor „State Unite ale Europei”
 la 17 decembrie 1946 la Paris (Franţa) este înfiinţată Uniunea Federaliştilor
Europeni.
 14 mai 1947 sub patronajul lui Winston Churchill, este înfiinţată Mişcarea pentru
Europa Unită. Aceasta este ostilă organizaţiilor supranaţionale şi favorabilă
cooperării interguvernamentale
 1 iunie 1947 René Courtin creează Consiliul francez pentru o Europă unită, care va
fi integrat ulterior Mişcării Europene (1953). Sub patronajul creştin-democraţilor,
este creată organizaţia Nouvelles Equipes Internationales, cunoscută ulterior ca
Uniunea Europeană a Creştin-Democraţilor (1965).
  3 iunie 1947 este creată Mişcarea pentru Statele Unite Socialiste ale Europei. În
1961, aceasta îşi va schimba denumirea în Stânga Europeană.
 5 iunie 1947 este anunţat Planul Marshall, creat pentru revitalizarea economică a
Europei.
 27-31 august 1947 la Montreux (Elveţia) are loc congresul Uniunii Federaliştilor
Europeni.
 13-14 decembrie 1947 organizaţiile federaliste şi unioniste se întâlnesc în cadrul
Comitetului internaţional pentru coordonarea mişcărilor de unificare europeană.
 1 ianuarie 1948 intră în vigoare convenţia vamală dintre Belgia, Luxemburg şi
Ţările de Jos.
 17 martie 1948 Belgia, Franţa, Luxemburg, Ţările de Jos şi Regatul Unit semnează
Tratatul Uniunii Europei Occidentale (Tratatul de la Bruxelles).
 16 aprilie 1948 este creată Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană
(OEEC), cu rol de coordonare a Planului Marshall.
 7-11 mai 1948 comitetul internaţional pentru coordonarea mişcărilor de unificare
europeană organizează la Haga (Ţările de Jos) Congresul Europei. Acesta este
prezidat de Winston Churchill şi numără circa 800 de delegaţi. Participanţii
recomandă crearea unei adunări deliberative europene şi a unui consiliu special
european, care să pregătească integrarea politică şi economică a ţărilor europene.
De asemenea, recomandă adoptarea unei carte a drepturilor omului şi crearea unei
Curţi de Justiţie care să asigure respectarea unei astfel de carte.
 28 ianuarie 1949 Franţa, Marea Britanie şi ţările Benelux decid înfiinţarea unui
Consiliu al Europei şi solicită cooperarea Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi
Elveţiei în pregătirea statutului unui astfel de consiliu.
 4 aprilie 1949 semnarea Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) la Washington.
 5 mai 1949 la Londra (Regatul Unit) este semnat statutul Consiliului Europei.
 3 august 1949 intră în vigoare statutul Consiliului Europei.
 10 august 1949 la Strasbourg (Franţa) are loc prima sesiune a adunării consultative
a Consiliului Europei. Membrii federalişti solicită înfiinţarea unei autorităţi politice
europene.

9.Organizația Europeană pentru Cooperare Economică;

 după cel de al Doilea Război Mondial ideea unității europene se dezvoltă în paralel cu
o serie de dispute publice între aliații din timpul războiului. Tensiunile dintre SUA și
URSS, Planul Marshall sau Doctrina Truman au stat la baza intensificării cooperării
dintre statele europene precum și a fondării primei organizații bazată pe cooperarea
acestora și anume Organizația Europeană pentru Cooperare Economică (OECE).
 rolul acesteia formată printr-un tratat semnat la 16 aprilie 1948 era de a coordona
implementarea Planului Marshall de a gestiona oferta americană împreună cu
necesitățile Europei de Vest astfel încât să poată fi realizat un bilanț al nevoilor
economice ale acestor state.
 convenția de înființare a OECE a fost semnată de 16 țării precum și de comandanții
zonelor vestice de ocupație din Germania, Franța, Marea Britanie și SUA. Cele 16 țării
fondantoare au fost: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda,
Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveția și
Turcia.
 alături de OECE un an mai târziu în 1949 se înființează Administrația de Cooperare
Economică, o agenție americană însărcinată să coordoneze ajutorul american în
Europa.
  una din măsurile acesteia a fost de a le solicita statelor membre să intensifice
schimburile economice între ele și să renunțe la limitările cantitative. Măsură care a
fost preluată ulterior la formarea Comunității Economice Europene (CEE).
 doisprezece ani mai târziu atunci când OECE își atinsese deja scopul printr-o
convenție semnată pe 14 decembrie 1960 se pun bazele unei noi organizații,
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.
10.Comunitatea Europeană de Apărare – state fondatoare, obiective, motivele eșecului
cooperării;

 Comunitatea Europeană pentru Apărare este soluția propusă în 1950 de Primul

Ministru francez, René Pleven ca răspuns la cererea S.U.A. de reînarmare
a Germaniei Federale cu scopul de a întări apărarea Europei de vest împotriva
unui eventual atac sovietic. Planul Pleven, cel care stătea la baza înființării
Comunității Europene de Apărare, prevedea crearea unei armate europene
unice.
 Războiul din Coreea a fost evenimentul politic care a declanșat discuțiile cu
privire la reînarmarea Germaniei, apărarea NATO nemaifiind capabilă de a
garanta siguranță țărilor Europei de vest. Pe data de 25 iunie a izbucnit războiul
din Coreea, în care S.U.A. a intervenit pe baza unui mandat O.N.U.. Acest lucru
nu numai că a accentuat starea de criza dintre Rusia și S.U.A.(Razboiul rece) ci
a dat naștere și unor noi pericole militare. La fel cum Coreea de Sud fusese
atacată de la nord de Coreea de Nord, Germania Federală risca să fie atacată de
la est de Rusia după modelul coreean. Într-o astfel de situație, aparatul militar
american și NATO nu puteau face față unui eventual atac sovietic, reînarmarea
trupelor germane fiind singura modalitate de a întări apărarea Europei de Vest.
 În această conjunctură, S.U.A. pune pe lista de discuții a conferinței miniștrilor
de externe subiectul reînarmării Germaniei. Comisia de apărare NATO este
solicitată să elaboreze și să prezinte metode prin care Germania să poată aduce
un aport efectiv la apărarea Europei de Vest de un evenual pericol sovietic
 .Ideea reînarmării Germaniei a provocat un șoc în Europa dar mai ales
în Franța. Începând cu 1945 politica externă franceză a avut ca prioritate
împiedicarea Germaniei Federale să devină o putere militară. Propunerea
americană a trezit printre populatia franceză o adevarată teama de un nou atac
german iar obtinerea unei aprobări din partea poporului era imposibilă cu toate
că aportul militar al Germaniei la apărarea Europei de Vest era esențial.
 O soluție de compromis era integrarea Germaniei în NATO fără ca acesta să
dețină conducerea asupra trupelor sale. Franța nu agrea o astfel de idee
deoarece, prin supunerea trupelor germane conducerii NATO, Germania
Federală ieșea astfel de sub controlul francez și intra sub puterea de influență a
Americii.
 O altă solutie avea să fie propusă de Winston Churchill printr-un discurs
extraordinar ținut la Londra în martie 1950. Acesta propunea crearea unei
armate europene care să fie subordonată unui minister de apărare european.
 Proiectul a fost ratificat în Belgia, Germania, Luxemburg și Olanda. În Franța a
fost retras de pe ordinea de zi a Adunării Naționale în august 1954 și nu avea să
mai fie vreodata introdus. Transmiterea drepturilor de decizie militară unei
 autorități supranaționale și tratarea Germaniei ca partener egal au fost motivele
aduse de Franța pentru a justifica eșuarea ratificarii.
 Contrar la această Comunitate Europeană a Apărarii a fost un proiect politic,
prezentat în 1953, prin care se propunea crearea unei Comunități Europene
Politice. Această structură confederativă ar fi avut la dispoziție un legislativ
bicameral, un Consiliu European, Executiv, un Consiliu de Miniștri și o Curte
de Justiție. Comunitatea Politică urma să aibă puteri și responsabilități extrem
de extinse și urma să absoarba Comunitatea Europeană a Apărării. Proiectul nu
a devenit însă niciodată realitate.
 Mai mult, falimentul acestui proiect s-a datorat imposibilitatii istorice de a
abandona teza functionalista, a procesului gradual de creare a comunitatii.
Rezistenta istoriei a stat in spatele acestui proiect cu structura federala sau
confederala a unei Comunitati politice europene.
11.Congresul de la Haga și crearea Consiliului Europei. Structura instituțională a
Consiliului Europei;

 la 7 mai 1948, Congresul de la Haga a găzduit reuniunea a peste o mie de delegaţi din
20 de state convenind asupra temei potrivit căreia o Europă unită trebuia construită.
Au fost adoptate mai multe rezoluţii care vizau instituirea unei Adunări Consultative
aleasă de parlamentele naţionale, realizarea unui proiect de cartă europeană a
drepturilor omului şi stabilirea unei curţi care să vegheze la punerea în aplicare a
deciziilor.
 în scurt timp de la Congresul desfăşurat la Haga, ministrul belgian al afacerilor externe
Paul Henri Spaak a cerut crearea unei Adunări Europene, cu puteri extinse, compusă
din membrii parlamentelor din diferite state şi care să ia deciziile prin votul majorităţii
membrilor. Chiar dacă Marea Britanie era în favoarea unui organism cu rol pur
consultativ, a respins această propunere. Un compromis în acest sens a fost obţinut în
ianuarie 1949, fiind vorba despre Consiliul Europei care includea o Adunare
Consultativă care se reunea în public şi un Comitet de Miniştri, organism decizional
care se reunea cu uşile închise.
 în data de 5 mai 1949, la palatul St. James din Londra, tratatul de constituire a
Statutului Consiliului Europei a fost semnat de zece state: Belgia, Franţa, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia şi Suedia.
 Consiliul Europei s-a reunit în cadrul primei sesiuni de lucru la Strasbourg, unde avea
să fie stabilit sediul permanent al organizaţiei, fiind vorba de Palatul Europei, realizat
de arhitectul francez Henry Bernard.
  prima cea mai importantă convenţie semnată a fost Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată
în vigoare la 3 septembrie 1953.

 aşa cum este stipulat în Statutul organizaţiei, ''scopul Consiliului Europei este de a
obţine o mai mare unitate între membrii săi cu scopul de a apăra şi de a realiza
idealurile şi principiile care sunt moştenirea sa comună, şi să înlesnească progresul
economic şi social.''
Structura instituțională a Consiliului Europei;

 Comitetul de Miniştri este organul de decizie al Consiliului Europei. Este format din
miniştrii afacerilor externe ai statelor membre, sau din reprezentanţii diplomatici

permanenţi - cu rang de ambasadori - ai statelor respective la Strasbourg.

 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei poate fi considerată cea mai veche
adunare parlamentară pluralistă internaţională. Şedinţa inaugurală s-a desfăşurat la 10
august 1949. Adunarea Parlamentară reprezintă unul din cele două organe statutare ale
Consiliului Europei şi este alcătuită din deputaţi aleşi în mod democratic.
 Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa a fost stabilit în calitate de organ
consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferinţa Puterilor Locale şi Regionale
din Europa.
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită dintr-un număr de judecători
egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei.
 Comisarul pentru drepturile omului este o instituţie independentă, non juridică în
interiorul Consiliului Europei. De la 1 aprilie 2018 funcţia de comisar pentru
drepturile omului al Consiliului Europei este deţinută de Dunja Mijatovic.
12 Viziunea lui Charles de Gaulle cu privire la construcția europeană (1958-1969);

 Uniunea Europeană a avut mai multe personalităţi care au prevăzut şi întemeiat ceea
ce cunoaştem astăzi drept Europa unită. Conceptul, drumul până la faptă şi
nenumăratele implicaţii – de la unitatea economică la interese de securitate şi tabloul
general al culturii şi civilizaţiei europene – au avut în Charles de Gaulle un mare
promotor. Cum vedea veteranul celui de-Al Doilea Război Mondial, ulterior şef al
statului francez, viitorul bloc comunitar şi în ce măsură viziunea sa a evoluat ca atare
 Politicienii europeni nu obişnuiesc să-i amintească frecvent în discursuri pe „părinţii
fondatori”, aşa cum fac cei americani. Totuşi, unul dintre cei mai influenţi şi relevanţi
vizionari ai proiectului european este, fără îndoială, Charles de Gaulle, preşedinte al
Franţei între 1959-1969
 Imaginea sa de ansamblu asupra Europei unite începea cu un pas de o covârşitoare
importanţă, ale cărui consecinţe se văd şi astăzi: reconcilierea dintre Franţa şi
Germania. În condiţiile în care Germania atacase Franţa de trei ori într-un secol, o
îngenunchease şi o îndoliase, era uluitoare această percepţie că o alianţă franco-
germană ar putea fi nucleul unei Europe unite. Astăzi, întreaga lume constată că era pe
deplin edificabilă o astfel de năzuinţă, la care de Gaulle a pus umărul efectiv, întărind
încontinuu relaţia cu cancelarul Konrad Adenauer.
 o altă componentă a viziunii liderului francez era la fel de îndrăzneaţă: „Europa
extinsă de la Atlantic la Urali”. Nu i-a fost uşor să susţină un astfel de deziderat în plin
„război rece”, când occidentul lupta pe toate fronturile cu pericolul avansului blocului
comunist şi când URSS părea indestructibilă. Totuşi, de Gaulle i-a prevăzut prăbuşirea
cu decenii înainte ca aceasta să se întâmple, a intuit că într-o zi naţiunile care alcătuiau
„închisoarea popoarelor” aveau să-şi ceară cu vehemenţă drepturile şi că Moscova va
fi nevoită să-şi flexibilizeze politica rigidă. 
 Ulterior, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel, occidentul urma să-şi extindă influenţa
politică, ideologică şi economică spre est, cultura încheind cercul integrării întregii
Europe. Fără să nominalizeze Balcanii în mod explicit, discursurile lui de Gaulle lăsau
să se înţeleagă cu claritate faptul că această zonă urma să fie parte a tabloului general
al unificării.* Foarte interesant este faptul că de Gaulle nu doar includea Rusia printre
ţările europene, dar credea cu tărie că multe state asiatice fac parte din înţelesul lărgit
de Europa. Îl confirmă politica de astăzi a Uniunii Europene care poartă numele de
„Parteneriatul estic”. Este cu adevărat remarcabil că acest conducător, născut în
secolul al XIX-lea, crescut într-un catolicism conservator şi cu o educaţie militară,
avea o proiecţie asupra Rusiei care o întrecea în liberalism pe cea a multor politicieni
occidentali contemporani.
 În acelaşi timp, evoluţiile prezentului atestă o altă trăsătură a imaginii lui de Gaulle
asupra Europei: naţionalismul. Viziunea liderului francez includea, pe de o parte, rolul
Franţei în noul construct continental şi, în linii generale, acesta s-a păstrat: Franţa a
reuşit să rămână o mare putere şi o democraţie stabilă, un lider al promovării
libertăţilor, culturii şi civilizaţiei europene. Pe de altă parte, viitorul bloc comunitar
urma să aibă la temelie statele naţionale, aşadar să fie o „Europă a naţiunilor”
 Acesta a fost argumentul în numele căruia de Gaulle a retras Franţa din comanda
integrată a NATO, considerând că Alianţa dominată de Statele Unite diminuează rolul
ţării sale. Era un puternic semnal naţional, motiv pentru care liderul de la Elysée a şi
fost contestat de mulţi politicieni vestici, care îl considerau „întâi francez, apoi
european”.
 Rolul lui de Gaulle a fost major şi în creionarea economică a Uniunii Europene aşa
cum o cunoaştem astăzi. În 1958, când devenea şef al statului, Tratatul de la Roma, de
constituire a blocului comunitar în prima sa formă, Comunitatea Economică
Europeană, era deja semnat. Liderul de la Paris şi-a asumat implementarea acestui
proiect cu toate forţele, întrucât considera piaţa comună un mare câştig pentru Franţa.
Evoluţiile i-au dat dreptate: modernizarea în special a agriculturii franceze până la
nivelul actual se datorează susţinerii Politicii Agricole Comune de către de Gaulle. Dar
entuziasmul lui pentru Europa unită se oprea la segmentul economic. Spre deosebire
de tendinţele actuale, era ferm împotriva oricărei federalizări sau centralizări.
 Respingerea de către Franţa a Constituţiei europene prin referendum atestă faptul că
de Gaulle era în asentimentul poporului, care gândeşte şi în prezent că apartenenţa la
blocul comunitar trebuie să se traducă prin beneficii pentru naţiunea franceză.
Preşedintele a militat de asemeni pentru negocieri în cadrul UE, dar fără ca statele să
poată, totuşi, să fie forţate să facă într-un fel sau altul, dictat de la Bruxelles.
  A mers până acolo încât a refuzat să asiste la întâlnirile Uniunii timp de şase luni,
zguduind sistemul votului majoritar, pentru a demonstra că este un opozant al
federalismului european. În prezent, mulţi analişti afirmă că refuzul acestui sistem stă
la baza problemelor curente ale blocului comunitar, dintre care cele mai grave sunt
„guvernarea nedemocratică şi criza de încredere în instituţiile europene”
 Se poate remarca faptul că imaginea publică şi personalitatea lui Charles de Gaulle au
avut un impact major în realizarea unora dintre punctele viziunii sale asupra Europei
unite, în timp ce altele au parcurs un drum diferit. „În zorii Uniunii Europene, de
Gaulle a vădit un ferm angajament pentru strângerea legăturilor Comunităţii Europene.
În acelaşi timp, însă, promova restrângerea acesteia la ceea ce îi plăcea să numească
«mica Europă de şase», bazată pe nucleul franco-german, respingând, totodată, orice
formă de supranaţionalism
13.Planul Fouchet

 În 1960, generalul de Gaulle a propus o relansare a Europei politice și a ordonat

redactarea unui memorandum care conţinea propuneri precise: crearea unei autorităţi
politice (reunind şefii de guverne sau miniştrii de externe), care să aibă în subordine
secretariat general pentru pregătirea şi executarea deciziilor comune. Ca să-i facă pe
plac generalului, Adenauer a acceptat să analizeze proiectul, în timp ce Spaak şi
Monnet erau rezervaţi.
 Pentru elaborarea unui raport, s-a alcătuit o comisie cu şase membri, prezidată de
ambasadorul Christian Fouchet, un fidel al generalului, care fusese ministru şi deputat.
Aria de acţiune era foarte vastă: relaţiile dintre Europa şi Alianţa Atlantică, noua
organizare a Europei, perspectivele de viitor, eventuala participare a Marii Britanii.
Obiectivul principal era consolidarea Europei, pentru a-i da ai multă autonomie în
raport cu Statele Unite, fără a renunţa însă la protecţia americană împotriva Uniunii
Sovietice.
 Comisia prezidată de Christian Fouchet (ambasador al Franței în Danemarca) a
adoptat un plan de organizare a Europei care preluase şi prelucrase ideile generalului.
Comitetul pentru Statele Unite ale Europei, condus de Jean Monnet, s-a arătat mai
mult decât rezervat faţă de planul Fouchet, ale cărui propuneri au fost violent criticate
de reprezentanţii din Benelux. Ministrul olandez de externe, Joseph Luns, a devenit
purtătorul de cuvânt al adversarilor proiectului, căruia îi reproşa subordonarea
Comisiei faţă de Consiliu, refuzul majorităţii calificate, lipsa referirilor la NATO,
excluderea de facto a Marii Britanii, dispariţia tuturor elementelor de federalism.
 Luns a elaborat un contra-proiect, iar Consiliul de Miniştri din martie 1962 s-a găsit în
faţa a două texte: cel francez, care relua planul Fouchet, şi textul celor şase ţări, care se
inspira din criticile lui Luns. Consiliul a constatat dezacordul. Spaak s-a interpus şi a
propus un compromis, pe care generalul l-a respins. Pe 15 mai 1962, la o conferinţă de
presă, generalul a recunoscut eşecul şi şi-a prezentat propria concepţie despre „Europa
statelor”. Miniştrii proeuropeni din cabinetul Pompidou şi Pierre Pfimlin, primarul
Strasbourg-ului, şi-au dat demisia. Planul Fouchet fusese îngropat şi, odată cu el, şi
cooperarea politică a europenilor
 Mai târziu Adenauer a regretata eşecul planului Fouchet şi intransigenţa olandezilor.
L-ar fi putut susţine el pe de Gaulle în acestă direcţie? Ne îndoim, căci trebuia să ţină
cont de ostilitatea faţă de proiect manifestată în guvernul său, în cadrul majorităţii şi în
rândul populaţiei germane. Susţinerea planului Fouchet ar fi însemnat să-şi asume
riscul de a fi blamat, ceea ce legendara lui prudenţă l-a sfătuit să evite.
 În orice caz, cele cinci ţări erau ataşate de o comunitate euro-atlantică şi se pregăteau
să dea un răspuns pozitiv cererii de aderare a Marii Britanii la CEE. „Europa
 europeană” pe care intenţiona să o construiască genralul de Gaulle pornind de la
planul Fouchet nu putea să provoace decât îngrijorare.
 Întâplările care au însoţit eşecul planului Fouchet explică decizia ulterioară a
generalului, care a stârnit mare vâlvă la vremea ei, de a refuza intrarea Marii Britanii
în CEE.
14.Prima candidatură a Marii Britanii la Comunitatea Europeană

 La câţiva ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, Comunitatea celor șase

s-a confruntat cu o provocare importantă, prima candidatură a Marii Britanii la Piaţa
Comună (august 1961). Cererea de aderare a Marii Britanii a fost urmată, la scurt
timp, de cea a altor parteneri ai acesteia din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS): Danemarca, în vara lui 1961 şi Novergia, în mai 1962.
 În primul rând, opţiunea britanicilor confirma afirmaţiile lui Jean Monnet, care credea
că Regatul Unit se va apropia de Piaţa Comună în momentul succesului acesteia. La
aceasta putem adăuga eşecul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, pierderea
rolului de mare putere după criza Suezului, şubrezirea politică a alianţei anglo-
americane, încurajarea integrării europene de către Statele Unite, schimbările de
opţiuni în cadrul Commonwealth-ului, în care dominioanele „albe”, mai ales Canada,
erau atrase de SUA, care le garanta securitatea, iar cele „de culoare”, ca India,
participau la mişcarea de nealiniere
 După eşecul Asociaţiei Europene de Liber Schimb, Marea Britanie înţelesese că Piaţa
Comună avea să fie realizată, poate chiar împotriva britanicilor, dacă aceştia se
încăpăţânau să o respingă. Din realism şi fiindcă lumea se schimba, iar ţările din
Commonwealth ocupau un loc tot mai restrâns în schimbările şi preocupările sale,
guvernul conservator al lui Harold MacMillan făcuse o cerere de aderare la Piaţa
Comună. Exigenţele engleze erau numeroase, dar majoritatea celor şase ţări le
acceptaseră. DeGaulle amâna; se declarase în favoarea anumitor condiții, insă
exigenţele engleze îl iritau cu atât mai mult cu cât avea impresia că britanicii încercau
în primul rând să instituie o zonă de liber schimb şi să lege Comunitatea aflată în plină
construcţie de spaţiul atlantic şi de SUA.
 Diminuarea schimburilor cu Commonwealth-ul şi a prestigiului politic mondial a
determinat Marea Britanie să regândească raporturile sale cu CEE, care puteau să
redea ţării lor statutul de putere economică comercială şi internaţionlă. Totodată,
oamenii politici britanici gândeau că ţara lor va putea juca rolul de leadership în sânul
Comunităţii, impunându-se şi ca important mediator între aceasta şi Statele Unite
 Regatul Unit a fost susţinut, în demersul său integraţionist, mai ales de SUA.
Americanii au dorit aderarea Marii Britanii în Comunitatea Celor Şase din mai multe
motive: pe de o parte, prezenţa acesteeia în CEE putea contrabalansa rolul Franţei şi,
pe de altă parte, putea împiedica Piaţa Comună să devină un „club protecţionist”
 Negocierile între Marea Britanie şi CEE au demarat în toamna lui 1961. Reprezentant
al Regatului Unit la discuţiile cu miniştrii de externe a Celor Şase a fost desemnat
Edward Heath. Chestiunile cele mai negociate au fost cele legate de tariful exterior
comun, care punea în discuţie regimul de preferinţă imperială, drepturile de vamă,
relaţiile Marii Britanii cu unele ţări din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, şi
Politica Agricolă Comună, ce ar fi afectat costurile sale sociale, mult mai mici decât
cele de pe continent unde Piaţa Comună impusese un preţul unic, mai mare decât
preţul mondial.
 Negocierile vor fi întrerupte, în data de 14 ianuarie 1963, în urma veto-ului
generalului de Gaulle, acesta acuzând Marea Britanie de legături prea strânse cu
Statele Unite şi de rea credinţă faţă de CEE. Generalul a refuzat intrarea Marii Britanii
 în Piaţa Comună, invocând deosebirile economice dintre aceasta şi ţările continentale.
El accepta doar asocierea Marii Britanii la CEE, ceea ce va nemulţumi atât ţara în
cauză, cât şi pe cei cinci parteneri ai Franţei, care considerau că în acest fel erau
blocate posibilităţile de lărgire a Comunităţii. Alături de motivaţiile generalului de
Gaulle, mai putem adăuga teama Franţei de un concurent puternic în sânul
Comunităţii, mai ales că Marea Britanie era principalul aliat al Statelor Unite.
 Anii care au urmat până la relansarea europeană din 1969, nu au fost spectaculoşi
pentru acquis-ul comunitar, în ciuda faptului că s-au realizat câteva progrese în
construcţia unei Pieţe Comune interne. Nereuşind să instituie o politică externă
comună, Comunitatea Celor Şase a depins de atitudinea unor lideri politici marcanţi,
cum a fost generalul de Gaulle, a cărui putere se va consolida în aceşti ani, mai ales
după terminarea războiului din Algeria şi succesul pe care îl va înregistra, în urma
referendumului din octombrie 1962, ce permitea alegerea preşedintelui Franţei prin
vot universal.
 În ciuda faptului că lumea europeană îşi punea speranţele într-un nucleu franco-
german, fie el clădit chiar pe raţiuni naţionale, relaţiile dintre cei doi parteneri
importanţi ai construcţiei europene, n-au fost dintre cele mai bune. Bundestag-ul a
adăugat tratatului franco-german din ianuarie 1963 un preambul unilateral, în care se
afirma ataşamentul la cadrul comunitar, dar şi cooperarea foarte strânsă cu SUA. Noua
echipă guvernamentală germană, în frunte cu Ludwig Erhard, era mai atlantistă,
partizană a liberului-schimb, ceea ce nu a fost de bun augur pentru integrarea
europeană.
15.„Criza scaunului gol” și compromisul de la Luxemburg;

 Începând din mai 1965, de Gaulle a devenit îngrijorat de încetineala cu care era
elaborată Politica Agricolă Comună, temându-se chiar de un blocaj. El a fost iritat în
special de un discurs rostit de preşedintele Walter Hallstein în faţa Parlamentului
European, în care acesta făcea trei propuneri: prima se referea la finanţarea PAC, a
doua, la crearea unor noi resurse, iar a treia, la creşterea puterilor Parlamentului. Pe
general l-a înfuriat nu atât dezacordul său faţă de propuneri, cât tentativa preşedintelui
Comisiei de acţiona singur şi faptul că acesta făcuse propunerile fără să le fi supus în
prealabil aprobării Consiliului de Miniştri.
 Pentru 1 ianuarie 1966 era prevăzut termenul trecerii la cea de-a treia etapă a Pieţei
Comune, începând cu care, în virtutea tratatului de la Roma, deciziile urmau să nu mai
fie luate în unanimitate, ci prin majoritate calificată, ceea ce de Gaulle refuza cu
hotărâre. El s-a folosit de pretextul dezacordului legat de finanţarea PAC pentru a cere
reprezentantului francez în Consiliul de Miniştri, Maurice Couve de Murville, să pună
capăt discuţiilor şi să anunţe că Franţa nu-şi va ocupa locul la întruniri. Lăsându-şi
locul gol, Franţa făcea grevă în instanţele europene, paralizându-le funcţionarea.
 Problema Politicii Agricole Comune nu era de fapt, decât un pretext; în realitate, de
Gaulle voia să limiteze Comisia şi pe preşedintele său la o funcţieadministrativă şi să
suprime dispoziţia din tratatul de la Roma referitoare la majoritatea calificată.
 În cursul verii lui 1965, fiecare s-a menţinut pe poziţii; a fost lansată o violentă
campanie, sub formă de comunicate, la adresa preşedintelui Walter Hallstein, spre
marea nemulţumire a lui Jean Monnet. În toamnă a început campania pentru alegerea
preşedintelui ţării prin vot universal; erau primele alegeri de acest fel. De Gaulle,
despre care se putea intui că se va prezenta din nou, i-a lăsat pe ceilalţi să-şi declare
candidaturile (Tixier-Vignancourt, Miterrand, Lecanuet), lansându-şi campania abia la
începutul lui noiembrie.
 După realegerea generalului, Franţa a căutat să iasă din criză; negocierile până la
găsirea unui compromis au fost lungi şi laborioase; RFG, reprezentată de inistrul de
externe Schroeder, nu a susţinut poziţia franceză. Cele cinci ţări au acceptat unele
concesii pentru ca Franţa să revină la masa de discuţii, fără să meargă însă până la
modificarea tratatului de la Roma. După eforturile zadarnice ale ministrului italian
Colombo, luxemburghezul Pierre Werner a preluat ştafeta şi a determinat protocolul
de la Luxemburg semnat pe 29 ianuarie 1966.
 Din această criză – cea mai gravă, fără îndoială, din întreaga istorie a Comunităţii – se
pot trage câteva concluzii:
 De Gaulle n-a obţinut revizuirea tratatului de la Roma; totuşi, dispoziţia pe care el o
respingea a fost pusă între paranteze. În următorii douăzeci de ani, regula unanimităţii
a continuat să fie aplicată;
 Proiectul de fuziune a Comunităţilor, care făcea ca Înalta Autoritate şi Euratom să
fuzioneze în cadrul Comisiei, a fost relizat la 1 iulie 1967;
 cuplul franco-german nu a funcţionat, deoarece guvernul Ehrard-Schroeder a refuzat
să-l sprijine pe general, acceptând numai ca preşedintele hallstein să-şi încheie
mandatul cu câteva luni înainte de termen; acesta a fost înlocuit de liberalul belgian
Jean rez, care a avut grijă să nu-şi depăşească funcţiile administrative. Consiliul de
Miniştri rămăsese mai iportant decât Comisia; preşedinţii succesivi ai acesteia au
adoptat un statut modest, fapt care a durat douăzeci de ani;
 -generalul a repetat în noiembrie 1967 refuzul faţă de intrarea imediată a Marii Britanii
în Piaţa Comună; o nouă cerere fusese făcută, de această dată de către laburistul
Harold Wilson; tonul fusese acum puţin mai aspru, iar uşa nu mai fusese închisă atât
de brutal. Hubert Beuve-Mérz, director la Le Monde, care-şi semna editorialele cu
numele de Sirius, făcea acest comentariu întristat: "Cît despre insulele britanice, dacă e
adevărat că, în multe privinţe, ele par încă destul de departe de o ataşare definitivă la
 continent, există o anumită contradicţie în a le împinge spre larg, refuzând o discuţie
care le-ar putea ajuta să-şi accelereze avoluţia..." şi, reluând formulele generalului,
îndemna "să ne străduim, din acest moment,, să facem din ăreţul popor englez unul
dintre «pilonii Europei»".
 Criza a luat sfârşit prin „compromisul de la Luxembourg”, care stipula că dacă
“interesele foarte importante ale unuia sau a mai multor parteneri erau în joc, membrii
Consiliului se vor strădui, într-un răgaz rezonabil, de a ajunge la soluţii care ar putea fi
adoptate de către toţi membrii Consiliului, în respectul interesului lor şi al
Comunităţii”. Următorul pasaj al textului întărea regula unanimităţii, astfel că
“delegaţia franceză estima că atunci când este vorba de interese foarte importante
discuţia trebuie să continue până la obţinerea unui acord unanim”.
 Deşi nu era precizat foarte clar dreptul de veto, specific unanimităţii, multe decizii,
începând cu 1966, au fost luate cu unanimitate, chiar în chestiuni secundare ca
importanţă.
 După părerea multor analişti şi istorici, criza “scaunului gol” a timorat acţiunile
Comisiei, propunerile sale fiind marcate de ideea consensului din cadrul Consiliului de
Miniştri. Totodată, echilibrul instituit de tratatul de la Roma între instituţiile
comunitare a fost modificat în favoarea Consiliului, expresia triumfului
interguvernamentalismului, a rolului accentuat al statelor membre în defavoarea
instituţiilor comunitare
16. Extinderea construcției europene către Nord – state candidate, negocieri de
aderare, evoluții ale statelor post-aderare;

 Unul din cele mai semnificative momente din istoria integrării europene l-a
constituit prima lărgire a Comunităţilor Europene. Ţările care şi-au depus
candidatura au fost: Marea Britanie, Norvegia, Irlanda şi Danemarca
 Comunicatul de la Haga din decembrie 1969, prevedea că ţările candidate trebuiau
să accepte tratatele şi finalitatea lor politică, deciziile intervenite după intrarea în
vigoare a tratatelor şi a negocierilor întreprinse în domeniul dezvoltării. Negocierile
au fost purtate din partea Comunităţii Celor Şase de Consiliul de Miniştri,
preşedintele acestuia fiind purtătorul de cuvânt al Comunităţilor.
 Pentru orice chestiune pusă de candidaţi a fost nevoie de convocarea Consiliului,
ceea ce a făcut ca derularea negocierilor să fie anevoioasă. Lungi discuţii a suscitat
stabilirea cuantumului participării Marii Britanii la bugetul comunitar, apoi
 chestiunea unor produse de preferinţă imperială precum zahărul din
Commonwealth şi din Noua Zeelandă.

 În martie 1971, Franţa a ridicat problema situaţiei privilegiate a zonei lirei sterline.
Britanicii au evitat, până în acel moment, să pună în discuţie această chestiune,
mizând pe desfăşurarea unor reuniuni bilaterale, tehnice şi mult mai discrete. Aşa
se explică temerea lor faţă de un posibil „veto” al Franţei.
 În cele din urmă cabinetul de la Londra, condus de Edward Heath şi avându-l ca
ministru al afacerilor europene pe Geoffrey Rippon, şi-a exprimat intenţia (7 iunie
1971) de a suprima rolul lirei sterline ca monedă de rezervă. Această declaraţie
făcută la Luxembourg a dat satisfacţie Franţei şi ca urmare Raymond Barre, în
numele Comisiei, a luat act de acordul intervenit, nu fără o uşoară părere de rău în
ceea ce priveşte garanţiile necesare, ce nu se regăseau în declaraţia engleză.
Descongestionarea “crizei” lirei sterline va influenţa inclusiv rezolvarea problemei
zahărului din Commonwealth.
 Negocierile cu Irlanda, Danemarca şi Norvegia au început în septembrie 1970.
Problemele au fost diferite faţă de cele ale Marii Britanii, astfel că Irlanda şi
Danemarca erau interesate de PAC, în timp ce Norvegia deţinea o suprafaţă mică
(3%) din terenurile cultivabile ale unei virtuale Comunităţi a celor Zece.
 Danemarca, Norvegia şi Irlanda erau susceptibile, de asemenea, şi la dreptul de
stabilire, cele trei state temându-se de cumpărările masive de teren făcute de alţi
cetăţeni comunitari. Ţările scandinave erau sensibile, mai ales, la Piaţa Comună
nordică a muncii, dar cea mai spinoasă problemă a constituit-o tensiunile ridicate
de statutul pescuitului norvegian
 Spre deosebire de aceştia, Norvegia era o ţară a cărei economie depindea foarte
mult de pescuit şi a cerut derogare în ceea ce priveşte accesul navelor de pescuit ale
membrilor Comunităţii în apele sale teritoriale.
 Tratatul de aderare a fost semnat la 22 ianuarie 1972 în palatul Egmont din
Bruxelles. El urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 1973 după ce era ratificat de
parlamentele naţionale.
 Cele trei state acceptate erau de acord cu tratatele instituind comunităţile şi
legislaţia adoptată în virtutea acestora. Adaptările necesare se vor realiza în cursul
unei perioade de tranziţie de 5 ani pentru toate sectoarele. Pentru rezvolvarea unor
 probleme sensibile ce puteau interveni în perioada de tranziţie, Comunitatea a fixat
dispoziţii tranzitorii, fără a încălca regulile existente.
 Aceste relaţii au permis CE să-şi definească mult mai bine identitatea sa în raport
cu Statele Unite. La 14 decembrie 1973, Comunitatea Europeană a adoptat un
document în care se afirma că dincolo de valorile şi aspiraţiile comune, Cei Nouă
se definesc ca „o entitate distinctă şi originală”. Mai mult, Cei Nouă intenţionau să
continue cooperarea cu SUA pe o bază egalitară şi într-un spirit de amiciţie
 Reacţia americană faţă de protecţionismul CE se datora, în primul rând, unor
dificultăţi economice generate de devalorizarea dolarului şi cheltuielile enorme
făcute în războiul din Vietnam. O analiză mai atentă a politicilor Statelor Unite şi
CE arată că europenii nu erau mai protecţionişti decât americanii, dovadă fiind
tariful vamal comun din 1973, mai mic decât cel al Statelor Unite şi al Japoniei.
17. Extinderea construcției europene către Sud – state candidate, negocieri de
aderare, evoluții ale statelor post-aderare

 Grecia a fost primul stat european asociat la Comunitatea Economică Europeană.

Acordurile de asociere, din 1961, semnate la Atena, care prevedeau avantaje
tarifare si ajutoare financiare, au fost suspendate în epoca dictaturii militare din
1967-1974. După înlăturarea dictaturii coloneilor, regimul reprezentativ a fost
repede restabilit sub autoritatea conservatorului Constantin Caramenlis, care trăise
în exil la Paris. Acesta a fost cel care a cerut și a negociat intrarea Greciei în CEE.
 Revenirea la un regim democratic, în 1975, a constituit o şansă imensă pentru
Grecia, care a cerut sa devină membră cu drepturi depline a CEE. Statele membre
nu au rămas insensibile la această dorinţă, mai ales că relaţiile comerciale ale
Greciei cu CEE reprezentau un procentaj destul de ridicat din cadrul politicilor
economice ale Comunității.
 Grecia a devenit, în 1981, al zecelea stat membru al Comunității Europene.
Evoluția sa, atât în perioada de pre-aderare, dar mai ales în cea de post-aderare, a
făcut subiectul unor numeroase analize și dezbateri academice. Așa cum notează și
autorul grec Kostas Ifantis, pe parcursul secolului al XX-lea, Grecia s-a confruntat
cu numeroase dificultăți, atât pe plan intern, cât și în relațiile externe. Din punct de
vedere economic, a fost condsiderată în cea mai mare parte a secolului al XX-lea o
țară săracă, preponderent agrară, dependentă de schimburile economice și
îndatorată pe plan extern.
 După crearea Comunității Economice Europene (EEC), Grecia fost primul stat care
a dorit să realizeze asocierea cu aceasta. Totuși, faptul că avea o economice destul
de slab dezvoltată, că era încă afectată de Al Doilea Război Mondial și de războiul
civil care a urmat conflagrației mondiale, dar și „problema cipriotă” au împiedicat-
o să participe în mod activ la fazele de început ale procesului de construcție
europeană din anii ’50
 Grecia vedea, așadar, în EEC o posibilă soluție pentru relansarea economiei sale,
însă reprezentanții Comunității au înțeles acest lucru și au încercat să fie extrem de
precauți cu asocierea acestui stat. Negocierile cu privire la acordul de asociere au
durat destul de mult, un element interesant fiind acela că nu au existat dezbateri
publice interne cu privire la toate aceste aspecte.
 Negocierile de aderare au durat aproape trei ani (din 27 iulie 1976 până în 23 mai
1979) și nu au reprezentat deloc un proces ușor. Opinia oficială a Comisiei
Europene, prezentată la începutul anului 1976, evidenția scepticismul Comunității
cu privire la aderarea Greciei și propunea o perioadă de pre-aderare, care să
preceadă o eventuală perioadă de tranziție, care ar fi avut loc după semnarea
tratatului de aderare.
 Tratatul de adeziune a fost semnat la 28 mai 1979, după 3 ani de negociere.
Perioada tranzitorie în cazul Greciei a fost fixată la 5 ani, timp în care trebuia să se
integreze uniunii vamale şi să alinieze preţurile agricole la cele comunitare. După
această perioadă, Grecia putea intra în Sistemul Monetar European.
 În Spania, moartea generalului Franco în 1975 a fost urmată, așa cum se prevăzuse,
de urcarea pe tron a lui Juan Carlos, desemnat ca rege chiar de Franco în 1969.
Datorită unui remarcabil simț politic, regele a fost artizanul unei tranziții pașnice și
rapide. În câțiva ani, el a reușit desființarea instituțiilor dictaturii, restabilirea
libertăților publice și a regimului parlamentar reprezentativ. Acest rezultat a fost
consolidat în 1981, printr-o alternanță politică: preluarea puterii de către socialiștii
conduși de Felipe Gonzales. În cei treisprezece ani cât s-au aflat la guvernare,
aceștia au fost artizanii întrării Spaniei în Comunitatea Europeană.
 În Portugalia, tranziția democratică a fost mult mai agitată, iar țara s-a aflat de mai
multe ori în pragul războiului civil. Tulburările de după așa-numita revoluție „a
garoafelor” erau provocate de mai mulți factori: decolonizarea tumultoasă din
Angola și Mozambic, prezența pe scena publică a unei armate divizate și ambițiile
puternicului Partid Comunist.
  Negocierile au durat aproximativ cinci ani, fiind lungi și complicate cu Spania, dar
mai ușoare cu Portugalia. Intrarea Spaniei deschidea Comunitatea spre concurența
produselor agricole din sud. La unele dintre ele, precum vinul, Comunitatea era
deja excedentară. Pentru altele, condițiile climatice mai bune din Spania dădeau
producătorilor spanioli avantajul de a le scoate mai devreme pe piață.
 Cele două țări au intrat în Comunitate la 1 ianuarie 1986. La început, incidentele au
fost numeroase și uneori spectaculoase. În sudul Franței, intrarea liberă a
produselor spaniole era oprită prin baraje ridicate pe șosele, sau distrugerea
încărcăturilor de către agricultorii și viticultorii înfuriați.
 Dintre cele trei țări care au aderat în anii ’80 la Comunitatea Europeană, în Spania
s-au produs schimbările cele mai spectaculoase, în numai zece ani. Deschiderea
spre Europa a avut efecte pozitive: înmulțirea schimburilor, dezvoltare unor mari
grupuri industriale, modernizarea rapidă a agriculturii, dezvoltarea turismului la
Mediterana, creșterea nivelului de trai. Dar deschiderea a avut și părțile ei negative:
un boom imobiliar care a dus la degradarea mediului, acoperirea cu beton a
coastelor Mediteranei și proliferarea nesocotită a satelor de vacanță.
18. Prima extindere a Uniunii Europene după 1990 – state candidate, negocieri de
aderare, evoluții ale statelor post-aderare;

 După mometul căderii Cortinei de Fier (1989), prima reuniune privind relaţiile
dintre Comunităţile Europene şi ţările Europei Centrale şi de Est a avut loc la
Bruxelles, la 5 februarie 1990, în urma căreia s-a stabilit semnarea unor acorduri de
asociere cu ţările care doresc să adere în viitor la Comunitate. De asemenea,
comunicatul reuniunii subliniază că „aceste acorduri de asociere se adresează
tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia URSS”.
 1995 - aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei; acestea şi-au depus cererile de
aderare imediat după începutul anilor ’90 ( Austria la 31 iulie 1991, Suedia la 31
iulie 1992 şi Finlanda la 4 noiembrie 1992).
 la 24 martie 1993, Norvegia şi-a depus pentru a doua oară cererea de aderare, însă
şi de această dată cetăţenii au spus un “NU” irevocabil Uniunii, în urma unui
referendum.
 Elveţia s-a opus de asemenea, printr-un referendum participării ţării lor la Spaţiul
Economic European, iar AELS, organizaţie puternică altădată număra, după
aceasta, doar patru membri (Norvegia, Elveţia, Islanda, Liechtenstein).
  Revenind la Austria, Finlanda şi Suedia, acestea au aderat la U.E. la 1 ianuarie
1995, această extindere păstrând „ coeziunea şi dinamismul intern al Uniunii
Europene şi va contribui la afirmarea salvgardării păcii şi libertăţii în Europa.”
 Înaintea aderării, au fost organizate şi în aceste trei state referendumuri, în urma
cărora s-a spus “DA” Uniunii Europene (în Austria 66,58 % din voturi au fost
pentru UE, în Finlanda 57 %, iar în Suedia 52 %).
 Acordurile de asociere au constituit o alternativă la eventuala aderare a fostelor
ţări comuniste la CE. Din încheierea acestor acorduri rezultau numeroase avantaje
pentru satele ECE: instituirea unei zone de liber-schimb; sprijin financiar de la
bugetul Comunităţii; precum şi acordarea de asistenţă în cadrul programului
PHARE.
 Primele ţări care au semnat tratatele acordurilor de asociere au fost Polonia şi
Ungaria, ultima fiind Slovenia, în anul 1996.
19 Extinderea construcției europene către Europa Centrală și de Est: context istoric
și politic, criterii de aderare, desfășurarea negocierilor de aderare;

 Pe lângă seria impresionantă de măsuri ale Comisiei, anunţată în Agenda 2000, care
vizau includerea tuturor statelor candidate în procesul de extindere, Consiliul
Europei a fost de acord, la sfârşitul anului 1997, la Bruxelles, şi cu propunerea de a
convoca conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea demarării
negocierilor concrete de aderare într-o primă fază doar cu acele ţări care se
remarcaseră prin îndeplinirea unora din condiţiile necesare, şi anume cu Estonia,
Polonia, Slovenia, Cehia, Ungaria şi Cipru. Negocierile cu acest „prim val” de ţări
candidate (aşa numitul „grup de la Luxemburg”) au fost demarate în primăvara
anului 1998.
 În decembrie 1999, şefii de state şi de guverne întruniţi la Helsinki au decis
demararea negocierilor şi cu cel de-al „doilea val”, cu „grupa Helsinki” (Bulgaria,
Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia). Negocierile de aderare cu aceste
ţări au început în mod oficial la data de 15 februarie 2000 la Bruxelles.
 În noiembrie 2000, Comisia a publicat un document strategic privitor la extindere,
care cuprindea o „hartă“, care asigura UE că era capabilă să primească în rândurile
ei, de la sfârşitul anului 2002, noi membri. Consiliul European de la Nisa, în cadrul
căruia a fost iniţiat şi Tratatul de la Nisa (ratificat la 26.02.01), prin care UE urma
să fie organizată astfel încât să facă faţă, din punct de vedere instituţional,
extinderii viitoare, a aprobat acest document.
 La Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a fost trasă concluzia că
procesul de extindere este irevocabil şi au subliniat intenţia clară a UE de a încheia
negocierile curente de aderare până la finele anului 2002.
 Interesant în ceea ce priveşte factorii noştri determinanţi este şi faptul că la acest
summit s-a mai hotărât convocarea unei Convenţii privind viitorul UE, care urma
să pregătească conferinţa interguvernamentală pentru o Constituţie europeană din
anii 2003/2004. Cel puţin la fel de interesant este şi faptul că statele candidate au
 fost invitate să participe la această Convenţie, fără să aibă însă posibilitatea să
blocheze soluţiile găsite de statele membre
20. State candidate și evoluția relației lor cu Uniunea Europeană: Turcia, Islanda,
Serbia, Albania, Macedonia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina.
Turcia

 Turcia a obținut statutul de țară candidată ca urmare a reuniunii Consiliului

European desfășurate la Helsinki în decembrie 1999. În cadrul reuniunii sale din
16-17 decembrie 2004, Consiliul European a decis că Turcia îndeplinește în mod
suficient criteriile pentru deschiderea negocierilor de aderare.
 Negocierile de aderare au fost lansate la 3 octombrie 2005, în cadrul unei conferințe
interguvernamentale (CIG). La 3 octombrie 2005, Consiliul a convenit, de
asemenea, asupra unui cadru pentru negocierile cu Turcia. La 18 februarie 2008,
Consiliul a adoptat parteneriatul pentru aderare revizuit cu Turcia.
 La 26 martie 2018, liderii UE l-au găzduit pe președintele Turciei, Recep Tayyip
Erdoğan, la palatul Euxinograd din Varna, Bulgaria. UE a fost reprezentată de
Donald Tusk, președintele Consiliului European, de Jean-Claude Juncker,
președintele Comisiei Europene, și de Boiko Borisov, prim-ministrul Bulgariei.
Liderii au purtat o discuție amplă privind relațiile UE-Turcia și calea de urmat. Mai
precis, aceștia au discutat despre:
 cooperarea în materie de gestionare a fluxurilor de migrație;
 interesul comun în ceea ce privește combaterea terorismului;
 statul de drept în Turcia;
 acțiunile recente ale Turciei în Mediterana de Est și Marea Egee;
 implicarea Turciei în Siria.
 La 9 martie 2020, președintele Charles Michel și președinta Ursula von der Leyen s-au
întâlnit cu președintele Recep Tayyip Erdoğan la Bruxelles. Liderii au discutat despre
relațiile bilaterale, punerea în aplicare a declarației UE-Turcia privind migrația,
securitatea și stabilitatea din regiune și criza din Siria. Întrevederea a avut loc în urma
vizitei președintelui Michel la Ankara din 4 martie 2020.
 Scepticismul manifestat faţă de aderarea Turciei se bazează în primul rând pe faptul că
aceasta va deveni ţara cu numărul cel mai mare de locuitori din UE. Turcia are, în
momentul de faţă, 71 milioane de locuitori; acest număr va creşte însă, conform
previziunilor, în următorii 20 de ani, la 80 - 85 milioane, depăşind astfel numărul celui
mai mare stat, Germania, care în 2020 nu va mai avea decât 80 milioane de locuitori.
 O a doua problemă o reprezintă poziţionarea geografică a Turciei - face ea parte din
Europa? La toate acestea se mai adaugă şi deosebirile de ordin religios şi cultural. În
 alt patrulea rând rămâne – în ciuda schimbărilor din cadrul sistemului politic turc –
problema drepturilor omului din această ţară.
Islanda

 Islanda și-a depus candidatura pentru aderarea la UE la 17 iulie 2009.

 La reuniunea sa din 27 iulie 2009, Consiliul a invitat Comisia să își prezinte avizul
cu privire la candidatura Islandei. La 24 februarie 2010, Comisia a emis un aviz
favorabil și a recomandat deschiderea negocierilor de aderare.
 La reuniunea din 17 iunie 2010, Consiliul European a hotărât
deschiderea negocierilor de aderare. Consiliul a convenit asupra unui cadru pentru
negocierile cu Islanda la 26 iulie 2010.
 Din cele 35 de capitole de negociere, 27 au fost deschise în vederea negocierilor,
iar 11 dintre acestea au fost închise provizoriu.
 La 17 decembrie 2013, Consiliul a luat act de decizia guvernului islandez de a
suspenda negocierile de aderare. Consiliul a subliniat opinia sa conform căreia
aderarea Islandei presupune beneficii reciproce. Consiliul a indicat, de asemenea,
că UE este gata să continue negocierile în cazul în care Islanda decide să le reia.
 La 12 martie 2015, într-o scrisoare adresată președinției Consiliului, ministrul
islandez al afacerilor externe a confirmat faptul că Guvernul Islandei nu
intenționează să reia negocierile de aderare. Ministrul afacerilor externe a
reiterat importanța continuării relațiilor și cooperării strânse dintre UE și
Islanda bazate, în special, pe Acordul privind Spațiul Economic European (SEE).
Președinția Consiliului a luat act de conținutul scrisorii.

Serbia

 Serbia și-a depus candidatura pentru aderarea la UE la 19 decembrie 2009. La

reuniunea sa din 25 octombrie 2010, Consiliul a invitat Comisia să îi prezinte
un aviz cu privire la candidatura Serbiei. În octombrie 2011, Comisia a emis
un aviz favorabil și a recomandat să i se acorde Serbiei statutul de țară
candidată.
 La 9 decembrie 2011, Consiliul European a solicitat Consiliului să verifice și
să confirme că Serbia și-a menținut angajamentul și a continuat să înregistreze
noi progrese în mai multe domenii. Consiliului i s-a solicitat apoi să ia o
decizie, în februarie 2012, cu privire la acordarea statutului de țară candidată
 Serbiei, decizie care urma să fie confirmată în cadrul reuniunii Consiliului
European din martie 2012.
 La 1 martie 2012, Consiliul European a acordat Serbiei statutul de țară
candidată.
 La reuniunea sa din 27-28 iunie 2013, Consiliul European a hotărât începerea
negocierilor de aderare cu Serbia cel târziu în ianuarie 2014.
 La 22 iulie 2013, Consiliul a adoptat o decizie a Consiliului și a Comisiei
privind încheierea Acordului de stabilizare și de asociere între UE și statele
membre ale acesteia și Republica Serbia. Acordul a intrat în vigoare la 1
septembrie 2013.
 Consiliul a convenit asupra unui cadru pentru negocierile cu Serbia la 17
decembrie 2013. La 21 ianuarie 2014, prima reuniune a Conferinței de aderare
cu Serbia la nivel ministerial a deschis negocierile de aderare. De atunci, au
avut loc la Bruxelles zece reuniuni ale Conferinței de aderare la nivel
ministerial.
 Cea de a zecea reuniune a Conferinței de aderare la nivel ministerial cu Serbia s-a
desfășurat la 27 iunie 2019. În urma acestei conferințe, dintr-un total de 35 de
capitole de negociere, 17 capitole au fost deschise până în prezent pentru negocieri,
iar dintre acestea 2 capitole au fost deja închise în mod provizoriu. 

Albania

 Cererea Albaniei de aderare la UE a fost depusă la 24 aprilie 2009.

 La data de 16 noiembrie 2009, Consiliul a aprobat cererea Albaniei și a invitat
Comisia Europeană să își prezinte avizul. La 9 noiembrie 2010, Comisia a evaluat
că, înainte ca negocierile de aderare să poată fi deschise în mod formal, Albania
trebuie să atingă gradul necesar de respectare a criteriilor de aderare.
 În octombrie 2012, Comisia Europeană a recomandat ca Albaniei să îi fie acordat
statutul de țară candidată la aderarea la UE, sub rezerva finalizării măsurilor în
anumite domenii. Albania a primit statutul de țară candidată în 2014.
 În aprilie 2018, Comisia Europeană a emis o recomandare de deschidere a
negocierilor de aderare cu Albania. În iunie 2018, Consiliul a adoptat concluzii în
care a convenit să răspundă pozitiv la progresele înregistrate de Albania și a trasat
calea către deschiderea negocierilor de aderare în iunie 2019, în funcție de
 progresele înregistrate în anumite domenii-cheie, cum ar fi reforma sistemului
judiciar și lupta împotriva corupției și a criminalității organizate.
 În iunie 2019, Consiliul a luat în discuție comunicarea Comisiei Europene din 29
mai 2019 privind politica de extindere a UE și raportul privind Albania. Având în
vedere timpul disponibil limitat și importanța problemei, Consiliul a decis să
revină, nu mai târziu de luna octombrie 2019, asupra chestiunii deschiderii
negocierilor de aderare cu Albania cu scopul de a ajunge la o decizie de fond clară.
 La 15 octombrie 2019, Consiliul a discutat despre extindere și procesul de
stabilizare și de asociere în ceea ce privește Albania și Republica Macedonia de
Nord. În urma discuției, președinția a emis concluzii procedurale, luând act de
faptul că Consiliul va dezbate chestiunea după Consiliul European din octombrie.
 Consiliul European din 17-18 octombrie 2019 a decis că va reveni asupra chestiunii
extinderii înainte de summitul UE-Balcanii de Vest care va avea loc la Zagreb în
mai 2020.
 La 24 martie 2020, miniștrii afacerilor europene și-au dat acordul politic pentru
deschiderea negocierilor de aderare cu Albania și cu Republica Macedonia de
Nord. La 25 martie, concluziile privind extinderea și procesul de stabilizare și de
asociere au fost adoptate în mod oficial prin procedură scrisă. La 26 martie 2020,
membrii Consiliului European a aprobat concluziile respective.

Macedonia

 Republica Macedonia de Nord și-a depus solicitarea de aderare la UE la 22 martie

2004. Comisia a emis un aviz pozitiv la 9 noiembrie 2005.
 În decembrie 2005, Consiliul European a conferit Macedoniei de Nord statutul de
țară candidată.
 La 18 februarie 2008, Consiliul a adoptat Parteneriatul revizuit pentru aderarea
Macedoniei de Nord.
 În octombrie 2009, Comisia Europeană a recomandat pentru prima dată
deschiderea negocierilor de aderare cu Republica Macedonia de Nord. În 2015 și
2016, recomandarea a devenit condiționată de continuarea punerii în aplicare a
Acordului de la Pržino și de înregistrarea de progrese semnificative în ceea ce
privește punerea în aplicare a „priorităților de reformă urgente”.
 În iunie 2018, Consiliul a adoptat concluzii în care a convenit să răspundă pozitiv la
progresele înregistrate de Republica Macedonia de Nord și în care trasează calea
către deschiderea negocierilor de aderare în iunie 2019, în funcție de progresele
înregistrate în anumite domenii-cheie precum reforma sistemului judiciar, reforma
serviciilor de informații și de securitate și reforma administrației publice.
 În iunie 2019, Consiliul a discutat comunicarea Comisiei Europene din 29 mai
2019 privind politica de extindere a UE și raportul privind Republica Macedonia de
 Nord. Având în vedere timpul disponibil limitat și importanța chestiunii, Consiliul
a decis să revină, nu mai târziu de luna octombrie 2019, asupra chestiunii
deschiderii negocierilor de aderare cu această țară, cu scopul de a ajunge la o
decizie de fond clară.

Muntenegru
 Muntenegrul a depus cererea de aderare la UE la 15 decembrie 2008.
 În cadrul reuniunii sale din 23 aprilie 2009, Consiliul a invitat Comisia să îi prezinte
avizul privind cererea de aderare a Muntenegrului. La 12 octombrie 2011, Comisia a
emis un aviz favorabil și a recomandat deschiderea negocierilor de aderare.
 În cadrul reuniunii sale din 16-17 decembrie 2010, Consiliul European a convenit să
acorde Muntenegrului statutul de țară candidată.
 În cadrul reuniunii sale din 29 iunie 2012, Consiliul European a aprobat decizia luată
de Consiliu privind deschiderea negocierilor de aderare.
 Prima reuniune a Conferinței de aderare cu Muntenegrul la nivel ministerial a deschis
negocierile de aderare la 29 iunie 2012. De atunci, au avut loc la Bruxelles 11 reuniuni
la nivel ministerial ale Conferinței de aderare. Cea de a 12-a reuniune a Conferinței de
aderare cu Muntenegrul la nivel ministerial a avut loc la 10 decembrie 2018. În urma
acestei conferințe, dintr-un total de 35 de capitole de negociere, 32 de capitole au fost
deschise până în prezent pentru negocieri, iar dintre acestea 3 capitole au fost deja
închise în mod provizoriu.

Bosnia și Herțegovina

 Cererea Bosniei și Herțegovinei de aderare la UE a fost depusă la 15 februarie 2016.

Cererea de aderare a fost introdusă în urma Consiliului Afaceri Generale din
decembrie 2015, în cadrul căruia miniștrii au trecut în revistă procesul de extindere.
Aceștia au adoptat concluzii privind procesul de stabilizare și de asociere UE-Balcanii
de Vest, vizând fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Albania, Bosnia și
Herțegovina, precum și Kosovo. La 20 septembrie 2016, Consiliul a adoptat concluzii
privind cererea Bosniei și Herțegovinei de aderare la UE.
 La 18 iunie 2019, Consiliul Afaceri Generale a adoptat concluzii privind extinderea și
procesul de stabilizare și de asociere, vizând Bosnia și Herțegovina. La 20 iunie 2019,
Consiliul European a aprobat concluziile respective.
 În conformitate cu procedura de aderare prevăzută în Tratatul UE, miniștrii au solicitat
Comisiei Europene să își dea avizul cu privire la cererea respectivă. Dacă avizul va fi
pozitiv, Consiliul European poate decide cu privire la acordarea statutului de țară
candidată Bosniei și Herțegovinei