Tradarea Carturarilor

Julien Benda

Trădarea cărturarilor  reprezintă o sinteză a pasiunilor politice, a formării

universaliilor și a raporturilor dintre indivizii implicați în acest proces de tranziție
spre pasiunile politice. Se poate afirma fără exagerare că Julien Benda este un
necunoscut. Deşi bibliografia lui numără peste patruzeci de volume în domenii
precum critica literară, filozofia sau cultura politică, iar “Trădarea cărturarilor”
(carte de atitudine, cu atât mai dramatică cu cât autorul era desigur conştient că
prin lansarea ei îşi semnează viitoarea ostracizare), a reuşit la vremea publicării să
provoace adversitatea intelectualilor de toate orientările politice, numai după
două reeditări răzleţe ale acestei lucrări autorul a fost uitat de Franţa natală, mult
mai ocupată cu propăşirea teoriilor marxiste şi neomarxiste decât cu exerciţiile de
luciditate. Asumându-şi curajos rolul ingrat de critic neînregimentat ideologic al
vremurilor, divulgând cu exactitate mecanismele minciunii politice, Julien Benda a
căzut victimă eternului complot global al prostiei împotriva valorii individuale.
Totuşi, nu este prea greu de intuit ce perfid mecanism psihosociologic face ca
Occidentul să nu încerce să-l redescopere, după mai bine de optzeci de ani.

Incestul teoriei cu sentimentul este dublat, în chip dramatic, de o trădare. Benda

stabileşte o diferenţiere clară între laici (oameni ai temporalului, ai concretului,
ghidaţi de interese, operând cu date concrete) şi cărturari (oameni care
desfăşoară activităţi fără scop “practic” – artă, religie, metafizică, ştiinţă, gândind
in abstracto), demonstrând că trecerea dintr-o “tabără” în alta nu poate avea
decât consecinţe catastrofale. Rostul cărturarilor de-a lungul istoriei este, dacă nu
de a-i împiedica pe laici să înfăptuiască răul, acela de-a nu permite naşterea
cultului răului înfăptuit. O centură de siguranţă morală, transistorică, a cărei
eficienţă depinde însă de “neamestecul în treburile interne” ale statului.
Cărturarul, desigur, poate lua parte la viaţa publică, însă numai cu condiţia
păstrării unei distanţe generoase, fără a-şi lăsa raţiunea să se subordoneze
pasiunilor ori intereselor de moment. Trădarea are loc când cărturarul coboară în
cetate şi îşi însuşeşte viziunea laicilor, iar cel mai pervers efect al acestei opţiuni
este că el nu numai că nu va renunţa la dreptul de a critica de pe poziţia
“superioară” conferită de statutul de cărturar, dar va lăsa pasiunea politică să îi
infesteze domeniul de activitate. Astfel, filozofia, ştiinţa, arta, religia, metafizica
ori perspectiva lui istorică vor deveni instrumentele cele mai rafinate de
fundamentare a ideologiei. Numai astfel legitimată şi întărită cu un atât de vast
arsenal de argumentaţii, ideologia se poate revendica drept posesoare unică a
Adevărului. În numele căruia, fireşte, va începe să ucidă. Seduşi de gândul puterii,
cărturarii renunţă la turnul de fildeş. Coborând în cetate, perspectiva se
îngustează iar ei, demonstrează Benda, renunţă la exaltarea universalului şi
spiritualului, în favoarea practicului şi particularului. Înrobiţi de realisme de
circumstanţă, ei vor începe să aprecieze gradul de dezvoltare al unui stat prin
forţa sa militară, să ridice în slăvi spiritul războinic, atitudinea dispreţuitoare,
discursul dur şi actul sângeros. Cunoaşterea ţine de libertate, iar libertatea obligă
şi responsabilizează. Iată de ce murdărirea cuvântului, a principiului moral, a
învăţăturii religioase şi a conceptului filozofic constituie, în viziunea lui Benda,
impietatea supremă.

Exact în această perioadă se coc marile frământări naționaliste care antrenează

spiritul popular, sensibil la chemările politice ale conducătorilor. Din fierbințeala
pasiunilor naționale, de rasă sau de clasă care cuprind mulțimea ce devine
interesată de paticularizarea sa, de distingerea din întregul lumii, de adorarea
unui anume fel de a fi, diferit de toate celelelalte feluri de a fi, se nasc națiunile,
dar și spiritul „de clasă
Tocmai pentru că sunt naturale, adică proprii naturii umane, aceste instincte stau
mereu pregătite să îmbrace o formă ideologică sau alta. Contrabalansarea acestor
pasiuni cade în sarcina cărturarului, desprins de realitățile temporale și cuprins de
apoteozarea virtuților și valorilor morale universale. Anume prin concursul
opoziției lui ar trebui să se păstreze intactă tendința spre lumea ideală; fără a
pierde simțul realității, el este, totuși, puntea de trecere spre lumea cea care ar
trebui să fie. Iată însă că în perioada de început de secol al XX-lea intelectualul
este asimilat, este înghițit de înflăcărarea politică, prin aceasta amplificând-o, la
rându-i. Echilibrul dintre real și ideal este perturbat, iar cărturarul, din
propăvăduitor al idealului se transformă în agent mobilizator și justificator al
acțiunilor.
Benda se ridică împotriva violării sensului însuși a noțiunii de cărturar prin
alinierea acestuia din urmă la pasiunile și romantismul care ar fi trebuit să rămână
apanajul mulțimii. Declarându-se universalist, Julien Benda constată cu regret că
cei care ar fi trebuit să proclame și să răspândească valorile morale absolute, au
abandonat discursul despre Adevăr, Dreptate și Rațiune în schimbul încurajării
acțiunii și a discursului pentru un anume adevăr, o anume dreptate și o rațiune
anume. El susține că aceste valori sunt, prin definiție, universale și nu pot fi puse
în slujba unei clase sau a unei națiuni, astfel încât discursul politic al unui
intelectual ar trebui, dacă nu să fie inexistent, cel puțin să fie imparțial și să nu
instige la acțiune.

Unica caracteristică care trebuie să rămână atașată mereu acestora este rațiunea,
cea care nu trebuie să devină, pentru intelectual, „sclava pasiunilor”, dar care este
într-un permanent declin, după cum ne arată autorul, pe tot parcursul eseului
său. Intelectualul nu trebuie să fie un adaptat – timpului, locului, tendințelor – el
fiind Neînțelesul, Blamatul și Nesuferitul, prin excelență, dar, în același timp,
veșnicul Creator, Cugetător și Sceptic.

Se știe că Benda mergea până acolo încât să condamne orice implicare socială a
intelectualului: «cei mai mulți trăiesc astăzi cu totul altfel decât au trăit Descartes
sau Spinoza: sunt căsătoriți, au copii, au posturi, se integrează în existența
socială, lucru care nu mi se pare străin de caracterul „pragmatic” al doctrinei
lor» – acest model de intelectual fiind, într-adevăr, greu de acceptat. Trebuie să
înțelegem însă că teoria lui Benda, în afară de faptul că este o condamnare a
„trădătorilor”, se vrea și un etalon, iar etalonul se referă, cu strictețe, la tagma
intelectualilor. Caracterul distinct al acestei tagme se întemeiază anume pe
respectarea unor standarde morale, etice și estetice înalte, de aceea nu i se poate
cere lui Benda să ajusteze etalonul intelectual unui standard real. El este conștient
și de natura celor pe care îi numește laici 4,  vorbind, la un moment dat, și despre o
trădare a acestora, astfel încât înțelegem că o dublă trădare se produce atunci
când rolurile sunt inversate:
Înțelegem, așadar, că teoria lui Benda se bazează pe respectarea separației dintre
cărturari și laici, fără să condamne acțiunea în sine, atâta timp cât aceasta rămâne
în zona de interes a celor investiți cu puterea de a o gestiona.
Cărturarul trebuie să rămână la înalțimea condiției sale, indiferent dacă este sau
nu agreat de laici. El este angajatul ideilor, nu al mulțimii.
E firesc, spune Benda, ca mulţimea să urmărească realizarea acestor tendinţe.
Niciodată, recunoaşte el, o naţiune nu va trebui şi nu va putea fi împiedicată în
tendinţele ei fireşti de dezvoltare.
Însă cărturarul nu trebuie să se amestece în procesul progresului naţional. Fiindcă
rolul lui este frenator. Naţiunea, de multe ori, trebuind să aleagă între just şi
injust, între bine şi rău, va alege injustul şi răul, dacă acestea îi vor favoriza
existenţa. Cărturarul nu trebuie însă să justifice nicidecum această alegere a
mulţimii. Cel puţin până în secolul trecut, cărturarul nu era doctrinarul patimilor
politice ale naţiunii. El, cu riscul sacrificiului, (Socrates bea cucută) persista în a
vesti nedreptatea şi răul, chiar când acestea foloseau naţiunii. În felul acesta
„popoarele făceau răul dar onorau binele”. Cărturarii moderni, trădând cauza
dreptăţii şi a binelui, au devenit ei înşişi doctrinarii naţionalismului şi fac ca
popoarele „să facă răul şi să cinstească răul”.
Este drept că unii cărturari nu şi-au făcut datoria: în loc de a lămuri mulţimea, ei
au servit de multe ori patimilor acesteia.
Benda, însă, nu se opreşte aici. El cere cărturarului să nu ia parte în nici un chip la
viaţa socială, lăsând naţiunea să-şi conducă singură destinele. Un cărturar, păşind
în viaţa politică, trădează spiritul ipso-facto. Fiindcă, după Benda, este
incompatibilitatea absolută între spiritualitate şi politică. Spiritul amestecându-se
în viaţa materială, îşi face rău sieşi şi, în acelaşi timp, stânjeneşte şi viaţa
materială. E necesar o separaţie absolută între viaţa spirituală (cărturărească)
universală şi internaţională prin excelenţă şi viaţa naţională egoistă şi
individualistă. Dacă naţiunea ar aplica perceptele adevăratului cărturar, ar pieri în
scurt timp. Spiritul are o acţiune distrugătoare asupra materiei, iar materia la
rândul ei va contamina spiritul. (În sprijinul aceste păreri aduce Benda o sugestivă
citaţie din Malebranche).
Desigur că teza lui Benda, când acesta trece mai departe de constarea justă că
unii cărturari au servit tendinţelor pătimaşe ale naţiunii în loc să o îndrepte pe
calea cea bună, devine o cumplită exagerare.
Autorul aduce în prim-plan cărturarii, indivizii care, la începuturi, se opuneau total
obținerii bunurilor de orice fel și care se împlineau prin cultivarea științei, a artei
ori a altor rezultate spirituale (p. 36). În această categorie se încadrau, de pildă,
Da Vinci, Malebanche, Goethe, Erasmus ori Kant. Ei și mulți alții au cinstit binele,
deși parte din omenire a înfăptuit răul (p. 37). Însă de la sfârșitul secolului al XIX-
lea cărturarii au început să deprindă și să slujească pasiunilor politice și bunurilor
materiale. Astfel, cărturarii și-au trădat scopul, transformându-se în cărturari
moderni care propun dreptatea și adevărul ca fiind norme ale experienței umane
și ale circumstanțelor.

Cu minuțiozitate, autorul trece prin comparații între cele mai diverse între
societăți apuse și actuale, între individualități trecute și moderne tocmai pentru a
scoate în evidență contrastul dintre cărturarii moralității și cei ai pasiunilor
politice. Răsturnarea modului în care funcționa societatea a afectat, în mare
parte, moralitatea, iar aceasta s-a întâmplat prin acceptarea pasiunilor politice de
către cărturari și prin promovarea unor doctrine prin care se acceptă jocul
politicilor. Cel din urmă lucru se realizează prin propunerea unei scări de valori
unice. Un exemplu care se încadrează în această valorizare propusă este
îndemnarea popoarelor să perceapă diferențele față de alte popoare și nicidecum
asemănările (p. 65). Autorul condamnă „lauda particularităților naționale, mai
ales atunci când vine din partea cărturarilor prin excelență, adică a membrilor
clerului” (p. 67).

Un alt exemplu este susținut de Julien Benda prin asocierea cărturarilor moderni
cu predilecția pentru lucrurile practice sau utile cum sunt numite de ei și
dezaprobarea dragostei pentru spiritual. Acest fapt s-a realizat prin puterea pe
care statul a căpătat-o și, totodată, prin indiferența sa pentru dreptate, autorul
aducându-i în vedere pe Mussolini și Maurras, doi dintre cei care au lăsat ca
moștenire venerarea statului puternic. Cauzele transformărilor cărturarilor,
exemplele și cercetarea susținută de autor, precum și comparațiile puternice sunt
numeroase în această parte a cărții

"Cei care au practicat acest fanatism, carturari fiind, si-au tradat menirea, caci
aceasta consta tocmai in a opune popoarelor si nedreptatii la care le impinge
cultul lor pentru tara o corporatie al carei unic cult este cel al dreptatii si al
adevarului. Drept este că aceşti cărturari moderni declară că nu ştiu ce înseamnă
dreptate, adevăr şi alte asemenea <>; că pentru ei adevărul se naşte din utilitate,
iar dreptatea din circumstanţe.”