Emil Cioran – câteva date biografice:

Născut pe 8 aprilie 1911, la Rășinari, jud. Sibiu

Decedat pe 20 iunie 1995, Paris, Franța

Urmează Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu și

Facultatea de Litere și Filosofie din București

În 1934 îi apare prima carte, Pe culmile disperării,

urmând să mai publice încă 4 în țară. După 2 ani ca
bursier la Berlin, și unul ca profesor la un liceul din
Brașov, pleacă pentru prima dată în 1936 la Paris cu o
bursă a Institutului Francez din București, din 1945
stabilindu-se definitiv în capitala Franței.

Emil Cioran se identifică prin

numeroase tipuri recurente de
comportament și idei exprimate. Între
primele întâlnite, filosoful de origine
transilvăneană s-a caracterizat ca fiind
„specialist” în problema / în conceptul de
moarte. În același timp, este un mare sceptic
a tot ce întâlnește, înțelege și cu ce
interacționează, cuprins adesea de o
deznădejde totală, radicală, stăpânit fiind de
o stare aproape permanent dominantă peste
sufletul și cugetul său: tristețea. În Lacrimi și
sfinți vorbea despre tristețe ca fiind situată
după plictiseală sau melancolie, și înainte de
disperare. Tristețea, raportată la ființa umană.
a ajuns să reprezinte pentru Emil o obsesie
constitutivă. Într-o altă ipostază, se referă la
acest sentiment ca „relația dintre conștiință și
viață pe de o parte, și relația dintre amăgire și
esență, pe de altă parte”.

Emil este un creator și un gânditor ce

variază limitele filosofiei, făcând din ea „un
spaţiu de locuire, poate labirintic, proteic
oricum, descumpănitor, fiind paradoxal,
incomod ca nisipurile mişcătoare, dar
fascinant ca aventura. Şi, într-un fel,
ademenitor ca viciul.” (Gh. Vlăduțescu).

1
 Lumea este pentru el un mormânt, o închisoare în care a fost aruncat cu ocazia nașterii.

Cu tot acest cumul de abordări ale gândirii pur filosofale, el totuși este un susținător al
ideii de „om organic”, mai degrabă decât a celei de abstractizare a ființei umane. În Cartea
amăgirilor scria că „ideile n-au născut și nu vor naște nici măcar un atom. Gândirea n-a adus
nimic nou în lume, decât pe ea însăși; care este o altă lume.”

Singurătatea este o altă trăire pe care o putem identifica la acest filosof. Din ce a lăsat
la iveală, se crede că a trăit o singurătate mai degrabă morală. „Eul se suprimă ca eu propriu şi
se imprimă în plasma singuratică a altui eu”. Această însingurare a avut mai multe stagii, ele
suprapunându-se oarecum perioadelor sale biografice. În toate operele sale, de altfel, își
destăinuie eul, proiectat asupra celorlalți, opera fiindu-i o „mască” după care se ascunde în
raportarea cu celălalt. Între toată această ascundere și realitate, însă, a început să-i fie greu să
se găsească pe sine.

Cioran își are originea în satul Rășinari, de lângă Sibiu. Acolo s-a născut, și acolo îl duc
toate gândurile și dorurile, chiar dacă o bună parte din viață a trăit-o peste hotare. Se spune
că patria copilăriei sale a fost România, cea a limbii a fost Franța, iar cea a sentimentelor –
Spania. Originea sa în apatridul metafizic, în limbajul filosofic, nu este aceeași cu cea unde a
văzut lumina pentru prima dată. Patria metafizicului Cioran (masca lui Emil-Michel Cioran) este
limbajul filosofic, unde este concetățean cu nume precum Platon, Kant sau Nietzsche.

Relația sa cu românii și România este oarecum ciudată. După Revoluție, nu a dorit să

revină acasă, teamă fiindu-i de reîntâlnirea cu tot ce a însemnat trecutul său; la Paris, însă, a
întâlnit o mulțime de români. Prea mulți, chiar, pentru a-i fi pe plac. Aici vine cu maxima că
„toate neplăcerile în viață vin din participarea la un grup oarecare”.

Inevitabil, a învățat și înțeles limba franceză, dar nu i-a ajuns la suflet și în minte spiritul
francez. Se întreba, așadar, dacă un om poate să-și însușească un spirit din afara ariei sale
spirituale. Marca / stilul gândirii nu poate fi falsificat sau acoperit de nicio stilistică sau scriitură,
indiferent cât de sofisticată s-ar crede a fi.

Cioran se cataloghează și ca „provincial”, opera sa izvorând tocmai din această

nefericită însingurare și izolare a omului din provincie. A fost mereu un marginal – de la spațiul
natal, „mărginimea” Sibiului, la lecturile sale ce cuprindeau adesea autori mai puțin cunoscuți,
marginali deci, și la filozofia pe care a practicat-o, aflându-se și aceasta la periferia unei reflexii
metafizice sistematice.

Nesurprinzător, și religia i-a fost subiect de gândire și dezbatere, interioară și

exterioară. O consideră ca o reflexie a neputinței culturii de a mai genera noi valori, și de a
face din actul creației ceva spontan și liber. „Orientarea religioasă la o cultură puțin religioasă
dovedește un caracter de decadență a acestei culturi, de apropiere de moarte, de rupere a
echilibrului intern, sau […] rupere cu presupozițiile acelei culturi” spunea în Mișcarea.

La fel de nesurprinzător pentru un asemenea individ, singurul magistru pe care îl

acceptă în adolescența sa este răzvrătirea, mersul mereu împotriva curentului și tendințelor.

2
 Omul nu poate fi considerat personajul unei tragedii, căci, chiar dacă a fost condamnat,
el va fi răscumpărat, contopindu-se astfel cu divinul, și rezultând un destin în care tragedia și
pesimismul nu-și au rostul. Nu se referă aici la părăsirea iubitei sau la lipsa succesului, ci la
drama spiritual-metafizică generată de căutarea lui Dumnezeu și neaflarea lui, situație
rezervată celui ales, adică acela ce are „dreptul să trăiască în metafizic, transfigurând realul și
adaptându-l structurii sale spirituale” (scria în Despre protestantism).

Existența îi părea lui Emil Cioran „o cădere”, un declin, o auto-tortură, o plăcere satanică.
Într-o notiță el listează „concepția tragică a existenței” astfel: „1) Trebuie să existe în individ
valori ce îl ridică deasupra masei; aceste valori sunt embrionare în mulțimea care numai le
presimte. Pentru ea, ele plutesc în aer – le simte fâlfâind fără a le sesiza esența. / 2) Masa simte
viața ca ceva serios – nu-i sesizează însă caracterul ei eminamente tragic. – Acesta este rolul
individului. / 3) Viața concepută ca un efort spre fericire este un nonsens – din moment ce odată
fericirea achiziționată va părea un miraj care trebuie substituit prin valori concrete. / 4). Valorile
concrete nu pot fi decât unitățile spirituale – și deci concrete – care se fixează în unitate. / 5)
Unitatea – cuprinzând abstractul diversităţilor conștiințelor individuale – trebuie să convergeze
spre o concepţie tragică – adică profund serioasă – a vieţii”

Filosoful promovează și laudă trăirea subiectivă, înțelegerea intuitivă, iraționalul,

experiența vie, care duc la cunoașterea concretă și care fac ca întregul cuprins al vieții cu
manifestările ei să fie trăit într-o continuitate calitativă, nu concepute abstract.

Raționalismul a fost pus sub mari atacuri în deceniul 4 al secolului trecut, războiul
diminuând fundamentele raționale și încrederea în acestea, datorită absurdului instalat în
rândul populației. Intelectualii erau radical amenințați, iar o serie întreagă de apărători iese la
iveală, pentru ceea ce se numea intuiționism. Simbolurile sunt puncte de sprijin inclusiv pentru
cunoașterea religioasă, iar spre deosebire de mituri, acestea sunt semne sigure ale căii de la
intuiție la expresie. „Existența miturilor este o probă a micimii ființei umane” spunea în
Schimbarea la față a României. Formele vieții nu au sens, ci direcție – de aici rezultând
relativitatea conținuturilor, și deci, a formelor vieții. Cultura, prin creațiile sale, duce la o
diminuare a iraționalului în viață. Raționalismul și raționalizarea la amintește ca fiind căi ce
blocau accesul la concret, la caracterul unic al realului. Privit ca sens, iraționalul se dovedea
incompatibil, deoarece era o desfășurare în planul imanenței, viața „n-avea sens fără de ea”.
Privit ca direcție însă, diversificarea formelor concrete de viață conturează o ilustrare a unui fel
de imperialism sub manifestarea iraționalului vieții, și totodată, relativitatea acesteia.

Prin cultură, iraționalul poate fi diminuat.

Rezumând profilul interior al lui Emil Cioran din tinerețe, îl găsim ca pe un provincial
complexat, cu bucurii discrete, deopotrivă narcisist și revoltat, cu o sensibilitate exacerbată până
în marginile patologicului parțial simulat, un intelectual căruia natura i-a îmbibat codul genetic
cu substanța violenței și a tristeții. Pentru el, cultura reprezintă o structură temporală cu
momente istorice care prin caracterul lor simbolic creează un fond originar și specific.
Decadența / „îmbătrânirea” acesteia a fost favorizată de istorism și psihanaliză, care ar fi dus

3
la „anchilozarea” vieții. Vorbind despre oamenii de rând din jurul său spune că erau bolnavi
de plictiseala de cultură.

Omul a oscilat mereu între cele două forme ale existenței – fie privind viața cu
scepticism, fie moartea cu resemnare. Ce îi displăcea tânărului Emil era mediocritatea agresivă
a celor care trăiesc clipa, „trăiesc posibilitățile”, care nu-și caută și nu-și găsesc un sens în viața
lor, „incapabili de fericire, distruși și iremediabil pierduți”, oameni încarceraţi într-o
„platitudine optimistă”. Cu toate acestea, recunoaște că acești oameni simpli, mediocri, se pot
bucura mai repede și mai ușor de viață decât cei care încearcă să și-o explice și să mediteze
la ea.

Cioran credea că-și poate „amâna sinuciderea” prin scris, el părând mereu determinat
să-și ia revanșa în fața morții, și a vieții cu inconvenientele sale.

Desprinderea de irațional se face și prin meditația asupra morții, reflecție ce poate

aduce resemnarea, dar care uneori se materializează în acte / produse culturale. Suferința este
un izvor mai mare pentru creația umană decât bucuria.

România interbelică este văzută de către Cioran ca o țară a oamenilor atenuați. „În ţara
asta, spunea despre România, sunt prea mulţi oameni normali. De aceea nu se poate găsi un
geniu muzical, un dictator şi un mare criminal” spunea în Vremea. Unde „normal” la el
înseamnă un om cu lipsa unei energii ce să-l avânte spre irațional și nemotivat, ducându-l fie
la ultimele transfigurări, fie la prăbușiri definitive. Vedea în români un vid – le lipsea disperarea,
marile intuiții, pasiunile mistuitoare, și în general tot ce putea însemna ultimele consecințe
atinse de ins datorită intensității stărilor psihologice și multiplicității stărilor de conștiință.

Emil acordă atenție unui îndemn al gânditorului francez Henri Bergson – „Să
presupunem că, în loc să ne înălțăm deasupra percepției lucrurilor, vrem să ne scufundăm în ea
pentru a o adânci și spori. Să presupunem că ne-am implica și voința și că, prin amplificarea ei,
ni s-ar amplifica și viziunea asupra lucrurilor”. De aici, spune Cioran, „sentimentul acelei
inutilități în fața filosofiei de școală și a culturii care, hrănindu-se doar din cărți (care conțin idei
împrumutate, și nu trăite) trădează un caracter anorganic.”

Omul cioranian este unul disperat, și în același timp depresiv, ființa lui fiind stăpânită
de antinomie. Cultura o vede ca neslujind democrația, ea fiind făcută de și pentru elitele
societății. Raportul dintre filosofie și știință, intuiția, datul, concretul, individualul, intuitivitatea,
experiența – sunt câteva din metodele prin care algoritmul cunoașterii le va activa, reactiva și
utiliza mereu în reflecții fragmentate. E interesat de intuiția metafizică, și de diferențele ei față
de cea estetică.

Însuși spunea că s-a împotrivit „la tot ce s-a creat de la Adam încoace”, și crede că
metafizica și acceptarea ei este o „preocupare pur omenească a acelora care și-au ratat
mântuirea și care încearcă să se echilibreze în existență, în condiția aceasta umană, printr-o
înțelegere totală și armonică a existenței” – spunea filozoful Nae Ionescu. Adam a fost stăpânit
deopotrivă de perversitate și corupție, aruncat fiind în timp și arcanele destinului. De la Adam,

4
s-a ajuns la o decădere, cu scepticism și roluri fundamentale jucate de personaje precum
barbarul, omul civilizat sau demonul. Omul a făcut un „troc ordinar” schimbînd veşnicia pe
devenire.

Timpul, pentru Emil, este un element probabil insuficient saturat ontologic pentru a
avea cu adevărat consistență filosofică, motiv pentru care îi suspectează de ambiguitate pe
cei care, lăsându-i la o parte „conținutul pozitiv”, își fac din timp „preocuparea lor principală”.
Infernul nu este poate decît conştiinţa timpului. Ispita lui Cioran era atât inserția individului în
țesutul timpului cât și desprinderea individului de timp. În Mărturisiri și anateme se exprimă
cum că „La urma urmei, nu mi-am pierdut timpul, m-am vânzolit şi eu, ca oricare, în acest
univers aberant”.

Împătimit al descompunerii, el și-a făcut din aceasta aproape o dogmă, fiind un fin
seismograf al subteranelor ființei umane.

Una din cele mai controversate lucrări ale sale, probabil chiar cea mai controversată,
este Schimbarea la față a României, apărută pentru prima oară în 1936 și revizuită chiar de
autorul însuși, în 1990, când a fost predată editurii Humanitas. În originala versiune, apare un
text ce a fost lăsat ulterior la o parte. „Nu cred că nu cred în România” se încheia un pasaj care
avea, în ciuda speculațiilor ulterioare ale criticilor, un obiect / un subiect, spre care se ținteau
criticile sale, și care se numea România.

Câteva fragmente ce mi s-au părut de asemenea remarcabile sunt:

„Sunt absolut convins că România în mâinile unor fanatici, vizionari, exaltați și nebuni,
poate oferi o surpriză lumii. Dar calitatea acestor oameni este o condiție absolută. Ce țară ar
deveni România dacă oamenii de acolo n-ar fi numai lucizi, ci și fanatici. În câțiva ani ar deveni
alta, cu totul alta, de nerecunoscut. Aşa rămâne aceeași, adică nimic” scrie apoi el.

„Religia a oprit umanitatea în loc, nu fiindcă ar fi cât de puțin inferioară, ci fiindcă ea e

prea mult pentru om. Ce rost au viziunile cerești la niște ființe atât de joase? Fiindcă omul n-
a meritat religia, fiindcă el nu este capabil de ea, religia l-a paralizat. Va trebui să se nască
odată o religie a lucrurilor de jos, aici, pentru noi. Cu adevărat, D-zeu este prea departe”

„Românul a simțit totdeauna pe D-zeu prea departe și n-a încercat astfel să-i țină piept
în nici un fel”

Mai spunea că trebuie să demonstrăm, noi ca români, un oarecare naționalism, pentru

a extirpa banalul, și pentru a dori să ne remarcăm sub o formă interesantă în cursul istoriei.

Mi se pare interesant, și de-a dreptul amuzant, ce crede Emil Cioran despre maghiari,
susținându-și în această carte ura pentru acest popor, care spune că a răspândit în lume doar
„țigani și femei. Și români cari se tem de unguri”. Dar în același timp are o oarecare milă pentru
acel popor nerealizat, referindu-se atât la unguri, cât și la austrieci, care nici aceștia „nu
reprezentau un sens valoric în lume”. Știu că e o extrapolare poate nelalocul ei acum și aici,
dar citind aceste opinii ale sale mi-am adus aminte de jurnalistul Jeremy Clarkson, care se

5
referea la Belgia, spre exemplu, ca o „țară inventată” pentru desfășurările militare ale
britanicilor.

Emil vede o modalitate de salvare a României din declinul și neantul actual ca fiind
atingerea unei supremații politice și spirituale a României.

Multitudinea de modificări, și mai ales eliminări, pe care a suferit-o prima ediție a operei
Schimbarea la față a României înainte de republicarea în 1990, stârnește întrebări cu privire la
motivele pentru care ar fi fost făcute. O posibilitate este inclusiv conștientizarea unei lipse de
interes a publicului de sfârșit de secol pentru părerile lui Cioran, mai ales având în vedere că
perioada imediat postdecembristă a generat mari confuzii în rândul populației, dereglând
românii de la nordul lor axiologic și copleșiți fiind de grămada de informații și idei despre
libertate, uneori prost înțelese. O altă variantă ar fi că această operă a fost mereu folosită ca
referință pentru acuzații la cel mai înalt grad asupra filosofului.

Schimbarea la față este, așadar, un eseu despre critica rațiunii istorice, dintr-o
panoramă ce cuprindea trecutul și prezentul de atunci (1936) al României.

Din ce am citit în această carte Cioran. Conform cu originalul, personal identific mai
mult decât un filosof (dacă pot folosi o asemenea exprimare) în personalitatea lui Emil Cioran.
Observ un personaj transdisciplinar, ce trece prin filtrul filosofiei și a propriei analize și
imaginații orice domeniu ce ține de latura spirituală a existenței umane. Viziunile sale mi se
par curajoase, mai ales în contextul de azi în care „corectitudinea politică” a băgat în demență
societatea vestică, și care, pentru că bineînțeles românii tind să copieze vestul în orice privință,
se răspândește și la noi. Însuși acest trend de copiere a altora am rămas plăcut surprins să îl
regăsesc printre criticile sale aduse românilor, împreună cu remarcile referitoare la lipsa de
curaj ce a dus la marginalizarea culturală și spirituală a poporului român. Lipsă de curaj care,
personal, o regăsesc și o consider răspunzătoare inclusiv pentru situația culturală, și mai ales
politică, a României din prezent. Omul care trăiește doar de azi pe mâine, fără perspectivă în
viitor, preocupat fiind doar de lucrurile palpabile și lăsându-se manipulat de orice idee ce îi
este servită, fără a o trece printr-un minim filtru al rațiunii și al personalității sale, e exact ceea
ce descrie și filosoful Emil Cioran. Filosofia pentru el se pare că are rolul unui interval
obligatoriu de depășit pentru a ajunge în „împărăția adevărurilor”. Adevăr care ar trebui
descoperit și despre oameni precum Cioran. „Liderii de opinie” ai zilelor noastre și
„influencerii” mediului online au, bineînțeles, destule argumente pentru a fi ascultați și urmați,
dar cred că o mai bună promovare și o mai mare atenție ar trebui acordată unor asemenea
oameni, care au făcut din interpretarea gândurilor și analiza conceptelor ce influențează și
constituie viețile noastre o adevărată știință și artă.