UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE MUZICĂ

MUZICA ÎN CONCEPȚIA FILOSOFICĂ A LUI EMIL

CIORAN

Pădureț Paul-Valer

BRAȘOV
2024
 Cuprins

Abstract .......................................................................................................................5

CAPITOLUL I ............................................................................................................7

EMIL CIORAN ...........................................................................................................7

I.1 Repere biografice și opera .....................................................................................7

I.2 Tematica operei, influențe și repere critice ...........................................................8

CAPITOLUL II ......................................................................................................... 11

MUZICA ÎN CONCEPȚIA LUI EMIL CIORAN ................................................... 11

Bibliografie ................................................................................................................. 15

Webografie .................................................................................................................. 15

3
4
 Abstract

Emil Cioran, proeminent gânditor al secolului XX, deși nu este socotit drept un filosof
propriu-zis datorită lipsei unui sistem filosofic coerent și riguros structurat, a avut totuși un
impact hotărâtor asupra gândirii și culturii vestice a secolului trecut, prelungindu-se până
astăzi. De fapt, Cioran însuși s-a ferit de acest lucru, întrucât a considerat întocmirea unui
astfel de sistem drept moartea filosofului, ajungând un prizonier al propriei opere,
subjugându-se și limitându-și gândirea, ferecând porțile concepției despre lume. Astfel,
Cioran a ales libertatea deplină, mai ales în sens intelectual – respingând orice formă și
mizând total pe fluxul neîngrădit al gândirii, până la marginile la care va ajunge pe această
cale. Pentru a facilita această premisă, a ales cel mai simplu și la îndemână tip de text literar –
eseul. De aceea el este considerat în sens ultim un eseist, însă după cum am văzut, opera sa
înseamnă inimaginabil mai mult.
Denumit „cel mai mare stilist al limbii franceze“ datorită imensei sale opere în această
limbă în care, forțat de împrejurări, a fost silit să scrie, Cioran abordează teme filosofice
fundamentale și universale, de la sensul omului în univers la filosofia istoriei, religie,
literatură, muzică etc. El este cunoscut îndeosebi pentru spiritului său profund sceptic, gata să
desființeze orice idee, sau mai bine spus orice ideal, fiind considerat în acest sens, în limbaj
filosofic, un pesimist sau un nihilist. De altfel, a fost caracterizat de un bun prieten al său,
scriitorul Petre Țuțea, drept „scepticul de serviciu al unei lumi în declin“.
Cu toate acestea însă, parcurgând cărțile lui Emil Cioran, cititorul este izbit de un aspect
impresionant. Omul care l-a atacat direct pe Dumnezeu, Sfântul Pavel, creștinismul însuși,
precum și toate cele sfinte, a avut doar cuvinte de admirație față de un singur lucru – muzica.
De fapt, spunea el, sublimul, ca și categorie estetică sau filosofică, se poate experimenta doar
în muzică. Iată deci aspectul fascinant care a și folosit drept motivație în întocmirea acestui
studiu – faptul că, în ciuda spiritului profund sceptic al lui Cioran, gata să calomnieze
universul și chiar pe Dumnezeu însuși, muzica a „scăpat“ neîntinată în gândirea sa. Cioran n-a
atacat-o niciodată și din contră, i-a păstrat întotdeauna un loc unic în concepția sa, având
pentru ea doar cuvinte elogioase.

5
6
 CAPITOLUL I
EMIL CIORAN

I.1 Repere biografice și opera

Născut la data de 8 aprilie la Rășinari, județul Sibiu, Cioran a locuit timp de aproximativ
27 de ani în România, urmând ca ulterior să se stabilească definitiv la Paris. Între anii 1928 și
1936 a urmat cursuri de filosofie, mai întâi la Facultatea de Litere și filosofie a Universității
din București iar apoi la Berlin, fiind bursier al Fundației Humboldt. În anii petrecuți la
București îi întâlnește pe unii dintre scriitorii care îi vor deveni prieteni pe viață și față de care
va arăta mereu o enormă admirație – Petre Țuțea, Mircea Eliade, Constantin Noica, fiind
coleg cu ultimii doi la catedrele profesorilor Nae Ionescu și Tudor Vianu. 1
Primele sale cărți sunt publicate în limba română. Debutează cu notoria lucrare „Pe
culmile disperării“ în 1934 pentru care este și premiat (Premiul Scriitorilor Tineri al
Fundațiilor Regale). Se bucură de o oarecare popularitate, mai ales în rândul tinerilor.
Urmează alte patru cărți pe același spectru spiritual, conturând un stil deja matur și definit:
Cartea Amăgirilor (1936), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937) și
Amurgul Gândurilor (1940). Aceste prime opere l-ar putea încadra foarte bine pe Cioran în
curentul care a marcat existența și gândirea generației tinere românești din perioada
interbelică, definită ulterior drept Existențialismul românesc (având ca exponenți pe scriitorii
Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu și Nae
Ionescu).2
Începând cu anul 1940, Cioran se stabilește definitiv la Paris, undeva va rămâne până la
sfârșitul vieții. Întreține o relație de prietenie cu importante personalități culturale, față de care
arată o continuă admirație – Eliade, Ionesco, Samuel Beckett, Henri Michaux. Începând din
acest moment, abandonează pentru totdeauna limba română și va publica exclusiv în limba
franceză. Acomodarea va dura totuși un timp îndelungat, Cioran însuși asemănând acest
proces cu „trecerea de la o poezie de dragoste, la un contract“. Așadar, prima carte îi va
apărea abia în anul 1949 (Tratat de descompunere), la prestigioasa editură Gallimard.
Urmează alte nouă lucrări care îl stabilesc temeinic pe Cioran în rândul celor mai importanți
gânditori ai secolului XX. Dintre acestea, se remarcă Despre neajunsul de a te fi născut

1
Țărălungă Ecaterina – Dicționar de literatură română, p. 122
2
Eugen Simion – Existențialismul românesc (I), p. 3
7
(1973) și Exerciții de admirație (1986), cea din urmă fiind cartea care i-a adus cu adevărat
popularitate în lumea pariziană.

I.2 Tematica operei, influențe și repere critice

După cum a fost menționat mai sus, prima parte importantă a operei lui Cioran,
publicată în perioada care e precedat exilul său în Franța, îl poate situa foarte potrivit în ceea
ce este numit „Trăirismul românesc“, denumire care pornește de la una din premisele
fundamentale ale acelei generații de tineri scriitori români ai anilor 30’ – depărtarea de
filosofie ca sistem, limitată la o concepție coerentă și totală asupra lumii și îmbrățișarea unei
filosofii a existenței, bazată pe experiență, o filosofie a trăirii. Acest curent care a însuflețit
spiritele acestor tineri scriitori își găsește rădăcinile în opera mai multor gânditori înaintași: de
la Kierkegaard, Dostoievski, Unamuno, până la Heidegger și existențialismul german. În
fond, cu toții (Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran) au fost
ucenici ai lui Nae Ionescu, deci supuși aceleiași influențe și scoli de gândire în tinerețe, până
când fiecare din ei a pornit pe direcția sa specifică.3
Cea de-a doua parte a operei lui Cioran, publicată în limba franceză și care începe cu
Tratatul de descompunere înfățișează un scriitor profund diferit față de cel al anilor 30’:
temele abordate sunt mult mai grave, mai sumbre, precum: sfârșitul civilizației,
imposibilitatea mântuirii, sensul tragic al istoriei, obsesia morții etc. Elanurile tinereții sunt
înăbușite, iar accesele de scepticism sunt din ce în ce mai pronunțate.
În general, scrierile sale sunt percepute favorabil, cel puțin în anii de actualitate. Primele
cărți publicate în românește sunt savurate de generația tânără a căror frenezie și elanuri
sufletești se regăsesc întocmai în cărțile sale. Este lăudat de Mircea Eliade, fruntaș al
generației sale și una din cele mai importante figuri ale acelei perioade: „Emil Cioran —
pentru cine cunoaște filosofie — este o apariție fenomenală în cultura românească.“4 Totuși,
în viziunea altor exponenți importanți ai literaturii din zilele noastre, această parte a operei
sale nu este la fel de valoroasă. Iată câteva cuvinte ale criticului literar Nicolae Manolescu
despre primele cărți ale lui Cioran: „în tot ce face și scrie Cioran în acești ani este o stridentă
notă de falsitate. Tânărul rebel iubește parada de sentimente exagerate ori de-a binelea
ciudate. Boala, agonia, moartea sunt subiectele predilecte“.5

3
Eugen Simion – Existențialismul românesc (I), p. 3
4
Mircea Eliade – Profetism românesc, vol. I, p. 129
5
Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române, p. 878
8
 În ceea ce privește opera publicată în limba franceză, deși puținele recenzii ale primelor
sale cărți sunt favorabile, va rămâne într-un oarecare anonimat, până la publicarea Exercițiilor
de admirație, în 1986. Iată ce mărturisește în acest sens Simone Boue, tovarășa de viață a lui
Cioran, într-un interviu din 1996: „Scria în română. Știam că în România era cineva. În
Franța însă era un anonim. În caietele sale, își povestește vizitele la editura Gallimard.
Trebuia să-și repete numele, nimeni nu-l cunoștea, se simțea exact ca târfa cu care nu vrea să
urce nimeni. Toată viața lui a fost un șir lung de umilințe. Succesul a venit foarte târziu, abia
cu “Exerciții de admirație”, în 1986“.
Totuși, este recunoscut de anumite personalități importante ale literaturii franceze. Iată
ce mărturisește despre el diplomatul francez Saint-John Perse, laureat al Premiului Nobel
pentru literatură în 1960: „este unul dintre cei mai mari scriitori francezi care au onorat
limba noastră de la moartea lui Paul Valery”, sau criticul literar american Susan Sontag, în
1966: „Cioran este una dintre cele mai delicate minți ale puterii reale care scriu astăzi”.
Nuanța, ironia și rafinamentul sunt esența gândirii sale.”.6
Pe lângă admirație, are parte și de critică. Faimosul scriitor francez Albert Camus, care
lucra în acea perioadă la Editura Gallimard, după citirea în manuscris a Tratatului de
descompunere îi recomandă lui Cioran că este timpul să intre în „circularitatea ideilor“.
Episodul îl va în furia pe Cioran, însă nu se va răzbuna.

6
https://ultima-ora.ro/emil-cioran-in-critica-universala
9
10
 CAPITOLUL II
MUZICA ÎN CONCEPȚIA LUI EMIL CIORAN

Cioran n-a studiat niciodată muzica în sensul riguros și sistematic, n-a cunoscut teoria
muzicii și nu a cântat la niciun instrument. Acestea însă nu l-au împiedicat să fie atent la
această imensă artă, asupra căreia, discursul său elogios îl întrece pe al multor muzicieni sau
compozitori. Nu există alt subiect în opera sa pentru care să aibă mai multă admirație, pe care
să nu își fi permis să îl atace niciodată . După cum spunea și Nietzsche: „Fără muzică, viața
ar fi o greșeală“, pentru Cioran, muzica pare să fie scuza universului, elementul esențial pe
care se sprijină și care poate, în ciuda tuturor afirmațiilor îndrăznețe despre lipsa de sens a
vieții, poate că numai pentru acest lucru, de dragul muzicii, ea ar căpăta unul: „...muzica,
această providență a celor pe care totul îi dezamăgește, pentru că ea singură ne consolează
în mijlocul nonsensului universal. Totul este iluzie, în afara muzicii, această
irealitate...supremă“.7
„Tot ce nu-i muzical e aparență, eroare sau păcat“, scria el în 1940, în Amurgul
gândurilor. De fapt, renunțase atât de devreme la filosofie, pe care o prețuise atât și pe care o
pătrunsese cu atâta entuziasm, în favoarea muzicii: „Nu mai pot citi pe filozofi și cred că nu-i
voi mai putea citi niciodată. Tot ce nu e poezie, mistică sau muzică e trădare“. După cum am
menționat și mai sus, în viziunea sa, muzica este cea mai înaltă dintre arte, singura prin
intermediul căreia se poate atinge sublimul sau absolutul: „E singura artă care conferă un
sens cuvântului absolut. E absolutul trăit, trăit totuși prin intermediul unei imense iluzii,
pentru că se risipește de îndată ce se restabilește liniștea. E un absolut efemer, de fapt un
paradox. Această experiență, ca să dureze, îți cere s-o reînnoiești la nesfârșit, apropiată de
experiența mistică a cărei urmă, de îndată ce revii în cotidian, se pierde“.8
În sens concret, dintre toți compozitorii, cel pe care l-a iubit cel mai mult a fost Bach. El
însuși mărturisește: “Cea mai mare întâlnire din viața mea: Bach. După el, Dostoievski; apoi
scepticii greci, apoi Buddha... pe urmă, dar ce mai contează ce vine pe urmă...”. Mai mult, pe
lângă admirația pentru muzică și valoarea ei metafizică, Cioran mărturisește despre efectul
terapeutic al muzicii. Iată ce spunea autorul acelei Pe culmile disperării, cu doar doi ani mai
târziu, în Cartea amăgirilor: „Recomand muzica lui Mozart și Bach ca remediu împotriva

7
Cioran și muzica, p. 14
8
Ibidem
11
disperării. În puritatea aeriană a acestei muzici, care atinge uneori o sublimă gravitate
melancolică, nu o dată te simți ușor, transparent și îngeresc. Ai impresia atunci că ție, ființă
nemângâiată de a trăi, îți cresc aripi ce te avântă într-un zbor senin“. 9
În viziunea lui Cioran, acești doi compozitori, Bach și Mozart au atins, literalmente (sau
poate chiar au și depășit) absolutul. De fapt, muzica lor este percepută drept armonia
paradisului – „Ce armonie auzim la poarta paradisului? Ce se poate auzi numai acolo? Dacă
cu Bach simțim regretul după paradis, cu Mozart suntem în paradis“.10 Totuși, imensa sa
admirație nu se oprește doar la cei doi. Cioran a iubit de asemenea muzica unui Brahms,
Schubert sau Schumann, deci muzica perioadei romantice. Totuși, în opinia sa, începând cu
Beethoven, are loc o anumită rupere în istoria muzicii: „Muzica li se adresează oamenilor
doar cu începere de la Beethoven. Înainte, ea nu stătea de vorbă decât cu Dumnezeu. Bach și
marii italieni n-au cunoscut această alunecare spre omenesc, acest fals titanism ce alterează,
cu începere de la marele Surd, arta cea mai pură“. Această afirmație nu are doar un sens
filosofic sau retoric, ci este cât se poate de precisă în sensul concret. Într-adevăr, Beethoven și
romantismul muzical marchează un punct cheie în istoria și evoluția muzicii: despărțirea de
Dumnezeu în sens fundamental. Muzica barocului este inconceptibilă fără o anumită raportare
la divinitate, întrucât în însăși conștiința compozitorilor cele două elemente cheie nu puteau fi
separate. În fond, este dincolo de muzică: viața însăși, în sens general, era inconceptibilă fără
Dumnezeu. Clasicismul, cu toate inovațiile sale a păstrat aceste reminiscențe. Asta însă până
la sfârșitul secolului XVIII, marcat de evenimentele istorice atât de bine cunoscute: Triumful
rațiunii, Iluminismul, Revoluția franceză.
Ecourile eroice ale muzicii lui Beethoven nu îl atrag pe Cioran, în spiritul celor descrise
mai sus: „Eroicul nu e mai puțin refractar divinului. Imanența lui conturează câmpul acțiunii
în dimensiunile lumii. Beethoven l-a eliminat pe Dumnezeu din muzică, din cauza
predominării elementului eroic. Până la el, ea exprima un regret plin de parfum ceresc.
Năvala eroică a lui Beethoven a laicizat transcendentul într-o dramă umană. Nu cunosc o
muzică mai politică decât a lui. Un triumf asupra lumii, dar nu dincolo de ea. Dincolo de
lume? Dar Beethoven n-a avut un singur moment regretul paradisului...“.11
Totuși, mai presus de toți compozitorii și poate chiar de toți oamenii care au trăit și au
creat, pentru Cioran Bach rămâne inegalat: „Bach e singurul lucru care îți dă impresia că

9
Emil Cioran – Cartea amăgirilor, p. 40
10
Cioran și muzica, p. 40
11
Ibidem, p. 10
12
universul nu e ratat. La Bach, totul este profund, real, fără emfază. Dacă există un absolut,
acesta e Bach“, iar concluzia tuturor celor de mai sus: „Fără Bach, aș fi fost un nihilist
absolut“.12

12
Cioran și muzica, p. 113
13
14
 Bibliografie

Cioran și muzica (Antologie realizată de Aurel Cioran și Vlad Zografi), Editura

Humanitas, București, 2016
Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, București, 1994
Cioran, Emil, Cartea Amăgirilor, Editura Humanitas, București, 2017
Eliade, Mircea, Profetism românesc, Editura Roza Vânturilor, București 1990
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008
Simion, Eugen, Caiete critice – Existențialismul românesc (I), Fundația Națională
pentru Știință și Artă, Grupul interdisciplinar de reflecție și Editura Expert, sub egida
Academiei Române, București, 2019
Țărălungă, Ecaterina, Dicționar de literatură română, București, 2007

Webografie

https://atelier.liternet.ro/articol/16841/Olguta-Paiu/Cioran-si-muzica.html
https://necuvintele-cuvinte.blogspot.com/2011/04/m-am-plictisit-sa-calomniez.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran
https://ultima-ora.ro/emil-cioran-in-critica-universala
https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofie-
psihologie/portret-emil-cioran-artistul-seductiei-si-al-paradoxului-om-de-o-rarisima-finete-si-
inteligenta-id5265.html

15