MIRCEA ELIADE – „SPIRIT AL AMPLITUDINII”

Motto:

„...În exil, pământul natal e limba, e visul, eu numai în limba română pot să visez...”

(Mircea Eliade)

3. Exilul

Emil Cioran afirma că Eliade era o persoană refractară nihilismului, care ignora atracția lenei,
a plictiselii, a vidului și chiar a remușcării, de asemenea Eliade era un spirit deschis valorilor spirituale,
dar și a tot ceea ce face posibilă trecerea în eternitate a ființei umane. Tipul lui de personalitate este
considerat un factor de tulburare în perioada instaurării dictaturii regale (1938).

În același lagăr în care este repartizat M. Eliade se găsesc și Zelea Codreanu, Nae Ionescu,
Dragoș Protopopescu, Radu Gyr, Mihail Polihroniade, Radu Budișteanu.

Mircea Eliade a aparținut unui grup legionar condus de Petre Țuțea și a fost considerat capul
teoretic al legionarismului chiar de către Zelea Codreanu. Se spune că, în lagăr, ar fi scris o dramă cu
subiect legionar care va fi atribuită scriitorului Partenie în „Noaptea de Sânziene”.

În primăvara anului 1939 apare primul volum din revista „Zamolxis” la Paris, iar în toamna
aceluiași an, volumul de eseuri „Fragmentarium” publicat la Editura „Vremea”. Urmează o retragere
discretă din viața publică, în timp ce la Paris apare cel de-al doilea volum din „Zalmoxis” (1940).

Pe data de 10 aprilie, în același an, este numit atașat de presă la Legația română din Londra,
de către Constantin C. Giurescu, iar la Editura Socec sunt tipărite nuvelele fantastice „Secretul
doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore”. În octombrie începe să scrie romanul „Viața nouă”,
pe care-l va abandona. Cu ajutorul lui Alexandru Rossetti trece de la Londra, la Lisabona (1941-1944),
unde îl prinde sfârșitul războiului, iar în septembrie 1945 se mută la Paris. Aflat la Lisabona, pe post
de consilier cultural este plăcut impresionat de capitala Portugaliei, pe care o va descrie în „L’épreuve
du labyrinthe.” Entretiensavec Claude-Henri Rocquet, Editions Pierre Belfond, 1978, Paris.

În țară, pe scena Teatrului Național are loc premiera „Iphigeniei” de Mircea Eliade, sub
îndrumarea scenaristului Ion Șahighian. În distribuție se află actorii: Aura Buzescu, Lilly Popovici,
Clody Berthola, Gh. Calboreanu, Mihai Popescu, Ovid Brădescu, D. Sireteanu, Toma Dimitriu și alții.

În cursul anului 1942, Mircea Eliade are numeroase întrevederi și convorbiri cu Ortega y
Gasset și Eugeniod’Ors, care îi apreciază atât lucrările filosofice, cât și cele literare. Aceștia îi devin
prieteni scriitorului Eliade, pe care îl admiră enorm. În luna decembrie începe redactarea romanului
„Apocalips” la care va renunța definitiv în primăvara anului 1944. O parte din capitolele romanului
abandonat le va utiliza în „Noaptea de Sânziene”. Tot în perioada în care locuiește la Lisabona,
publică studii și eseuri, precum „Mitul reintegrării”, „Salazar și revoluția din Portugalia” (1942),
„Comentarii la legenda Meșterului Manole” și „Insula lui Euthanasius” (1943).
 După încheierea războiului nu se mai întoarce în țară, în noiembrie 1944 rămâne văduv, iar
România intră sub dictatură comunistă. Despre moartea Ninei Mareș scrie: „așa cum se aștepta, a
murit încă tânără. Ultimul ei an de viață a fost deosebit de penibil nu numai datorită bolii, ci mai ales
îi era teamă să nu cumva să aflu că avea cancer. A implorat pe doctori, familia mea, prietenii mei de
la București și de la Lisabona să nu-mi spună nimic de frica suferinței sau a neliniștii pe care aș avea-o
în privința ei, ceea ce m-ar fi împiedicat să lucrez. Spre surprinderea tuturor, secretul a fost bine
păzit. Am aflat adevărata natură a bolii cu câteva zile înaintea morții ei.”

În septembrie 1945, neputând să se întoarcă în țara ocupată de sovietici, de teama

represaliilor pentru trecutul său de „dreapta”, Eliade ajunge la Paris împreună cu Giza, fetița soției
sale, Nina. Două luni mai târziu, ține un curs la L’École des HautesÉtudes, în urma invitației
profesorului Georges Dumézil. Cursul conține primele trei capitole ale viitorului tratat de „Istorie a
religiilor”. Viața la Paris nu este ușoară, locuiește într-o cameră mizeră de hotel din Cartierul latin și
are parte de diverse privațiuni - uneori este încercat de lipsa hranei, moment în care recurge la
conservele aduse din Portugalia, deseori lucrează câte 12-14 ore pe zi pentru a se acomoda cu noua
limbă.

În anii ce urmează, Mircea Eliade se face cunoscut în lume ca istoric și filozof al religiilor, ține
cursuri și conferințe la Universitățile din Sorbona, Roma, Padova, Strasbourg, München, Feriburg,
participă la Congresele Orientaliștilor și de Istorie a Religiilor, colaborează la diferite Enciclopedii
Universale. De asemenea, întreține vizite și îndelungi discuții cu personalități românești aflate la
Paris: Elena Văcărescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Colaborează la revistele
„Critique”, „Revue de l’Histoire des religions”, „Comprendre”, „Paru”.

Pe data de 8 februarie, în prezența lui Georges Dumézil și a tibetanisteiMarcelleLalou, își

începe cursul la L’École des HautesÉtudes. În toamna aceluiași an începe să lucreze la piesa de teatru
„Aventura spirituală”, care va rămâne neterminată. În martie anul următor primește din partea lui
Joachim Wach, profesor la Universitatea din Chicago, invitația de a ține cursuri sau lecții la secția de
Istorie a Religiilor de la facultatea sa.

În mai 1948 apare la Paris cartea „Tehniques du yoga” la Editura Gallimard, prilej cu care
Louis Renou îi scrie: În masa literaturii insipide sau false relativ la yoga, ați reușit primul să scrieți o
carte exactă, bine documentată, temeinic gândită. În vara aceluiași an ține provizoriu locul unui
funcționar belgian de la UNESCO și începe un studiu asupra tinereții lui Balzac, în care își propune să
facă o analiză a operei sale, studiu care va rămâne nedefinitivat.

Din ianuarie 1949 se găsește în vitrinele pariziene „Tratatul de Istorie a Religiilor” la editura
Payot, apoi în iunie Mircea Eliade începe să scrie romanul „Noaptea de Sânziene”. Călătorește în
Italia și publică unul dintre cele mai îndrăgite eseuri: ”Le Mythe de l’éternelretour” (colecția
„LesEssais XXXIV” , Edition Gallimard), care rezultă dintr-un ciclu de conferințe ținute la ÉcolePratique
des HautsÉtudes. De obicei, prelegerile sale sunt urmărite de 3-4 studenți și câțiva provocatori, care
nu țin cont de faptul că Mircea Eliade și-a abandonat trecutul și-l instigă cu întrebări legate de relația
cu căpitanul Zelea Codreanu, cum a fost cazul lui Lucică Goldman- viitorul sociolog. Propunerea de a i
se face o catedră la HautesÉtudes este abandonată atunci când i se cere avizul Legației române
condusă de matematicianul Simion Stoilov, apoi i se refuză o bursă solicitată de Centre de la
recherchescientifique, astfel că în 1947 se vede nevoit să-și vândă hainele și lucrurile pentru plata
chiriei. Abia în 1950 i se oferă o bursă Bollingen și se căsătorește cu Christinel Cotescu, sora Lizettei
Perlea. Desfășoară o bogată activitate internațională de conferențiar, fiind invitat la numeroase
universități, congrese și seminare. Dintre acestea, amintesc CollègePhilosophique, unde ține
conferința despre „Structura miturilor” și „Mitul în lumea modernă”, Universitatea din Roma, unde
este invitat de Petazzoni și unde vorbește despre „Șamanism”, iar la Institutul Oriental răspunde la
invitația lui Tucci și conferențiază despre „Tantrism și șamanism”. În august ține prima conferință
„Eranos” la Ascona, unde Eliade îi întâlnește pe C.G. Yung, G. Von Leeuw, Joachim Wach, Louis
Massignon, apoi în septembrie participă la Congresul Internațional de Istorie a Religiilor organizat la
Amsterdam. În același timp apare la Editura Gallimard sub titlul „La nuit Bengali” – traducerea
franceză a romanului „Maitreyi”, considerat de Gaston Bachelard drept o mitologie a voluptății.

Aflat încă printre exilați, Eliade este unul dintre inițiatorii Asociației Culturale Mihai Eminescu
(1948) ai Centrului de cercetări din Paris, iar semnătura sa apare pe foarte multe publicații. Urmează
publicarea „Le Chamanisme et lestechniquesarchaiques de l’extase” (1951) și a lucrării „Images et
symboles” (1952). În anul 1954 termină de scris romanul „Noaptea de Sânziene” și publică la editura
Payot lucrarea „Le yoga. Imortalité et liberté”. Un an mai târziu, „Noaptea de Sânziene” este tradusă
în limba franceză și publicată sub titlul „Forêtinterdite”.

Cartea, considerată de Eliade capodopera lui literară, va apărea în limba română abia în 1971,
într-o editură a exilului, fiind publicată în România abia în anul 1991, sub îngrijirea lui Mircea
Handoca, devotatul bibliograf al lui Eliade.

Aflat la Florența (1957), într-o însemnare de jurnal trage o concluzie foarte importantă: a
părăsit țara la 33 ani, vârstă considerată de autor simbolică, cu părerea de rău că nu a putut lua cu el
nici cărți, nici manuscrise, nici notițe, ci a plecat cu mâinile goale. Deși aflat în străinătate, Eliade era
foarte bine informat în privința situației politice a României. El știa că România va pierde războiul și
considera că acesta fusese deja pierdut înainte de a începe, odată cu pierderea teritoriilor românești
anticipată de înțelegerea secretă sovieto-română dintre Nicolae Titulescu și P. Litvinov. Mircea Eliade
se consolează cu ideea că tot ceea ce i-a aparținut și a rămas în țară aparține României abandonate:
Va renunța la trecut pentru a putea afirma că trecutul a renunțat la el și vede un posibil nou început
- renașterea. Dar nu pierde numai cărțile din România, ci și cele aproximativ 500 de volume pe care le
avea în Anglia și pe care scriitorul le considera drept rare și scumpe.

În perioada 21-28 aprilie 1952 ține Conferințe la Universitatea din Lund, Suedia, asupra
șamanismului, îl cunoaște pe Alf Lombard, ține un curs de limba română la Institutul de Studii
Romanice din Lund. În luna iunie se reîntoarce la Ascona unde prietenia cu psihanalistul Yung devine
mai strânsă și unde îi va lua un interviu care va fi publicat în luna octombrie în „Combat”. În
septembrie 1953 este invitat să conferențieze în cadrul celebrelor „Rencontresinternationales de
Genève”, unde Franța va fi reprezentată de către François Mauriac și de Robert Schumann.

Pe data de 25 aprilie 1955, la Congresul de Istorie a Religiilor, Joachim Wach îl invită pentru
anul următor la Chicago. În luna iulie a aceluiași an termină de scris nuvela fantastică „Fata
căpitanului”, iar în august începe o lungă povestire, „Pe strada Mântuleasa”, care îl pasionează: Ajung
să scriu către opt până la nouă ore pe zi, ca în tinerețe. Mă scufund pe nesimțite într-o mitologie
bucureșteană, în hibernare de 15 ani.

Anul următor redactează capitolul „Littérature orale” din „Histoire des Littératures,
Éncyclopédie de la Pleiade” sub redacția lui Raymond Qeneau (Editions Gallimard, Paris) și se
tipărește la Paris volumul „Forgerons et alchimistes” (Editions Flammarion).