Colegiul Național “Mihai Eminescu” Buzău

Mircea Eliade

Stere Mihaela Izabela Data

Clasa a IX-a H 10.01.2023
 Mircea Eliade reprezintă pentru spiritualitatea românească una dintre cele mai
remarcabile figuri, având o vastă creaţie, atât în ceea ce priveşte lucrările ştiinţifice, cât şi pe
tărâmul beletristicii. S-a născut la 9 martie 1907, ca al doilea fiu al căpitanului Gheorghe
Ieremia, care, din admiraţie pentru Ion Heliade-Rădulescu, îşi schimbă numele în Eliade; deci,
după cum se vede, numele i-a fost oarecum predestinat lui Mircea Eliade, acesta ajungând un
veritabil savant. Opera s-a, creată de-a lungul a şase decenii, cuprinde nuvele, romane, piese
de teatru, literatură memorialistică, lucrări de indianistică, mitologie, folclor, etnografie,
sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor. Lucrările ştiinţifice reprezintă o latură
importantă a operei lui Mircea Eliade, impresionând mai ales prin varietatea problemelor
abordate şi prin rigurozitatea cu care le-a tratat.
Ca istoric al religiilor, Eliade a realizat una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale
experienţei umane a sacrului, din preisorie până în prezent. În acest domeniu reprezentative
sunt lucrările: „Tratat de istorie a religiilor” – Paris, (1949) şi „Istoria credinţelor şi ideilor
religioase”” – (publicat în trei volume, în pragul vârstei de optzeci de ani). Tot din acest
domeniu îşi susţine doctoratul în anul 1933 cu sinteza “Psihologia meditaţiei indiene”” (studiu
despre yoga), lucrare care la îndemnul comisiei, va fi publicată anul 1936, într-o nouă formă,
sub titlul „Yoga, essai sur les origines de la mystique indienne”. Studiile despre yoga sunt
reluate în volumele: „Techniques du yoga” – (1948), „Le yoga”, „Immortalité et liberté” şi
„Patandjali et le yoga”.
O altă zonă a laturii ştiinţifice din opera lui Eliade, zonă sistematic explorată de acesta,
este cea a mitologiei, domeniu în care preocupările sale se interferează cu cele ale lui Lucian
Blaga, autor care a adus un punct de vedere original în cercetarea mitologiei româneşti.
Reprezentative în acest domeniu sunt cunoscutele lucrări: „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacru
şi profan”, „Aspecte ale mitului”, „De la Zamolxis la Genghis-Han” etc.. Prin rigoare şi
erudiţie, prin capacitatea de a pune în valoare esenţialul din cercetarea unor documente din
cele mai variate domenii, opera ştiinţifică a lui Eliade s-a impus atât atenţiei cercetătorilor, cât
şi publicului larg. Cealaltă componentă majoră a creaţiei lui Mircea Eliade este literatura
beletristică, în acest domeniu scriitorul remarcându-se printr-o serie de romane şi nuvele
remarcabile din punct de vedere valoric. Prin romanele lui Eliade literatura română a
cunoscut, totodată, o sincronizare cu cea europeană.
În mod firesc, în romane şi nuvele se revarsă varietatea de subiecte insolite, de la
problemele de orientalistică la Eros, moarte, modă, viaţă sexuală, mitologie, totul bazat pe o
trăire autentică. Autorul pledează pentru o literatură a autenticităţii, generată de experienţa
trăită, pentru o literatură scrisă într-un stil direct, neînflorit, amintind oarecum atitudinile
estetice ale lui Camil Petrescu.
Creaţia beletristică a lui Mircea Eliade cunoaşte mai multe etape. Primele sale romane
sunt aşezate sub semnul creaţiei lui André Gide şi au ca decor India: „Isabelle şi apele
diavolului” – (1929), „Maitreyi”- (1933) şi „Şantier” – (subintitulat „Roman indirect”),
romane care îl consacră definitiv în literatură. În această primă fază scriitorul experimentează
„epicul pur”, romanul indirect, în care eroul, de obicei un tânăr de o extremă luciditate,
obsedat de cunoaşterea de sine, încearcă să-şi ordoneze experienţele trăite, consemnîndu-le
fidel într-un jurnal.
Pentru romanul „Maitreyi” autorul primeşte premiul „Tekirghiol-Eforie”, din comisie
făcând parte Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, G. Călinescu, Şerban Cioculescu. În
romanele „Întoarcerea din rai” – (1934) şi „Huliganii” – (1935) autorul este preocupat de
destinul unei generaţii dornice de transformare, care caută soluţii pentru redobândirea
„paradisului pierdut”. Tot aici se înscrie şi romanul „Nuntă în cer” – (1939). Trecerea într-o
nouă etapă în proza lui Mircea Eliade, proza de tip fantastic, o constituie romanul „Lumina ce
se stinge”, o carte despre care Eliade însuşi spunea că a apărut „ca o reacţie inconştientă
împotriva Indiei, ca o tentativă de a mă apăra chiar împotriva mea”. Cărţile care vor apărea
până la război şi chiar după acesta deschid o nouă etapă în creaţia autorului, continuând o
anumită direcţie deschisă de Mihai Eminescu prin „Sărmanul Dionis””.
În romanele „Domnişoara Christina” – (1936), „Şarpele” şi nuvelele fantastice
„Secretul doctorului Honigberger” – (1940), „Nopţi la Seranpore” – (1940), sunt dezvoltate
mituri autohtone sau indice. Atmosfera este încărcată de mister, teama personajelor se îmbină
cu fascinaţia. În „Domnişoara Christina” personajele trăiesc un coşmar continuu. În „Şarpele”
– (1937) eroii trăiesc sub semnul unei vrăji malefice, „o infinită voluptate, amestecată cu
teroarea morţii”. Experienţele yoga, levitaţia, invizbilitatea, staau la baza unor aventuri
fantastice povestite în „Secretul doctorului Honigberger”. În „ Nopţi la Seranpore” sunt
relatate evenimente stranii, în care timpul şi spaţiul îşi pierd dimensiunile obişnuite. Cu
romanele şi nuvelele de după război, fantasticul eliadesc intră într-o nouă etapă.
În „Încercarea labirintului” Eliade precizează premisa imaginară a prozei fantastice din
această ultimă etapă a creaţiei sale beletristice. Relaţia „sacru-profan”, expusă în numeroase
studii, se regăseşte în romanul „Noptea de Sânziene” – (1955 – versiune franceză şi 1971 în
limba română) şi în volumele „Nuvele” – (1963), „Pe strada Mântuleasa” – (1969) şi
„Nouăsprezece trandafiri” – (1980). Locul ales de Mircea Eliade drept cadru pentru aceste
întâmplări fantastice este Bucureştiul, un teritoriu mitic, încărcat de mister, în care se
consumă întâmplări bizare. „Noaptea de sânzâiene”, cartea cea mai amplă a autorului, este
totodată şi o frescă realistă a societăţi româneşti dintre ani 1936-1948, în structura acestui
roman fiind inserate şi întâmplări dintr-un proiect de roman abandonat de Eliade –
„Apocalips”. În această carte, finalul echivalează cu o iniţiere. Moartea eroilor sugerează „o
regenerare, un adevărat început de viaţă nouă”. Mitul regenerării se regăseşte şi în nuvele ca:
„Tinereţe fără tinereţe” şi „Curte la Dionis”. Aşadar, în literatura română, Mircea Eliade are
meritul de a fi creatorul romanului exotic. El este, de asemenea, cel mai reprezentativ autor de
literatură fantastică. Mircea Eliade a fost distins cu titlul de „Doctor honoris causa”al
universităţilor La Plata (Argentina), Ripon College, Loyola (Chicago), Boston etc..
Prin varietatea creaţiei sale beletristice, prin profunda semnificaţie a activităţii ştiinţifice
Mircea Eliade a marcat, orin prezenţa sa, cultura universală, el fiind cel mai cunoscut român
de peste hotare.
Mircea Eliade este autorul unei opere vaste, plina de semnificatii profunde. Ea cuprinde
nuvele romane, eseuri, memorialistica, piese de teatru, studii de mitologie, etnografie,
sociologie, antropologie, istoria religiilor. Toate aceste lucrari atat de diferite alcatuiesc in
fond un univers convergent(unitar) in care literatura se imbina cu stiinta. Chiar Eliade isi
defina opera o coincidentia opozitorie sau marele tot definit prin coexistenta celor doua prin
principii yin si yan (masculin si femini).

Încă din tinerețe Eliade s-a afirmat ca seful noii generatii nonconformiste, deosebit de
receptiva la inovatiile de tot feluri, reprezentata de Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea
Vulcanescu, Eugen Ionescu, Petre tiutea, Petru Comarnescu.
Aceasta este o perioada de aur a perioadei interbelice si a culturii romanesti.
1. De tanar Mircea Eliade a fost fascinat de idee de trairea in spirit, de inpliniria si
desavarsirea in sine. Autodidact el s-a construit pe sine implinind parca deviza
existantialistilor de mai tarziu: omul este ceea ce se face: l’home est ce qu’il se fait.
2. Anii indelungati de studiu, cercetarea constanta in domeniul religiilor, al istoriei, al
lingvisticii si al mitologiei s-au concretizat in studii valoroase de o surprinzatoare noutate care
pun in lumina eruditia autorului, capacitatea de analiza si sinteza. O contributie deosebita o
reprezinta inca din 1933 teza de doctorat Psihologia meditatiei indiene – studii despre yoga.
Publicarea cartii a atras atentia specialistilor straini. Pana la plecarea definitiva din tara Eliade
era o autoritate culturala de prim rang. Numai in decenul patru ii aparusera peste omie de
studii si peste douazeci de volume.
3. Tezele fundamentale in jurul carora se structureaza intreaga sa opera:
a.) . fenomenologia sacrului
b.) . coincidentia opozitorie

Sacrul este in fond revelatia, descoperirea realului intalnirea cu ceea ce ne mantuieste,

dand sens existentei noaste. Sacru egal sfant egal divin. Eliade creeaza conceptul de
hierofanie ca forma de manifestare a sacrului. Datoria istoricului religiilor trebuie sa fie
refacerea istoriei hierofaniilor, adica a manifestarilor realitatii sacre. Eliade opune sacrului
profanul, care inseamna omenesc, pamantesc, terestru. Sacrul si profanul sunt dominante ale
operei lui Eliade, obsedat mereu de alegerea intre cele doua posibilitati. Alte dominante ale
creatiei sale, inafara de credinta cu oscilatia intre sacru si profan, iubirea (de dumnezeu, de
semeni, de adevar si de frumos), mitul (este pentru Eliade povestea unei faceri), timpul
(oscilatia intre timpul individual al oamenilor si timpul etern), moartea.
4. Alaturi de Blaga, Mircea Eliade si-a adus o contributie importanta la cunoasterea si
valorificarea miturilor stravechi, autohtone. Cele mai importante studii despre mit sunt: Mitul
eternei reintoarceri; Aspecte ale mitului; Sacru si profan; De la Zalmoxis la Djinghis Ham.
In conceptia lui Mircea Eliade mitul povesteste o istorie sacra, care s-a petrecut intr-un timp
primordinar, un timp fabulos al inceputurilor.

Pe Eliade il intereseaza mitul viu, mitul creator. in acest sens grecii printr-un
rationalism exagerat au golit miturile de valoarea lor religioasa, metafizica. Miturile ofera
modele pentru oameni, si astfel ele dau valoare si sens existentei. Eliade identifica doua mituri
fundamentale spiritualitati romanesti: mitul mesterul Manole si mitul mioritic.
-Mircea Eliade istoric al religiilor-

Prin studiile sale vaste si profunde in excepotionalele sinteze realizate, Eliade este cel
mai mare istoric al religiilor. Lucrarile sale fundamentale in acest domeniu sunt: Tratat de
istoria religiilor (Paris, 1949); Istoria credintelor si al ideilor religioase (trei volume, prima
apare in 1976, ultimul in 1983). in aceasta lucrare de sinteza Eliade urmareste raporturile
omului cu sacrul de-alungul timpurilor de la paleolitic pana in prezent. in primul volum Eliade
urmareste credinta religiosa de la epoca pietrei pana la misterele Eleusis (credinta in
reinviere). Volumul doi urmareste istoria religiilor de la Budha pana la triumful
crestinismului. Volumul trei urmareste credintele religiose de la Mahomed pana la reforma lui
Luther si Kalvin. Lucrarea este unica prin capacitatea de analiza si sinteza, prin capacitatea
autorului de a ierarhiza credintele religioase, esentiale prin care omul s-a raportat in timp la
sacru. Prin dimensiunile si valoarea ei aceasta sinteza este o adevarata istorie a spiritului
omenesc din cele mai vechi timpuri pana azi. Eliade ajunge la urmatoarea concluzie: in epoca
noastra teologia mortii lui Dumnezeu este singura creatie religioasa a lumii moderne. Aceasta
ultima etapa ilustreaza retragerea, ascunderea sacrului din lume si identificarea lui cu
profanul.

-Proza lui Mircea Eliade-

In climatul literar interbelic, aparitia lui Mircea Eliade a produs sentimentul de inedit, de
original. in proza interbelica se conturasera doua directii fundamentale:
• realista: reprezentata de Liviu Rebreanu (Ion, Rascoala)
• psihologica, analitica: reprezentata de Hortensia Papadat-Bengescu (ciclul Hallipa) si Camil
Petrescu (Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, Patul lui Procust)

Mircea Eliade isi delimiteaza un loc aparte printr-o proza de tip existentialist, in care
reflexivitatea se imbina cu fantasticul si cu miticul. In aceste proze fantastice Eliade
dovedeste o adevarata vocatie de povestitor. El stie sa creeze si sa mentina suspansul,
lasandu-i cititorului libertatea de a alege o varianta posibila. Astfel prozele sale sunt niste
structuri deschise, si actul lecturii devine o modalitate de cunoastere. in multe proze Eliade
foloseste tehnica povestii in poveste.

De fiecare data cititorul este surprins de iesirea din normalitate, de aventurile

neobisnuite ale personajului si de finalul neasteptat. Proza lui Eliade este complexa, plina de
semnificatii, simboluri, idei filozofice, care solicita o anumita initiere, un anumit grad de
cultura. Mircea Eliade ramane in literatura romana drept creatorul romanului exotic si cel mai
de seama reprezentant al prozei fantastice.
 Bibliografie
1. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade
2. https://humanitas.ro/autori/mircea-eliade
3. https://historia.ro/amp/sectiune/general/mircea-eliade-
renegat-de-familie-din-cauza-572080.html
4. https://www.radioromaniacultural.ro/portret-mircea-eliade-
un-savant-al-simbolurilor/