FIȘĂ DE AUTOR

-Mircea Eliade-

Mircea Eliade s-a născut la 28 februarie/13 martie 1907, la Bucureşti, fiind al doilea
fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia, care din admiraţie pentru Heliade Rădulescu îşi va
schimba numele în Eliade.
Va urma clasa întâia primară la Cernavodă, apoi, după mutarea familiei la Bucureşti,
va studia la şcoala primară din strada Mântuleasa.
Va frecventa, apoi, „Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.
La 12 mai 1921, Eliade debutează cu articolul „Duşmanul viermelui de mătase”, în
„Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor”, nr. 21.
În anii 1922-1923, concepe prima lucrare mai amplă, „Romanul adolescentului miop”,
bazat pe viața lui Eliade la liceu, un adolescent precoce cu ambiții literare, pe atunci.
Romanul va ramâne timp de peste 60 de ani necunoscut publicului, şi va fi descoperit abia
după moartea autorului și publicat în 1989, în România.
În această perioadă, Eliade începe să înveţe limba italiană, pentru a-l putea citi în
original pe Papini – jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier -, engleza, pentru a-l
putea citi pe James George Frazer – antropolog cultural și social, teolog și magistrat scoțian,
a cărui lucrare reprezentativă din domeniul combinat al antropologiei culturale, religioase și
sociale este „Creanga de Aur”, în 12 volume, dedicată credințelor și practicilor religioase ale
populațiilor primitive – , studiază ebraica şi persana.
În octombrie 1925, este admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Bucuresti.
În noiembrie 1926, devine redactor la ziarul „Cuvântul”, iar în martie-aprilie 1927,
realizează prima călătorie în Italia, unde îl vizitează pe Giovanni Papini, care va avea o
influenţă deosebită asupra adolescentului şi tânărului Mircea Eliade. Aceasta va afirma
despre Papini: „Doar persoanele sterile și mediocre se preocupă de perfecta coerență a
gândurilor proprii și sunt obsedate de teama de a greși. Papini a greșit de multe ori, s-a
contrazis cu furie până a se compromite. Și totuși opera sa a rămas unitară, pusă la punct și
corectă de la prima până la ultima pagină.”
Între aprilie şi iunie 1928, s-a aflat la Roma, unde va studia asiduu în biblioteci şi va
scrie articole pentru „Cuvântul”.
În octombrie 1928, este licenţiat în filosofie al Universităţii Bucureşti, teza de
absolvire fiind intitulată „Contribuţii la filosofia Renaşterii.”
O lună mai târziu, la 20 noiembrie, Eliade se va îmbarca pe un vapor românesc, cu
destinaţia India, unde maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar îi promisese o
bursă de studii.
 La 21 decembrie 1928, îl întâlneşte, la biblioteca Societăţii teosofice din Adyar, pe
marele filosof indian Surendranath Dasgupta, care acceptase anterior să-l îndrume în
doctorat.
Câteva zile mai târziu, soseşte la Calcutta, unde se stabileste la pensiunea anglo-
indiană a doamnei Perris, din Ripon Street 82. Aici se dedică studiului gramaticii sanscrite şi
a filosofiei hinduse.
În iunie – august 1929, încheie lucrarea „Isabel şi apele diavolului”, eroul cărții fiind
un doctor în arta extrem-orientală, ce părăsise țara sa de miazănoapte pentru a-și continua
cercetările în India. Era, evident, un alter ego al autorului, iar personajele, decorurile și
întâmplările din roman sunt umbre deformate proiectate de existenţa sa trăită în India.
O bună parte a anului 1930, va locui în casa îndrumătorului său de doctorat, Dasgupta,
unde o va cunoaşte pe fata acestuia, Maytrei.
Va începe să lucreze la teza sa de doctorat, „Istoria comparată a tehnicilor Yoga”, pe
care o va publica în anul 1936.
În noiembrie 1931, va reveni în ţară, pentru a-şi satisface stagiul militar.
La 16 ianuarie 1932, la ora 21:30, Eliade susţine prima din cele 50 de conferinţe
rostite la Radio Bucureşti, intitulată „Apa cu flori şi cadavre”.
În aprilie 1933, îi este publicat, la Editura Cultura Naţională, romanul „Maytrei”, care
îi va aduce celebritatea, la doar 26 de ani.
În iunie 1933, Eliade devine doctor în filosofie cu teza despre Yoga, comisia de
examinare avându-l ca preşedinte pe Dimitrie Gusti şi raportori pe P.P. Negulescu şi C.
Rădulescu-Motru, atribuindu-i calificatiful „Magna cum laude”.
În septembrie 1933, Mircea Eliade se logodeşte, iar în ianuarie 1934, se căsătoreşte cu
Nina Mareş, o funcţionară la Societatea Naţională de Telefoane, divorţată, cu un copil în
întreţinere, care s-a aflat printre prietenii pe care Eliade şi i-a făcut în România, după
întoarcere din India. De la prietenie, cei doi au ajuns la dragoste şi mai apoi la o căsătorie
pentru care familia lui Eliade l-a renegat.
Despre Eliade se spunea că era, pe atunci, un râvnit şi curtat profesor la Universitate,
în jurul căruia roiau femeile. Înainte de căsătorie, el era prins în două relaţii: se iubea cu
Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, o femeie frumoasă şi în vogă, în
perioada interbelică şi, în acelaşi timp, avea o relaţie cu Nina, o banală funcţionară, divorţată
şi cu un copil de crescut.
El ar fi intenţionat să scape de ambele relaţii, doar că viitoarea soţie ar fi ameninţat,
nici mai mult nici mai puţin, că se sinucide, aşa că Eliade a preferat să facă pasul spre
căsătoria cu aceasta.
Însă, chiar şi aşa, Eliade avea doar cuvinte de laudă la adresa soţiei sale: „Trăia
exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta. (…) Nu cred că multe soţii şi-ar
fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”…
 După moartea soţiei sale, Nina, în anul 1944, dipariţie provocată de un cancer uterin
cauzat de un avort, Eliade va intra într-o depresie puternică. Va încerca să se trateze singur,
cu antidepresive, extracte de passiflora şi chiar cu metamfetamine – un tip de „tratament”
deloc nou pentru el, având în vedere că experimentase consumul de opium în perioada în care
a locuit la Calcultta.
La 9 ianuarie 1950, Eliade se va recăsători cu Christinel Cotescu, o româncă aflată în
exil, urmaşa unei familii de boieri şi sora soţiei lui Ionel Perlea. Ea va rămâne cunoscută în
cercul apropiaţilor familiei cu prenumele Georgette.
În iulie 1984, Mircea Eliade primeşte Legiunea de Onoare, în cadrul unei ceremonii
desfăşurate la Universitatea Sorbona, apoi, în aprilie 1985, va susţine mai multe conferinţe la
Universitatea Washington, unde i se decernează titlul de „Doctor Honoris Causa”, iar în luna
mai, Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade catedrei de istoria religiilor.
La 14 aprilie 1986, Eliade manifestă simptome de congestie cerebrală, însă analizele
medicale la care este supus scot la iveală un cancer generalizat.
La 22 aprilie 1986, la ora 9:40, Mircea Eliade a plecat la Domnul, la vârsta de 79 de
ani.
Serviciul funerar şi incinerarea au avut loc a doua zi, la Capela Rockfller din Hyde
Park, campusul Universităţii din Chicago, unde au citit din opera lui, în limbile română,
franceză şi engleză, unii dintre cei mai apropiaţi prieteni, între care Saul Below, Paul Ricoeur,
Wendy O. Fleherty sau Ioan P. Culianu.
În întreaga lume, apar ediţii ale operelor sale, articole laudative, omagii la adresa
personalităţii excepţionale care a fost Mircea Eliade.

Opere literare
 Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii
Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004
 Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
 Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
 Solilocvii, 1932
 Maitreyi, 1933, roman indian
 Oceanografie, 1934,
 Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
 India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Incercarea labirintului , roman
 Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
 Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
 Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
 Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
 Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre
centru, Univers, 1991
 Șarpele, 1937
 Fragmentarium, 1938
 Nuntă în cer, 1938
 Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
 Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
 Mitul reintegrării, 1942
 Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
 Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
 Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
 Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru,
Univers, 1991
 Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
 Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma "Revista scriitorilor Români", 1976
în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva
 Noaptea de Sânziene, 1971
 În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
 Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
 Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
 Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012