Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski s-a născut pe 14 martie 1854 și a fost

fiul generalului A. Macedonski, fost ministru de război în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Tatăl său provenea dintr-o familie
princiară poloneză, iar mama, dintr-o familie veche şi bogată din zona
Olteniei.
Viitorul poet a învățat la liceul din Craiova până în clasa a V-a,
apoi a părăsit casa părintească şi a plecat la Geneva, pentru a-și lua
bacalaureatul.
În perioada formării, a călătorit la Viena, Neapole, Florenţa, Roma și
Paris și și-a desăvârșit studiile la universităţile din Viena, Pisa şi Neapole.
Întors în ţară, a debutat în 1872 cu un volum de versuri, “Prima verba”, și a fondat mai
multe reviste şi ziare, printre care „Oltul” (1873 – 1875) şi „Stindardul”, ambele bisăptămânale,
dar cea mai însemnată, prin valoarea colaboratorilor şi calitatea cuprinsului, a fost „Literatorul”
(1880 – 1885, 1900 – 1904 şi 1918 – 1919), care i-a avut printre colaboratori pe Duiliu
Zamfirescu, G. Sion, Constantin Bacalbaşa, Pantazi Ghica, Radu Rosetti sau Alexandru
Obedenaru.
“Alexandru Macedonski era un bărbat înalt, drept cu o înfăţişare de autentică aristocraţie,
la care-i dădea dreptul obârşia-i aleasă şi traiul unei vieţi de bogăţie, blând, afectuos şi ospitalier.
Purta „sombrero” şi păr mare, mustăţile cu vârfurile ascuţite, ochelari şi havană în permanenţă”,
îl portretiza Alexandru Drăghicescu pe poet, continuând: “Temperamentu-i clocotitor este atras
de valurile politice de atunci ce-şi tălăzuiau undele furioase izbind în granitica persoană a lui
Vodă Carol, care era ţinta neîndurată a atacurilor presei şi a mai tuturor bărbaţilor de stat ai
opoziţiei.
Câtă nedreptate a suferit acest înţelept suveran şi cu cât stoicism şi-a suportat calvarul!
Macedonski, târât de curent, a alunecat pe o albie primejdioasă. Versurile politice, satirele sale
corozive, erau citite şi produceau un răsunet puternic în ungherele cele mai îndepărtate ale ţării.
Începând din anul 1875, peste viaţa răsfăţatului poet începe să plutească aripa neagră a
destinului.
Cu moartea mamei sale, survenită în anul 1875 – 1876, care trece din cele pământeşti
după ce pierde întreaga avere, se pune pentru Macedonski, în chip implacabil, ecuaţia grea a
luptei pentru existenţă.
Aproape concomitent, primeşte a doua lovitură. În 1875, e arestat din ordinul guvernului
şi stă peste 3 luni la închisoarea Văcăreşti. Cu ocazia procesului, a fost apărat de cei mai distinşi
maeştri ai barei şi achitat.
Vine Războiul Independenţei, Macedonski scoate ziarul Vestea. E numit inspector al
monumentelor istorice, însă după câteva luni se retrage spre a-şi urma vocația sa de poet.
Fondează, în anul 1880, revista „Literatorul“, despre care am amintit mai înainte, în asociaţie cu
Bonifaciu Florescu, având ca secretar de redacţie şi administrator pe Th. M. Stoenescu.
Prima şi marea greşeală a lui Macedonski a fost că a publicat, în „Literatorul”, o epigramă,
făcând aluzie la nebunia lui Eminescu. Epigrama lui Macedonski impotriva lui Mihai Eminescu a
fost scrisa in 1883, atunci cand nefericitul poet fusese internat in sanatoriu, ceea ce a sporit
indignarea tuturor:
 „Un X pretins poet-acum/S-a dus pe cel mai jalnic drum/L-as plange daca-n
balamuc/Destinul sau n-ar fi mai bun/Caci pana ieri a fost nauc/Si nu e azi decat nebun.”
În această prăpastie ce l-a nimicit cred că a fost târît de un curent de invidioşi şi critici
veninoşi, mici la suflet, mari de patimi, şi mai cu seamă influenţat de Bonifaciu Florescu, care
considera pe Eminescu ca pe un versificator neînsemnat.
A doua şi cea mai grozavă greşeală a lui Macedonski a fost atitudinea sa dârză împotriva
marelui şi înţeleptului rege Carol I.
Macedonski a avut elevaţiunea morală să-şi recunoască mai târziu vina. A regretat
amarnic, până la sfârşitul zilelor, purtarea sa faţă de întemeietorul României moderne.
Dacă s-ar fi oprit la timp de pe povârnișul fatal pe care alunecase, poetul Macedonski nu
ar fi îndurat vicisitudinile soartei doar în tovărăşia unei soţii nobile şi devotate, împovărat de o
familie numeroasă.
Cum am arătat mai înainte, Macedonski s-a căit mai târziu şi, la proclamarea regatului,
entuziasmat, a scris versuri preamărind pe regele Carol. Între altele, el se exprimă astfel: „Astăzi
îmi întorc ochii împrejur cu jale şi mă cutremur văzând că sunt una din cauzele înălţării atâtor
oameni răi şi mici la suflet”.
Macedonski zugrăveşte, în câteva cuvinte, pe regele Carol I astfel: „Regele, înainte de
orice, este român şi dacă el este strănepotul lui Frederic cel Mare, este, în acelaşi timp, şi
strănepotul lui Napoleon cel Mare”.
Macedonski avea o vastă cultură şi o educaţie aleasă. Cunoştea la perfecţie limbile şi
literaturile franceză şi italiană. În 1894, publică tragedia „Saul“, în 5 acte şi în versuri,
reprezentată pe scena Teatrului Naţional. În 1916, publică în revista „Flacăra” romanul
„Thalassa”, iar în limba franceză un volum de versuri „Bronzes” şi în roman „Le calvaire de
feu”, „Le fou“ şi altele.
Operele literare ale lui Macedonski, printre care cităm pe lângă cele amintite: „Cartea de
aur”, „Flori sacre”, “Prima verba” şi mai ales „Nopţile” sunt traduse în câteva limbi.
„Nopţile” lui Macedonski sunt expresiunea cea mai înaltă a geniului său poetic şi cu drept
cuvânt autorul lor poate fi considerat un Lord Byron al României.
Alexandru Macedonski s-a stins în ziua de 23 noiembrie 1920, după o vieţuire de 66 ani.
La cei doi poli ai existenţei sale, s-au condensat atât bogăţia, cât şi mizeria, elanul
impetuos al talentului şi al temperamentului năvalnic, precum şi decepţiile şi remuşcările unei
conştiinţe nobile şi neîntinate. Dacă a dat deseori lovituri nedrepte, a primit în schimb la rându-i
destule înfrângeri din partea sorţii şi a societăţii în mijlocul căreia a trăit, iar ca o perpetuare
nedreaptă a aceluiaşi destin, urmaşii săi au lăsat să cadă peste numele lui lespedea neîndurată a
uitării.
Stăpân pe o vastă cultură literară străină, Macedonski rămâne un pioner însemnat în
dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii şi literaturii noastre naţionale. În cimitirul de la Bellu, unde este
îngropat, o cruce modestă de lemn aminteşte că sub blocul rece de piatră odihneşte „marele
bard”, scria Alexandru Drăghicescu în iulie 1936 în Adevărul.
Poetul a fost căsătorit cu Ana Ralet Slătineanu din Cândeşti, care a trăit, după moartea
soțului, într-o sărăcie accentuată. Cei cinci copii ai cuplului au fost Alexis Macedonski, un pictor
talentat, care a ilustrat ediția în franceză a epopeei „Thalassa” apărută la Paris sub titlul „Le
Calvaire de Feu”. Plecat în Spania pentru a urma o carieră artistică, independentă, Alexis a murit
în condiţii misterioase în Insulele Baleare.
Al doilea membru al familiei era Nina, fosta logodnică a poetului Oreste, care s-a stins de
tuberculoză. Nina s-a căsătorit ulterior cu poetul Mihai Celarianu. După Nina, urma Nikita care,
deşi era singurul ce moștenise o parte din talentul tatălui, era obsedat de planul unor invenţii
abracadabrante. Era convins că descoperise un fel de mătase artificială cu care se mândrea că va
putea scoate din mizerie întreaga familie.
Următorul fiu a fost Pavel, care a înfiinţat Cenaclul popular „Zorile“, unde îşi invita colegii de
Conservator, iar mezinul familiei a fost Dinu Hyacint, care a fost actor la Teatrul Ligii culturale.

Revista România literară a publicat cu douăzeci de ani în urmă “Testamentul lui

Alexandru Macedonski”, scris cu mult timp înainte de dispariția poetului:

“Simţindu-mi moartea apropiată, pun sub paza lui Dumnezeu pe copiii mei prea iubiţi cu credinţa
că El le va fi mai folositor decât am putut să le fiu eu. Rog pe prea iubita mea consoartă să nu-i
înveţe carte multă, ci să caute să-i îndemâneze la un meşteşug, oricare ar fi el, spre a putea să-şi
câştige hrana zilnică în orice ţară. De la copiii mei prea iubiţi cer, când ei vor fi vârstnici, să
părăsească ţara unde am suferit şi să caute să-şi facă o patrie nouă. Regret că versurile mele le-am
scris în româneşte, dar am fost născut şi crescut aici şi mi-am iubit ţara mai presus de mine. Nu cer
distrugerea lor, pentru că va veni poate o zi când modul cum am înţeles eu frumosul va fi folositor
pentru înălţarea inimilor. Doresc României fericire, cu toate că m-a adăpat cu amar şi că a fost
pentru mine o mamă cu adevărat vitregă.
Doresc ca corpul meu, sau dacă nu se va putea aceasta din cauze materiale, ca rămăşiţele
mele, să fie ridicate mai târziu şi mormântate afară din pământul românesc. Voi să fiu mormântat
cu simplitate, dar după toate poruncile bisericii. Mor crezând în Dumnezeu şi în viaţa viitoare,
veșnicie reînnoită prin moarte. Cer ziarelor care m-au înjurat toată viaţa să nu mă laude dupe
moarte. Nu voiesc la înmormântarea mea să se primească ca Ministerul Instrucţiunei publice să se
reprezinte. Nu voiesc nicio delegaţiune oficială, nici delegaţiuni de studenţi. Blestem, murind, pe
regele şi pe coborâtorii lui neam de neam. Iert pe cei care mi-au făcut rău, dar plec dispreţuindu-i.
Regret că n-am putut să fac mamei mele prea iubite şi alor mei o viaţă mai fericită. Nu voiesc bani
ministeriali pentru mormântarea mea. Rog pe Alexandru şi pe Nikita, îngerii mei prea slăviţi, să
creadă că n-am murit şi că sufletul meu veșnic va veghea asupra lor şi le va insufla binele.
Mulţumesc celor care nu m-au lăsat să mor cu desăvârşire de foame, căci au fost zile când nici eu,
nici consoarta mea, nici copiii mei, n-am mâncat până seara. Adio, copiii mei! Adio, iubită mamă!
Adio, iubită şi virtuoasă tovarăşă a vieţii mele.”

Documentul a fost publicat în decembrie 2004 în revista România literară. Autoarea

articolului, Simona Cioculescu, precizează:
“Testamentul olograf al lui Macedonski a fost lăsat în păstrare prietenului său, Theodor
M. Stoenescu. Documentul, cu titlul Ultime voinţe, a fost apoi achiziţionat de la soţia acestuia de
către istoricul Gh. Cardaş (care l-a publicat fragmentar în “Viaţa românească”), iar de la
acesta a ajuns, tot prin achiziţionare, în posesia lui Şerban Cioculescu. Deşi nedatat, el poate fi
circumscris perioadei cuprinse între iunie 1888, când se naşte fiul său, Nikita, şi august 1893,
când apare pe lume Pavel, care nu este pomenit în testament. Data probabilă a redactării
documentului este 1888/1889, una din perioadele cele mai grele din viaţa poetului, atât din
punct de vedere sufletesc, cât şi material”.